MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU LUNI  8 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

·         632: Mahomed (în arabă: محمد, transliterat: Muḥammad; n. cca. 570, Mecca; d. 8 iunie 632, Medina) este întemeietorul religiei islamice și este considerat, de către musulmani, a fi un mesager și un profet al lui Dumnezeu, ultimul profet într-o serie de profeți islamici, așa cum se spune în Coran.
În limba arabă numele Muhammad înseamnă "cel demn de laudă" (cf. hammada "a lăuda", "a slăvi"). Forma "Mahomed" este și ea corectă în limba română; este cea mai uzuală chiar (ex.: Islamul, Dominique Sourdel, Humanitas, 1993; Istoria credințelor și ideilor religioase, Mircea Eliade, Editura Științifică, 1991). Există si alte forme învechite ale acestui nume, precum Mahomet.

Dintre toți întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se cunoaște, în linii mari, biografia (izvoarele cele mai importante sunt Coranul - în arabă, al Quar'an, "Propăvăduirea" - și informațiile transmise de Tradiție - în arabă, al-Hadit, "Zicerea", "Spusa". Trebuie precizat însă că valoarea istorică a acestor surse nu e întotdeauna sigură).

Profetul Muhammad ibn Abdallah s-a născut la Mecca in jurul anului 570. Tatăl sau moare cu puțin timp înainte de nașterea sa, iar mama sa când el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul sau Abu Talib de la vârsta de 8 ani. La 12 ani călătorește în Siria, unde un călugăr creștin, numit Bahira, recunoaște semnele tainice pe umărul lui Mohamed care îi vestesc vocația de prooroc. Se căsătorește cu prima lui nevastă, Khadija, la vârsta de 25 de ani (ea avea 40); soția sa a avut un rol considerabil în viața Profetului: ea l-a încurajat mult în încercările sale religioase. Khadija avea un văr creștin (catolic) Waraqah ibn Nawfal. Fatimah este fiica lui Khadija și a lui Mahomed. Căsătoria avea să fie fericită; Mahomed, care, după moartea Khadijei, avea să aibă încă nouă neveste, nu și-a luat altă soție cât timp Khadija a fost în viață. Datorită caracterului său integru este ales ca membru într-o organizație numită Alianța pentru Caritate. Este pentru un timp caravanier, având posibilitatea sa călătorească mult. Era cunoscut de toți ca fiind o persoană foarte corectă și cu un suflet foarte bun.

Nu se prea cunosc amănunte ale vieții lui Mohamed dinaintea primelor revelații, către anul 610. Potrivit tradiției, ele au fost precedate de lungi perioade de "retragere spirituală" (tahannut) în peșteri și în alte locuri însingurate, practică străină politeismului arab. E foarte posibil ca Mahomed să fi fost impresionat de vegile, rugăciunile și meditațiile anumitor călugări creștini pe care îi întâlnise sau de care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. Un văr al Khadijei era creștin. În plus, anumite ecouri ale predicației creștine, ortodoxe ori sectare (nestoriene, gnostice), precum și ideile și obiceiurile ebraice, erau îndeajuns de cunoscute în orașele arabe.

Cu toate că, în timpul lui Mahomed, este puțin probabil ca religia Arabiei Centrale să fi fost modificată de influențe iudeo-creștine, prin evreii (prezenți într-un mare număr la Iatrib - viitoarea Medina) si creștinii (prezenți la Mecca, majoritatea de condiție foarte umilă, probabil sclavi abmisieni și insuficient instruiți), Profetul a avut contact cu elemente iudeo-creștine.

kabaa

La 40 de ani, Mahomed are o revelație descrisă în felul următor: pe când dormea în peștera în care își petrecea recluziunea lui anuală, îngerul Gabriel a venit la el, ținând o carte deschisă în mâini și i-a poruncit "Rostește acestea!". Cum Mahomed refuza să citească din carte, Îngerul i-a apăsat "cartea pe nări și pe buze", aproape sufocându-l. Când, a patra oară îngerul i-a spus: "Rostește!", Mahomed l-a întrebat "Ce trebuie să rostesc?". Îngerul i-a răspuns atunci: "Rostește (adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propăvăduiește, căci Domnul tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învațat pe om ceea ce nu știa"(90: 1-5) Mahomed a început să citească cu voce tare și îngerul s-a depărtat de dânsul. "Apoi m-am trezit și eram ca și cum cineva ar fi scris în inima mea". Autenticitatea acestor experiențe pare neîndoielnică. "Dictarea" Coranului a fost deseori însoțită de convulsii puternice, de accese de febră sau de răcirea trupului.

Muhammad începe sa predice, întâi în familie și printre cunoștințe, apoi publicului larg. La început el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totuși, el reușeste să atragă din ce în ce mai mulți oameni la noua sa religie. Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe măsură ce numărul celor ce îl urmau creștea, Muhammad devine o amenințare la adresa conducătorilor societații sale și este persecutat, alături de cei care îl urmau. Un timp s-a bucurat de protecția unchiului sau Abu Talib, dar după moartea acestuia Muhammad este nevoit să își părăsească orașul natal și să meargă cu un grup de musulmani devotați în orașul Yatrib în 622, unde fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept conducător spiritual și se așteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se numește Hejira și marchează începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în arabă "emigrare". Numele orașului este schimbat în Medina ('Orașul' (în arabă), ca prescurtare de la numele complet de 'Orașul Profetului' (al Madinat al-Nabi)) ^[1]

Muhammad devine conducătorul orașului și în scurt timp Medina devine capitala primului stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă Muhammad reușește să câștige câteva bătălii importante Badr și Uhud, asigurând securitatea statului său. Acesta continuă să se extindă și în cele din urmă Muhammad cucerește Mecca fără vărsare de sânge in 630. În tot acest timp, versete din Corancontinuă să îi fie revelate, acestea fiind o parte așternute în scris, iar o alta memorate de către companionii Profetului.

Muhammad a murit la 63 de ani, in 632. La moartea sa, în peninsula arabică exista un factor de coeziune ce pentru prima dată în istorie, va duce, în deceniile și secolele următoare, la o veritabilă unificare a acesteia (și nu numai) într-un stat islamic. Chiar din timpul vieții Profetului s-a putut realiza o unificare religioasă în peninsulă, deși unificarea politică s-a făcut doar mai târziu, în timpul primului calif, Abu Bakr. Impedimentul unificarii totale a fost dijma (zeciuiala, zakat-ul) percepută de agenții ('ummal) Profetului pentru finanțarea continuării razboaielor de cucerire, în afara peninsulei).

Astfel, din chiar timpul vieții lui, dar mai ales în perioada în care succesorul său a fost Abu Bakr, au aparut 2 miscari de contestare care au fragmentat noua comunitate (ummah) și au divizat politic peninsula; e vorba despre Yamama în Arabia centrală, sub conducerea unui profet concurent, numit Musailima Ibn-Habib și despre alt focar de contestare, de data asta în sud, în Yemen, sub conducerea lui 'Aihala al-'Ansi, poreclit "negrul". Tradiția păstrează memoria acestei realități în diverse scrieri ale biografilor si istoricilor musulmani (de ex. visul lui Mahomed, si scrierile lui Balad-huri).

Biografiile lui Muhammad care toate sunt produse de istoria oficială islamică, sunt 'istorii sfinte', apologetice ('hagiografii'). Ele subliniază atât umanitatea sa, cât și natura lui fantastică, relatată de o abundentă sumă de tradiții (al-hadith-urile stau mărturie în acest sens). În Europa, odată ce mitologia creștină a fost demontată în măsura posibilului pentru a căuta istoricitatea diverselor sale personaje sacre și a evenimentelor relatate în care aceștia au fost antrenați doar sau au fost de-a dreptul protagoniști, istoricii și hermeneuții s-au aplecat și asupra biografiei, inerent idealizate, a Profetului. Toți subliniază dificultatea colosală a muncii de separare a prozei fantastice, pioase, de relatarea strict istorică și biografică. Soluția, așa cum subliniază islamologul contemporan Anne-Marie Delcambre, nu putea fi decât una singură : abandonarea ideii de a răsturna acest amplu eșafodaj ridicat de tradiția islamică și preluată necritic de specialiștii musulmani; această idee de a respinge în bloc întreaga constructie din cauza abundentelor idealizări, își are originea atât în munca teologilor creștini, cât și a adversarilor lor iluministi, în secolul al XVII-lea, al XVIII -lea și al XIX-lea.

Punctul acestora de vedere este fundamentat, e adevarat: istoria oficială a fost scrisă la Bagdad (într-un mediu urban și cosmopolit deci, și nu cel tribal inițial), în secolul al IX-lea (adică la 2 secole după moartea Profetului), și ea nu putea sa redea decât un portret prea flatant al acestuia și al clanului său hașemit, întrucât abbasizii, învingătorii și succesorii omeiazilor, se trăgeau din Abas, unchiul lui Mahomed. Trebuie spus și că această istorie a fost scrisă de convertiți, care erau adesea de origine persană (asta e cazul în special cu celebrul istoric Tabari), care erau adesea fară o cunoaștere directă a moravurilor deșerturilor Arabiei (Tabari, de exemplu, a locuit pentru mai bine de jumătate de secol la Bagdad), preocupați fiind să obțină favorurile califilor abasizi, însă de asemenea să convingă noii musulmani ne-arabi, ce erau din ce în ce mai numeroși și proveniți din colțuri din ce în ce mai îndepărtate de Arabia.

Așa cum spunea până și orientalistul iezuit Henri Lammens, ce poate fi definit oricum mai puțin animat de simpatie pentru islam, "în loc să demolam întreaga construcție a istoriei pioase musulmane, trebuie să ne mulțumim a o demonta piatră cu piatră, pentru a examina mai apoi calitatea materialelor folosite".

De aceea munca istoricului actual este una de 'psihologie istorică': în fața unei istorii prea perfecte, trebuie căutate continuu punctele slabe prin care se poate întrezări realitatea prozaică. Aceasta este metoda criticii moderne în istorie. Ea ține cont în analiza veridicității afirmațiilor hagiografice de contextul istoric în ansamblul lui, ori pentru Arabia deșertică a secolului 7 acesta este o lume tribală, ale cărei cutume trebuie cunoscute și înțelese ca să putem aprecia ce este valid sau nu în descrierile oficiale idealizate. Portretul lui Mahomed care rămâne după efectuarea acestei munci, nu poate fi decât al unui om al timpului și locului său. Doar astfel pot deveni inteligibile evenimentele care au șocat generații de creștini, indivizi a căror religie a apărut pe ruinele unor strălucite civilizații, pe eșafodajul unor state a căror vechime precede cu prea multe secole apariția statalitaților în deșertul inospitalier.

