MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU JOI 18 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

·         741:  A decedat imparatul bizantin Leon al III-lea Isaurianul/Sirianul  (n.cca.685)). A domnit intre anii 717 - 741  si a fost întemeietorul dinastiei Isauriene. În timpul domniei sale invadatorii arabi au fost înfrânți. În anul 722 Leon i-a forțat pe toți evreii să se boteze, iar între 726-729  a dat mai multe edicte împotriva icoanelor,  iconoclasmul   devenind  religie de stat, dar preotii  nu au acceptat aceste edicte, iar  credinciosii din provinciile apusene nu le-au respectat. O revoltă în Grecia  a fost zdrobită în anul 727,  iar în anul 730 patriarhul Germanos I a fost înlocuit cu Anastasios. La Roma, papii au excomunicat iconoclasmul, iar în anul 727 Exarhatul de Ravenna s-a desprins definitiv de imperiul bizantin.

·         1234: A murit imparatul Japoniei  Chukyo (Kanenari);  (n. 30 octombrie 1218). A fost al  fost 85- lea imparat al Japoniei  conform ordinii  tradiţionale de succesiune. Chūkyō a fost inscaunat la varsta de doi ani, iar domnia sa a durat doar cu câteva luni în 1221, el nefiind  oficial enumerat printre împăraţii  Japoniei pana in 1870, din cauza unor îndoieli privitoare la  durata a domniei sale.

·         1291: A murit regele Alfonso III al Aragonului (n. 1265).

·         1464: Rogier van der Weyden, pictor flamand (n. 1400)

·         1680: A murit poetul englez Samuel Butler  (n. 1612).
* 1739: Ducele Karl Frederic de Holstein-Gottorp (germană Karl Friedrich, Herzog zu Holstein-Gottorp) (30 aprilie 1700 – 18 iunie 1739) a fost ful lui Frederic al IV-lea, Duce de Holstein-Gottorp și a soției sale, Hedvig Sophia a Suediei, fiica regelui Carol al XI-lea al Suediei. A devenit duce încă din copiărie după decesul tatălui său în 1702 și întreaga viață a fost pretendent la tronul Suediei ca moștenitor pro forma al regelui Carol al XII-lea. Ca tată al Țarului Petru al III-lea al Rusiei, el a fost strămoșul pe linie paternă al tuturor împăraților Rusiei după Caterina a II-a.

Karl Frederic s-a născut în Suedia, unde părinților săi li s-a oferit siguranță în timpul Marelui Război al Nordului de către unchiul său matern, Carol XII al Suediei. El a succedat la tronul ducatului său la vârsta de doi ani, după moartea tatălui său. Mama sa, cu care el a locuit la Stockholm, a domnit ca regentă. Puterea efectivă a stat în mâinile administratorilor. Trupele daneze au devastat teritoriile ducelui în timpul Marelui Război al Nordului și au cucerit porțiuni din nord, inclusiv sediul ancestral al dinastiei de Holstein-Gottorp, castelul Gottorp.

S-a spus că mama lui l-a crescut cu blândețe, dar ferm. După moartea mamei sale, în 1708, a fost plasat în grija bunicii paterne a mamei ale, regina văduvă Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp, care - conform relatărilor - l-a răsfățat. Mama lui, și mai târziu Hedwig Eleonora, l-au sprijinit și au acționat pentru dreptul lui de a fi considerat moștenitor al Suediei după ce unchiul său care nu avea copii.

Karl Frederic de Holstein-Gottorp

Karl Frederic l-a întâlnit pe unchiul său Carol al XII-lea pentru prima dată în 1716. El a fost declarat legal major în 1717 și a primit o parte din responsabilitățile militare. Karl Frederic a fost într-o relație tensionată cu mătușa lui Ulrica Eleonora, a cărei adepți arătau spre el spunând că era prea nepoliticos, arogant și îi lipsea simțul responsabilității pentru a fi un moștenitor adecvat la tron​​.

La moartea în 1718 a unchiului din partea mamei și totodată vărul său de gradul al doilea, Carol al XII-lea al Suediei, Ducele Karl Frederic a fost prezentat ca pretendent la tron. Totuși, mătușa lui Ulrica Eleonora (1688-1741) a reușit să smulgă tronul pentru ea, susținând că sora ei mai mare nu a "dobândit acordul puterilor parlamentare" pentru căsătoria ei cu tatăl Ducelui Karl, în conformitate cu legile de succesiune stabilite în Norrköpings arvförening. Susținătorii ducelui au afirmat că monarhia absolută din Suedia, creată de bunicul ducelui, regele Carol al XI-lea, a făcut această clauză de căsătorie irelevantă.

Conform relatărilor, la vestea morții unchiului său ducele Karl a fost prea îndurerat pentru a putea acționa în vreun fel, în timp ce soțul mătușii sale, Frederic de Hesse, s-a grăbit s-o ajute pe Ulrica Eleonora în cucerirea tronul. Când Karl Frederic s-a confruntat cu Ulrica Eleonora, el a fost forțat de către Arvid Horn să o salute ca regină. El a cerut să i se acorde titlul de Alteță Regală și să fie recunoscută ca moștenitor al ei, însă când era cât pe-aici să i se acorde titlul, el a părăsit Suedia în 1719.

Karl Frederic s-a retras din Suedia, în cele din urmă stabilindu-se în Rusia. După aceea, așa-numitul partid Holsteiner din Suedia a continuat să avanseze pretențiile lui Karl Frederic. Partidul a făcut pregătiri și a așteptat moartea reginei care nu avea copii, însă Karl Frederic a murit înaintea mătușii sale și a plasat pretențiile sale fiului său minor. Până în acel moment Suedia a adoptat noi legi de succesiune care l-au exclus în mod specific pe Karl Frederic și pe moștenitorii săi ca urmare a politicii lor ruse. Vărul său primar Adolf Frederic, din aceeași dinastie Oldenburg, a fost ales prinț moștenitor al Suediei. În 1723, el a primit titlul de Alteță Regală, în lipsa acestuia, dar politica sa pro-rusă l-a îndepărtat de poziția de moștenitor al tronului suedez.

Karl Frederic a părăsit Hamburg, Holstein-Gottorp fiind ocupat de Danemarca din 1713. În 1720, Suedia și Danemarca-Norvegia au încheiat Tratatul de la Frederiksborg, în care Suedia a promis să sisteze sprijinul către Holstein-Gottorp. Ducele Karl Frederic s-a opus tratatului pe care l-a privit ca împotriva propriului său drept la succesiunea suedeză; tratatul, de asemenea, a făcut practic imposibilă redobândirea părții de nord a ducatului său, terenurile sale în Schleswig. (Acest lucru a fost o motivație pentru fiul său Petru în 1762, în momentul accesiunii sale la tronul rus, de a începe pregătirile pentru utilizarea trupelor ruse de a recuceri teritoriile pierdute din Danemarca.)

Ducele Karl Frederic s-a căsătorit cu Marea Ducesă Anna Petrovna, fiica cea mare a Țarului Petru I și a soției sale, țăranca Marta Skavronskaia (care mai târziu va deveni împărăteasa Ecaterina I a Rusiei). Căsătoria a fost discutată ani de zie și inițial el nu a fost luat în considerare deoarece era moștenitor suedez.

