MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ  20 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

* 961: Adalbert a fost un misionar german, devenit arhiepiscop de Magdeburg, iar apoi sfânt. Mai este cunoscut și sub numele de Apostolul slavilor.

Adalbert s-a născut în anul 910, în Alsacia. De mic a devenit călugăr benedictin la abația Sfântul Maximinus din Trier, iar în anul 961 a fost hirotonistit episcop.

Prințesa Olga a Kievului i-a cerut împăratului romano-german, Otto I să-i trimită misionari pentru a converti rușii păgâni la creștinismul latin. Unul dintre acești misionari a fost și Adalbert.

Misiunea în Rusia a fost un eșec, deoarece fiul Olgăi, Sviatoslav I, și-a detronat mama și a ocupat tronul, după care i-a ucis pe misionarii germani, singurul ce reușise să scape fiind Adalbert. După acest incident, în timpul domniei lui Vladimir I, fiul lui Sviatoslav, și sub influența spirituală a Constantinopolului, Rusia Kieveană a adoptat creștinismul bizantin.

Întors din Rusia, Adalbert a călătorit la Mainz, iar apoi a devenit abate la Weißenburg (azi Wissembourg, în Alsacia). Odată ajuns acolo, el a lucrat pentru a îmbunătăți educația călugărilor. În anul 968 a devenit arhiepiscop de Magdeburg.

Adalbert a mai purtat câteva misiuni în estul Germaniei și în vestul Poloniei. În timpul acestor misiuni a întemeiat numeroase episcopii, cum ar fi Naumburg, Meissen, Merseburg, Brandenburg, Havelberg și Poznań.

Adalbert a avut numeroși elevi, printre care și celebrul Adalbert de Praga. Adalbert a murit în anul 981 și a fost canonizat de către Biserica Catolică, fiind sărbătorit pe data de 20 iunie. 

Adalbert de Magdeburg

Date personale Născut 910 d.Hr.  Lorena, Franța  Decedat 20 iunie 981 d.Hr. (71 de ani)  Geusa, Germania  Cetățenie  Germania  Religie Biserica Catolică  Ocupație istoric călugăr preot catolic[*]  Activitate Profesor pentru Adalbert de Praga

·         1176: A murit Mihalko Iurievici, cneaz al Rusiei Kieviene din dinastia Riurik (n. in 1151 la Suzdal). A urcat pe tron in 1173.A fost de asemenea cneaz de Torcesk si cneaz de Vladimir-Suzdal. A decedat la varsta de 25 de ani, tronul fiind succedat pe tron de fratele sau Vsevolod al III-lea.

·         1597: A decedat  la nord de Arhipelagul Novaia Zemlia, exploratorul olandez Willem Barents, pionier al navigatiei in Oceanul Inghetat de Nord, aflat in serviciul Rusiei; (n.cca.1550).

·         1605: A decedat tarul rus Fiodor al II- lea  Borisovici  Godounov (n. in anul 1589 la Moscova). A ocupat tronul Rusiei  la 23  aprilie 1605, succedandu-l pe tatal sau, Boris Godunov la varsta de 16 ani. Cu putin timp inainte de moartea sa, tatal sau l-a desemnat coregent, cu scopul ca succesiunea la tron sa se faca fara dificultati. La 10 iunie 1605, un grup de mari boieri rusi preiau controlul asupra capitalei  Moscova, iar Feodor al II-lea si mama sa Maria Grigorievna,  sunt asasinati prin strangulare, dupa putin timp.

·         1818: Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp (suedeză Hedvig Elisabeth Charlotta; 22 martie 1759 – 20 iunie 1818) a fost soția regelui Carol al XIII-lea al Suediei.

A fost fiica Ducelui Frederick August, episcop de Lübeck și Duce de Oldenburg și a Prințesei Ulrike Friederike Wilhelmine de Hesse-Kassel. A crescut la Eutin și s-a căsătorit cu vărul ei, viitorul rege Carol, Duce de Södermanland, la Stockholm la 7 iulie 1774 când avea 15 ani. Căsătoria a fost aranjată de regele Gustav al III-lea al Suediei.

Hedwig Elizabeth Charlotte

Prințul Carol a văzut-o prima dată la Eutin în 1770 și a remarcat-o pentru frumusețea ei. O căsătorie a fost sugerată în 1772, și la 21 iunie 1774, la Wismar a avut loc căsătoria prin procură. La 3 iunie a ajuns în Suedia. Nunta a avut loc la 7 iunie la Stockholm, urmată de un bal la Kungsträdgården. taliei ei măsurată la doar 48 cm (19 ") și dimensiunea ei pantof 31 (dimensiune de fete" 13) - și, ca căsătoria monarhului nu a fost consumată după nouă ani, au existat speranțe că va oferi un moștenitor pentru tron. A fost remarcată pentru frumusețea ei - talia ei măsura doar 48 cm - și existau speranța că ea ar putea oferi un moștenitor pentru tron.

În ianuarie 1775, existau semne că ar fi însărcinată. S-a crezut că problema succesiunii era rezolvată și în biserici s-au ținut rugăciuni. Totuși curând semnele s-au dovedit a fi false. Datorită temperamentului ei vesel era plăcută și a devenit centrul curții regale, fiind denumită "Mica Ducesă". În contrast cu timida regină, Sophia Magdalena a Danemarcei, "Ducesa Lotta" era plină de viață, plină de duh și cochetă și era persoana feminină cu cea mai mare influență de la curte.

A participat la teatrul amator, care deținea un rol important la curtea regală a lui Gustav al III-lea, atât ca actriță cât și ca dansatoare. Dansul ei a fost considerat scandalos de unii, balerinele fiind considerate ca prostituate la acea vreme.^[2] După ce a fost criticată că ea și Prințesa Sofia Albertina l-au distras pe rege de la afacerile de stat s-a retras de pe scenă în 1783.^[3]

Mariajul ei a fost distant și amândoi au avut aventuri extraconjugale. Carol a acordat mai multă atenție iubitelor sale decât ei: la momentul căsătoriei lor, el era în toiul unei relații cu Augusta von Fersen.

Prietenia ei cu contesa Sofia von Fersen a inspirat zvonul legat de bisexualitatea ei care, adevărat sau nu, s-a repetat de-a lungul timpului când a fost ducesă regală. Începând cu anul 1783 ea a avut o relație îndelungată cu contele Carl Piper.^[4]Printre alți iubiți ai ei a fost și contele Axel von Fersen, presupusul iubit al Mariei Antoaneta. Nu se știe când aventura ei cu Axel von Fersen a avut loc, este cunoscut doar că ea a dorit să reia relația când Fersen a revenit în Suedia după moartea Mariei Antoaneta și Fersen a refuzat să facă acest lucru.^[5] S-a sugerat că relația lor a fost doar o chestiune temporară, care a avut loc în timpul șederii lui la curtea regală la Castelul Gripsholm în vara anului 1784.

De asemene, e a avut o relație cu fratele mai mic al lui Axel von Fersen, contele Fabian von Fersen ^[6] Se presupune că relația cu Fabian a început la sfârșitul anilor 1780^[7] și a fost terminată de căsătoria lui von Fersen în 1797.^[8] S-a zvonit că sarcina ei care s-a sfârșit cu un avort în 1792 a fost cu Fabian von Fersen.^[7] Zvonurile despre relațiile ei extraconjugale au primit o atenție deosebită în timpul celei de-a doua sarcini în 1797^[9] prin care a adus pe lume o fiică care a murit la naștere. Anul următor (1798) ea a născut un fiu care a trăit numai șase zile. În cele din urmă ea nu a mai putut face copii.

A fost indiferentă la aventurile soțului ei ea având mai multă libertate în acele momente și exprimându-și frustrarea când soțul ei, într-o pauză de iubite, se concentra asupra ei, ceea ce o expunea suspiciunilor și acuzațiilor lui.

Hedwig Elizabeth de Holstein-Gottorp

Regină a Suediei și Norvegiei

Date personale Nume la naștere Hedwig Elisabeth Charlotta von Schleswig-Holstein-Gottorf  Născută 22 martie 1759 Eutin, Episcopia Lübeckului[*]  Decedată 20 iunie 1818 (59 de ani) Stockholm, Suedia  Înmormântată Riddarholm Church[*][1]  Părinți Frederick August I Princess Ulrike Friederike Wilhelmine of Hesse-Kassel[*]  Frați și surori Peter Friedrich Wilhelm, Duke of Oldenburg[*]  Căsătorită cu Carol al XIII-lea Copii Louise Hedwig Carl Adolf, Duce de Värmland Cetățenie  Suedia  Religie luteranism  Ocupație scriitoare  Apartenență nobiliară Titluri regină consoartă[*] Familie nobiliară Casa de Holstein-Gottorp Casei de Oldenburg Regină consort a Suediei Domnie 5 iunie 1809 – 5 februarie 1818 Regină consort a Norvegiei Domnie 4 noiembrie 1814 – 5 februarie 1818

·         1837: William IV (William Henry; 21 august 1765 - 20 iunie 1837) a fost rege al Hanovrei și al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de la 26 iunie1830 până la moartea sa. William, cel de-al treilea fiul a lui George III și fratele mai mic al regelui George IV, a fost ultimul rege și penultimul monarh din Casa de Hanovra.

Prințul William la vârsta de 13 ani și fratele lui mai mic, Edward în 1778.

William s-a născut în primele ore ale dimineții de 21 august 1765 la Casa Buckingham, ca al treilea copil al regelui George IIIși al reginei Charlotte.^[1] El avea doi frați mai mari, George și Frederick, și nu era de așteptat să moștenească coroana. A fost botezat la Palatul St James la 20 septembrie 1765. Nașii lui au fost unchii paterni, Ducele de Gloucester și Prințul Henry (mai târziu Duce de Cumberland), și mătușa paternă, Prințesa Augusta, atunci Ducesă ereditară de Brunswick-Wolfenbüttel.^[2]

Cea mai mare parte a copilăriei și-a petrecut-o la Richmond și Palatul Kew, unde a fost educat de profesori particulari.^[3] La vârsta de treisprezece ani s-a alăturat Marinei Regale și a fost prezent la Bătălia de la Capul St. Vincent în 1780.^[4]

A servit la New York, în timpul Războiului de Independență american. William a devenit locotenent în 1785 și căpitanul navei HMS Pegasus anul următor.