Nu mai poate mira, de exemplu, faptul că Profetul a fost un războinic atunci când n-a avut de ales, și nici mijloacele și condițiile extraordinare pe care el le-a folosit. Astfel, departe de descrierea idealizată a Hagirei, critica istorică arată că Mahomed și grupul lui de imigrați la Iatrib a fost întâmpinat cu o oarecare ostilitate de anumiți leaderi arabi locali (de ex. Abdalah bin Ubai (cunoscut ca 'ipocritul' de către istoria pioasă musulmană), și care, în opinia unor orientaliști, simbolizează de fapt un grup mai larg de adversari ai lui Mahomed la Medina) ca și de către cele 3 triburile avute de evrei (aceștia, pe lângă activitatea de artizanat (bijutieri) erau și agricultori, deținând și exploatând mari și prospere livezi de palmieri (curmalieri)). Profetul și adepții lui au trăit deci clipe grele la Medina, viețuind în sărăcie și suferind de boli specifice locului mai umid (paludismul).

Acolo unde se refugiaseră (și unde Profetul a sosit ca arbitru între 2 triburi arabe rivale), ei au trebuit să-și câștige existența în mod umilitor, ca zilieri ai evreilor (Ali, vărul Profetului, de exemplu, a fost tocmit de un evreu cultivator de curmalieri pentru a scoate apa din puț și a-i uda acestuia palmierii). Regimul acesta de subzistență nu putea continua indefinit. Ospitalitatea auxiliarilor ('ansar'-ii) avea și ea limite, așadar mecanii au trebuit să se descurce singuri la un moment dat. Și au făcut-o în felul lor beduin, anume prin jaf ('razie'), adică prin ceea ce în istorie a rămas cunoscut ca "mascacrul sacrilegiu de la Nakhla". Masacrul este numit astfel pentru că a fost un atac contra unui grup format majoritar nu din luptători, ci din comercianți (caravanieri); el este numit 'sacrilegiu', pentru că a avut loc într-o lună sfântă ('Rajab'), când la Meca aveau loc pelerinaje si târguri de schimb.

Atacul a avut loc noaptea, iar Mahomed și adepții lui s-au folosit de înșelăciune pentru a se apropia de caravana mecană : s-au ras în cap și s-au îmbrăcat în pelerini aflați în drum spre locul sacru de pelerinaj de la Kaaba (pelerinajul și adorarea pietrei de la Kaaba este la origine un ritual păgân (politeist) arab, adoptat și de noua religie islamică).

Strategema a provocat fără îndoială discuții în comunitatea islamică a acelui timp, căci ea ridica semne de întrebare de natură morală, mărturie ne stă textul coranic, care se face ecoul acestor neliniști (surata 2, verset 217).

Cum era de așteptat, Alah îi va da dreptate Profetului. Motiv pentru care practica a putut fi continuată si extinsă contra mecanilor, care, cum știm, n-au acceptat islamul si care au rîs de profet atâta timp : ei îi reproșau că acesta 'preia tezele străinilor, ale evreilor si creștinilor din jur, abandonând tradiția strămoșească' (i se reproșa, de ex., că 'revelațiile îi sunt dictate de un sclav creștin grec, Giabr, care avea un comerț cu bijuterii la Meca'), îl numeau nebun și posedat de duhuri rele ('mașnun'), și, culmea jignirii pentru un arab, îi puseseră eticheta de 'castratul' (abtar = impotent, bărbat fără descendenți masculini, măgar castrat), pentru că nu avea decât fete (pentru arabii timpului, nașterea unei fete era o veste rea, care echivala în cel mai bun caz cu lipsa unei nașteri.

Coranul conține ecouri ale unor astfel de mentalități patriarhale, pe care les critică (vezi surata 16, versete 58 si 59). Astfel, raziei de la Nakhla îi va urma, în martie 624, la Badr, atacul contra caravanei lui Abu Sufian, care revenea din Siria bine garnisită cu marfă (era numită 'marea caravană de primăvară'). În mod necesar, pentru o populație aflată permanent sub spectrul foamei, cum este aceea seminomada a 'deșertului deșerturilor', o credință care justifică jaful nu poate să fie decât extrem de atrăgătoare: islamologii (de ex. Anne-Marie Delcambre) pun pe seama acestui fapt o parte importantă din numărul celor care s-au convertit, atunci la începuturi, la noua religie a lui Mahomed. De această dată, caracterul josnic al atacului este însă și mai pregnant, în măsura în care grupul lui Mahomed practic îsi ataca rude apropiate (cum e cazul cu Abu Bakr, al cărui fiu era printre caravanieri, și a lui Omar, al cărui unchi era și el alături de Abu Sufian, și chiar unchiul Profetului, anume Abas, sau fiul lui Abu Talib, care si el îi era rudă apropiată, dar chiar si ginerele Profetului se afla printre comercianții călători). Mahomed a ordonat ca rudele lui directe să fie cruțate, fapt care a scandalizat pe unii musulmani care aveau și ei rude printre caravanieri, așa cum ne transmite istoria tradițională (unul dintre ei spune : 'Ne omorâm tații, frații si unchii, și el ne cere să nu-i omorâm unchiul … pe Dumnezeu, dacă-l întâlnesc pe Abas, îi voi da primul cu sabia-n cap!) Avem astfel o surată (capitol al textului sacru islamic) numită 'Prada' , al cărei prim verset incită credincioșii la supunere în fața lui Mahomed. Prada trebuia împărțită în ordine doar...

Din acest moment în care situația materială a micii comunități s-a mai întremat, Mahomed îsi îndreaptă atenția spre adversarii săi politici de la Medinaa, începând astfel o serie de asasinate motivate politic. Prima victimă este poetul evreu Kaab ibn Așraf, gură prea slobodă care luase prea des în rîs revelațiile lui Mahomed.

Odată ce și-a văzut consolidată poziția în Medina, Mahomed căută motive, și desigur a găsit, pentru a-i expulza pe evrei din oraș, evident deposedându-i de bunuri cu această ocazie. Primii sunt cei din tribul Banu Kainuka, bijutieri de meserie… Astfel, gruparea lui Mahomed va fi pregătită atât logistic cât si financiar pentru bătălia care se anunța deja, căci evident, kuraișitii de la Meca doreau răzbunarea alor lor si a jafurilor repetate ale lui Mahomed.

Bătălia va fi pierdută totuși de trupele lui Mahomed din cauza lăcomiei unei părti a trupelor sale (arcașii), care la un moment dat, rupând disciplina militară și-au părăsit pozițiile pentru a se repezi spre împărțirea prăzii (șansele păreau atunci a le surîde din nou musulmanilor). Strategii mecani vor profita de eroare, întorcând de partea lor sorții confruntării. Răzbunarea va fi cruntă : Mahomed însuși este rănit, iar unchiul său Hamza este ucis. Atunci când trupul acestuia este prezentat de către combatanții mecani soției lui Abu Sufian (numită Hind), aceasta se va apleca asupra cadavrului, va smulge ficatul mortului și va mânca din el. Hamza îi ucisese doar cu ocazia jafului de la Badr, atât tatăl cât și fratele, cât și un unchi.

Dupa înfrângerea de la Ohod, o umilință serioasă pentru comunitatea musulmană, trebuia să fie făcut ceva pentru a ridica moralul si reumplut buzunarele, ori soluția o știm deja: jaful. Dupa expulzarea din oraș și jefuirea tribului de evrei bijutieri Banu Kainuka, a urmat la rând un alt trib de evrei, anume Banu Nadir, care au fost acuzati de complot. Cea mai mare parte dintre ei se vor îndrepta spre Kaibar. Înca un pas deci, si orașul devin pur, căci rămăseseră doar evreii din tribul Banu Quraiza. Aceștia însă, așa cum vom vedea, în afară de a fi si ei jefuiți mai târziu, vor fi și exterminați. Mecanii însă nu se vor mulțumi doar cu victoria de la Ohod (versantul unui munte aflat lângă Medina), și vor organiza un alt atac al Iatribului, de data asta cu o armată de 3 ori mai numeroasă. Musulmanii vor organiza apărarea orașului, aceștia săpând, la sugestia unui convertit pers (un fost sclav eliberat) un șanț în jurul așezării (de unde numele rămas în tradiția istorică islamică de "bătălia șanțului"; tehnica asta de apărare era total necunoscută arabilor).

Ideea a fost genială și salvatoare, căci mecanii n-au reușit să treacă tranșeul, și vor face astfel cale-ntoarsă. După efort, urmează, evident, răsplata bine-meritată, căci mai rămăsese încă un trib de evrei de jefuit, doar că aceștia vor plăti cu viața dispoziția proastă a șefului tribului arab Aws, care rănit mortal fiind după lupta șanțului, n-a mai fost deloc înclinat să-și respecte angajamentele de garant al securității lor.

Astfel, bunurile vor fi trecute în proprietatea musulmanilor, iar cei 600-900 baieți si bărbați evrei vor fi executați prin decapitare, o femeie fiind decapitata pentru uciderea unui razboinic musulman, iar femeile și copii vor fi vânduți ca sclavi, căci era nevoie de bani, din ce în ce mai mulți bani, pentru a alimenta mașina de război ce era din ce în ce mai des folosită. Banul, cum se zice, este nervul războiului. Pentru executarea pedepsei, în piața centrală a Medinei au fost săpate alte șanțuri, de asta dată nu pentru apărare, ci pentru îngroparea evreilor decapitați. Măcelul are loc o zi întreagă, sub ochiul atent al Profetului, care asistă în liniște la execuția "dușmanilor lui Alah și ai Profetului Lui", așa cum ne raportează tradiția musulmană. La căderea nopții, ultimii evrei sunt decapitați la lumina torțelor, fiecare victimă având dreptul la un strigăt "Alah e mare!" din partea musulmanilor prezenți. Evreii, dogmatic vorbind, n-au nimic de reproșat musulmanilor: aceștia i-au tratat exact în modul în care ei înșisi, la rândul lor, au tratat numeroase populații sedentare, în procesul de cucerire sângeroasă a Canaan-lui promis lor.