El a fost logodit oficial cu Anna de către Țarul Petru. După decesul țarului în 1725, el a primit un loc în Consiliu, propria sa curte, palat și venit acordat de Ecaterina I și s-a căsătorit cu Anna. Anna nu a fost entuziasmată de căsătorie din cauza reputației lui de complotare cu prostituate.

Karl Frederic, pe atunci comandant al gărzii de palat la Sankt Petersburg, a încercat să asigure succesiunea soției sale la tronul Rusiei, după decesul mamei ei în 1727, împărăteasa Ecaterina I. Încercarea lui a eșuat, însă fiul său și al Ducesei Anna, Karl Petru Ulrich (care i-a succedat ca Duce de Holstein-Gottorp în 1739) a devenit țar al Rusiei în 1762 sub numele de Petru al III-lea.

Karl Frederic și Anna au părăsit Rusia pentru ducatul de Holstein-Gottorp în 1727, unde Anna a murit după nașterea fiului lor în 1728. Karl Frederic și-a petrecut restul vieții sale în Holstein-Gottorp. Prima lui grijă a fost să asigure fiului său succesiunea la tronul Rusiei.

A murit la vârsta de 39 de ani, înainte ca un membru al familiei de Holstein-Gottorp să urce pe tronul Suediei sau Rusiei.

Karl Frederic

* 1824: Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana (n. 6 mai 1769, Florența – 18 iunie 1824, Florența) a fost Mare Duce de Toscana (1790–1801; 1814–1824). De asemenea, a fost Prinț-Elector și Mare Duce de Salzburg (1803–1806) și Mare Duce de Würzburg (1806–1814).

Ferdinand s-a născut la Florența, Toscana, ca membru al Casei de Habsburg-Lorena. A fost al doilea fiu al împăratului Leopold, atunci Mare Duce de Toscana, și al soției acestuia, Infanta Maria Luisa a Spaniei. Când tatăl său a fost ales împărat al Sfântului Imperiu German, Ferdinand i-a succedat ca Mare Duce de Toscana, funcția fiind preluată oficial la 22 iuliee 1790.^[2][3]

În 1792, în timpul Revoluției franceze, Ferdinand a devenit primul monarh care a recunoscut noua Republică Franceză și a încercat să conlucreze cu ea.^[3] Totuși, cum Războaiele Revoluției Franceze au început, monarhii englezi și ruși l-au convins să se alăture de partea lor în Războiul Primei Coaliții.

Ferdinand a oferit aliaților săi suport pasiv și fără entuziasm și după ce a asistat un an la victorii răsunătoare ale francezilor, a devenit primul membru al coaliției care a renunțat. Prin proclamația dată 1 martie 1795, el a abandonat alianța și a declarat neutralitatea Toscanei.^[4]

Ferdinand, Arhiduce de Austria

Normalizarea relațiilor cu Franța a ajutat la stabilizarea domniei sale timp de câțiva ani însă în 1799 a fost silit să fugă la Viena pentru protecție atunci când republicanii au stabilit un nou guvern la Florența. A fost obligat să renunțe la tron în 1801 prin Tratatul de la Aranjuez: Napoleon l-a dat deoparte pentru Regatul Etruriei creat ca o compensare pentru Casa de Bourbon din Parma deposedată prin Pacea de la Lunéville în același an (Ferdinand, Duce de Parma a renunțat la ambițiile teritoriale iar fiul său Louis a fost recompensat cu Regatul Etruriei creat din vechiul Mare Ducat al Toscanei).^[3][2]

Ferdinand a fost compensat la rândul său cu Ducatul și Electoratul de Salzburg. De asemenea a fost numit Prinț-elector al Sfântului Imperiu Roman, rol expirat odată cu disoluția Imperiului în 1806.

La 25 decembrie 1805 Ferdinand a trebuit să renunțe la Salzburg, care prin Tratatul de la Pressburg a fost anexat de fratele lui mai mare, împăratul Francisc al II-lea. Ferdinand a fost numit Duce de Würzburg, un stat nou creat pentru el din fostele teritorii ale Episcopiei de Würzburg. Odată cu disoluția Imperiului în 1806 el a luat noul titlu de Mare Duce de Würzburg.

La 30 mai 1814, după căderea lui Napoleon, Ferdinand a redevenit Mare Duce de Toscana. În 1815, Ducatul de Lucca a fost "decupat" din Toscana, din nou ca o compensație pentru Bourboni din Parma. (Lucca a fost reintegrat Toscanei în 1847.)

Ferdinand a murit în la Florența și a fost succedat de fiul său Leopold.

La Neapole, la 15 august 1790 prin procură și la Viena la 19 septembrie 1790 în persoană, Ferdinand s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Luisa a celor Două Sicilii (1773-1802), fiica regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a Mariei Carolina de Austria. Împreună au avut cinci copii:

• Arhiducesa Carolina Ferdinanda Teresa de Austria, născută la 2 august 1793;
• Arhiducele Francesco Leopoldo de Austria, născut la 15 decembrie 1794;
• Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana născut în 1797;
• Arhiducesa Maria Luisa Giuseppa Cristina Rosa de Austria, născută la 30 august 1799;
• Arhiducesa Maria Theresa de Austria, născută la 21 martie 1801;

Primii doi copii, Carolina și Francesco au murit la vârste fragede (opt respectiv cinci ani). Soția sa, Marea Ducesă Luisa, a murit la 19 septembrie 1802 la naștere odată cu copilul; toți cei trei copii care au supraviețuit erau mici. Douăzeci de ani mai târziu, la Florența, la 6 mai 1821, Ferdinad s-a recăsătorit, de data asta cu mult mai tânăra Prințesă Maria Ferdinande de Saxonia (1796-1865). Ea era fiica lui Maximilian, Prinț de Saxonia și a primei soții a acestuia, Carolina de Bourbon-Parma; din a doua căsătorie nu au rezultat copii.

Ferdinand al III-lea

Marele Duce Ferdinand stând în biblioteca sa, 1797, după Joseph Dorffmeister.

·         1898: Alexandru Papadopol-Calimah, istoric, publicist și politician român (n. 1833)

* 1905: Carmine Crocco, numit și Donatello sau Donatelli, (n. 5 iunie 1830, Rionero in Vulture, Italia – d. 18 iunie 1905,^[1] Portoferraio, Italia) a fost un jefuitor italian, printre cei mai cunoscuți și reprezentanți din perioada unificării Italiei. Era șeful necontestat al bandelor Vulturului, chiar daca acționau sub controlul său și unele bande din Irpinia si Capitanata.