William a încercat să fie Duce ca frații lui mai mari și să primească un titlu parlamentar dar tatăl său a fost reticent. Pentru a pune presiune asupra lui, William a amenințat că va candida la Camera Comunelor pentru circumscripția electorală Totnes din Devon. Îngrozit de această perspectivă, George al III-lea l-a numit Duce de Clarence și St Andrews și Conte de Munster la 16 mai 1789.^[5] Deși el s-a aliat public cu liberalii și cu frații lui mai mari (care erau cunoscuți pentru conflictul cu tatăl lor), Prințul de Wales și Ducele de York, recordul lui William a fost inconsecvent și, la fel ca la mulți politicieni ai timpului, cu siguranță nu poate fi atribuit unui singur partid.^[6]

Noul duce a încetat să fie activ în serviciul Marinei Regale în 1790. Când Marea Britanie a declarat război Franței în 1793 a fost nerăbdător să primească comanda unei nave însă acest lucru nu s-a întâmplat. În ciuda cererilor sale repetate, nu a mai fost niciodată la comanda unui vas pe tot parcursul războaielor napoleoniene. În 1811 a fost numit în funcția onorifică de amiral al flotei.

Mrs. Jordan în personajul Hypolitmezzotint de John Jones of London, 1791, după o pictură de John Hoppner

Din 1791, Ducele de Clarence a trăit 20 de ani cu actrița irlandeză Dorothea Bland, mai bine cunoscută sub numele de scenă, Mrs. Jordan,^[7] titlul de "Mrs" fiind asumat la începutul carierei sale pentru a explica o sarcină incomodă^[8] și "Jordan" pentru că "a traversat apa" din Irlanda în Marea Britanie.^[9]

William a făcut parte din prima generație care a ajuns la maturitate sub Actul Căsătoriilor Regale din 1772, care interzicea descendenților regelui George al II-lea să se căsătorească decât cu acordul monarhului, sau, în cazul în care avea peste 25 de ani, cu un preaviz de douăsprezece luni din partea Consiliului. Mai mulți fii ai regelui George al III-lea, inclusiv William, au ales să locuiască împreună cu femeile pe care le iubeau decât să se căsătorească cu ele. La urma urmei, pentru fii mai tineri, inclusiv pentru William, nu era de așteptat să ia parte la succesiune, care a fost considerată sigură odată ce Prințul de Wales s-a căsătorit și a avut o fiică, Prințesa Charlotte.

William părea să se bucure de viața sa de familie cu dna Jordan. Ducele a spus unui prieten, "Mrs Jordan este o ființă foarte bună, familistă și atentă cu copii ei. Fii sigur că este absurdă uneori și are umorile ei. Dar există astfel de lucruri mai mult sau mai puțin în toate familiile". Regele, în general, a acceptat relația fiului său cu actrița (deși a recomandat ca el să-i înjumătățească alocația)^[10] și în 1797 a mărit parcul casei Bushy pentru familia în creștere a lui William.^[11] William a folosit Bushy ca reședința principală până când a devenit rege.^[12] Reședința lui londoneză, Casa Clarence, a fost construită după planurile arhitectului John Nash între 1825 și 1827.^[13]

Adelaide Amelia Louisa Theresa Caroline de Saxa-Coburg Meiningen, portret de Sir William Beechey, c.1831

Cuplul a avut zece copii nelegitimi, cinci fii și cinci fiice, toți primind supranumele de "FitzClarence".^[14][15] Relația a durat 20 de ani și s-a terminat în 1811. Mrs. Jordan nu a avut nici o îndoială cu privire la motivul despărțirii: "Banii, banii, bunul meu prieten, sunt convinsă că l-au făcut în acest moment cel mai nenorocit dintre oameni," adăugând "cu toate calitățile lui excelente, virtuțile lui casnice, dragostea lui pentru frumoșii lui copii, nu ar trebui să sufere în acest moment."^[16] Mrs. Jordan a primit un acord financiar de 4400 £ (echivalent cu 243.400 £ astăzi) pe an și custodia fiicelor cu condiția să nu se întoarcă pe scenă. Când ea și-a reluat cariera de actorie pentru a rambursa datoriile contractate de ginerele ei (soțul uneia dintre fiicele doamnei Jordan dintr-o relație anterioară), Ducele a luat custodia fiicelor și a oprit plata de 1500£ (echivalent cu 82.600£ astăzi) pentru întreținerea lor. Cu cariera la pământ, ea a plecat în Franța pentru a scăpa de creditori și a murit săracă în apropiere de Paris în 1816.^[17]

William a avut un alt fiu nelegitim, numit tot William, înainte de a o întâlni pe Mrs. Jordan, a cărui mama nu e cunoscută și care s-a înecat în Madagascar în 1807.^[18]Caroline von Linsingen, al cărei tată a fost general de infanterie în armata hanoveriană, a pretins că a avut un fiu, Heinrich, cu William în jurul anului 1790 însă William nu a fost la Hanovra la momentul în care ea pretinde și povestea este considerată neplauzibilă.^[19]

Ducele de Clarence, c.1800

Adâncit în datorii, ducele a făcut mai multe încercări pentru căsătoria cu o moștenitoare bogată, dar planurile sale au fost respinse.^[20] Totuși, atunci când nepoata Ducelui, Prințesa Charlotte, a doua în linia de succesiune la tron, a murit la naștere în 1817, regele care a avut 12 copii, nu avea nici un nepot legitim. Era nevoie ca ducii regali să se căsătorească și să aibă moștenitori. Cei doi frați mai mari ai lui William nu aveau copii și erau înstrăinați de soțiile lor (care probabil depășiseră vârsta fertilă) iar William era cel mai sănătos dintre cei trei.^[21]

Prima alegere de căsătorie al lui William s-a lovit însă de dezaprobarea Prințului Regent. Fratele lui mai mic, Ducele de Cambridge, a fost trimis în Germania pentru a vedea prințesele protestante disponibile; s-a întors cu Prințesa Augusta de Hesse-Cassel însă tatăl ei a refuzat căsătoria.^[22] Două luni mai târziu, Ducele de Cambridge s-a căsătorit el însuși cu ea. În cele din urmă, s-a găsit o prințesă care a fost dispusă să accepte, chiar cu entuziasm, cei nouă copii ai lui William care supraviețuiseră și care nu atinseseră o vârstă adultă.^[23] La Kew, la 11 iulie 1818,^[24] William s-a căsătorit cu Prințesa Adelaide de Saxa-Meiningen, fiica Ducelui de Saxa-Meiningen. Adelaide la 25 de ani avea jumătate din vârsta lui William.

Căsătoria, care a durat aproape douăzeci de ani, până la moartea lui William, a fost una fericită. Noua Ducesă a luat atât finanțele ei cât și cele ale lui William în mâinile ei. În primul lor an de căsătorie, cuplul a trăit într-o manieră economică în Germania, iar datoriile William au fost în curând pe cale de a fi plătit, mai ales că Parlamentul a votat pentru el o indemnizație mai mare, pe care el a acceptat-o cu greu după ce cererile sale de creștere a venitului au fost refuzate.^[25] Nu se cunoaște ca William să fi avut amante după căsătorie.^[26][27] Cuplul a avut două fiice care au trăit scurt timp și Adelaide a suferit trei avorturi spontane

În 1820, regele a murit lăsând coroana Prințului Regent, care a devenit George al IV-lea. William era acum al doilea în linia de succesiune, precedat numai de fratele său, Frederic, Duce de York. Șapte ani mai târziu, când Ducele de York a murit, William, atunci la peste 60 de ani, a devenit moștenitor prezumptiv. Mai târziu, în același an, primul ministru George Canning l-a numit pe William Lord Înalt Amiral. Ducele a intrat în conflict cu Consiliul său și în cele din urmă în 1828, regele prin intermediul primului-ministru, Arthur Wellesley, i-a solicitat demisia Ducelui de Clarence.^[26]

William și-a petrecut timpul rămas în timpul domniei fratelui său în Camera Lorzilor. El a susținut Actul "Emanciparea catolică" împotriva opoziției fratele său mai mic, Ducele de Cumberland. Sănătatea regelui George al IV-lea era din ce în ce mai rea, astfel că la începutul anului 1830 a fost evident că era aproape de moarte.

Regele William al IV-lea

Când George al IV-lea a murit la 26 iunie 1830 fără copii legitimi în viață, Ducele de Clarence i-a succedat la tron, la vârsta de 64 de ani, sub numele de William al IV-lea, cea mai în vârstă persoană care a urcat pe un tron britanic.^[29] Spre deosebire de extravagantul său frate, modestul William a descurajat pompa și ceremonia. Spre deosebire de George al IV-lea, care a avut tendința să-și petreacă cea mai mare parte a timpului la Castelul Windsor, William a fost cunoscut, mai ales la începutul domniei sale, pentru plimbările sale, neînsoțit, prin Londra sau Brighton. Până când criza de reformă a erodat capacității sale, el a fost foarte popular printre oameni, care l-au văzut ca fiind mai accesibil și mai modest decât fratele său.^[30]

Regele imediat s-a dovedit un muncitor conștiincios. Primul prim-ministru al regelui, Ducele de Wellington, a declarat că a făcut mai multă treabă cu regele William în zece minute decât a făcut cu George al IV-lea în mai multe zile.^[31] Lordul Brougham l-a descris ca un excelent om de afaceri, care solicita suficiente întrebări pentru a-l ajuta să înțeleagă problema, spre deosebire de George al IV-lea care nu punea întrebări de teamă să nu-și afișeze ignoranța și de George al III-lea care întreba multe însă nu aștepta răspunsul.^[32]

William a respins bucătarii francezi și germani ai fratelui său înlocuindu-i cu cei englezi spre aprobarea publică. A dăruit multe picturi din colecția lui George al IV-lea națiunii. George al IV-lea începuse o vastă (și scumpă) renovare a Palatului Buckingham; fratele său a refuzat să locuiască acolo, și de două ori a încercat să dea palatul, o dată pentru armată ca o cazarmă, și o dată Parlamentului după ce Camera Parlamentului a ars în 1834.^[33]

William nu a uitat de cei nouă copii nelegitimi în viață, numindu-l pe fiul cel mare Conte de Munster și acordând pentru ceilalți copii titluri de marchiz. În ciuda acestui lucru, copiii lui au fost mari oportuniști, presa scriind "obrăznicia și lăcomia FitzJordans este neasemuită".^[34] Relația dintre William și fiii săi "a fost punctată de certuri sălbatice și cel puțin pentru rege, dureroase" legate de bani și onoruri.^[35] Pe de altă parte, fiicele lui s-au dovedit un ornament la curtea sa.