Așa cum Biblia justifică cruzimea triburilor de evrei ce măcelăreau bătrâni și copii când întâlneau o așezare canaaneană, tot așa și Coranul justifică gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata 33): "Ați omorât o parte dintre ei, i-ați făcut sclavi pe o alta; Alah v-a făcut moștenitorii pamânturilor lor, al locuințelor și bunurilor lor, chiar dacă pașii voștrii n-au călcat niciodată acest pământ." Mahomed își va lua cu această ocazie o concubină dintre evreicele înrobite. Mahomed va pleca apoi (în 629) spre Kaibar, unde se refugiaseră evreii tribului Banu Nadir, după expulzarea și jefuirea acestora la Medina, pentru a-i mai jefui o dată de bunuri (evreii aveau din nou livezi de palmieri), cu această ocazie însușindu-si încă o concubină evreică, pe frumoasa Safia, de numai 18 ani (el avea pe atunci 59 de ani).

Mahomed va sfârși prin a-și domina adversarii mecani, cucerind finalmente orașul idolatrilor. Inamicii săi cei mai aprigi se vor converti pentru a-și scăpa pielea (de ex.: Abu Sufian, Kalid ibn al-Walid, Amr ibn al-As).

Mahomed, la intrarea în oraș va executa o parte dintre inamicii săi neconvertiți, în special dintre acei care l-au umilit în mod atât de barbar în vremea când era doar "orfanul nebun al lui Abdalah", dar va arăta clemență față de alții, dovedind un fin simț politic.

Religia înființată de el reprezintă un progres considerabil pentru lumea din care făcea parte, și asta se va vedea cu ochiul liber secole de aici încolo, când islamul ieșind din peninsulă va îngloba, dar mai important, va reusi sa asimileze strălucite civilizații, aflate în plină dezvoltare, acaparând toate aspectele societăților în care s-a infiltrat.

Nu există o scădere tipic islamică care sa explice de ce civlizația la baza căreia stă învățătura lui Mahomed stagnează de prea multe secole, căci eroarea este de fapt comună tuturor monoteismelor și în parte tuturor religiilor: oricât de valoroase pot fi niște precepte la un moment dat, el vor fini prin a se dovedi neadaptate unei epoci diferite, ori din păcate dogmele religioase au dificultăți majore în a se modifica pe măsura ce timpul trece și societatea se schimbă; lumea creștină a cunoscut și ea blocaje si distorsiuni care au ținut-o pe loc mai bine de o mie de ani, în întunericul obscurantismului creștin, până când modernismul a permis avântului stiințific secular să preia conducerea socială.

Se poate spune că Mahomed a fost un om al timpului și locului în care s-a născut (de aceea biografia lui șochează atât de mult persoanele trăitoare în secolul 21 și care nu sunt educate în morala islamică), însă în același timp și-a depăsit în anumite privințe epoca, așa cum arată anumite reforme pe care le-a introdus cu religia lui în societatea tribală a Arabiei secolului al 7-lea.

Istoricii și sociologii spun că nimic din istoria timpurie a religiei lui Mahomed nu prevestea stagnarea de care suferă civilizația islamică de mai bine de jumătate de mileniu. Mesajul acestuia a fost unul similar celorlalte religii monoteiste abrahamice, dacă nu cumva chiar unul mai coerent și credibil, dată fiind perioada mai târzie în care noua religie a apărut. Spiritul tribal care i-a îmbibat pe arabi cu o imensă dragoste de libertate dintotdeauna, ca și cu o sănătoasă doză de scepticism în ce privește orice formă de concentrare a puterii și deciziei, modul democratic în care lumea tribală arabă lua deciziile privitoare la comunitate, sunt doar câteva elemente care prevesteau și în fapt chiar au produs efecte favorabile dezvoltării impetuoase a civilizației la baza cărei stătea mesajul lui Mahomed. Piedica, sau "vina", trebuie deci căutată, cel puțin în parte, mai târziu, și nu în epoca sau mesajul inițial, de altfel destul de ambiguu și divers, al Profetului. Istorici ca B. Lewis și D. Sourdel consideră că turnura antiraționalistă pe care a luat-o islamul ca reacție a mișcării mutazilite a fost decisivă în grăbirea falimentului. Tolerată un timp, filozofia a fost treptat respinsă ca un corp străin, iar ortodoxiile și fanatismele fratricide n-au făcut decât să învenineze climatul intelectual, după ce-l denaturaseră pe cel politic. Lungul șir de execuții ale ereticilor și lista nesfârșită de cărți ale filozofilor arabi arse în piața publică, a provocat lent dar inexorabil declinul final.

Alți specialiști, mai direcți în exprimarea tezelor lor, cum este de ex. antropologul francez de origine algeriană Malek Chabel, spune că "mediul cultural și istoric în care trăiesc populațiile arabe, persane și turcești, și în general cele musulmane, este principala frână împotriva renașterii civilizației islamului; acest mediu este strivit de tradiția înrobitoare a unei venerații extatice, a gândirii inchizitoriale și a absenței autocriticii, ansamblu refractar la orice idee de progres; blocajele sunt identificate de mult timp, anume proasta guvernare și imposibila separare a religiosului de politic ". Or, explică autorul lucrării Islamul și Rațiunea, "această separare, laicizare, nu poate să fie acceptată decât după ce textul sacru a fost reinterpretat și trecut prin critica raționalistă." Proiect început de marele Taha Husein, dar lăsat în paragina pe pământul islamului (între timp de asta se ocupă occidentalii...). Chabel adaugă: "Rațiunea este firul roșu, criteriul (al-furqan) care separă două specii umane, anume acei care cred în Dumnezeu și cei care cred în om, acei care consideră că fără Dumnezeu omul n-ar exista, și cei care, fără a jura pe "moartea lui Dumnezeu", consideră totuși că omul, prin propriile lui capacități, e capabil să inventeze aici și acum atât paradisul cât și infernul. Un alt factor de blocaj îl reprezintă chiar propriul succes de altă dată, care între timp nu a rămas decât o frumoasă amintire. Chabel se exprimă de această manieră: când islamul merge rău, vocea rațiunii are dificultăți în a se face auzită; considerabila rămânere în urmă a islamului se explică în parte prin eșecul musulmanilor de a depăși vechile ambiții de cucerire, de a supraviețui trecutului lor glorios. Regresul politic și militar a provocat în fapt un alt regres mai devastator, anume acela al civilizației. Vânzătorii de iluzii s-au înmulțit."

Conform unor studii de antropologie islamică, Profetul este un adevărat prototip pentru orice musulman, iar toate revelațiile primite timp de 23 de ani au contribuit la formarea conținutului Coranului și la fundamentul islamului.

Surse tradiționale spun că Aisha avea șase sau șapte ani când s-a logodit cu Mahomed, dar căsătoria nu a fost consumată decât atunci când fata a împlinit nouă sau zece ani. În timp ce majoritatea surselor tradiționale indică că Aisha a avut 9 ani (și, prin urmare, era fecioară) la data căsătoriei, un număr restrâns de scriitori mai recenți au estimat în mod diferit vârsta ei, de la 15 la 24

* 1376: Eduard de Woodstock, Prinț de Wales, Duce de Cornwall, Prinț de Aquitania (15 iunie 1330 – 8 iunie 1376) a fost fiul cel mare al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a soției acestuia, Philippa de Hainault, și tatăl regelui Richard al II-lea al Angliei.
A fost unul ditre cei mai mari comandanți militari ai Angliei în Războiul de 100 de ani, a obținut o victorie importantă în bătălia de la Poitiers, în 1356. La vârsta de 12 ani, pe 13 mai 1343 a devenit Prinț de Wales. Cariera lui a început propriu-zis în anul 1346, în bătălia de la Crécy, unde conform legendei a purtat o armură neagră, care i-a adus numele de ,,Prințul Negru”. În anul 1355 a fost numit locotenent al tatălui său, în Gascony, pentru ca anul viitor să conducă o nouă luptă împotriva francezilor din Războiul de 100 de ani, cea de la Poitiers. Eduard l-a capturat pe regele Franței, Ioan al II-lea cel Bun.Eduard Prințul Negru a fost Prinț de Aquitania între 1362-1372. Domnia sa aici a fost un eșec, de care el s-a făcut în mare parte vinovat. După aceea a devenit Prinț de Gascony. În 1347, orașul său de reședință a fost ,,Casa Pulteney”. În anul 1367 a condus o expediție în Castilia, sprijinit de Pedro, regele detronat al Castiliei. În același an, pe 3 aprilie a reușit o victorie răsunătoare la Nájera, în nordul Castiliei. În anul 1370, Eduard a cucerit orașul Limoges. După această bătălie, în anul 1371 s-a îmbolnăvit. Bolnav si decăzut, la sfatul medicului s-a întors în Anglia, predându-i oficial tatălui său principatul pe care îl deținuse. Nu a avut succesori ca prinț de Aquitania. Deși era moștenitorul tronului, nu a devenit niciodata rege. În 1372 a fost alături de tatăl său într-o expediție nereușită în Franța. În anul 1376, pe 8 iunie a murit la Westminster , langă Londra. După moartea lui Eduard Prințul Negru, la tron a ajuns fiul său, Richard al II-lea.

Eduard de Woodstock

Prinț de Wales; Prinț de Aquitania

Eduard, Prinț de Wales în uniformă de cavaler al Ordinului Jartierei, 1453

* 1492: Elizabeth Woodville (circa 1437^[1] – 8 iunie 1492) a fost regină consort a Angliei și soția regelui Eduard al IV-lea al Angliei din 1464 până la moartea sa, în 1483. În momentul nașterii sale, familia ei era clasată pe locul de mijloc în aristocrația engleză.

Elizabeth Woodville s-a născut în jurul anului 1437, probabil în luna octombrie, la Grafton Regis, Northamptonshire. Ea a fost primul copil născut dintr-o căsătorie inegală social, care a scandalizat curtea engleză. Tatăl ei, Sir Richard Woodville, era doar un cavaler în momentul nașterii ei. Deși familia Woodville era veche și respectată, erau considerați mai degrabă eleganți decât nobili, o familie rezonabilă și bogată care a produs anterior Comisari ai Păcii, Prefecți și parlamentari. Tatăl lui Sir Richard avusese o carieră bună în serviciul regal, fiind ridicat la rangul de șambelan pentru John de Lancaster, Duce de Bedford. Sir Richard și-a succedat tatăl în serviciul ducelui și astfel a întâlnit-o pe Jacquetta de Luxemburg, fiica lui Peter de Luxembourg, Conte de Saint-Pol și a Margaretei de Baux.