În câțiva ani, din muncitor umil devine comandantul unei armate de două mii de oameni, iar armata sa a făcut din Basilicata centrul revoltei împotriva dinastiei Savoia⁴. La început a fost un militar pentru Bourbon, dezertează și se ascunde. După aceea luptă alături de Giuseppe Garibaldi, apoi cu rezistența bourbonică, iar la urmă pentru el însuși, ieșind în evidență față de alți jefuitori din acea vreme datorită unei tactici de război clară și ordinată și acțiuni de gherilă imprevizibile, calitați ce au fost îmbunătățite chiar de militarii dinastiei Savoia. ⁵

Având 1,75 m, dotat de un fizic robust și o inteligență ieșită din comun⁶, a fost unul din cei mai temuți și căutați haiduci al perioadei post-unificare, câstigand porecle pregum „Generalul Jefuitorilor”⁷, „Generalissimo”⁸, „Napoleon al Jefuitorilor”⁹, iar capturarea sa avea o recompensă de 20.000 lire. ¹⁰

A fost arestat, condamnat la moarte, iar apoi la închisoare pe viață în închisoarea din Portoferraio. În timpul detenției, și-a scris amintirile, ce au înconjurat regatul și au devenit subiect de discuție pentru sociologi și lingviști.¹¹ Deși o parte a istoriografiei secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea l-a considerat mai mult un hoț și un asasin¹², începând cu a doua jumătate a secolului XX a început sa fie reevaluat ca un erou popular, mai ales de unii autori ai tezei revizioniste,¹³ chiar dacă rămâne până astăzi o persoană controversată.

Carmine Crocco

·        

·         1921: Eduardo Acevedo Díaz, prozator, politician și jurnalist uruguayan (n. 1851)
* 1922: Jacobus Cornelius Kapteyn (n. 19 ianuarie 1851 – d. 18 iunie 1922) a fost un astronom neerlandez, cunoscut pentru studiul intensiv al Căii Lactee și ca descoperitor al primelor dovezi privitoare la rotația galactică.

Kapteyn s-a născut la Barneveld și a intrat la Universitatea din Utrecht în 1868 pentru a studia matematicile și fizica. Începând din 1875, după ce și-a încheiat teza, a lucrat trei ani la Observatorul din Leiden, înainte de a deveni primul profesor de astronomie și de mecanică teoretică la Universitatea Regală din Groningen, unde a lucrat până la pensionare, în 1921.

Între 1876 și 1900, în lipsa unui observator aflat la îndemână, și-a propus să studieze plăcile fotografice luate de astronomul David Gill, care conducea, în vremea aceea, acoperirea fotografică a Emisferei Sudice, la Observatorul din Cape Town, în Africa de Sud. Rod al acestei colaborări a fost publicarea lucrării Cape Photographic Durchmusterung, un catalog stelar, care lista poziția și magnitudinea a 454.875 de stele de pe bolta cerească a Emisferei Sudice.

În 1897, în timpul lucrului aupra acestor planșe, a descoperit o stea care-i poartă numele: Steaua lui Kapteyn. În epocă era astrul cu cea mai rapidă mișcare proprie descoperită vreodată; în prezent (2015) această stea a rămas a doua, fiind detronată de Steaua lui Barnard.

În 1904, studiind mișcările proprii ale stelelor, Kapteyn a notat că acestea nu erau aleatorii, cum se creadea în epocă; stelele puteau fi catalogate în două fluxuri, deplasându-se în direcții opuse. Se va realiza mai târziu că datele lui Kapteyn aduceau prima dovadă a rotației Galaxiei, ceea ce va conduce la descoperirea rotației diferențiale de către Bertil Lindblad și Jan Oort.

În 1906 Kapteyn a propus un plan pentru studierea distribuției stelelor în Galaxie, socotind stelele în diferite direcții. Acest studiu utiliza măsura magnitudinii aparente, a tipului spectral, a vitezei radiale și a mișcării proprii ale stelelor din 206 zone. Acest proiect enorm a constituit prima analiză statistică coordonată în astronomie, implicând colaborarea a peste 40 de observatoare diferite. Totodată, însăși analiza datelor sale a fost realizată practic de Kapteyn singur, în două încăperi împrumutate de secția de fiziologie a Universității din Groningen, deși într-o perioadă a primit ajutorul unor deținuți puși la dispoziție de o închisoare olandeză

Jacobus Cornelius Kapteyn

Jacobus Kapteyn. Pictură de Jan Pieter Veth (1921

Jacobus Cornelius Kapteyn

·         1926: Olga Constantinovna a Rusiei, soția regelui George I al Greciei (n. 1851)
* 1928: Roald Engelbregt Gravning Amundsen (n. 16 iulie1872, Borge[*], Norvegia – d. 18 iunie1928, Insula Bear, Norvegia) a fost un exploratornorvegian al zonelor polare. A fost primul om care a ajuns la Polul Sud(în 1911). De asemenea, a fost primul navigator care a reușit să traverseze Pasajul de nord-vest. A dispărut în iunie 1928, în timp ce lua parte la o misiune de salvare în Arctica.

Roald Amundsen copil, în Christiania, 1875

Roald Amundsen s-a născut într-o familie norvegiană de căpitani și proprietari de vase. El a fost al patrulea copil al armatorului de nave Jens Amundsen și al soției sale, Hanna Gustava Sahlquist. Tatăl său se îmbogățise, mai ales prin anii 1850, de pe urma comerțului cu sclavi făcut între China și America Centrală. Fratele cel mai mare al lui Roald s-a născut în China (1866), părinții întorcându-se apoi în Norvegia și cumpărând o casă în Hvidsten (Borge), care se afla la 50 de km sud de Christiania(astăzi Oslo). În anii următori, 1868 și 1870, aici s-au născut următorii doi fii ai lui Jens Amundsen, Gustav și Leon. Roald s-a născut în anul 1872, la 16 iulie, numele lui de botez însemnând „gloriosul”, în dialectul nordic vechi. Casa natală a lui Roald Amundsen aparține în prezent de orașul Fredrikstad, comitatul Østfold.

După nașterea lui Roald, părinții lui s-au mutat la Christiania într-o vilă mare, tatăl său lucrând la Ministerul Comerțului. Deja din copilărie, Roald era interesat de știrile referitoare la expedițiile polare din acea perioadă, fiind captivat mai ales de povestirile de călătorie ale cercetătorului polar britanic John Franklin (1786 - 1847), care murise încercând să descopere „pasajul maritim de nord”, care trecea prin Oceanul Arctic (arhipelagul canadian) și lega Atlanticul de Nord cu Pacificul. Datorită interesului său deosebit pentru călătoriile polare, Roald Amundsen a neglijat oarecum studiile pe care le urma la gimnaziul „Otto Andersen“. În anul 1886 a murit tatăl său, care era plecat în Anglia. Mama lui va fi nevoită să preia toate sarcinile de întreținere a familiei. Tânărul Roald nu a fost însă prea afectat de moartea tatălui său, pentru că nu avuse contacte prea strânse cu el, acesta fiind plecat de acasă cu afaceri aproape tot timpul. Roald, fiind preocupat tot mai mult de ideea călătoriilor polare, începe să se antreneze în scopul unei astfel de expediții, cea ce contribuie la faptul că primește în anul 1890 numai nota 4 la examenul de bacalaureat.

Roald Amundsen a devenit explorator inspirat fiind de expediția în Groenlanda a lui Fridtjof Nansen.

Mama lui Roald privea cu neîncredere interesul fiului său pentru expedițiile polare, și până la moarte a căutat să-și convingă fiul să renunțe la călătoriile spre poli. În pofida dorinței mamei sale, Roald începe să se ocupe în timpul liber cu studiul intens al cărților care descriau călătorii polare neglijând studiul zoologiei, filozofiei și limbilor franceză, germană și latină, predate la „Universitatea Regală Frederic” din Christiania, al cărei student devenise. Inițial dorea să studieze medicina, lucru care însă n-a fost posibil din cauza rezultatelor sale slabe la învățătură. La 9 septembrie 1893 mama sa moare, iar tânărul student Roald părăsește băncile facultății, angajându-se ca marinar pentru o perioadă de șase luni pe nava de pescuit „Magdalena”.^[12] Între anii 1894 și 1896 lucrează ca marinar pe diferite corăbii. În anul 1895 primește brevetul de timonier.