William nu a vizitat niciodată Hanovra ca rege. Fratele său, Prințul Adolphus, Duce de Cambridge, a fost vicerege acolo de-a lungul domniei lui William, așa cum făcuse și în timpul domniei regelui George al IV-lea. Percepția publică în Germania a fost că Marea Britanie a dictat politica hanoveriană. Dar lucrurile n-au stat așa. În 1832, Metternich a introdus legi care au îngrădit mișcarea liberală din Germania. Secretarul de externe britanic, Lordul Palmerston, s-a opus și a încercat ca prin influența lui William asupra guvernului hanoverian să-l determine să ia aceeași poziție. Însă guvernul hanoverian a fost de acord cu Metternich iar William a refuzat să intervină.

Conflictul dintre William și Palmerston asupra Hanovrei a fost reînnoit în anul următor când Metternich a stabilit o conferință a statelor germane care va avea loc la Viena, iar Palmerston a vrut ca Hanovra să refuze invitația. În schimb, viceregele a acceptat, susținut pe deplin de William.^[43]

În 1833, William a semnat o nouă constituție pentru Hanovra, care a împuternicit clasa de mijloc, a dat puteri limitate clasei de jos, și a extins rolul Parlamentului din Hanovra. Constituția a fost revocată după moartea lui William de noul rege, fratele lui William, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland.

Pentru restul domniei sale, William a intervenit activ în politică doar o singură dată, în 1834; când a devenit ultimul suveran britanic care a ales un prim-ministru contrar voinței Parlamentului.

Atât regele cât și regina erau atașați de nepoata lor, Prințesa Victoria de Kent. Încercările lor de a forma o relație strânsă cu fata au fost limitate de conflictul dintre rege și mama tinerei prințese, Ducesa de Kent.
Regele, infuriat la ceea ce el a considerat a fi lipsă de respect a Ducesei față de soția lui, a profitat cu ocazia banchetului oferit de ziua lui de naștere în august 1836 pentru a soluționa scorul. Adresându-se celor adunați la banchet, care i-a inclus pe Ducesă și pe Prințesa Victoria, William și-a exprimat speranța că va supraviețui până când Prințesa Victoria va împlini 18 ani, astfel încât Ducesa de Kent să nu devină niciodată Regent. El a spus, "Am încredere că Dumnezeu îmi va cruța viața timp de nouă luni...".^[44]

William a supraviețuit, deși bolnav de moarte, cu o lună după ce Victoria a împlinit 18 ani. "Bietul om!", a scris Victoria în ziua în care a murit, "îmi pare rău pentru el; a fost întotdeauna bun cu mine".^[45]

William a fost "foarte afectat și șocat" de moartea fiicei lui mai mari nelegitime, Sophia, Lady de L'Isle, la naștere în aprilie 1837.^[46] Regina Adelaide a stat cu devotament alături de soțul ei, neculcându-se timp de mai mult de zece zile.^[47] William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă în primele ore ale dimineții de 20 iunie 1837, la Castelul Windsor, unde a fost îngropat. Cum nu a avut copii legitimi în viață, coroana Regatului Unit a trecut Prințesei Victoria de Kent, singurul copil al lui Eduard Augustus, Duce de Kent, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Din cauza Legii Salice, o femeie nu putea conduce Hanovra, așa încât coroana hanoveriană a trecut celui de-al cincilea fiu al regelui George al III-lea, Ernest Augustus, Duce de Cumberland.

Principalii beneficiari ai testamentului său au fost cei opt copii în viață ai Mrs. Jordan.^[26] Deși William nu este strămoșul direct al următorilor monarhi ai Regatului Unit, el are mulți descendenți notabili prin familia nelegitimă cu Mrs. Jordan, inclusiv primul ministru David Cameron,^[48] prezentatorul TV Adam Hart-Davis, autorul și omul de stat Duff Cooper,^[49] și Ducele de Fife care s-a căsătorit cu nepoata reginei Victoria, Louise.

William IV (William Henry; 21 august 1765 - 20 iunie 1837) a fost rege al Hanovrei și al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de la 26 iunie 1830 până la moartea sa. William, cel de-al treilea fiul a lui George III și fratele mai mic al regelui George IV, a fost ultimul rege și penultimul monarh din Casa de Hanovra.

William al IV-lea
William IV, pictură de Sir Martin Archer Shee, 1833
Date personale
Nume la naștere	William Henry
Născut	21 august 1765 Casa Buckingham, Londra
Decedat	20 iunie 1837 (71 de ani) Castelul Windsor, Berkshire
Înmormântat	Saint George's Chapel, Windsor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	George al III-lea al Regatului Unit[1] Charlotte de Mecklenburg-Strelitz[1]
Frați și surori	Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh[1] Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii George al IV-lea al Regatului Unit[1] Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn[1] Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York[1] Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex
Căsătorit cu	Adelaide de Saxa-Meiningen
Copii	Prințesa Charlotte de Clarence Prințesa Elizabeth de Clarence
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Hanovra  Regatul Marii Britanii
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	monarh politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Clarence[*] (16 mai 1789–26 iunie 1830) Earl of Munster[*] (16 mai 1789–26 iunie 1830)
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Imn regal	God Save the King
Rege al Regatului Unit
Domnie	26 iunie 1830 – 20 iunie 1837
Încoronare	8 septembrie 1831
Predecesor	George IV
Succesor	Regina Victoria
Rege al Hanovrei
Domnie	26 iunie 1830 – 20 iunie 1837
Predecesor	George IV
Succesor	Ernest Augustus I

* 1856: Florestan I, Prinț de Monaco (10 octombrie 1785 – 20 iunie 1856) a fost al 8-lea Prinț de Monaco și al 8-lea Duce de Valentinois din 2 octombrie 1841 până la moartea sa. S-a născut Tancrède Florestan Roger Louis Grimaldi și a fost al doilea fiu al Prințului Honoré al IV-leași al Louisei d'Aumont Mazarin. După decesul fratelui său, Honoré al V-lea, Prinț de Monaco i-a succedat la tron.

Florestan I

Date personale Nume la naștere Tancrède Florestan Roger Louis Grimaldi Născut 10 octombrie 1785 Paris, Franța Decedat 20 iunie 1856 (70 de ani) Paris, Franța Înmormântat Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*]  Părinți Honoré al IV-lea Louise d'Aumont[*]  Frați și surori Honoré al V-lea  Căsătorit cu Maria Caroline Gibert de Lametz Copii Carol al III-lea, Prinț de Monaco Florestine, Ducesă de Urach Cetățenie  Franța  Religie catolicism  Ocupație actor politician  Apartenență nobiliară Titluri Prinț de Monaco[*] Familie nobiliară Casa de Grimaldi Prinț de Monaco Domnie 2 octombrie 1841 - 20 iunie 1856 (14 ani, 262 zile) Predecesor Honoré V Succesor Carol III

·         1862: Este asasinat primul ministru al Principatelor Unite, Barbu Catargiu; (8 iunie s.v). A fost lider al Partidei conservatoare și un strălucit orator. Era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). A fost prim ministru al României dîn  1862 si până când a fost asasinat pe 20 iunie  al aceluiași an. Asasinul său prezumtiv se presupune că ar fi fost un oarecare Gheorghe Bogati, insa nici pana astazi nu se cunoaste cu certitudine cine l-a   împușcat sub clopotnița Mitropoliei din Bucuresti, după ce ieșise din Adunarea legislativa a tarii. După asasinarea lui Catargiu, Bogati  s-a îmbogățit brusc și a primit un post important la  Piatra Neamt. Printre cei suspecți de asasinat a fost și Nicolae Bibescu, prefectul Politiei Bucuresti,  poreclit ulterior „Pistol“ si care a  refuzat să ofere declarații Judecatoriei Criminalicesti.

·         1870 - A murit Jules Huot de Goncourt, scriitor şi istoric francez; împreună cu fratele lui, Edmond de Goncourt, a redat atmosfera vieţii culturale a vremii în “Jurnalul” publicat în 1896; tot el a împlinit dorinţa testamentară a fratelui lui de a întemeia Academia Goncourt care acordă în fiecare an Premiul Goncourt pentru cel mai bun roman apărut în Franţa (n.17.12.1830).
* 1888: Prințesa Maria a Prusiei (Marie Elisabeth Louise Frederika; 14 septembrie 1855 - 20 iunie 1888) a fost prințesă a Casei de Hohenzollern. A fost fiica Prințului Friedrich Karl al Prusiei și mai târziu a devenit a doua soție a Prințului Henric al Țărilor de Jos și prima soție a Prințului Albert de Saxa-Altenburg. A fost nepoata de frate a împăratului Wilhelm I al Germaniei.

Prințesa Maria și primul ei soț, în 1878.

Prințesa Maria a fost fiica cea mare a mareșalului prusac Prințul Friedrich Karl al Prusiei (1828–1885) și a soției sale, Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau(1837–1906). Mama Mariei era fiica cea mică a lui Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt și a Prințesei Friederike a Prusiei.

La 23 august 1878 Prințesa Maria s-a căsătorit cu Prințul Henric al Țărilor de Josla Palatul Nou din Potsdam.^[1] Soțul ei era al treilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și a Marii Ducese Anna Pavlovna a Rusiei. Căsătoria dintre Maria și Henric a fost aranjată pentru a salva Casa de Orania-Nassau de la dispariție. Din nefericire, nu au avut copii. La cinci luni după căsătorie, în ianuarie 1879, Prințul Henric a murit după ce s-a îmbolnăvit de rujeolă.