Ducele de Bedford și Jacquetta s-au căsătorit în 1433, când ea avea vârsta de 17 ani. Ducele era mai în vârstă ca ea, se afla la a doua căsătorie și avea probleme de sănătate, acesta murind la scurt timp, în 1435, lăsând-o pe Jacquetta fără copii și o văduvă bogată. Ea a fost forțată să ceară permisiunea regelui înainte să se recăsătorească, însă în martie 1437, ea a dezvăluit faptul că se căsătorise în secret cu Sir Richard Woodville, care era cu mult sub rangul ei și nu era considerat un soț potrivit pentru o doamnă care avea onoarea să fie mătușa regelui. Cuplul a fost amendat cu 1.000 de lire, dar acest lucru a fost remis în luna octombrie a aceluiași an.

În ciuda acestui început de rău augur, cuplul proaspăt căsătorit a prosperat curând, mulțumită Jacquettei care continua să aibă o anumită importanță în familia regală. Ea și-a păstrat rangul și zestrea ca Ducesă de Bedford, overindu-i venituri între 7.000 și 8.000 de lire pe an (avea să se diminueze de-a lungul anilor din cauza pierderilor teritoriale din Franța și a prăbușirii finanțelor regale din Anglia). Sir Richard a fost onorat cu grade militare, dovedind că este un soldat capabil. Au continuat alte onoruri pentru amândoi, atunci când regele Henric al VI-lea al Angliei s-a căsătorit cu Margareta de Anjou, a cărui unchi era cumnatul Jaquettei. Membrii familiei Woodville erau cei aleși care aveau să o escorteze pe mireasă înapoi în Anglia, iar familia a beneficiat în continuare prin această dublă conexiune cu familia regală și, Sir Richard, a fost ridicat la rangul de Baron de Rivers în 1448. Copii lor crescuseră între timp și se bucurau de privilegii și confort material. În jurul anului 1452, Elizabeth Woodville s-a căsătorit cu Sir John Grey de Groby. El a fost ucis în Bătălia de la St. Albans în 1461, luptând pentru cauza Lancasterilor. Cei doi copii din această căsătorie au fost Thomas (ridicat mai târziu la rangul de Marchiz de Dorset) și Richard.

Eduard al IV-lea a avut mai multe amante, cea mai cunoscută fiind Jane Shore, și nu deținea o reputație pentru fidelitate. Căsătoria sa cu văduva Elizabeth Woodville a avut loc în secret și, deși data nu este cunoscută cu exactitate, se spune că a avut loc la casa familiei ei din Northamptonshire la 1 mai 1464 (la nuntă fiind prezente doar mama ei și două doamne de comanie). După trei ani, Eduard a preluat tronul englez după ce a condus susținătorii din Casa de York într-o victorie asupra Casei de Lancaster în bătălia de la Towton. Elizabeth Woodville a fost încoronată regină pe 26 mai 1465, într-o duminică după Înălțare.

În primii ani ai domniei sale, guvernarea lui Edward al IV-lea al Angliei a fost dependentă de un mic cerc de susținători, mai ales a vărului său, Richard Neville, conte de Warwick. În jurul perioadei în care Eduard s-a căsătorit în secret cu Elizabeth, Warwick negocia o alianță cu Franța, într-un efort de a contracara un acord similar făcut de dușmanul său, Henric al VI-lea care se căsătorise cu Margareta de Anjou. Planul era ca Eduard să se căsătorească cu o prințesă franceză. Când căsătoria cu Elizabeth Woodville, care era o femeie de rând și provenea dintr-o familie de suporteri ai Lancasterilor, a devenit publică, Warwick a fost atât de jenat și jignit încât relația sa cu Eduard nu a mai fost la fel niciodată. De asemenea, vestea a fost primita prost de către Consiliul Privat care, potrivit lui Jean de Waurin, i s-a spus lui Eduard că trebuie să știe că ea nu era o soție pentru un așa prinț ca el.

Odată cu sosirea noii regine, au venit și o serie de frați care curând s-au căsătorit în unele dintre familiile cele mai notabile din Anglia. Trei dintre surorile ei s-au căsătorit cu fiii Contilor de Kent, Essex și Pembroke; o altă soră, Catherine Woodville, s-a căsătorit cu pupilul regelui în vârstă de 11 ani, Henric Stafford, al doilea Duce de Buckingham (Ducele de Buckingham s-a alăturat opoziției Ducelui de Gloucester împotriva familiei Woodville după moartea lui Eduard al IV-lea). O căsătorie care poate fi considerată șocantă a fost a fratelui ei în vârstă de 20 de ani, John Woodville cu Catherina, Ducesa de Norfolk, fiica lui Ralph Neville, primul conte de Westmorland și văduva lui John Mowbray, al doilea Duce de Norfolk. Chaterina Neviile era văduvă de trei ori și este posibil să fi avut vârsta de 60 de ani în acea perioadă.

Când rudele Elizabethei Woodville, mai ales fratele ei Anthony Woodville, Conte de Rivers, au început să-l provoace pe Warwick în societatea politică engleză, Warwick a conspirat cu ginerele său, ducele de Clarence, fratele mai mic al regelui. Unul dintre adepții săi au acuzat-o pe mama Elizabethei Woodville, ducesa văduvă de Bedford, că a practicat vrăjitoria. Jacquetta de Luxemburg a fost achitată în anul următor. Warwick și Clarence s-au răsculat de două ori și apoi au fugit în Franța. Warwick a format o alianță incomodă cu regina Margareta de Anjou și l-a restaurat pe soțul acesteia, Henric al VI-lea în 1470, însă în anul următor, Eduard a revenit din exil și l-a învins pe Warwick în bătălia de la Barnet și pe Lancasteri în bătălia de la Tewkesbury. Henric al VI-lea a fost ucis la scurt timp.

În urma căderii temporare a soțului ei de la putere, Elizabeth Woodville a căutat adăpost în Abația Westminster, unde a dat naștere lui Eduard (mai târziu Eduard al V-lea al Angliei). Căsătoria ei cu Eduard al IV-lea a produs în total zece copii. Elizabeth Woodville s-a implicat în acte de pietate creștină, ceea ce era în conformitate cu ceea ce se aștepta de la o regină consot medievală. Actele sale au inclus pelerinajele, obținerea indulgențelor papale pentru cei care au îngenuncheat și au rostit Angelus de trei ori pe zi și a fost fondatoarea capelei Sf. Erasmus în Abatia Westminster.

După moartea subită a lui Eduard al IV-lea, posibil din cauza unei pneumonii, în aprilie 1483, Elizabeth Woodville devenit regină văduvă pentru 63 de zile, pentru fiul ei, Eduard al V-lea care devenise rege și a unchiului său, Richard, Duce de Gloucester, care avea calitatea de Lord Protector. Temându-se că familia Woodville vor încerca să monopolizeze puterea, Gloucester s-a mutat rapid și a preluat controlul tânărului rege și i-a arestat pe cei doi frați ai Elizabethei, Anthony Woodville și Richard Grey.

Tânărul rege a fost transferat în Turnul Londrei pentru a aștepta încoronarea. Împreună cu fiul mai mic și fiicele sale, Elizabeth Woodville a căutat sanctuar din nou. Lord Hastings, susținătorul regelui în Londra, a aprobat inițial acțiunile lui Gloucester, însă Gloucester l-a acuzat de conspirație împotriva sa, împreună cu Elizabeth Woodville. Hastings a fost executat sumar. Nu se știe cu exactitate dacă această conspirație chiar a avut loc. Richard a acuzat-o pe Elizabeth că a complotat să-l ucidă și să-l distrugă.

Gloucester a preluat tronul pentru el și pe 25 iunie 1483 i-a executat pe cei doi frați ai Elizabethei la Castelul Pontefract, în Yorkshire. Într-un act al Parlamentului, Titulus Regius, el a declarat copiii fratelui său concepuți cu Elizabeth Woodville ca fiind nelegitimi pe motiv că fratele său avusese un precontract cu văduva Lady Eleanor Butler, fiind considerat un contrat legal, care ducea la invalidarea căsătoriei. O altă sursă a cronicarului burgund Philippe de Commines, spune că Robert Stillington, Episcopul de Bath și Wells, a susținut că au efectuat o ceremonie de angajament între Eduard și Lady Eleanor. Actul conține, de asemenea, acuzația de vrăjitorie împotriva Elizabethei Woodville, însă nu s-au oferit detalii și nu a avut repercusiuni. Ca o consecință, ducele de Gloucester a devenit regele Richard al III-lea al Angliei. Eduard al V-lea care nu mai era rege și fratele său, Richard duce de York, au rămas în Turnul Londrei. Cei doi prinți nu au mai fost văzut niciodată după mijlocul anului 1483.

Acum, menționată doar ca Lady Elizabeth Grey, ea a conspirat pentru a-și elibera fii și pentru a-l restabili pe cel mare pe tronul Angliei. Cu toate acestea, când ducele de Buckingham, unul dintre cei mai apropiați aliați ai regelui Richard al III-lea s-a alăturat conspirației, el i-a spus că fii săi au fost uciși. Elizabeth Woodville și Buckingham s-au aliat cu Lady Margaret Beaufort și au susținut cauza fiului Margaretei, Henric Tudor, un stră-stră-stră-nepot al regelui Eduard al III-lea, cel mai apropiat moștenitor de sex masculin a Lancasterilor la tron. Pentru a consolida cererea lui la tron și pentru a uni cele două case nobile rivale, Elizabeth Woodville și Margaret Beaufort au fost de acord ca fiul Margaretei să se căsătorească cu prima fiică a Elizabethei, Elizabeth de York, care la moartea fraților ei a devenit moștenitoarea Casei de York. Henric Tudor a fost de acord cu acest plan și în luna decembrie a depus un jurământ public în acest sens, în catedrala din Rennes, Franța. Primul Parlament al lui Richard al III-lea din ianuarie 1484 a lăsat-o pe Elizabeth fără nici un teritoriu pe care le primise în timpul domniei lui Eduard al IV-lea. La 1 martie 1484, Elizabeth Woodville și fiicele ei au ieșit din sanctuar după ce Richard a depus un jurământ public că fiicele ei nu vor suferi, nu vor fi molestate și nu vor fi închise în Turnul Londrei sau în orice altă închisoare. De asemenea, el a promis să le ofere zestre și să fie căsătorite cu nobili. Familia a revenit la Curte și s-a împăcat cu Richard al III-lea. După moartea reginei Anne Neville, în martie 1485, au apărut zvonuri că regele avea de gând să se căsătorească cu frumoasa sa nepoata, Elizabeth de York. Richard a negat totul, deși potrivit Cronicii Crowland, el a fost presat să facă acest lucru de către dușmanii familiei Woodville, care se temeau printre altele, că aceștia aveau să-și reia terenurile care fuseseră confiscate.