Roald Amundsen a fost unul dintre cei mai renumiți exploratori ai ținuturilor polare. Printre cele mai remarcabile realizări ale sale se pot enumera:

• Prima traversare a Pasajului de nord-vest, din Groenlanda până în Alaska, descoperind astfel calea maritimă care permite trecerea din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific, prin arhipelagul arctic Canadian (1903-1906).
• Cucerirea Polului Sud, pe care îl atinge la 14 decembrie 1911, cu o lună înaintea exploratorului britanic Robert Falcon Scott.
• Prima survolare (necontestată) a Polului Nord, cu dirijabilul Norge, la 11 mai 1926.

Roald Amundsen a dispărut în regiunea Polului Nord, încercând să salveze echipajul dirijabilului „Italia”, condus de Umberto Nobile, în iunie 1928.

Nava Belgica prinsă între ghețuri

Expediția antarctică belgiană, sau expediția Belgica (denumită astfel după numele navei utilizate în această călătorie) a avut loc în anii 1897-1899. A fost organizată de „Societatea de geografie belgiană”, fiind condusă de către baronul Adrien de Gerlache. Expediția avea un caracter internațional, la ea participând, pe lângă belgieni, medicul american Frederick Cook, naturalistul român Emil Racoviță, meterologul polonez Antoine Dobrowolski, geologul polonez Henryk Arctowski și alții. Roald Amundsen a participat în calitate de ofițer secund al navei „Belgica”.

Expediția a pornit din portul belgian Anvers la 10 august 1897. În apele Antarcticii a fost explorată „Țara lui Palmer” (în nordul „Țării Graham”) dovedind că aceasta reprezintă un mare arhipelag, și a fost descoperită „Coasta Danko”. Amundsen a luat parte la mai multe raiduri spre interiorul continentului, fiind primul care a folosit schiurile în Antarctica. La sfârșitul lunii februarie 1898, nava „Belgica” a fost prinsă între ghețuri în Marea Bellingshausen, între 70° și 71° latitudine sudică (aceasta fiind prima iernare în apele antarctice la latitudini mari). Membrii expediției au iernat acolo, făcând observații științifice prețioase. A fost prima iernare a unei expediții în Antarctica. După aproape un an de captivitate între ghețuri, nava a putut fi degajată (pe 15 februarie 1899), membrii expediției revenind în Belgia la 5 noiembrie 1899

14 decembrie 1911 - Amundsen și însoțitorii săi la Polul Sud

După succesul expediției prin Pasajul de nord-vest, Amundsen considera că a sosit momentul pentru a aborda visul vieții sale: să fie primul om care va ajunge la Polul Nord. Din nou Fridtjof Nansenl-a ajutat, împrumutându-i nava sa de explorări arctice Fram. Amundsen începe pregătirea expediției spre Polul Nord, un proiect a cărui durată o anticipează ca fiind de patru-cinci ani, timp în care spera să traverseze în derivă Oceanul Arctic.^[15]

În acea perioadă expedițiile polare erau în plin avânt, existând în acest context o adevărată cursă, atât între exploratori cât și între națiuni. La 1 septembrie 1909, Frederick Cook a anunțat că ajunsese la Polul Nord pe 21 aprilie 1908. Șase zile mai târziu, Robert Peary a anunțat că el ajunsese la Polul Nord pe 6 aprilie1909. Începea marea controversă legată de descoperirea Polului Nord.

La începutul anului 1910 exploratorul englez Robert Scott a anunțat în mod public că pregătea o expediție la Polul Sud, expediție care se baza pe notele și hărțile elaborate de Ernest Shackleton (care ajunsese în 1909 până la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la doar 190 km de pol). Aflând acest lucru, Amundsen a luat imediat decizia de a schimba planurile sale referitoare la o expediție la Polul Nord, pentru a se îndrepta spre Polul Sud. A păstrat în secret această decizie (din întreg echipajul navei Fram, doar fratele său și ofițerul secund au aflat despre schimbarea destinației).^[16]

La data de 3 iunie 1910 expediția condusă de Roald Amundsen a plecat din portul Oslo. Odată ajuns în Madeira, Amundsen a informat echipajul despre schimbarea destinației (Polul Sud, în locul Polului Nord) și i-a trimis o telegramă lui Robert Scott în care îi spunea: „vă informez că expediția îmbarcată pe nava Fram se îndreaptă în acest moment spre Antarctica”.^[16]

La 14 ianuarie 1911, Amundsen și-a instalat tabăra de bază din Antarctica, pe care a numit-o Framheim („Casa Fram”), în „Golful Balenelor” de la bariera de gheață a Mării Ross. Atunci când „Terra Nova”, nava lui Scott, a intrat în Golful Balenelor și a vizitat expediția Fram, britanicii au fost impresionați de calitatea materialelor expediției norvegiane, de experiența membrilor ei și mai ales de numărul mare de câini (130) aduși de către Amundsen.

Utilizând schiuri și sănii trase de câini, Amundsen și membrii expediției sale au făcut succesiv depozite de provizii în linie dreaptă spre Polul Sud, la latitudinile 80°, 81° și 82°S. La 19 octombrie 1911 Roald Amundsen, însoțit de Olav Bjaaland, Helmer Hanssen, Sverre Hassel și Oscar Wisting, a pornit în asaltul final al Polului Sud. Aveau patru sănii și 52 de câini. Urmând o rută încă neexplorată până atunci, pe ghețarul Axel Heiberg, au ajuns pe platoul polar la 21 noiembrie, iar la 14 decembrie 1911 au atins Polul Sud. Amundsen a numit tabăra de la Polul Sud Polheim („Casa de la Pol”), iar platoul antarctic circumpolar Podișul Regele Haakon al VII-lea (în onoarea suveranului Norvegiei). La plecare, membrii expediției au lăsat la Pol un cort mic, de culoare neagră, pentru a fi cât mai vizibil pe albul ghețurilor polare, și o scrisoare conținând relatarea realizării lor, pentru cazul în care nu ar mai fi reușit să revenă în condiții de siguranță la Framheim.

Drumul de întoarcere a durat 41 de zile. Pe 25 ianuarie 1912 echipa de exploratori a revenit cu bine la Framheim; le mai rămăseseră doar 11 câini. Călătoria lor, acoperind în total 2824 km, fusese efectuată în 94 de zile (56 zile la dus și 38 zile la întoarcere), cu o viteză medie de 30 km/zi.

Succesul expediției lui Amundsen a fost anunțat public la 7 martie 1912, când nava Fram a ajuns la Hobart, în Australia. Acest succes s-a datorat îndeosebi minuțioasei pregătiri a călătoriei - echipament de bună calitate pentru perioada respectivă, îmbrăcăminte adecvată (din piei de animale), o țintă foarte clară, o foarte bună cunoaștere a folosirii atelajelor cu câini și a schiurilor - dar și voinței impresionante a membrilor acestei expediții.