Șase ani mai târziu, la 6 mai 1885, la Berlin, Prințesa Maria s-a recăsătorit cu Prințul Albert de Saxa-Altenburg (1843–1902), fiu al Prințului Edward și a celei de-a doua soții, Prințesa Luise Caroline Reuss-Greiz. Mariajul a fost unul armonius și au avut doi copii:

• Olga Elisabeta (1886–1955), căsătorită în 1913 cu Carl Friedrich von Pückler-Burghauss (1886–1945)
• Maria (1888–1947), căsătorită în 1911 cu Prințul Heinrich XXXV von Reuss (1887–1936)

Prințesa a murit în 1888 de efectele febrei puerperale și a fost înmormântată în cripta familiei Saxa-Altenburg. Al doilea soț s-a recăsătorit în 1891 cu Ducesa Helene de Mecklenburg-Strelitz, o nepoată a Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei.

Prințesa Maria a fost nașa nepotului ei Prințul Arthur de Connaught, singurul fiu al surorii sale, Prințesa Louise Margaret a Prusiei.

Prințesa Maria a Prusiei

Prințesa Maria a Țărilor de Jos Prințesa Maria de Saxa-Altenburg

Prințesa Maria a Prusiei în 1878

·         1891: A decedat la Paris, Mihail Kogalniceanu, om politic, scriitor şi istoric, gazetar, “creierul” Unirii Principatelor Româneşti ; (n. 6 septembrie 1817 la Iasi in Principatul Moldova). Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost membru fondator al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Romane (1887-1890) si un colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cei doi bărbaţi de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern. În timpul mandatului sau de ministru al afacerilor externe in timpul guvernului Bratianu, Romania îşi cucereşte Independenţa de stat. Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal. Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. “N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume“, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. A fost înmormîntat la Cimitirul “Eternitatea” din Iaşi.

* 1923: Prințesa Maria Carolina de Battenberg (germană Prinzessin Marie Karoline von Battenberg; 15 februarie 1852 – 20 iunie 1923) a fost prințesă de Battenberg și, prin căsătorie, prințesă de Erbach-Schönberg. A lucrat ca scriitoare și ca translator.

Maria a fost primul copil al Prințului Alexandru de Hesse și Rin (1823–1888), fondatorul Casei de Battenberg și al soției lui morganatice, contesa Julia Hauke (1825–1895), fiica contelui polonez Hans Moritz Hauke. Ca rezultat al căsătoriei morganatice, Maria și frații ei au fost excluși de la succesiunea Marelui Ducat de Hesse. Maria a fost concepută cu șase luni înaintea căsătoriei părinților ei, de aceea ea a spus mereu oamenilor că ziua ei de naștere este 15 iulie și nu 15 februarie. În realitate, ea s-a născut la 15 februarie la Strasbourg și nu la 15 iulie la Geneva.

fratele Mariei, Alexandru, a devenit Prinț al Bulgariei în 1879. Memoriile ei despre vizita pe care ea i-a făcut-o, My Trip to Bulgaria, au fost publicate în 1884. Maria a tradus The Gate of Paradise și An Easter Dream de Edith Jacob și A Trip to Siberia de Kate Marsden. De asemenea, ea și-a publicat memoriile, în care un rol esențial a jucat relația ei cu fiul ei instabil mental, Maximilian.

Prințesa s-a căsătorit la 19 aprilie 1871 la Darmstadt cu contele Gustav Ernst de Erbach-Schönberg (1840–1908), care a fost ridicat la rang de prinț (germană Fürst) în 1903 datorită relațiilor de rudenie cu Familia regală britanică și cu familia rusă imperială. Ei au avut patru copii:

• Contele Alexander (mai târziu al 2-lea Prinț) de Erbach-Schönberg (12 septembrie 1872 – 18 octombrie 1944)
• Contele Maximilian de Erbach-Schönberg (17 martie 1878 – 25 martie 1892)
• Contele (mai târziu Prinț) Victor de Erbach-Schönberg (26 septembrie 1880 – 27 aprilie 1967)
• Contesa (mai târziu Prințesă) Marie de Erbach-Schönberg (7 iulie 1883 – 12 martie 1966)

Prințesa Maria Caroline de Battenberg

Prințesă de Erbach-Schönberg

·         1933: A murit comunista germana Clara Zetkin, una dintre întemeietorii Ligii „Spartacus” și ai Partidului Comunist din Germania, inițiatoarea sărbătoririi zilei de 8 martie ca „Ziua Internațională a Femeii”; (n. 1857).
* 1943: Attila Petschauer (n. 14 decembrie 1904, Budapesta – d. 20 ianuarie1943, regiunea Tver, Rusia) a fost un scrimer evreu maghiar specializat pe sabie. A fost vicecampion olimpic la individual la Jocurile Olimpice din 1928 și campion olimpic pe echipe la Olimpiada din 1928 și la cea din 1932. A cucerit și șapte medalii la Campionatul Internațional, inclusiv două de aur.

·         1947: Bugsy Siegel, gangster american (n. 1906)
* 1960: André Patry (n. 22 noiembrie 1902 – d. 20 iunie 1960) a fost un astronom francez.

A fost orfan de foarte tânăr și a început să lucreze, de la vârsta de 17 ani, la Observatorul Astronomic din Nisa.

A studiat asteroizii și a descoperit câțiva dintre ei. Asteroidul 1601 Patry, descoperit de astronomul francez Louis Boyer, în 1942, la Observatorul Astronomic din Alger, îi poartă numele.

·          1962: A murit istoricul roman Victor Papacostea; (n. 1900). Victor Papacostea (n. 1900 – d. 1962) a fost un istoric, fondator al Institutului de Studii Balcanice din București, fruntaș P.N.L. și fost subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale în guvernele Sănătescu și Rădescu. Era de origine aromână. În perioada 1950 – 1955 și 1957 – 1958 a fost internat ca deținut politic la penitenciarul Sighet. El a fost fratele scriitorului Cezar Papacostea, al juristului Petre Papacostea, al politologului Alexandru Papacostea și unchiul istoricului Șerban Papacostea.

·         1966: Georges Henri Lemaître (n. 17 iulie 1894, Charleroi, Belgia^[6] – d. 20 iunie 1966, Louvain, Belgia) a fost un preot și fizician belgian, întemeietor al teoriei Big Bang. El a fost creatorul teoriei expansiunii universului, atribuită greșit lui Edwin Hubble. Lemaître a fost primul care a obținut ceea ce se numește acum legea lui Hubble și a făcut prima estimare a ceea ce se numește acum constanta Hubble, lucruri pe care le-a publicat în 1927, cu doi ani înainte de articolul lui Hubble.

Lemaître a propus primul ceea ce cunoaștem drept teoria Big Bang asupra originii Universului, pe care el a denumit-o „ipoteza atomului inițial” sau „Oul Cosmic” Preotul născut la Charleroi a fost primul cercetător care a prezis prin calcule matematice cu 20 de ani mai înainte teoria că universul nu este static, ci este în continuă expansiune. Această dovadă a venit două decenii mai târziu în anul 1965 când Penzias și Wilson descopereau prin telescoape performante ecourile exploziei primordiale, adică a conceptului de Big Bang în forma cunoscută astăzi.

Lemaître însuși și-a descris teoria sa ca „oul cosmic care explodează în momentul creației”. Aceasta a devenit mai bine cunoscută sub numele de „teoria Big Bang”, un termen peiorativ inventat de Fred Hoyle. Cu toate acestea, Lemaître, ca preot, credea că Universul și deci și Pământul au fost create de către Dumnezeu.^[17]

Big Bang-ul este compatibil cu crearea lumii din nimic,^[18] idee susținută de creștinism începând cu secolul al II-lea d.Hr. și adoptată de iudaism.^[19] Fizicienii atei s-au opus inițial din acest motiv adoptării teoriei.^[20]

În 1951 Papa Pius al XII-lea a declarat că teoria lui Lemaître validează științific catolicismul. Totuși, Lemaître s-a opus acestei proclamații, afirmând că teoria este neutră și că nu este nici legătură și nici contradicție între religie și teoria sa.^[21][22] Când Lemaître și Daniel O'Connell, consilierul științific al papei, l-au sfătuit pe papă să nu mai menționeze cosmogonia în public, el a fost de acord.^[23] Deși era catolic convins, autorul teoriei era contra amestecării științei cu religia,^[24] deși credea că cele două domenii ale experienței umane nu se aflau în conflict.

Georges Lemaître
Georges Lemaître
Date personale
Născut	17 iulie 1894[  Charleroi, Belgia[8]
Decedat	20 iunie 1966 (71 de ani)  Louvain, Belgia
Cauza decesului	leucemie
Cetățenie	Belgia
Religie	catolicism
Ocupație	preot catolic[*] cosmolog[*] matematician profesor universitar[*] fizician teolog[*]
Activitate
Alma mater	St Edmund's College[*] Massachusetts Institute of Technology Universitatea Catolică din Louvain
Organizație	Universitatea Harvard Universitatea Catolică din Leuven
Premii	Premiul Francqui[*] (1934) Eddington Medal[*] (1953) Premiul Jules-Janssen (1936) Mendel Medal[*] (1934)

* 1969: Emanoil Arghiriade (n. 2 ianuarie 1903, București - d. 20 iunie 1969) a fost un matematician român.

S-a născut la București, unde și-a făcut și studiile superioare.