În 1485, Henric Tudor a invadat Anglia și l-a învins pe Richard al III-lea în Bătălia de la Bosworth Field. Ca rege, Henric al VII-lea s-a căsătorit cu Elisabeta de York și a revocat Titulus Regius. Elizabethei Woodville i s-au acordat titlul și onorurile de regină văduvă.

Oamenii de știință au păreri diferite cu privire la Elizabeth, care își petrecuse ultimii cinci ani din viață la Abația Bermondsey, unde se retrăsese în 12 februarie 1487. Biograful David Baldwin este de părere că Henric Tudor a forțat-o să se retragă de la curte, în timp ce Arlene Okerlund prezintă dovezi din iulie 1486 cum ca ea își planificase deja retragerea de la curte pentru a trăi o viață religioasă.

La Abația Bermondsey, Elizabeth Woodville a fost tratată cu tot respectul cuvenit pentru o văduvă regină, a trăit o viață regală și a primit o pensie de 400 de lire sterline cât și mici cadouri de la Henric Tudor. Ea a fost prezentă la nașterea nepoatei ei, Margareta, la Palatul Westminster, în noiembrie 1489, și la nașterea nepotului său, viitorul Henric al VIII-lea al Angliei, la Palatul Greenwich, în iunie 1491. Fiica ei, regina Elisabeta, a vizitat-o ocazional la Abație.

Henric Tudor a avut în vedere, pentru o scurtă perioadă de timp, ca Elizabeth să fie căsătorită cu regele James al III-lea al Scoției, atunci când soția lui James, Margareta a Danemarcei, a murit în 1486. Cu toate acestea, James a fost ucis în luptă în 1488, făcând planurile lui Henric să fie doar discutate.

Elizabeth Woodville a murit la Abația Bermondsey pe 8 iunie 1492. Cu excepția reginei care aștepta nașterea celui de-al patrulea copil și a Ceciliei de York, fiicele ei au participat la funeraliile de la Castelul Windsor: Anne de York ( viitoarea soție a lui Thomas Howard, Duce de Norfolk), Catherine din York (viitoarea contesă de Devon) și Bridget din York (călugăriță la Dartford Priory). Testamentul Elizabethei Woodville a fost specificat într-o ceremonie simplă. Trupul Elizabethei a fost depus lângă soțul ei Eduard, în Capela St George de la Castelul Windsor.

Cu Sir John Grey:

• Thomas Grey, Conte de Huntingdon, Marchiz de Dorset și Lord Ferrers de Groby (1455 - 20 septembrie 1501), căsătorit prima dată cu Anne Holland, însă aceasta a murit tânără și fără copii. S-a căsătorit a doua oară pe 18 iulie 1474, cu Cecily Bonville, Baronesa de Harington și Bonville, cu care a avut patru copii. Regina disputată, Lady Jane Grey, este descendentă directă din această linie.
• Richard Grey (1457 - 25 iunie 1483)

Cu regele Eduard al IV-lea:

• Elisabeta de York (1466 - 1503), regina consor al Angliei
• Maria de York (1467–1482)
• Cecily de York (1469–1507), Viscontesă de Welles
• Eduard al V-lea al Angliei (1470–1483), unul dintre Prinții din Turn
• Margareta de York (Apr. 1472 - Dec. 1472)
• Richard, Duce de York (1473 - 1483), unul dintre Prinții din Turn
• Anne de York, Lady Howard (1475–1511)
• George Plantagenet (1477–1479), Duce de Bedford
• Catherine de York (1479–1527), Contesă de Devon
• Bridget de York (1480–1517), călugăriță la Dartford Priory, Kent

Elizabeth Woodville

·         1701:  Filip I, Duce de Orléans, fratele regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (n. 1640)
* 1714: Sofia de Hanovra (14 octombrie 1630 – 8 iunie 1714) a fost moștenitoarea coroanelor Angliei și Irlandei și mai târziu a Marii Britanii. Înainte de căsătorie purta titlul de Contesă de Simmern, în calitatea ei de fiică a Prințului Palatin Frederic al V-lea. Sofia a fost declarată moștenitoare prezumtivă prin Actul din 1701. A murit înainte să devină regină, iar moștenitorul tronului Marii Britanii a devenit fiul său mai mare, Georg Ludovic, Elector de Hanovra, care a devenit regele George I la 1 august 1714.

Sofia, Prințesă Palatină și Electoare de Brunswick-Lüneburgphia

A fost fiica cea mică a Electorului Palatin Frederic al V-lea și a Elisabetei Stuart. S-a născut la Haga, unde părinții ei erau în exil după Bătălia de la Muntele Alb. Prin mama sa, era nepoata regelui Iacob I al Angliei.^[1]Sofia a fost curtată de vărul ei, Carol al II-lea al Angliei, însă ea i-a refuzat avansurile crezând că el doar o folosește pentru a obține bani de la susținătorul mamei ei, Lordul William Craven.

La 30 septembrie 1658, la Heidelberg, s-a căsătorit cu Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg, care în 1692 a devenit primul Elector de Hanovra. Ernst August era văr de-al doilea cu mama Sofiei, Elisabeta Stuart, ambii fiind strănepoți ai regelui Christian al III-lea al Danemarcei.

Sofia a devenit prietenă și admiratoare a lui Gottfried Leibniz care era bibliotecar la curtea din Hanovra. Prietenia lor a durat din 1676 până la moartea ei, în 1714. Au avut o substanțială corespondență, publicată prima dată în secolul al XIX-lea, care relevă că Sofia a fot o femeie cu abilități intelectuale și curiozitate. Ea cunoștea lucrările lui René Descartes și Baruch Spinoza. Împreună cu Ernest Augustus, ea a îmbunătățit foarte mult Palatul de Vara de la Herrenhausen și ea a fost spiritul de ghidare în crearea grădinilor (care încă există) care înconjoară palatul, unde a murit.

Sofia a avut câțiva copii. Dintre cei care au atins vârsta adultă sunt:

• George I al Marii Britanii (1660–1727)
• Frederick Augustus de Brunswick-Lüneburg (1661–90), general imperial
• Maximilian Wilhelm de Brunswick-Lüneburg (1666–1726), field mareșal al armatei imperiale
• Sofia Charlotte (1668–1705), regină a Prusiei
• Charles Philip de Brunswick-Lüneburg (1669–90), colonel al armatei imperiale
• Christian Henry de Brunswick-Lüneburg (1671–1703)
• Ernest Augustus de Brunswick-Lüneburg, Duce de York și Albany (1674–1728), a devenit prinț-episcop de Osnabrück ca Ernest Augustus II

Sophia ca Electoare de Hanovra, în jurul perioadei când a fost proclamată moștenitoare prezumptivă a coroanei britanice.

În septembrie 1700 Sofia s-a întâlnit cu vărul ei, regele William al III-lea al Angliei, la Loo. Acest lucru s-a întâmplat la doar două luni după moartea Prințului William, Duce de Gloucester, nepotul regelui William al III-lea și fiul viitoarei regine Anne. Până în acest moment, având în vedere reticența lui William al III-lea să se recăsătorească, includerea Sofiei în linia de succesiune a fost din ce în ce mai probabilă,^[3] deoarece ea era protestantă, așa cum era și soțul ei.

Candidatura ei a fost, de asemenea, ajutată de faptul că ea crescând în Țările de Jos (unde părinții ei și-au petrecut ultimele câteva decenii ale vieții lor) era bine cunoscută vărului ei regele William și era capabilă să vorbească fluent cu el în limba lui maternă.

La un an după întâlnirea lor, Parlamentul Angliei a trecut "Act of Settlement 1701" declarând că în lipsa unor moștenitori legitimi de la Anne sau William al III-lea, coroanele Angliei și Scoției vor trece prințesei Sofia de Hanovra și moștenitorilor ei.

Sofia a fost făcută moștenitoare prezumtivă în scopul de a tăia orice pretenție a romano-catolicului James Francis Edward Stuart, care altfel ar fi devenit Iacob al III-lea al Angliei precum și pentru negarea tronul multor alte romano-catolici și soții romano-catolici, care avea pretenții la tron. Actul a restricționat tronul britanic la "moștenitorii protestanți" ai Sofiei de Hanovra care nu a fost niciodată romano-catolică și nici nu s-a căsătorit cu un romano-catolic. Unii politicieni britanici au încercat de câteva ori să o aducă pe Sofia în Anglia pentru a-i permite să-și asume guvernul imediat în cazul morții reginei Anne. Principesă electoare era dornică să se mute la Londra,^[4] dar propunerea a fost respinsă, o astfel de acțiune ar fi jignit-o mortal pe regină care se opunea puternic la existența unei rivale în regatul ei. Anne ar fi fost conștientă de faptul că Sofia, care era activă și plină de viață, în ciuda vârstei sale înaintate, ar putea face o figură mai bună decât ea.^[5] Sofia era complet nesigură de ceea ce s-ar întâmpla după moartea Annei, spunând: "Ce face Parlamentul într-o zi, anulează a doua zi".^[6]

Când legea a trecut la mijlocul anului 1701, Sofia (70 de ani), cinci dintre copiii ei (cu vârste între 35 și 41 de ani), și trei nepoți legitimi (cu vârste între 14 și 18 de ani) erau în viață. Deși Sofia era mult mai în vârstă decât regina Anne (36 de ani), Sofia era sănătoasă și în formă și a investit timp și energie pentru a asigura succesiunea pentru ea și pentru fiul ei.^[7]

Sofia a murit la 83 de ani, o vârstă foarte avansată pentru epoca ei. Doar o lună mai târziu, în august, regina Anne a murit la vârsta de 49 de ani. Dacă Sofia ar fi supraviețuit Annei, Sofia ar fi fost cea mai în vârstă persoană care ar fi urcat pe tronul Marii Britanii.