Amundsen și-a anunțat retragerea după succesul expediției Norge, având o faimă enormă, mai ales în țara sa natală, Norvegia.

La 23 mai 1928, dirijabilul Norge, rebotezat Italia, a pornit într-o nouă expediție polară, de această dată cu un echipaj compus numai din italieni, sub comanda lui Umberto Nobile. Din nefericire dirijabilul s-a prăbușit pe banchiza polară la aproximativ 120 km nord-est de Nordaustlandet, Svalbard, într-o poziție având coordonatele 81°14′N 28°14′E. Nouă din cei zece membri ai echipajului au supraviețuit prăbușirii, dar au rămas complet izolați și în pericol de moarte, neavând posibilitatea de a se înapoia pe continent.

Imediat după aflarea acestei tragedii a început un amplu efort internațional de salvare a supraviețuitorilor. Acest efort, la care au participat aviatori norvegieni, ruși, suedezi și finlandezi, contrasta puternic cu apatia și reacția lamentabilă a guvernului fascist italian.

La aflarea veștii prăbușirii dirijabilulului Italia, Roald Amundsen a acceptat imediat să ia parte la o misiune de salvare a membrilor expediției italiene, cu toate că avusese diferende cu Umberto Nobile, datorită modului în care acesta își asumase meritele expediției Norge.

La 18 iunie 1928, împreună cu pilotul norvegian Leif Dietrichson, cu cel francez René Guilbaud și cu alți trei francezi, Amundsen a pornit la bordul unui hidroavion francez Latham 47 în căutarea membrilor expediției Italia. A fost ultima dată când au mai fost văzuți în viață, hidroavionul dispărând cu toți cei de la bord.

Mai târziu a fost găsit pe mare, în apropiere de Tromsø, doar un flotor al hidroavionului și rămășițele unui rezervor de combustibil. Se presupune că hidroavionul s-a prăbușit din cauza ceței undeva în Marea Barents, Amundsen și ceilalți membri ai echpajului murind pe loc sau la scurt timp după aceea. Corpul lui nu a fost niciodată găsit, deși autoritățile norvegiene au continuat căutările până în luna septembrie a acelui an.

În august 2009 marina regală norvegiană a efectuat cercetări amănunțite pentru a găsi rămășițele avionului cu care se prăbușise în urmă cu 81 de ani Amundsen, utilizând un submarin Hugin 1000. A fost explorată o zonă de circa 100 km² în apropierea Insulei Urșilor (la jumătatea distanței dintre Capul Nord și Svalbard), dar fără niciun rezultat.

Roald Amundsen

* 1936: Alexei Maximovici Peșkov (în limba rusă Алексей Максимович Пешков, n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki (Максим Горький), a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova. Din 1906până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

Maxim Gorki

Alexei Maximovici Peșkov s-a născut la Nijni Novgorod, la 28 martie stil nou 16 martie stil vechi 1868. A rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost crescut de bunica sa, o excelentă povestitoare. La moartea ei, tânărul Alexei Maximovici a încercat să se sinucidă, în decembrie 1887. Apoi, a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi mai târziu în operele sale.

Maxim Gorki^[2] a fost pseudonimul său literar. Gorki s-a împrietenit cu Lenin după ce s-au întâlnit în 1902. Câtă vreme a fost închis, pentru scurt timp, în fortăreața Petru și Pavel^[3] în timpul revoluțieieșuate din 1905, Gorki a scris piesa de teatru Copiii soarelui, care avea acțiunea plasată în timpul epidemiei de holeră din 1862, dar care trata de fapt evenimentele contemporane.

Gorki și Anton Cehov la Ialta în 1900.

În timpul primului război mondial, apartamentul lui din Petrograd s-a transformat în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile lui cu comuniștii s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțkin-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919 conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”.

În august 1921, prietenul său Nicolai Gumiliov, coleg-scriitor și soțul Annei Ahmatova, a fost arestat de CEKA din Petrograd pentru vederile monarhiste. Gorki s-a deplasat personal la Moscova, a obținut chiar de la Lenin personal ordinul de eliberare al lui Gumilov, dar, la întoarcerea la Petrograd, a aflat că prietenul său fusese deja împușcat. În octombrie, Gorki a emigrat în Italia, având ca motiv oficial deteriorarea stării de sănătate: suferea de tuberculoză.

1931. Voroșilov, Gorki, Stalin (de la stânga la dreapta)

Potrivit lui Alexandr Soljenițîn, reîntoarcerea în Uniunea Sovietică a lui Gorki a fost motivată de interese materiale. În Sorrento, lui Gorki i-au lipsit banii și gloria. El a vizitat URSS de câteva ori după 1929, iar, în 1932, Stalinpersonal l-a invitat să se repatrieze, oferta fiindu-i acceptată. În iunie 1929, Gorki a vizitat Solovki, (curățată pentru această ocazie) și a scris un articol pozitiv despre Gulagurile care aveau deja o proastă reputație în occident.

Stalin și Gorki, 1931

Reîntoarcerea lui Gorki din Italia fascistă a fost o victorie propagandistică majoră a regimului sovietic. El a fost decorat cu Ordinul Lenin și i s-a dat o reședință de lux în Moscova (fosta proprietate a milionarului Riabușinski, în zilele noastre devenită Muzeul Gorki), și o casă de odihnă în suburbii. Una dintre străzile centrale ale Moscovei, Trevskaia, a primit numele lui, la fel ca și orașul lui natal.

Cel mai mare avion din lume de la mijlocul deceniului patru al secolului trecut, Tupolev ANT-20 (fotografie), a fost numit de asemenea Maxim Gorki. Avionul a fost folosit pentru scopuri propagandistice în dese zboruri demonstrative pe deasupra capitalei.

În 1933, Gorki a publicat o carte dezonorantă despre Belomorkanal, canal realizat exclusiv cu munca forțată a deținuților din Gulag, prezentat ca un exemplu de „reabilitare de succes a foștilor dușmani ai proletariatului”.

Gorki, la bătrânețe (pictură)

Odată cu creșterea represiunii staliniste și îndeosebi după moartea lui Serghei Kirov, Gorki a fost plasat în mod neașteptat sub arest la domiciliu în casa sa din Moscova. I se aduceau în fiecare zi o ediție specială a ziarului Pravda în care nu se găsea nicio știre despre arestări sau epurări.

Maxim Gorki a murit în iunie 1936, la scurt timp după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935. Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, dar zvonurile de otrăvire nu au putut fi niciodată demonstrate. Stalin și Viaceslav Molotov s-au numărat printre cei care au purtat pe umeri coșciugul lui Gorki în timpul funerariilor.

În timpul procesului lui Buharin din 1938, una dintre învinuirile aduse a fost și aceea că Gorki a fost ucis de un agent NKVD din subordinea lui Nikolai Ejov.

Orașul natal al lui Gorki a reprimit, în 1990, vechiul nume de Nijni Novgorod.

Gorki și Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana, în 1900

Din lucrările sale amintim:

Scrieri autobiografice

• 1913 – 1914: Copilăria (Детство)
• 1915 - 1916: În lume (В людях)
• 1923: Universitățile mele (Мои университеты).