În 1926 este licențiat în matematică, iar un an mai târziu și-a dat examenul de capacitate la Iași, fiind numit profesor la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași.^[1]

În 1941 devine doctor în matematică, iar în 1943 este numit conferențiar la Școala Politehnică din Timișoara.^[1]

În 1946 devine profesor de analiză matematică la Facultatea Electrotehnică.^[1]

În perioada 1948-1962 este profesor la Institutul Pedagogic, apoi șef de catedră la cursul de matematici superioare la Institutul Politehnic din Timișoara. În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Profesor universitar emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”

·         1988: A murit Nicolae Lascu (numele la naştere: Laslo), filolog, istoric al literaturii antice şi traducător; (n. 20 aprilie 1908). Nicolae Lascu (n. 1908, satul Benic, județul Alba – d. 1988) a fost un istoric literar român, traducător și profesor universitar la Universitatea din Cluj-Napoca, specialist în istoria literaturilor latină și greacă și al influențelor clasiciste în cultura română. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1932-1934 In studiile sale a încercat să stabilească vechimea, amploarea şi intensitatea influenţelor clasiciste în operele scriitorilor români. A urmărit, de asemenea, viaţa şi destinul literar al lui Ovidiu, poetul latin exilat la Tomis.

* 1888: Prințesa Maria a Prusiei (Marie Elisabeth Louise Frederika; 14 septembrie 1855 - 20 iunie 1888) a fost prințesă a Casei de Hohenzollern. A fost fiica Prințului Friedrich Karl al Prusiei și mai târziu a devenit a doua soție a Prințului Henric al Țărilor de Jos și prima soție a Prințului Albert de Saxa-Altenburg. A fost nepoata de frate a împăratului Wilhelm I al Germaniei. 

Prințesa Maria și primul ei soț, în 1878.

Prințesa Maria a fost fiica cea mare a mareșalului prusac Prințul Friedrich Karl al Prusiei (1828–1885) și a soției sale, Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau (1837–1906). Mama Mariei era fiica cea mică a lui Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt și a Prințesei Friederike a Prusiei.

La 23 august 1878 Prințesa Maria s-a căsătorit cu Prințul Henric al Țărilor de Jos la Palatul Nou din Potsdam.^[1] Soțul ei era al treilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și a Marii Ducese Anna Pavlovna a Rusiei. Căsătoria dintre Maria și Henric a fost aranjată pentru a salva Casa de Orania-Nassau de la dispariție. Din nefericire, nu au avut copii. La cinci luni după căsătorie, în ianuarie 1879, Prințul Henric a murit după ce s-a îmbolnăvit de rujeolă.

Șase ani mai târziu, la 6 mai 1885, la Berlin, Prințesa Maria s-a recăsătorit cu Prințul Albert de Saxa-Altenburg (1843–1902), fiu al Prințului Edward și a celei de-a doua soții, Prințesa Luise Caroline Reuss-Greiz. Mariajul a fost unul armonius și au avut doi copii:

• Olga Elisabeta (1886–1955), căsătorită în 1913 cu Carl Friedrich von Pückler-Burghauss (1886–1945)
• Maria (1888–1947), căsătorită în 1911 cu Prințul Heinrich XXXV von Reuss (1887–1936)

Prințesa a murit în 1888 de efectele febrei puerperale și a fost înmormântată în cripta familiei Saxa-Altenburg. Al doilea soț s-a recăsătorit în 1891 cu Ducesa Helene de Mecklenburg-Strelitz, o nepoată a Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei.

Prințesa Maria a fost nașa nepotului ei Prințul Arthur de Connaught, singurul fiu al surorii sale, Prințesa Louise Margaret a Prusiei.

Prințesa Maria a Prusiei
Prințesa Maria a Țărilor de Jos Prințesa Maria de Saxa-Altenburg
Prințesa Maria a Prusiei în 1878
Date personale
Născută	14 septembrie 1855 Marmorpalais, Potsdam
Decedată	20 iunie 1888 (32 de ani) Dresda
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Prințul Friedrich Karl al Prusiei Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau
Frați și surori	Prințul Friedrich Leopold al Prusiei Prințesa Luise Margarete a Prusiei Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei
Căsătorită cu	Prințul Henric al Țărilor de Jos Prințul Albert de Saxa-Altenburg
Copii	Prințesa Olga Elisabeta Prințesa Maria
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Marie Elisabeth Louise Frederika
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Orania-Nassau Casa de Saxa-Altenburg

* 1923: Prințesa Maria Carolina de Battenberg (germană Prinzessin Marie Karoline von Battenberg; 15 februarie 1852 – 20 iunie 1923) a fost prințesă de Battenberg și, prin căsătorie, prințesă de Erbach-Schönberg. A lucrat ca scriitoare și ca translator.

Maria a fost primul copil al Prințului Alexandru de Hesse și Rin (1823–1888), fondatorul Casei de Battenberg și al soției lui morganatice, contesa Julia Hauke (1825–1895), fiica contelui polonez Hans Moritz Hauke. Ca rezultat al căsătoriei morganatice, Maria și frații ei au fost excluși de la succesiunea Marelui Ducat de Hesse. Maria a fost concepută cu șase luni înaintea căsătoriei părinților ei, de aceea ea a spus mereu oamenilor că ziua ei de naștere este 15 iulie și nu 15 februarie. În realitate, ea s-a născut la 15 februarie la Strasbourg și nu la 15 iulie la Geneva.

fratele Mariei, Alexandru, a devenit Prinț al Bulgariei în 1879. Memoriile ei despre vizita pe care ea i-a făcut-o, My Trip to Bulgaria, au fost publicate în 1884. Maria a tradus The Gate of Paradise și An Easter Dream de Edith Jacob și A Trip to Siberia de Kate Marsden. De asemenea, ea și-a publicat memoriile, în care un rol esențial a jucat relația ei cu fiul ei instabil mental, Maximilian.

Prințesa s-a căsătorit la 19 aprilie 1871 la Darmstadt cu contele Gustav Ernst de Erbach-Schönberg (1840–1908), care a fost ridicat la rang de prinț (germană Fürst) în 1903 datorită relațiilor de rudenie cu Familia regală britanică și cu familia rusă imperială. Ei au avut patru copii:

• Contele Alexander (mai târziu al 2-lea Prinț) de Erbach-Schönberg (12 septembrie 1872 – 18 octombrie 1944)
• Contele Maximilian de Erbach-Schönberg (17 martie 1878 – 25 martie 1892)
• Contele (mai târziu Prinț) Victor de Erbach-Schönberg (26 septembrie 1880 – 27 aprilie 1967)
• Contesa (mai târziu Prințesă) Marie de Erbach-Schönberg (7 iulie 1883 – 12 martie 1966)

Prințesa Maria Caroline de Battenberg
Prințesă de Erbach-Schönberg
Date personale
Nume la naștere	Marie Caroline
Născută	15 februarie 1852 Strasbourg, Franța
Decedată	20 iunie 1923 (71 de ani) Schönberg, Republica de la Weimar
Părinți	Prințul Alexandru de Hesse și Rin Julia Hauke
Frați și surori	Prințul Louis de Battenberg Prințul Francis Joseph de Battenberg Alexandru, Prinț al Bulgariei Prințul Henric de Battenberg
Căsătorită cu	Gustav, Prinț de Erbach-Schönberg
Copii	Alexander, Prinț de Erbach-Schönberg Contele Maximilian de Erbach-Schönberg Prințul Victor de Erbach-Schönberg Prințesa Marie de Erbach-Schönberg
Cetățenie	Germania
Ocupație	scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Battenberg Casa de Erbach-Schönberg

* 1932: George Petrovici (n. 17 iunie 1871,^[1] Nădlac, România^[1] – d. 20 iunie 1932,^[2] Nădlac, România^[2]) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

La 30 octombrie 1918 George Petrovici a avut inițiativa înființării Gărzii Naționale Române din Nădlac, fiind ales în fruntea organizației și al Consiliului Național Român Comunal.^[4] În această calitate a fost ales delegat titular la Marea Adunare Națională din 1 decembrie 1918 din partea Cercului electoral Nădlac, județul Cenad.^[3][4][5] La 27 februarie 1919 Garda Națională Română din Nădlac a fost dezarmată iar Consiliul Național Român Comunal a fost desființat de administrația maghiară, George Petrovici refugiindu-se la Semlac, de unde a revenit în vara lui 1919, după calmarea evenimentelor.^[4]

A fost membru al Partidului Național Liberal.

* 1960: André Patry (n. 22 noiembrie 1902 – d. 20 iunie 1960) a fost un astronom francez.

A fost orfan de foarte tânăr și a început să lucreze, de la vârsta de 17 ani, la Observatorul Astronomic din Nisa.

A studiat asteroizii și a descoperit câțiva dintre ei. Asteroidul 1601 Patry, descoperit de astronomul francez Louis Boyer, în 1942, la Observatorul Astronomic din Alger, îi poartă numele. 

* 1973: Prințesa Maria di Grazia Pia Chiara Anna of Bourbon-Two Sicilies^[1] 12 august 1878^[1] – 20 iunie 1973^[1]) a fost prințesă de Bourbon-Două Sicilii prin naștere și Prințesă Imperială a Braziliei prin căsătoria cu Prințul Luís de Orléans-Bragança. 

Prințesa Maria di Grazia a celor Două Sicilii
Prințesă Imperială a Braziliei
Date personale
Nume la naștere	Maria da Graça Pia Clara Ana Teresa Isabela Adelaide Apolônia Ágata Cecília Filomena Antônia Lúcia Cristina Catarina
Născută	12 august 1878 Cannes, Franța
Decedată	20 iunie 1973 (94 de ani) Mandelieu-la-Napoule, Franța
Înmormântată	Chapelle royale de Dreux, Dreux, Franța
Părinți	Prințul Alfonso, Conte de Caserta Prințesa Antonietta a celor Două Sicilii
Frați și surori	Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Cristina a celor Două Sicilii Prince Ranieri, Duke of Castro[*] Prințul Ferdinand Pius Prince Philip of Bourbon-Two Sicilies[*] Prince Gabriel of Bourbon-Two Sicilies[*] Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii Princess Maria Giusepinna of Bourbon-Two Sicilies[*] Prince Januarius Maria of Bourbon-Two-Sicilies[*] Prince Francis of Assisi of Bourbon-Two Sicilies[*]
Căsătorită cu	Prințul Luís de Orléans-Bragança
Copii	Prințul Pedro Henrique Prințul Luís Gastão Prințesa Pia Maria
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii Casa de Orléans-Bragança

* 1943: Attila Petschauer (n. 14 decembrie 1904, Budapesta – d. 20 ianuarie 1943, regiunea Tver, Rusia) a fost un scrimer evreu maghiar specializat pe sabie. A fost vicecampion olimpic la individual la Jocurile Olimpice din 1928 și campion olimpic pe echipe la Olimpiada din 1928 și la cea din 1932. A cucerit și șapte medalii la Campionatul Internațional, inclusiv două de aur.