După decesul Sofiei, fiule ei cel mare, Electoulr George Louis de Brunswick-Lüneburg (1660–1727) a devenit moștenitor prezumptiv și câteva săptămâni mai târziu i-a succedat Annei ca George I. Fiica Sofiei, Sophia Charlotte de Hanovra (1668–1705) s-a căsătorit cu Frederic I al Prusiei, din care au descins regii Prusiei.

Sofia de Hanovra

Ducesă de Braunschweig-Lüneburg

·         1768: A fost asasinat istoricul  german  Johann Joachim Winckelmann,  descoperitorul  principalelor  metode de investigare ale arheologiei clasice. Multi il consideră  a fi  parintele disciplinei  Istoria artei. Lucrarile sale  au avut  o influenţă importanta  asupra dezvoltării  mişcarii neoclasice de la sfârşitul secolului 18. Dupa convertirea sa catolicism, s-a stabilit la  Roma (1755)  ocupand importante posturi in Vatican. Acolo a scris in 1764, Istoria  artei antice o lucrare care inaugureaza studiile moderne asupra  istoriei artei. În 1768  Winckelmann  a fost primit cu onoruri la Viena de către imparateasa Maria Theresa .A  fost ucis la Trieste  pe 8 iunie 1768, într-o camera de hotel,  de către un tovarăş de drum, un bărbat pe nume Francesco Arcangeli ,  care i-a furat colectia de  monede pe care o avea asupra sa. Arcangeli  a fost mai tarziu capturat, judecat si  condamnat la moarte. Winckelmann a fost înmormântat în cimitirul Catedralei din Trieste.

·         1795: A murit Louis  Charles  XVII  rege al  Frantei (n. 1785), a fost fiul regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei şi al  reginei Marie Antoinette, executati prin ghilotinare in timpul Revolutiei franceze. Este considerat de regaliști  rege al Frantei, de la moartea tatălui său. Micul Louis Charles a fost smuls de către revolutionari   din grija mamei și pus sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar bețiv, temnicer al închisorii Temple. A fost supus unui tratament inuman si s-a stins din viata bolnav de tuberculoza. La autopsie, corpul micului Louis Charles arăta subțire și osos de la subnutriție, fiind acoperit de numeroase tumori și râie. Cu această ocazie, inima lui Louis Charles a fost prelevată pe ascuns. Ea este azi păstrată în catedrala Saint Denis de lângă Paris, alături de rămășițele pământești ale părinților săi și ale tuturor regilor Franței, profanate si amestecate în gropi comune in timpul  Revolutiei  Franceze. Corpul său, a fost îngropat de revoluționari într-o  groapa comună  si  nu a mai putut fi identificat ulterior.
* 1831: Sarah Siddons (5 iulie 1755 – 8 iunie 1831) a fost o actriță britanică, cea mai cunoscută tragediană a secolului XVIII. Ea a fost sora mai în vârstă a lui John Philip Kemble, Charles Kemble, Stephen Kemble, Ann Hatton și Elizabeth Whitlock. Ea a fost faimoasă pentru reprezentarea personajului shakespearean Lady Macbeth, personaj pe care l-a modelat, dându-i o notă originală
S-a născut Sarah Kemble în Brecon, Brecknockshire, Țara Galilor, cea mai în vârstă fiică a lui Roger Kemble, un actor -director de teatru ambulant, a cărui companie de teatru, „Warwickshire Company of Comedians”, cuprindea marea majoritate a membrilor familiei lui, precum și pe Sarah "Sally" Ward”. Actoria abia pe atunci începuse să devină o profesie respectabilă pentru o femeie și inițial, părinții ei nu au fost de acord cu alegerea acestei profesii.

Sarah Siddons

·         1862:  A fost asasinat Primul-ministru al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei Barbu Catargiu, de către o persoană rămasă neidentificată, sub clopotniţa Mitropoliei de la Bucureşti Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. La 22 ianuarie 1862 devine întîiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei. Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 cînd este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stîrnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre. Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. „O crimă politică perfectă” După încheierea unui discurs virulent susţinut în Cameră împotriva unei mari adunări convocate pe 11 iunie pe Cîmpia Libertăţii din Dealul Filaretului, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul cînd trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspîndită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului. Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vîrsta de 54 de ani, fiind înmormîntat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dîmboviţa, conform testamentului său.  Scenarii privind asasinatul. Implicaţii politice. Un mister neelucidat. Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului. Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putînd fi intensa dispută privind legea rurală, dar şi interzicerea manifestaţiilor din 11 iunie. Istoricii au renunţat la această variantă, argumentînd că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceştia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acţiunile lui Catargiu. Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta. În primă fază cazul este înmînat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar cînd Desliu s-a apropiat de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate. Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri. Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu. Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei. Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşiAlexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri. În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această odioasă crimă rămâne în continuare neelucidat.  

Barbu Catargiu
Barbu Catargiu
Date personale
Născut	26 octombrie/7 noiembrie 1807  București, Țara Românească
Decedat	8/20 iunie 1862 (54 de ani)  București, Principatele Unite
Cauza decesului	omor (deliberate murder[*])
Căsătorit cu	rusoaica Caterina Parravicini
Copii	Marița căsătorită cu Louis Béclard, consulul Franței la București, (1859)
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist, politician
Primul prim-ministru al României
În funcție 15 februarie 1862 – 8 iunie 1862
Succedat de	Nicolae Kretzulescu
Prim-ministru al României
În funcție 15 februarie 1862 – 20 iunie 1862
Succedat de	Nicolae Kretzulescu
Partid politic	Partidul Conservator
Alma mater	Universitatea din Paris

·         1876:  Moare George Sand (Aurora Dupin), scriitoare franceza. (n. 1804). Pseudonimul care o va consacra, George Sand, apare pentru prima oară pe coperta romanului „Indiana” in anul 1832 – roman ce se bucură de un mare succes; însuși Balzac îi arată prețuirea. În 1833  scriitoarea îl cunoaște pe Alfred de Musset,legatura lor  devenind  celebră in epoca. Un capitol important în existența ei îl reprezintă relația  din 1836 cu celebrul compozitor și pianist polonez, Frederic Chopin, pe care îl cunoaște în octombrie datorită muzicianului Franz Liszt. Intretine relatii de amicitie  cu Sainte-Beuve, jules Michelet, Theophile Gautier, Fromentin, Dumas fiul, Gustave  Flaubert. Devine colaboratoare a Guvernului Provizoriu in timpul revolutiei de la 1848 si fondează săptămânalul „La cause du Peuple”. Până  la moartea sa în anul 1876, aproape în fiecare an predă editorilor un roman sau o piesă, mai puțin cunoscute decât cele din anii de mari succese. Încetează din viață la Nohant (Indre), lasând în urmă o operă strălucitoare. Au condus-o pe ultimul drum Flaubert și Dumas fiul.

·         1880: A murit Ţarina Maria Alexandrovna a Rusiei, soţia Ţarului Alexandru al II-lea (n. 1824).
* 1892: Dumitru (Dimitrie) C. Brătianu (n. 1818, Pitești - d. 8 iunie 1892, București), a fost un diplomat și om politic român. A fost fiul stolnicului Constantin Brătianu și fratele liberalului Ion C. Brătianu. În calitate de primar al Bucureștiului, a fost martorul unui eveniment major în istoria țării noastre: venirea Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Dimitrie C. Brătianu l-a primit pe Carol I în apropierea pădurii Băneasa, unde a ținut un discurs în fața a peste 30.000 de oameni
În 1835 susține examenul de bacalaureat la Paris și urmează, timp de un an, cursurile Facultății de Medicină. Se înscrie apoi la Facultatea de Drept unde își obține licența în 1841.

Este membru fondator al "Societății pentru Învățătura Poporului Român" (1839), al "Asociației Literare a României" (1845), participant la acțiunile "Societății Studenților Români" din Paris (1845) și co-fondator al "Societății în vederea înființării de școale în Principate" ("Însocierea Lazariană") (1847).

Dumitru Brătianu este inițiat în francmasonerie la Paris în Loja Ateneul Străinilor, la 9 mai 1846. În același an devine membru al lojilor masonice "L'Athénée des Etrangers" și Trandafirul Perfectei Tăceri, în care va primi, în februarie și iulie 1847, gradele de Companion și, respectiv, de Maestru. Din 1847 participă la lucrările Lojii bucureștene Frăția.^[2]

În prezent, o stradă din municipiul Pitești îi poartă numele.

Dumitru Brătianu
Diplomatul Dumitru Brătianu
Date personale
Născut	1818 Pitești, Țara Românească
Decedat	8 iunie 1892, (74 de ani) București, România
Părinți	Constantin Brătianu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	diplomat, politician
Activitate
Educație	Facultatea de Drept de la Paris
Reprezentant	1. Frăția 2. Fondator al Comitetului Revoluționar (1848) din Țara Românească 3. Secretar al Adunării Elective din Țara Românească
Cunoscut pentru	1. Președinte al Consiliului de miniștrii (10 aprilie - 8 iunie 1881) 2. Ministru de Externe
Partid politic	Partidul Național Liberal

·         1905:  Leopold Stefan Karl Anton Gustaf Eduard Tassilo von Hohenzollern Sigmaringen (n. 22 septembrie 1835,^[1][2][3] Krauchenwies, Germania^[4] – d. 8 iunie 1905,^[1][2][3] Berlin, Imperiul German^[5]) a fost primul fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Fratele său mai mic a devenit Regele Carol I al României.

După revoluția spaniolă din 1868 care a detronat-o pe regina Isabella II, i s-a oferit coroana regală. Această ofertă a fost sprijinită de prim-ministrul prusac Otto von Bismarck, dar a fost respinsă de împăratul francez Napoleon III. Leopold a declinat oferta la presiunile franceze, dar după o serie de solicitări suplimentare a Franței s-a declanșat Războiul Franco-Prusac din 1870-1871, care va duce în final la căderea împăratului Napoleon și ridicarea celei de-a treia republici.

În 1861 Prințul Leopold s-a căsătorit cu Infanta Antónia a Portugaliei și au avut 3 copii:

• Wilhelm (1864-1927)
• Ferdinand (1865-1927), viitorul rege al României
• Karl Anton (1868-1919)

Leopold

Prinț de Hohenzollern

·         1910 - A murit Juliu Jung, istoric austriac, membru corespondent străin al Academiei Române (n.04.09.1851).