Romane

• 1899: Foma Gordeev (Фома Гордеев), unde sunt descrise figuri tipic burgheze
• 1900 - 1901: Cei trei (Трое)
• 1907: Mama (Мать), unde este descrisă participarea la lupta revoluționară a unei femei ai cărei fii fuseseră arestați
• 1908: O confesiune (Исповедь)
• 1909: Vara (Лето)
• 1909: Orășelul Okurov (Городок Окуров)
• 1910: Viața lui Matvei Cojemeakin (Жизнь Матвея Кожемякина)
• 1925: Întreprinderile Artamonovilor (Дело Артамоновых)
• 1925 - 1936: Viața lui Klim Samgin (Жизнь Клима Самгина).

Schițe și povestiri

• 1892: Makar Ciudra (Макар Чудра)
• 1894: Celkaș (Челкаш)
• 1895: Cântecul șoimului (Песня о Соколе)
• 1897: Malva (Мальва)
• 1898: Schițe și povestiri (Очерки и рассказы), prima scriere a lui Gorki, care cunoaște un succes extraordinar și care descrie evidențiază brutalitățile la care sunt supuși cei defavorizați ai soartei
• 1899: Douăzeci și șase de bărbați și o fată (Двадцать шесть и одна)
• 1901: Cântecul păsării furtunii (Песня о Буревестнике).

Teatru

• 1902: Azilul de noapte (На дне) , alte titluri: Din adâncuri, Fundătura, dramă ce înfățișează tabloul sumbru al lumii declasaților
• 1905: Copiii soarelui (Дети солнца).

Memorialistică

• Amintiri despre Tolstoi, Cehov și Andreev

Maxim Gorki

Portretul lui Gorki, c. 1906

* 1959: Vincenzo Cardarelli (pe numele adevărat Nazareno Cardarelli) (n. 1 mai 1887 - d. 18 iunie 1959) a fost un poet și jurnalist italian. Lirica sa are un caracter autobiografic. A evocat peisajul italian în diferite anotimpuri, prin versuri de o muzicalitate deosebită.

Pentru activitatea sa, a primit Ordinul Italian de Merit ("Ordine al merito della Repubblica Italiana").

Opera:

• 1916: Prologuri ("Prologhi");
• 1925: Istorii și amintiri ("Favole e memorie");
• 1929: Soarele la zenit ("Il sole a picco");
• 1934: Zile pline ("Giorni in piena");
• 1924: Pământ natal ("Terra genitrice");
• 1936: Poezii ("Poesie");
• 1939: Cerul desupra orașelor ("Il cielo sulle città");
• 1946: Poezii noi ("Poesie nuove")
• 1948: Vila Tarantola ("Vila Tarantola"), pentru care a primit Premiul Strega
• 1962: Opere complete ("Opere complete").

Cardarelli a fost unul din întemeietorii revistei și grupării literare La Ronda, prin care a pledat pentru întoarcerea la clasicism și a impus ca model lirica lui Leopardi.

Nazareno Cardarelli

Vincenzo Cardarelli, foto Paolo Monti, 1957

·         1968: Sándor Földes, (pseudonim literar: Pál Ács), scriitor, poet, jurnalist maghiar (n. 1895)
* 1971: Thomas Gomez (10 iulie 1905 - 18 iunie 1971) a fost un actor american
S-a născut ca Sabino Tomas Gomez la 10 iulie 1905 în orașul New York. A început actori în anii 1920, fiind student al actorului Walter Hampden.

Thomas Gomez

·         1974: Gheorghi Konstantinovici Jukov (în rusă Георгий Константинович Жуков) (1 decembrie stil nou/19 noiembrie stil vechi 1896 – 18 iunie 1974) a fost un militar și politician sovietic. Jukov este considerat drept unul dintre cei mai mari comandanți din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Jukov s-a născut într-o familie țărănească în satul Strelkovka, raionulMaloiaroslaveț, gubernia Kaluga (în zilele noastre raionul Jukovo, regiunea Kaluga). A plecat de mic ca ucenic la o fabrică din Moscova. În 1915 a fost încorporat în armata țaristă ca soldat într-un regiment de dragoni și a luat parte la luptele Primului Război Mondial. Jukov a fost decorat de două ori cu ordinul Crucea Sfântului Gheorghe și a fost avansat la gradul de sergent pentru vitejia arătată în luptă. A intrat în rândurile Partidului Bolșevic după victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, originea socială modestă fiind o calitate foarte apreciată la dosarul personal. După ce s-a vindecat de tifos, a luptat în războiul civilși a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu de Luptă pentru înfrângerea unei răscoale țărănești puse la cale de contrarevoluționarii albi.

Până în 1923, Jukov a fost promovat la comanda unui regiment, iar în 1930 la comanda unei brigăzi. A fost unul dintre cei mai hotărâți susținători ai noii teorii a luptei de vehicule blindate și a fost remarcat pentru capacitatea de planificare amănunțită, disciplina strictă și severitatea sa. A reușit să supraviețuiască epurărilor staliniste a principalilor comandanți ai Armatei Roșii din perioada 1937-39.

În 1938, Jukov a fost numit la comanda Corpul I de Armată Mongolă cu care a luptat împotriva Armata din Kwantung japoneză pe frontul stabilit de-a lungul frontierei dintre Mongolia și statul marionetă Manciukuo(controlat de Japonia), în războiul nedeclarat care a durat din 1938 până în 1939. Ceea ce a început ca hărțuiri obișnuite de frontieră – japonezii testând capacitatea sovieticilor de apărare a granițelor – a evoluat rapid până la stadiul de război pe scară largă, niponii aruncând în luptă 80.000 de soldați, 180 de tancuri și 450 de avioane.

Totul a culminat cu bătălia de la Halhîn Gol. Jukov a cerut întăriri masive și, după ce le-a primit, în 15 august 1939, a dat ordinul de declanșare a unui atac care părea că este unul clasic, frontal. Însă el a ținut în rezervă două brigăzi de tancuri, pe care, într-o manevră îndrăzneață, care s-a încheiat cu succes, le-a ordonat să avanseze pe cele două flancuri ale niponilor. Fiind sprijinite foarte eficient de artileria motorizată și de infanterie, cele două grupuri de tancuri au încercuit Armata a VI-a japoneză și au capturat zonele de aprovizionare slab apărate. În câteva zile, trupele japoneze au fost înfrânte.

Pentru această operațiune, lui Jukov i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice. În afara Uniunii Sovietice, această bătălie a fost puțin cunoscută, dat fiind că aproximativ în același timp a izbucnit în Europa Al Doilea Război Mondial. Atacul purtat în forță de grupurile masive, mobile de tancuri a trecut neobservat în Europa Occidentală, iar, drept consecința, Blitzkriegul german împotriva Franței din 1940 a fost o mare surpriză pentru Aliați.

După ce a fost avansat la gradul de general, în 1940, Jukov a fost pentru o scurtă perioadă de timp, (ianuarie – iulie 1941), șeful Marelui Stat Major al Armatei Roșii. În urma unor neînțelegeri cu Stalin, a fost înlocuit de la comandă de mareșalul Boris Șapoșnikov, (înlocuit și acesta cu Alexandr Vasilevski în 1942).