S-a apucat de scrimă la vârsta de opt ani sub conducerea lui Károly Fodor,^[1] apoi s-a antrenat cu maestrul italian Italo Santelli. A cucerit prima sa medalia majoră, un bronz, la Campionatul European din 1925 (redenumit Campionatul Internațional în cele din urmă), urmat de o medalie de argint în 1926. S-a alăturat lotului maghiar în anul 1928, la vârsta de 24 de ani. La Jocurile Olimpice din 1928 de la Amsterdam a obținut medalie de argint, fiind depășit de conaționalul său Ödön Tersztyánszky. La proba pe echipe a câștigat medalia de aur.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost scutit inițial de deportare datorită statutului de campion. Totuși, a fost trimit în anul 1943 la lagărul de muncă de la Davidenka în Ucraina. Acolo a fost recunoscut de comandantul lagărului, Kálmán Cseh von Szent-Katolna, care participase la Olimpiada de la Amsterdam în proba de călătorie. Potrivit campionul olimpic de lupte, Károly Kárpáti, care era fost acolo, Petschauer a fost persecutat la ordinul acestuia. În plină iarnă, gardienii l-au forțat să se dezbrace și să se cațăre într-un copac, apoi l-au udat pe el. A murit putin mai târziu.^[2]

Inspirat din viața sa a fost realizat filmul Sunshine (1999) de István Szabó

·         1989: A murit Traian Dorz, poet creştin şi fost deţinut politic care a executat peste şaisprezece ani de închisoare in temnitele comuniste. Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiușului) din comuna Mizieș, județul Bihor – d. 20 iunie 1989 Livada Beiușului) a fost un poet și deținut politic din România. A fost urmaşul şi continuatorul lucrării duhovniceşti a părintelui Iosif Trifa de la Sibiu, iniţiatorul mişcării spirituale ortodoxe “Oastea Domnului”; (n.25 decembrie 1914).

Poezii

În închisoare a scris, sau s-a gândit să scrie, fără să aibă posibilitatea materială de a-și duce intenția la îndeplinire, și memorizând cele analizate, aproape 200 de poezii. În aceste condiții neînchipuit de grele, cu multe sacrificii, lipsuri și riscuri de tot felul, au fost create în închisoare și lagăre de muncă forțată ori în precarele pauze de libertate, cele aproximativ 100 de titluri de lucrări ^{[necesită citare]}. Unele volume din această vastă opera cuprind eseistică religioasă, meditații creștine, altele sunt niște avântate pledoarii pentru păstrarea credinței, iar altele, povestiri pentru copiii de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe versificate, inspirate din înțelepciunea românească sau a altor popoare ^{[necesită citare]}.

Din toată această operă, doar câteva volume de poezii au văzut lumina tiparului până în 1947. Creația poetică a acestor ani este strânsă în volumul Spre Țara dragostei, apărut în 1947.

O poezie cunoscută este "Un lung tren ne pare viața"^[3].

Activitatea de samizdat și tipărirea operei în afara RPR/RSR

După 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tipărit în țară nici o carte dorziană. Manuscrisele erau însă copiate cu mâna sau la mașina de scris, în clandestinitate și în condiții de mare risc (Samizdat). Existența acestor acțiuni dovedește cât de mare era setea după literatura creștină, și în general cât de mare era atașamentul românilor la ideea de libertate de opinie, după Cortina de Fier ridicată de puterea sovietică la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial ^[4]. La fel de primejdioasă și ilegală era răspândirea operei prin benzi magnetice.

O parte din opera poetică a lui Traian Dorz a văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoința mai mult sau mai puțin dezinteresată ale unor credincioși neoprotestanți. Acceptul pentru tipărirea acestor lucrări a fost dat de către autor numai după ce repetatele încercări de publicare în România au eșuat.

Tipărirea în afara țării a acestor cărți a atras mânia autorităților comuniste care, în ciuda tuturor așteptărilor, tocmai într-o perioadă de mai mare deschidere spre Occident prin relații economice și culturale, în 1982, l-au arestat pe poet și l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tipărire și răspândire de literatură interzisă. Traian Dorz a fost însă eliberat după câteva luni, în urma intervenției opiniei publice din străinătate. Ajuns din nou în mijlocul fraților săi de credință, eroul creștin își va continua lupta cu și mai multă dârzenie pentru apărărea adevărului și pentru recunoașterea legală și de către Biserica Ortodoxă Romană a Mișcării Oastei Domnului ^[5].

La Golgota

Tema majoră a creației dorziene o constituie Golgota, „izvorul nețărmuritei și veșnicei iubiri”, și biruința învierii lui Iisus cel Răstignit. Pentru unii, poetul ar putea să pară o liră monocordă: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe această liră, cântarea poetului ne face să simțim adâncimile inefabile ale credinței. Aceasta, pentru că în Iisus, așa cum ne spune apostolul neamurilor, „sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței” (Col. 2, 2-3 ^[6]) și de aici, îndemnul aceluiași apostol: „Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă în dragoste, care este legătura desăvârșirii” (Ibid. 3, 14 ^[7]). Iar dacă Dumnezeu este iubire, atunci înțelegem de ce acest poet este un cântăreț înfocat al Iubirii. Din acest ocean fără margini izvorăsc toate apele creației sale lirice. Realitățile vieții și ale istoriei, transfigurate și primind aura veșniciei, devin pe harfa sa tot atâtea râuri care se reîntorc tot în el, găsindu-și și împlinirea, și desăvârșirea.

Locurile noastre sfinte

În volumul Locurile noastre sfinte - o îmbinare fericită între poezie și proză - locurile, evenimentele și personalitățile istoriei românești nu sunt văzute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual-metaforic al acestora, scoțând în evidență partea lor nevăzută, dar care devin accesibile prin ochiul credinței, căci credința, conform celebrei definiții pauline, este o „încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd”^[1]. Astfel, toate aceste realități primesc o dimensiune hieratică, devenind niște uriașe fresce în catedrala istoriei noastre. Meșterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Argeș, Mureșul, Oltul, bisericile și troițele maramureșene, toate acestea se transformă în personaje sau în locuri emblematice ale spațiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare, așa cum se arată în aceeași digresiune a Sf. Paul legată de credință - patria pământească este o reflectare în oglindă a patriei cerești. În acest fel, această carte-album se transformă într-un manual de educație a tuturor generațiilor, autorul devenind un pedagog național.

Minune și Taină

La fel de original în valențele sale spiritual-morale este și volumul Minune și Taină, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Născătoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în același timp și modelul de mamă pentru toate femeile din lume. Maica Domnului, așa cum este ea înfățișată de poetul transilvănean, trăiește sub cerul românesc, în țara aceasta din care a făcut o grădină a sa. De aceea și gesturile sale, și grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fața imaginea mamei după cea mai bună și sfântă tradiție a meleagurilor românești. Din acest unghi spiritual, poetul a „românizat” întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înțeles al cuvântului.

Privire generală asupra operei

Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul găsind alte căi pentru a-și hrăni și desfăta sufletul și chiar trupul, pentru a-și satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean încearcă a mișca inimile și conștiințele, de a le transforma, înnoindu-le, prin mesajul religios-ascetic al lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Peste o mie din poeziile sale au fost asociate cu melodii adecvate ^{[necesită citare]}, intrând astfel în biserici, în mănăstiri și în alte medii religioase din țară și de peste hotare. Dovada ne-o oferă cea de-a opta ediție a acestor cântări nemuritoare, ce apare sub titlul Să cântăm Domnului ^{[necesită citare]}.

Cu toate că poetul a cunoscut suferința pe toate treptele ei, el rămâne un poet al luminii, al iubirii, al credinței și smereniei. Versurile sale îmbracă expresia imnului și a odei sau devin, când e cazul, o antiteză de mare putere artistică, puse în slujba lui Dumnezeu într-o lume în care cel rău se silește pe orice cale să împingă pe om la păcat, adică la desfigurarea sa moral-spirituală. Așadar, aceste versuri au devenit niște cântări luptătoare.

Traian Dorz a decedat în noaptea spre dimineața zilei de 20 iunie 1989.

Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creată de Traian Dorz îl situează în constelația unor mari creatori ai sensibilității religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotațiile mistice, de ce nu, și cu Daniel Turcea ^{[judecată de valoare]}. Într-un cadru cultural mai larg, caracterul religios-naiv al operei dorziene, cu metaforele și imaginile ei, sugerează comparații cu poetul englez William Blake, sau pictorul olandez Van Gogh, pe când acesta din urmă încerca să păstorească pe minerii din regiunea belgiană Borinage

Traian Dorz
Date personale
Născut	25 decembrie 1914 Cătunul Râturi (azi Livada Beiușului) din comuna Mizieș, județul Bihor
Decedat	20 iunie 1989 (74 de ani) Livada Beiușului, județul Bihor
Naționalitate	română
Ocupație	poet, deținut politic, jurnalist, misionar
Activitatea literară
Specie literară	poezie, priceasnă, predică
Opere semnificative	Cântări nemuritoare, Cântările Bibliei, Hristos, mărturia mea

·         1995: A murit, la Paris, scriitorul Emil Cioran, eseist si filosof, unul dintre cei mai originali oameni de cultura contemporani. (opere: “Pe culmile disperării”, “Lacrimi şi sfinţi”, “La Tentation d’exister”, “De l’inconvénient d’être né”); Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. A inceput la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti unde a fost coleg cu Constantin Noica si Mircea Eliade şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. In 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages. In 1938 a primit o bursă din partea statului francez şi s-a stabilit apoi la Paris, unde a continuat să scrie în limba franceză. Prima sa carte intitulata Pe culmile disperării, apare în 1934 în România si este distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv i-au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României l-a autocenzurat în ediţia a doua, aparută la începutul anilor ’90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretenţioase şi stupide.”

Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

După studii clasice la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă "incoveniența existenței". În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.

Casa unde s-a născut, în Rășinari

Primele volume

Emil Cioran

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor '90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretențioase și stupide".^[5]

Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente.^[6] Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune^[7], ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid

Opera în limba română

(cu aldine, volumele originale; cu cursive, antologii, corespondență, fragmente)

• Pe culmile disperării, București, 1934
• Cartea amăgirilor, București, 1936
• Schimbarea la față a României, București, 1936
• Lacrimi și sfinți, Bucuresti, 1937
• Amurgul gîndurilor, 1940
• Îndreptar pătimaș, ed. Humanitas, București, 1991
• Singurătate și destin (antologie de texte îngrijită de Dan C. Mihăilescu, cu articole publicate în presa interbelică), ed. Humanitas, București, 1992
• Scrisori către cei de-acasă, ed. Humanitas, București, 1995
• Mon pays/Țara mea (scris în franceză, textul apare pentru prima oară în România, în volum bilingv), ed. Humanitas, București, 1996

Opera în limba franceză[modificare | modificare sursă]

Volume de autor[modificare | modificare sursă]

(cu aldine, volumele originale; cu cursive, antologii, traduceri din română sau fragmente din celelalte volume, apărute separat)

• Œuvres (Opere complete), éd. Yves Peyré, Paris, Gallimard, 1997, 1999, 2001, 2003
• Précis de décomposition (Tratat de descompunere), Paris, Gallimard, 1949
• Syllogismes de l'amertume (Silogismele amărăciunii), Paris, Gallimard, 1952
• La Tentation d'exister (Ispita de a exista), Paris, Gallimard, 1956
• Histoire et utopie (Istorie și utopie), Paris, Gallimard, 1960
• La Chute dans le Temps (Căderea în timp), Paris, Gallimard, 1964
• Le Mauvais Démiurge (Demiurgul cel rău), Paris, Gallimard, 1969
• De l'inconvénient d'être né (Despre neajunsul de a te fi născut), Paris, Gallimard, 1973
• Écartèlement (Sfârtecare), Paris, Gallimard, " Les essais " (Eseurile), 1979
• Exercices d'admiration: essais et portraits (Exerciții de admirație: eseuri și portrete), Paris, Gallimard, 1986
• Aveux et anathèmes (Mărturisiri și anateme), Paris, Gallimard, 1986.
• Le Livre des leurres (Cartea amăgirilor), 1936, trad. Grazyna Klewek, Thomas Bazin, Paris, Gallimard, 1992.
• Bréviaire des vaincus (Breviarul învinșilor), 1940-1944, trad. Alain Paruit, Paris, Gallimard, 1993.
• L'âge d'or (Vârsta de aur), Châteauroux, 1995 (eseu din Histoire et utopie)
• Anthologie du Portrait. De Saint-Simon à Tocqueville (Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville), Paris, Gallimard, 1996.
• Cahiers (Caiete), 1957-1972, cu o prefață de Simone Boué, Paris, Gallimard, 1997.
• Solitude et destin (Singurătate și destin), trad. Alain Paruit, Paris, Gallimard, 2004 (culegere cuprinzând articolele publicate în presa românească între 1931 și 1943)
• Des Larmes et des Saints (Lacrimi și sfinți), 1937, traducere din limba română și prefață de Sanda Stolojan, Paris, L'Herne, 1986
• Sur les cimes du désespoir (Pe culmile disperării), 1933, trad. André Vornic, Christiane Frémont, Paris, L'Herne, 1990
• Cahier de Talamanca (Caietul de la Talamanca), 1966, Paris, Mercure de France, 2000.
• Ébauches de vertige, (Schițe de vertij), Paris, Gallimard, 2004 (extras din Écartèlement)
• Le Crépuscule des pensées (Amurgul gândurilor), 1940, trad. Mirella Patureau-Nedelco, Paris, L'Herne, 1991
• Valéry face à ses idoles (Valery față în față cu idolii săi), Paris, L'Herne, 2007 (reluat din Exercices d'admiration)
• Essai sur la pensée réactionnaire: à propos de Joseph de Maistre (Eseu asupra gândirii reacționare, apropo de Joseph de Maistre), text introductiv de Pierre Alechinsky, Fontfroide-le-Haut, ed. Fata Morgana, 1977 (reluare a prefeței la antologia de texte despre Joseph de Maistre, alese de Cioran, apărută la Monaco, la ed. du Rocher, în 1957)
• Vacillations (Clătinări), 1970, illustrații de Pierre Alechinsky, Fontfroide-le-Haut, 1998.
• Sissi ou la vulnérabilité (Sissi sau despre vulnerabilitate), în Jean CLAIR (dir.), Vienne 1880-1938. L'Apocalypse joyeuse, Paris, éd. du Centre Pompidou, 1986 (retipărire)
• L'Élan vers le pire (Elanul către mai rău), fotografii de Irmeli Jung, Paris, Gallimard, 1988.

Antologii[modificare | modificare sursă]

• Cioran, Emil (ed.) Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, traducere din franceză și note de Petru Creția, Seria Cioran (III), 1997
• Cioran (antologie)
• Cioran și muzica, selecția textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996.

Convorbiri, interviuri[modificare | modificare sursă]

• E. M. CIORAN, Sylvie JAUDEAU, Entretiens (Convorbiri), Paris, ed. Corti, 1990
• Entretiens (Convorbiri), Paris, Gallimard, 1995.
• E. M. CIORAN, Mariana SORA, Cioran jadis et naguère, Entretien à Tübingen (Cioran astăzi și ieri, O convorbire la Tübingen), Paris, L'Herne, 1988
• Gabriel Liiceanu, Constantin Chelba, Exerciții de admirație, film de televiziune, transmis de Televiziunea Romana în 1992
• Gabriel Liiceanu, Sorin Ilieșiu, Apocalipsa după Cioran, film de televiziune, comercializat pe casetă video.

Monografii despre Cioran[modificare | modificare sursă]

• Mircea A. Diaconu, Cui i-e frică de Emil Cioran?, Editura Cartea Românească, București, 2008, 270 p., ISBN 978-973-23-1954-3.
• Mara Magda MAFTEI, Cioran et le rêve d'une génération perdue, Collection Ouverture Philosophique, L'Harmattan, 2013
• Mara Magda MAFTEI, Un Cioran Inédit, Pourquoi intrigue-t-il ?, Fauves Édition, Yves Michalon Éditeur, 2016.
• Philippe Tiffreau, Cioran ou la Dissection du gouffre (Cioran sau disecția hăului), ill. Santiago Arranz, Jacques Barry, Sergio Birga et al., Paris, Henri Veyrier, 1991
• Gabriel Liiceanu, Itinéraires d'une vie: E. M. Cioran (Itinerariul unei vieți: E. M. Cioran), urmat de Les continents de l'insomnie: entretien avec E.M. Cioran (Continentele insomniei: dialog cu E.M. Cioran), ediția românească se numeste Apocalipsa după Cioran), Paris, Michalon, 1995.
• Patrice Bollon, Cioran l'hérétique (Cioran ereticul), Paris, Gallimard, 1997
• Fernando Savater, Eseu despre Cioran, ed. Humanitas, 1999
• Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran, editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000
• Ion Vartic, Cioran naiv și sentimental, ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000
• Armel Guerne, Lettres de Guerne à Cioran 1955-1978 (Scrisorile lui Guerne către Cioran 1955-1978), prefață Charles Le Brun, Lectoure, le Capucin, 2001.
• Sylvie Jaudeau, Cioran ou le Dernier Homme (Cioran sau Ultimul om), Paris, José Corti, 1990, 2001
• Nicole Parfait, Cioran ou Le défi de l'être (Cioran sau provocarea ființei), Paris, Desjonquères, 2001
• George Bălan, Emil Cioran, la lucidité libératrice? (Emil Cioran, luciditatea eliberatoare?), prefață, cronologie și note de Alain Cophignon, Paris, J. Lyon, 2003.
• Simona Modreanu, Le Dieu paradoxal de Cioran (Dumnezeul paradoxal al lui Cioran), Monaco, 2003.
• Simona Modreanu, Cioran, Paris, Oxus, 2003.
• Coll., Seine et Danube, nr. 1, Cioran inédit (Sena și Dunărea, nr. 1, Cioran inedit), Paris, Esprit des péninsules, 2003, cuprinde: "Spengler et Cioran: des philosophies parallèles" (Spengler și Cioran: filozofii paralele), Marta Petreu, "Cioran et la fin de l'histoire" (Cioran și sfârșitul istoriei), Marian V. Buciu, "Les Cahiers de Cioran" (Caietele lui Cioran), Livius Ciocârlie; și un text inedit tradus de A. Paruit: La tragédie des petites cultures (Tragedia culturilor mici))
• Marta Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2004.
• Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu ,2006.
• Vasile Chira, Problema Transcendenței la Cioran, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2007.
• Vasile Chira, Analitica existentială La Cioran/ Existential analytic for Cioran(Editie bilingva), Editura „ASTRA Museum”, Sibiu,2014.
• Livius Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul trei, editura Humanitas, 2005
• Roland Jaccard, Cioran et compagnie (Cioran și compania), Paris, P.U.F., 2005.
• Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran, traducere Nora Iuga, Est Editeur, 2005, 151 pag, corespondență.
• Bernd Mattheus Cioran: Porträt eines radikalen Skeptikers Berlin: Matthes & Seitz, 2007 ISBN 978-3-88221-891-6
• Nicolae Turcan, Cioran sau excesul ca filosofie, cuvânt înainte de Liviu Antonesei, Ed. Limes, Cluj, 2008.
• Ciprian Vălcan, La concurrence des influences culturelles francaises et allemandes dans l'oeuvre de Cioran, București, Editura Institutului Cultural Român, 2008.
• Marius Dobre, Certitudinile unui sceptic - Emil Cioran, București, Editura Trei, 2008.
• Iulian Băicuș, E.M.Cioran, Un fenomenolog al Neantului, București, Editura Corect Books, 2013, e-book
• Ion Dur, Cioran. Conform cu originalul, București, Editura Tritonic, 2016.