·         1938: Moare la Bucuresti Ovid Densusianu, filolog, folclorist, istoric literar si poet. Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunțat Densușianu; n. 29 decembrie 1873, Făgăraș – d. 8 sau 9 iunie 1938, București) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul si etnografia. Este unul dintre fondatorii creatorul școlii lingvistice de la București. În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

·         1941: A murit Nicolae Minovici, medic legist, unul dintre promotorii asistentei medico-sociale in Bucuresti, fondatorul Muzeului “Prof. dr . Nicolae Minovici”. 

* 1945: Robert Desnos (n. 4 iulie 1900 - d. 8 iunie 1945) a fost un poet suprarealistfrancez.

Lirica sa explorează oniricul, de genuină inspirație și evită aplicarea mecanică a formulelor de laborator.

• 1927: Libertatea sau dragostea ("La Liberté ou l’amour!");
• 1930: Corpuri și bunuri ("Corps et biens");
• 1942: Destine ("Fortunes");
• 1943: Stare de veghe ("État de veille");
• 1944: Paznicul de la Pont-au-Change și alte poeme ("Le veilleur du Pont-au-Change et autres poèmes");
• 1946: Poeme alese ("Choix de poèmes").

Robert Desnos

·         1956: Marie Laurencin (n. 31 octombrie 1883, Paris - d. 8 iunie 1956, Paris) a fost o pictoriță și o sculptoriță franceză.

În 1907 ea are o expoziție pentru prima oară la „Salonul Independenților”. Este același an în care Picasso îi făcea cunoștință cu Guillaume Apollinaire. Din această întâlnire ia naștere o legătură atât de pasionată, pe cât de tumultoasă, ce durează până în 1912. În 1914, ea se căsătorește cu baronul Otto von Wätjen, pe care îl întâlnise un an mai devreme. Cuplul se refugiază în Spania, după declarația de război, întâi la Madrid apoi la Barcelona. Se asociază cu artiștii Sonia și Robert Delaunay datorită unei întâlniri organizată de Francis Picabia, pentru care ea va compune poezii pentru revista Dada 291 în 1917. Se întoarce la Paris în 1920.

Stilul său se caracterizează prin culori fluide și suave, o simplificare încrezătoare a compoziției, o predilecție pentru anumite forme feminine, alungite și grațioase, ce îi vor permite să ocupe un loc privilegiat în inima Parisului monden al anilor 1920.

Menține legături profunde si benefice cu nenumărați scriitori, pe care îi ilustrează și în opere: Gide, Max Jacob, Saint-John Perse, Marcel Jouhandeau, Jean Paulhan, Lewis Carroll și mulți alții.

Devenită portretistă oficial în mijlocul mondenului feminin (Nicole Groult, Coco Chanel) în anii 1920, Marie Laurencin, se evidențiază de asemenea ca decoratoare a baletului "Les Biches" de Serghei Diaghilev pe o muzicăde Francis Poulenc (1924), apoi pentru Opera-Comique, Comédie Française și pentru Ballets de Roland Petit în cadrul Teatrului Champs-Élysées.

Marie Laurencin

*  1967: Otilia Cazimir (născută Alexandrina Gavrilescu, 12 februarie 1894, Cotu Vameș, județul Neamț - d. 8 iunie 1967, Iași) a fost o scriitoare, poetă, traducătoare și publicistă română, supranumită poeta sufletelor simple, fiind cunoscută ca autoare de versuri pentru copii.

Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandrina Gavrilescu^[1]. Pseudonimul, „dezagreat de ea”^[2], i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut deci noul nume: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă ...”^[3].

A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă, mai ales, articolele „feministe”.

Alexandrina Gavrilescu a fost cel de-al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina (n. Petrovici) și Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași, „oraș în care va trăi întreaga viață”^[4] și unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență^[5].

A debutat în anul 1912 în revista Viața românească, cu poezie^[5], iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicația Însemnări ieșene. Cel dintâi volum de poezii, Lumini și umbre, i-a fost publicat în anul 1923, la Editura "Viața Românească", urmează volumul de versuri "Fluturi de noapte" , Editura "Cartea Românească", 1927, carte premiată de Academia Română și de comitetul "Femina Vie- Heureuse" de la Paris, cu premiul Femina.

A colaborat cu publicațiile Însemnări ieșene, Adevărul literar și artistic, Lumea-bazar săptămânal , Bilete de papagal, Iașul nou, Iașul literar, Orizont, Gazeta literară, Cronica și altele^[5].

Între anii 1937 - 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă și sovietică.

A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ș.a.).^[5]

A decedat în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967 la ora 2:30, la Iași

Galerie:

• 

  Otilia Cazimir și George Topîrceanu
   
• 

  Otilia Cazimir între Mihail Sadoveanu și soția lui, Ecaterina, în grădina casei sadoveniene din Copou. În stânga sus este George Topîrceanu.
   
• 

  Casa memorială Otilia Cazimir din Iași

Opera sa a fost rezumată în termenii următori: „lirică elegiacă, sentimentalistă și discret umoristică”^[8]. George Călinescu afirmă^[9]: „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici instantanee, drame în miniatură [...] în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu.” Același critic literar scrie^[10]: „Simboliste sunt gările în care „nimeni nu coboară”. Marian Popa este cel care reține „versificarea sensibilității feminine [...] abandonată pentru versificarea realist socialistă rudimentară”.

Poezii

• Lumini și umbre, Editura Viața Românească, Iași, 1923;
• Fluturi de noapte, Editura Cartea Românească, București, 1926;
• Cântec de comoară, Editura "Nationala" S. Ciornei, București, 1931;
• Jucării, București, 1938;
• Poezii, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1939;
• Catinca și Catiușa, două fete din vecini (în colaborare cu Th. Kiriacoff-Suru­ceanu), Editura Cartea Rusă, București, 1947;
• Stăpânul lumii, Editura Cartea Rusă, București, 1947;
• Alb și negru (în colaborare cu Th. Kiriacoff-Suru­ceanu), Editura Cartea Rusă, București, 1949;
• Baba Iarna intră-n sat, Editura Tineretului, București, 1954;
• Poezii, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1956;
• Versuri, prefață de Const. Ciopraga, Editura de Stat pentru Literatură si Artă, București, 1957;
• Poezii, București, 1959;
• Partidului de ziua lui, București, 1961;
• Poezii (1928-1963), prefață de Const. Ciopraga, București, Editura Tineretului, 1964;
• Cele mai frumoase poezii, prefață de Const. Ciopraga, București, Editura Tineretului, 1965;
• Poezii, Editura Ion Creangă, București, 1975;
• Ariciul împărat, Editura Ion Creangă, 1985

Proză

• Din întuneric. Fapte și întâmplări adevărate. (Din carnetul unei doctorese), Editura Cartea Românească, București, 1928;
• Grădina cu amintiri. Și alte schițe, Editura Cartea Românească, București, 1929;
• Licurici. Cronici fantastice și umoristice, Editura Cartea Românească, București, 1930;
• În târgușorul dintre vii, Editura Librăriei Universala Alcalay, București, 1939;
• A murit Luchi..., Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, București, 1942;
• Prietenii mei, scriitori..., E.S.P.L.A., București, 1960;
• Albumul cu poze, I-II, București, 1957-1967;
• Scrieri în proză, Editura Junimea, Iași, 1971-1972, 2 volume;

Varia

• Unchiul din America (vodevil), Iași, 1924;
• Carte de citire pentru clasa IV-a primară, Craiova, 1937
• Inscripții pe marginea anilor, articole, ed. îngrijită și prefață de George Sanda, Iași, 1973;
• Scrieri despre teatru, îngrijită și prefață de George Sanda, Editura Junimea, Iași, 1978.

Traduceri

• M. Bulatov - Gâște călătoare, București, 1948;
• K.D. Ușinski - Baba iarna face pozne, București, 1948 (în colaborare cu Eugen Vinea);
• A.I. Kuprin - Sulamita, București, 1948;
• Maxim Gorki - Întreprinderile Artamonov, București, 1949 (în colaborare cu Mihail Baras);
• Lev Kassil - Sub semnul lui Marte, București, 1949 (în colaborare cu Xenia Stroe);
• S. Marșak - Puișorii în cușcă, Oradea, 1949 (în colaborare cu Andrei Ivanovski);
• Vera Panova - Tovarăși de drum, București, 1949;
• Mihail Bubennov - „Mesteacăn alb”, I-II, București, 1949-1954 (în colaborare cu Eugen Vinea);
• M. Auezov - Abai: roman-epopee, București, 1950 (în colaborare cu Andrei Ivanovski);
• K.A. Fedin - O vară neobișnuită, București, 1950 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Primele bucurii, București, 1951 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Sanatoriul Arktur, București, 1964;
• Galina Nikolaeva - Secerișul, București, 1951 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Povestea Nastei Kovșova, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Mihail Slonimski - Inginerii, București, 1951 (în colaborare cu St. Siclodi);
• Valentin Kataev - Pentru puterea sovietelor, București, 1954 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Livada din stepă, București, 1959 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• A.N. Tolstoi - Calvarul, București, 1954 (în colaborare cu Gh. C. Stere);
• A.P. Gaidar - Opere, I-III, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Timur și băieții lui, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Poveste despre secretul militar : Despre Malciș-Kabalciș și cuvîntul său de onoare, București, 1956 (în colaborare cu N. Gumă); Ceașca albastră, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Ciuk și Ghek, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Școala, București, 1960 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Piatra cea fierbinte, București, 1961; (în colaborare cu Nicolae Gumă); Comandantul cetății de zăpadă (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Leonid Leonov - Lăcustele, București, 1957 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Serghei Mihalkov - Unchiul Stiopa, București, 1956;
• M. Postupalskaia - Aur curat, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Arthur Conan Doyle - O lume dispărută, București, 1958 (în colaborare cu Rodica Nenciulescu);
• A.P. Cehov - Opere, VI, VII, XII, București, 1957-1963 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• V.G. Korolenko - Povestea unui contemporan, București, 1958 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• E. Voynich - Tăunul, Bucuresti, Editura Tineretului, 1961;
• Guy de Maupassant - O viață, București, 1961; Opere, București, 1966 (în colaborare cu R. Malcoci și Lucia Demetrius);
• Božena Němcová - Vârtelnița de aur - București, 1967 (în colaborare cu Livia Storescu și Ionescu-Nișcov).