Gheorghi Jukov în octombrie 1941

În conformitate cu cele scrise în cartea sa de memorii, (scrisă după moartea lui Stalin, în plină campanie de destalinizare a lui Hrușciov), Jukov a fost un critic neînfricat al deciziilor lui Stalin și a altor comandanți în perioada imediată a invaziei germane a Uniunii Sovietice din iunie 1941 (vezi Marele Război Patriotic). De exemplu, Jukov i-ar fi sugerat lui Stalin ca Armata Roșie să abandoneze Kievul. Stalin a respins propunerea, iar ca rezultat, Jukov a fost schimbat din funcția de Șef al Marelui Stat Major și a fost transferat în districtul militar Leningrad, unde a fost pus să organizeze apărarea orașului. Decizia de destituire a lui Jukov ar fi putut fi pusă în legătură cu înfrângerile militare catastrofice ale sovieticilor din vara anului 1941, pentru care atât Stalin, cât și Jukov se făceau responsabili. În sectorul Leningradului, Jukov a reușit să oprească avansarea trupelor germane la porțile orașului în toamna anului 1941.

În octombrie 1941, când naziștii au asediat Moscova, Jukov l-a înlocuit pe Semion Timoșenko la comanda Frontului Central și a primit sarcina de conducere a apărării Capitalei. (Vezi și Bătălia de la Moscova). El a fost cel care a condus transferul de trupe din Orientul Îndepărtat, unde staționau un mare număr de trupe terestre încă din prima zi a atacului lui Hitler. În decembrie 1941, o contraofensivă încununată de succes i-a împins înapoi pe germani din fața capitalei sovietice. Această victorie a fost pusă, în special, pe seama capacităților deosebite ale lui Jukov de organizare a logisticii.

Din acest moment, Jukov a reintrat în grațiile lui Stalin, dictatorul prețuindu-l în mod deosebit tocmai pentru sinceritatea sa, tot cea care îi adusese schimbarea de la comanda Statului Major. Bunăvoința cu care Stalin primea criticile generalilor săi a contribuit până în cele din urmă la succesul lui în funcția de Comandant Suprem al forțelor sovietice, spre deosebire de Hitler, care îi îndepărta pe toți generalii care îl contraziceau.

În 1942, Jukov a fost numit în funcția de adjunct al Șefului Statului Major și a fost trimis pe frontul de sud-vest pentru a organiza apărarea Stalingradului. Jukov a acționat sub comanda supremă a lui Vasilevski și a reușit să despresureze Stalingradul și să încercuiască Armata a VI-a Germană în 1943, (vezi și Bătălia de la Stalingrad). În timpul operațiunilor de la Stalingrad, Jukov a efectuat multe atacuri care nu au fost încununate de succes pe direcțiile Rjev, Sicevka și Viazma, (cunoscute cu numele de "mașina de tocat carne de la Rjev" ("Ржевская мясорубка"). Cu toate acestea, Jukov a pretins că succesul de la Stalingrad îi aparține în totalitate, ceea ce l-a determinat pe Stalin să semnaleze purtarea necorespunzătoare a generalului:

"În ciuda afirmațiilor lui Jukov, el nu a avut nici o legătură cu planurile de lichidare a grupului de armate germane de la Stalingrad; este știut că planurile au fost puse la punct și au început să fie puse în practică în iarna lui 1942, când Jukov se afla pe alt front, departe de Stalingrad ".

În ianuarie 1943, Jukov a organizat prima străpungere a liniilor germane care asediau Leningradul. A fost coordonatorul STAVKA în bătălia de la Kursk din iulie 1943, având rolul central în planificarea defensivei sovietice și a atacului încununat cu un uriaș succes care a urmat. Victoria de la Kursk a reprezentat prima înfrângere majoră a blitzkriegului german în timpul unei campanii de vară și a fost considerată o bătălie cel puțin la fel de hotărâtoare ca și cea de la Stalingrad.

Jukov călare în timpul paradei militare ținută cu ocazia victoriei în 1945. În anii care au urmat, a fost ridicată un monument ecvestru al mareșalului, amintind de acest moment.

După destituirea mareșalului Kliment Voroșilov, Jukov a reușit să despresureze Leningradul în ianuarie 1944. El a fost cel care a condus ofensiva sovietică finală asupra Germaniei și a fost cel care a cucerit Berlinul în aprilie 1945, (vezi și Bătălia de la Berlin), fiind și primul comandant al zonei de ocupație sovietică din Germania. Dat fiind faptul că era cel mai proeminent comandant militar al Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Jukov a deschis Parada Militară a Victoriei din Piața Roșie din Moscova din 1945.

Generalul Eisenhower, comandantul suprem aliat din vest, a fost un mare admirator al mareșalului Jukov, cei doi întâlnindu-se în Uniunea Sovietică imediat după terminarea războiului.

Jukov a câștigat o uriașă popularitate în rândurile cadrelor armatei, dar și printre oamenii sovietici de rând și a devenit o amenințare posibilă la adresa lui Stalin și a dictaturii sale. Ca urmare, în 1947, Jukov a fost retrogradat din funcție, fiind numit comandant al regiunii militare Odessa, departe de Moscova, într-o zonă lipsită de importanță strategică și de trupe numeroase și puternice. După moartea lui Stalin, Jukov s-a reîntors la Moscova în funcții importante de comandă, adjunct al ministrului apărării (1953) și ministru al apărării (1955).

În 1953, Jukov a sprijinit noua conducere a partidului comunist în acțiunea de eliminare a lui Lavrenti Beria, șeful aparatului securității statului și unul dintre principalii organizatori ai epurărilor staliniste.

Jukov, ca ministru al apărării al URSS, a fost responsabil pentru invazia Ungariei pentru reprimarea revoluției anticomuniste din octombrie 1956. Alături de majoritatea membrilor Prezidiumului, el l-a îndemnat pe Nikita Hrușciov să trimită trupe în sprijinul autorităților comuniste maghiare și pentru securizarea graniței ungaro-austriece. Totuși, Jukov și cei mai mulți membri ai Prezidiumului nu erau dornici să implice Armata Roșie într-un conflict de proporții în Ungaria, mareșalul recomandând chiar retragerea trupelor sovietice atunci când părea că militarii ar fi fost dispuși să ia măsuri extreme pentru reprimarea revoluției. Poziția lui Jukov și a tovarășilor săi s-a schimbat încă o dată atunci când noul prim-ministru al Ungariei, Imre Nagy, a început să vorbească despre retragerea țării din Pactul de la Varșovia. Ca urmare, sovieticii au zdrobit revolta maghiară și l-au instalat pe János Kádár în locul lui Nagy.

În 1957, Jukov l-a sprijinit pe Hrușciov împotriva inamicilor conservatori, așa numitul "Grupul antipartinic" condus de Viaceslav Molotov. Discursul lui Jukov ținut în plenul Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a fost cel mai agresiv, denunțându-i pe neostaliniști pentru complicitate la crimele dictatorului.

În iunie 1957, Jukov a devenit membru plin al Prezidiumului CC al PCUS. A fost în dezacord cu Hrușciov de mai multe ori în probleme importante care priveau politica față de forțele armate. Hrușciov a hotărât reducerea forțelor convenționale în timp ce acorda o mai mare importanță forțele nucleare strategice ca principală forță de intimidare, în felul acesta eliberând personalul și resursele financiare pentru sectorul civil al economiei.