Comentarii în diverse studii[modificare | modificare sursă]

(în ordinea alfabetică după autor)

• Annaba, Bienheureux les stériles (Fericiți cei sterili), Toulon, Presses du Midi, 2002.
• Constantin Aslam, Constantin Noica-Spre un model neoclasic de gândire, Editura Academiei Române, 2011
• Gérard Bocholier, Les Ombrages fabuleux (Umbrele fabuloase), Bordeaux/Chauvigny, L'escampette, 2003
• Patrice Bollon, Cioran, der Ketzer, Suhrkamp, Frankfurt, 2006.
• Guido Ceronetti, Le Silence du corps (Tăcerea corpurilor), trad. André Maugé, postfața: Lettre à l'éditeur, Cioran (Scrisoare editorului, Cioran), Paris, Albin Michel, 1984
• Norbert Dodille, Gabriel Liiceanu (eds.), Lectures de Cioran (Lecturi din Cioran), (Centre culturel français de Iași) (Centrul cultural francez din Iași), Paris, L'Harmattan, 1997
• Coll., Le Vide: expérience spirituelle en Orient et en Occident (Vidul: experiență spirituală în Orient și în Occident), Paris, Hermès, 1969
• Rupert Guth, Die Philosophie der einmaligen Augenblicke: Überlegungen zu E. M. Cioran. Königshausen & Naumann, Würzburg 1990.
• Cornelius Hell, Skepsis, Mystik und Dualismus. Eine Einführung in das Werk E. M. Ciorans. Bouvier, Bonn 1985.
• Nancy Huston, Professeurs de désespoir (Profesorii disperării), Arles, Actes Sud /Montréal, Léméac, 2004 (Wittgenstein, Schopenhauer, Beckett, Cioran, Améry, T. Bernhardt, printre alții).
• Magda Jeanrenaud, Les Réticences de la traduction. Comment on (n)'a (pas) traduit en français les œuvres roumaines de Cioran [Reticențele traducerii. Cum (nu) s-au tradus în limba franceză operele românești ale lui Cioran], in La Traduction là où tout est pareil et rien n’est semblable [Traducerea, acolo unde totul este la fel și nimic asemănător], cu o prefață de Claude Hagège, p. 297-329, 2012.
• Till Kinzel, "Autorenporträt Emil Cioran", în: Sezession 16 (Februar 2007), 6-10.
• Thomas Knöfel; Klaus Sander (ed.), Cafard: Originaltonaufnahmen 1974–1990. (CD) supposé, Köln 1998.
• Linda Lê, Pour saluer Cioran [Pentru a-l saluta pe Cioran], in, Le complexe de Caliban [Complexul lui Caliban], Christian Bourgois éditeur, 2005, p. 47-49
• Bernd Mattheus, "Sein Leben verunstalten. Émile Cioran, die Eiserne Garde und die Versuchung des Faschismus", în: Lettre international (Berlin) Nr. 63/2003.
• Mathurin Maugarlonne [François George], À la rencontre des disparus (La întâlnirea cu cei disparuți), Paris, Grasset et Fasquelle, 2004.
• Didier Nordon (dir.), L'ennui. Féconde mélancolie (Plictisul. Fecunda melancolie), Paris, Autrement, 1998.
• Richard Reschika, E. M. Cioran zur Einführung, Junius, Hamburg, 1995.
• Giovanni Rotiroti, Il demone della lucidità. Il «caso Cioran» tra psicanalisi e filosofia, Rubbettino, 2005.
• Fernando Savater, Versuch über Cioran Raben-Verlag, München, 1985.
• Peter Sloterdijk, Der selbstlose Revanchist. In: Nicht gerettet: Versuche nach Heidegger, Suhrkamp, Frankfurt, 2001.
• Thomas Stölzel, Ein Säulenheiliger ohne Säule: Begegnung mit E. M. Cioran, Droschl, Wien, 1998.
• Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt: Eine Liebe von Cioran, Weidle, Bonn, 2001.
• William Totok, Die Generation von Mircea Eliade im Bann des rumänischen Faschismus, în: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, Anul 7, Nr. 1/1995, pp. 42-55; (versiune scurtă în: Die Neue Gesellschaft/Frankfurter Hefte, Anul 42, Nr. 10/1995, pp. 921-928. Versiune în limba maghiară: Mircea Eliade generáció a román fasizmus bűvkörében, în: Magyar Filozófiai Szemle, Nr. 1-2-3/1996, pp. 274-291.)
• Franz Winter, Emil Cioran und die Religionen. Eine interkulturelle Perspektive., Bautz (Interkulturelle Bibliothek), Nordhausen, 2007.
• Emile M. Cioran, Ein Gespräch: geführt von Gerd Bergfleth, Konkursbuchverlag, Tübingen, 1985.
• E.M. Cioran; Ein Gespräch mit Sylvie Jaudeau, Erker Verlag, St Gallen, 1992.
• "Cioran și religia. Partea îngerului", Tribuna, nr. 128, 1-15 ian. 2008
• "Dumnezeul plagiat", Tribuna, nr. 135, 16-30 apr. 2008

Emil Cioran
Date personale
Născut	8 aprilie 1911 Rășinari, comitatul Sibiu, imperiul austro-ungar
Decedat	20 iunie 1995 (84 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Cauza decesului	cauze naturale[*] (boala Alzheimer)
Părinți	Emilian Cioran
Frați și surori	Aurel Cioran[*]
Căsătorit cu	Simone Boué[*]
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Etnie	români
Religie	agnosticism
Ocupație	filosof, scriitor
Limbi	limba română limba franceză[1]
Studii	Universitatea din București Universitatea Humboldt din Berlin Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris
Activitatea literară
Activ ca scriitor	epoca interbelică și postbelică
Mișcare/curent literar	modernism, expresionism
Specie literară	filosofie, eseistică, estetică
Operă de debut	Pe culmile disperării, 1934
Note
Premii	Roger Nimier Prix[*][2] Grand prix de littérature Paul-Morand[*][3]
Membru post-mortem al Academiei Române

·         1999 - A murit regizorul Iulian Mihu (din filmografie: “Felix si Otilia”, “Lumina palida a durerii”) (n. 3.11.1926).

·         2005: Jack S. Kilby, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1923).
* 2012: Anatol Ciocanu (n. 3 iunie 1940,^[1] Mălăiești, județul Bălți, Regatul României - d. 19 iunie 2012, Călărași, Republica Moldova) a fost un poet și publicist român din Republica Moldova. Anatol Ciocanu a fost redactor la Moldova Socialistă și la revista Moldova (1966-1990), corespondent special al revistei Glasul Națiunii la București (1990-2000). A debutat cu volumul de versuri Sărutul Soarelui (1965). A scris mai multe cărți de poezie și publicistică:

• An neobișnuit (1967)
• Firul Ariadnei (1970)
• Cântece de-acasă (1971)
• Sonetele câmpiei (1975)
• Poemele durerii (2000)
• Cântecele mântuirii (2001).

Ora Sărutului este ultimul său volum de poezii care a apărut în 2010.

·         2014: A decedat scriitoarea, jurnalista şi profesoara Ana Maria Sireteanu. A fost nepoată din partea mamei, din familia Brăescu, a celebrei performere naţionale şi internaţionale în paraşutism şi în aviaţie Smaranda Brăescu şi a pictorului Tache Brăescu. Tatăl Anei Maria Sireteanu a fost actorul de film şi teatru Dorin Sireteanu, foarte cunoscut în perioada interbelică pentru rolurile principale în primele filme româneşti, precum „Iancu Jianu” şi „Ciuleandra”. A fost director al postului Radio România Cultural între anii 1996 şi 2002; (n. Bucureşti, 21 februarie 1945 ). Activitatea sa a fost recompensată cu diploma de onoare din partea Societăţii Române de Radiodifuziune pentru întreaga activitate, Distincţia Culturală pentru ataşamentul faţă de opera Academiei Române (2001), Ordinul Ziariştilor clasa a I pentru merite deosebite în întreaga activitate publicistică, dar şi alte premii ale unor prestigioase instituţii din ţară şi din străinătate. A fost preocupată de activitatea nonguvernamentală, fiind preşedintele Asociaţiei culturale ARCVIPP prin care a promovat memoria celebrei sale mătuşi Smaranda Brăescu. Ana Maria Sireteau a fost membră a Uniunii Scriitorilor din România – secţia poezie, a Asociaţiei Psihologilor din România, a Consiliului Naţional al Ziariştilor din România.

·         2015: A decedat la Bucureşti, la vârsta de 93 de ani, fostul fotbalist şi antrenor român de fotbal, Angelo Niculescu; (n. 1 octombrie 1921, Craiova). Angelo Niculescu (n. 1 octombrie 1921, Craiova – d. 20 iunie 2015, București) a fost un fotbalist și antrenor român de fotbal care a antrenat echipa națională a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1970. A absolvit Institutul de Cultură Fizică (ICF) în 1952, iar ulterior a activat ca profesor de educaţie fizică şi sport în cadrul Institutului de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS). A fost şi preşedinte al Colegiului Central al Antrenorilor şi preşedinte de onoare al Şcolii Naţionale de Antrenori. A publicat două cărţi pe teme sportive: „Fotbal. Metode şi mijloace de antrenament” (1972), coautor Ion. V. Ionescu şi „Corabia cu 11 pasageri” (1974). Este membru de onoare al Federaţiei Române de Fotbal şi are titlul de „Antrenor emerit”. A antrenat echipa naţională a României calificata la Campionatul Mondial de Fotbal din 1970, din Mexic şi pe cea ajunsa în sferturile Campionatului European din Belgia 1972. Pe parcursul perioadei cât a stat pe banca „tricolorilor”, între 1967 şi 1973, reprezentativa de fotbal a României a disputat 41 de partide internaţionale. Angelo Niculescu este considerat de FIFA drept inventatorul stilului de joc „tiki-taka”, făcut celebru în ultimii ani de FC Barcelona.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sfântul Sfințit Mucenic Metodie, Episcopul Patarelor și Sfântul Ier Calist, Patriarhul Constantinopolului; Dezlegare la pește

VA URMA