Jukov sprijinea interesele militarilor și era în dezacord cu politica lui Hrușciov. Hrușciov, ca o demonstrație a puterii partidului asupra armatei, l-a destituit pe Jukov din funcția de ministru și l-a exclus din CC al PCUS în octombrie 1957. În memoriile sale, Hrușciov a spus că a crezut că Jukov plănuia o lovitură de stat.

După debarcarea lui Hrușciov din octombrie 1964, noua conducere sovietică a lui Leonid Brejnev și Alexei Kosîghin a apelat din nou la serviciile lui Jukov, fără însă să-i mai permită acestuia să aibă puterea de odinioară. Se spune că Brejnev a fost înfuriat când, la a 20-a aniversare a victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei, el a primit aclamații mai puțin puternice decât cele primite de Jukov. Brejnev, care în timpul războiului a fost comisar politic de rang mediu, a fost preocupat tot timpul să-și crească importanța proprie în victoria împotriva nazismului.

Jukov a rămas o persoană extrem de populară în Uniunea Sovietică până la moartea sa din 1974. A fost înmormântat cu cele mai înalte onoruri militare.

Asteroidul 2132 Jukov a fost botezat în onoarea sa. În 1995, comemorând 100 de ani de la nașterea mareșalului, în Federația Rusă au fost înființate Ordinul Jukov și Medalia Jukov.

Gheorghi Jukov Геoргий Константинович Жyков

·         1978 - A murit poetul Corneliu Popel ("Cerul în apă", "Elogiul înţelepciunii") (n.19.01.1950).

* 1982: Curd Gustav Andreas Gottlieb Franz Jürgens (n. 13 decembrie 1915, München-Solln – d. 18 iunie 1982, Viena) a fost un actor de teatru și filmgermano-austriac.
Curd Gustav Andreas este fiul unui om de afaceri din Hamburg și al unei actrițe franceze. El va vorbi deja ca și copil franceza și germana. Copilăria pe cara a avut-o în cartierul Westend, din Berlin, o amintește pe larg Curd Gustav în autobiografia sa. După terminarea școlii a lucrat la început ca jurnalist la cotidianul "8-Uhr-Abendblatt" din Berlin, în același timp studiază actoria și se prezintă în 1933 la studioul cinematografic german UFA (Universum Film AG). În 1944 după terminarea turnării filmului "Wiener Mädeln" (Fete vieneze), din cauza unui conflict avut cu fratele lui, Ernst Kaltenbrunner, un ofițer SS, este internat într-un Lagăr de muncă. După câteva săptămâni reușește să evadeze și să se ascundă. După terminarea celui de al doilea război mondial lucrează ca intendant la teatrul de stat din Straubing și la teatrul Hébertot din Paris. Nu are prea mult succes ca regizor în Austria. După 1945 primește cetățenia austriacă, din punct de vedere politic este un admirator al lui Willy Brandt. Curd Gustav a fost de cinci ori căsătorit, după cum urmează: cu actrițele Lulu Basler (1938), Judith Holzmeister (1947) și Eva Bartok (1955), cu manechinul Simone Bicheron (1958) și pe urmă, în 1978, cu Margie Schmitz. Din cauza staturii sale și a stilului său rece, a fost supranumit "Dulapul normand" de Brigitte Bardot. În anul 1905 a fost întocmită de revista Bild o listă a celor mai sexi bărbați, Curd Gustav ocupă pe listă, locul doi. El a avut mai multe domicilii, unde era servit de un personal numeros. În 1967 este de mai multe operat din cauza unei insuficiențe cardiace, cauzată de băutură, tutun și o alimentare excesivă. El moare în 1982, înainte de terminarea ultimului său film.

Curd Jürgens

Portret de Günter Rittner⁠(de), 1980

·         1986: A murit scriitorul american  Frances Scott Fitzgerald  (n. 1921).

·         2000: Nancy Marchand, actriță americană de televiziune (n. 1928)

·         2002: Sorin Postolache, publicist și caricaturist român (n. 1947)

·         2004: A decedat la Londra, Paul Neagu, artist de origine română stabilit în Marea Britanie, care a avut o mare influenţă asupra sculpturii britanice şi europene . (lucrări: Hyphens, Starheads, Impulses and Vectors);

·         2006: Moare Gica Petrescu, solist de muzica usoara si lautareasca. Radiodifuziunea Română i-a decernat în anul 2001 premiul „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III”. (n. aprilie 1915).

·         2009: Mihai Mocanu, fotbalist român (n. 1942)

·         2010: José Saramago, scriitor portughez (n. 1922)

·         2011: Elena Bonner, militantă pentru drepturile omului (n. 1923).
* 2016: Mircea Chiorean (n. 6 mai 1933 – d. 18 iunie 2016) a fost un medic și profesor universitar român, co-fondator al Serviciului Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD).

A absolvit Facultatea de Biologie a Universității „Babeș-Bolyai” în 1957 și Facultatea de Medicină a Universității „Iuliu Hațieganu” în 1964. În 1982 a devenit doctor în științe medicale la Universitatea „Carol Davila” din București, iar în 1990 a devenit medic primar al Spitalului Clinic Județean de Urgență din Târgu Mureș, secția de anestezie și terapie intensivă(ATI). Între anii 1992 și 2003 a fost profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș.

A contribuit la scrierea a trei monografii de specialitate și a numeroase articole științifice despre anestezie, terapie intensivă și imunologie, fiind de asemenea coordonator de doctorat în domeniul medicinei.^[1]

La 28 septembrie 2010, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înființarea SMURD, președintele României a conferit profesorului doctor Mircea Chiorean Ordinul „Meritul Sanitar" în grad de Cavaler, cu însemn pentru civil

* 2016: Nae Cosmescu (n. 26 iulie 1940, București^[1] – d. 18 iunie 2016, înhumat la Râmnicu Vâlcea) a fost un regizor român de teatru și televiziune. A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (IATC), secția de actorie, în 1963, după care și-a început activitatea la Teatrul Național al Televiziunii Române

• 2018: Jahseh Dwayne Onfroy (pseudonim pentru scenă: XXXTentacion), rapper și cântăreț american (n. 1998)
• 2018: Gō Katō, actor japonez (n. 1938)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf. Mc. Leontie, Ipatie și Teodul; Sf Cuv Erasm

·  

• Seychelles -- Ziua Națională
• România: Ziua Constructorilor Militari În această zi se sărbătoreşte înfiinţarea Direcţiei Construcţii si Domenii Militare, la 18 iunie 1920. Cu o tradiție de aproape un secol, constructorii militari şi-au pus şi continuă să îşi pună semnătura pe tot ce înseamnă cazarmă sau obiectiv militar. Trebuie amintite aici sacrificiul și efortul specialiștilor pentru construcții grandioase precum Transfăgărăşanul, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Casa Poporului, sediul Ministerului Apărării Naționale și multe altele.Transmit tuturor constructorilor militari aprecierile mele pentru efortul depus pentru modernizarea infrastructurii Armatei României. Vă doresc mult succes în îndeplinirea sarcinile ce vă revin în cadrul programelor de realizare și reconfigurare a infrastructurii necesare armatei.
  La mulți ani, constructorilor militari! Și eu am fost unul dintre ei și mă mândresc cu aceasta!

VA URMA