Otilia Cazimir
Otilia Cazimir
Date personale
Nume la naștere	Alexandrina Gavrilescu
Născută	12 februarie 1894 Cotu Vameș, județul Neamț
Decedată	8 iunie 1967 (73 de ani) Iași, județul Iași
Înmormântată	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Părinți	Ecaterina și Gheorghe Gavrilescu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, publicist
Pseudonim	Otilia Cazimir
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie din Iași
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	1912 - 1967
Subiecte	natură, viața personală
Specie literară	liric
Operă de debut	Lumini și umbre, 1923

·         1969 - A murit Robert Taylor, actor american (“Quo vadis?”, “Ivanhoe”, “Cavalerii mesei rotunde”, “Podul Waterloo”) (n.05.08.1911).

·         1970: Abraham Maslow, psiholog american (n. 1908)

·         1992: Péter Ábel, scriitor, jurnalist, critic și istoric de cinema maghiar (n. 1929)
* 1995: Constantin A. Ionescu (n. 12 noiembrie 1912 - d. 8 iunie 1995) a fost un etnomuzicolog, pedagog, psiholog și profesor universitar român.

Constantin A. Ionescu s-a născut la 23 noiembrie 1912 în satul Moșteni-Greci, comuna Boțești, județul Argeș. Între anii 1924 - 1932 frecventează cursurile Seminarului Central din București,având profesori pe Părintele Petre Partenie (Director al Seminarului Central între 1926 - 1940), Popescu M. Teodor ,Ion Popescu - Pasărea (muzică bisericească ), George Breazul ( Muzică vocală ). Profesorul Ion Popescu -Pasărea - marele pedagog național al muzicii bisericești - îl însărcinează în ultimii ani de seminar cu dirijarea Corului Seminarului Central^[1] și-l îndeamnă să se înscrie la Conservatorul Din București.

Între anii 1932 - 1936 urmează cursurile Conservatorului din București , având profesori renumiți ca Constantin Brăiloiu(istoria muzicii) ,Dimitrie Cuclin (estetică muzicală, forme muzicale ) ,George Breazul (enciclopedia și istoria muzicii) , Faust Nicolescu ( teorie solfegiu n) , Mihail Jora ( armonie, contrapunct , fugă ) , Ștefan Popescu ( dirijat cor și compoziție corală bisericească ), desăvârșindu-și studiile muzicale la Academia de Muzică Religioasă din București între anii 1936 - 1938 , având profesori pe : Preotul Ion D. Petrescu , Ion Popescu - Pasărea (fostul său profesor de muzică bisericească în Seminar) , Paul Constantinescu , Ion Dumitrescu.

Între anii 1939 - 1943 urmează cursurile Facultății de Filosofie și Litere din București , fiind îndrumat și sprijinit de profesorii Petre P. Negulescu în domeniul filosofie , Traian Herseni , Dimitrie Gusti în domeniul cercetării etnografice și a folclorului și Gheorghe Zapan în domeniul psihologiei muzicale . În anul 1943 Profesorul Dimitrie Gusti , Directorul Institutului Social Român de la București îl însărcinează pe tânarul cercetător Constantin A. Ionescu să conducă cercetarea monografică a satelor românești din Trasnistria de mijloc. Astfel, etnomuzicologul Constantin A. Ionescu împreună cu soția sa Profesoara Lucia Ionescu au înfăptuit în lunile iulie-august 1943, o cercetare de teren în Trasnistria de mijloc , cercetând 10 localități din stânga, Hârjău, Caterinovca, Ghiderim, Zăzuleni, Plopi, Broșteni,Tincău, Jura, Dubău (azi în r. Râbnița și Dubăsari) și or. Tiraspol .Întors la București, C. A. Ionescu , și-a dat seama de marea valoare a materialului adunat și înregistrat și a alcătuit colecția Colinde din Transnistria, însoțită de un amplu studiu introductiv al cercetătorului și o prefață scrisă de Traian Herseni. Lucrarea a fost dată spre tipar la Editura din Sibiu. Dar a intervenit cenzura de după 23 august 1944 și s-a ordonat ca volumul să apară cu titlul Colinde, cu text și melodie, fiind omise toate referințele la Transnistria. Din lucrare au fost eliminate Prefața lui Tr. Herseni, o parte din Studiul introductiv al lui C. A. Ionescu, și toate datele despre informatorii muzicali români. Cu toate aceste omisiuni culegerea este cu greu tipărită sub denumirea de Colinde , vâzând lumina tiparului la sfârșitul lui decembrie 1944, fiind prima culegere de texte folclorice înregistrate în Trasnistria editată după anul 1940 . Din această lucrarea s-au păstrast 100 de exemplare care i-au revenit cercetătorului Constantin A. Ionescu, pe care acesta le-a dat unor muzicieni,psihologi, sociologi și oameni de cultură din România ,restul tirajului din depozitul Astrei din Sibiu a fost ars, deși se făcuseră cele indicate de cenzură. Abia peste 50 de ani, în 1994, înaintea morții cercetătorului Colecția Colinde din Trasnistria va fi reeditată la Chișinău , restabilindu-se toate omisiunile .

• Doctor în Psihologie al Universității din București , cu o teză de doctorat în domeniul psihologiei experimentale muzicale sub conducerea Profesorului Paul Popescu-Neveanu , de la Universitatea din București.
• Membru al Uniunii Compozitorilor din România.

La 8 iunie 1995 încetează din viață în București, fiind înmormântat la Cimitirul Belu.

Scrieri:

• Colinde , Tipografia Scrisul Românesc , Sibiu, 1944
• Cântece pentru pionieri și școlari, Editura Muzicală, București , 1968
• Cântece pentru tineret - coruri mixte , Editura Muzicală, București , 1972
• Istoria psihologiei muzicale, Editura Muzicală, 1982
• Educație muzicală muzicală, București ,Editura Muzicală , 1986
• Colinde din Transnistria , Chișinău , Editura Știința,1994

* 1996: Vasile Cocheci (n. 24 octombrie 1922, Bâlteni, Gorj; d. 8 iunie 1996) a fost un inginer și chimist român, membru corespondent al Academiei Românedin 1991.

A fost profesor universitar la Facultatea de Chimie a Universității Politehnica Timișoara.

Vasile Cocheci

Date personale Născut 24 octombrie 1922 Bâlteni, Gorj, România Decedat 8 iunie 1996, (74 de ani) Cetățenie  România  Ocupație Inginer Activitate Organizație Universitatea Politehnica Timișoara   Modifică date / text   Membru corespondent al Academiei Române

* 2007: Adrian Virgil Pintea (n. 9 octombrie 1954, Beiuș – d. 8 iunie 2007, București) a fost un renumit actor român de teatru, film și televiziune care a adus o contribuție deosebita scenei și cinematografiei românești. Și-a petrecut copilăria la Beiuș și Oradea. În 1979 a absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" din București la clasa profesorului Petre Vasilescu.

În 1990 a început să predea actorie la același institut, devenit între timp Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale". În 2002 a obținut titlul de doctor în domeniul teatru, cu lucrarea Hamlet sau actorul lucid, lucrare care avea să fie tipărită la editura ALL. În 2004 a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", la secția regie film, clasa Elisabeta Bostan.

Roluri în teatru:

• Eumet - Oedip salvat de Radu Stanca, regia Mihai Măniuțiu, Studioul Casandra, 1977
• Romeo - Romeo și Julieta de William Shakespeare, regia Cătălina Buzoianu, Studioul Casandra, 1978
• Treplev - Pescărușul de A. P. Cehov, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra, 1977
• Alexei - Memoriile unui necunoscut de F. M. Dostoievski, regia Ion Cojar, Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”Teatrul Național București
• Ahile - Ifigenia de Mircea Eliade, regia Ion Cojar, Teatrul Național București, 1981
• Jean - Domnișoara Iulia de August Strindberg, regia Liana Ceterchi, Studioul Casandra
• Henric - Henric al lV-lea de Luigi Pirandello, regia Dominic Dembinski, Teatrul Nottara, 1990
• Iașa - Livada de vișini de Anton Cehov, regia Andrei Șerban, Teatrul Național București, 1992
• Val - Orfeu în infern de Tennessee Williams, regia Adrian Pintea, Teatrul Româno-American
• Eddie - Nebun din dragoste de Sam Shepard, regia Adrian Pintea, Teatrul Româno-American
• Hans - Ondine de Jean Giraudoux, regia Horea Popescu, Teatrul Național București
• Hamlet - Hamlet de William Shakespeare, regia Gabor Tompa, Teatrul Național Craiova
• James Leeds - Copiii unui Dumnezeu mai mic de Mark Medoff, regia Theodor Cristian Popescu, Compania Teatrală 777, 1997
• Thomas Becket - Thomas a Becket de Jean Anouilh, regia Adrian Pintea, Teatrul Bulandra, 1999
• Jack Barrymore - Repetiție cu Barrymore, după William Luce, regia Adrian Pintea

Roluri în film, televiziune, dublaje:

• Aurel Vlaicu (1977) - ca Ștefan Octavian Iosif
• Adela (1985) - Reparatorul de piane, regia Mircea Veroiu
• Cei care plătesc cu viața (1989) - Gelu Ruscanu
• Mircea (1989) - Vlad, fiul lui Mircea cel Bătrân
• Domnișoara Christina (1992)
• Dușmanul dușmanului meu (1999) - teroristul Goran
• Iorgovan-"Pădureanca",
• Dublaj la episodul -Servitoare de Mit(Main of the Myth),din seria Povești cu Mac-Mac, în rolul regelui vikingilor, vocea în original aparținându-i lui William Callaway (1998)
• Iancu Jianu - Seria Iancu Jianu: Iancu Jianu, zapciul (1980), Iancu Jianu, haiducul (1981), regia Dinu Cocea
• George - Oglinzi paralele, regia Mircea Veroiu
• Băiatul cu pasărea - Mânia, regia Mircea Veroiu
• Geologul - Vulcanul stins, regia Dinu Cocea
• Juan - Corida, regia Carlos Aguira, TVR, Mandroid, USA Fullmoon Productions
• Doctorul - Nostradamus, British Production
• Doctorul român - Căpitanul Connan, regia Bertrand Tavernier, French Little Bear Release,
• Jan - Das Alibi, regia Hayde Pills, Hamburg Films,
• Mihai Eminescu - Un bulgăre de humă, regia Nicolae Mărgineanu
• Zeno - „Lumini și umbre”, regia Andrei Blaier, serial TVR
• Romeo - „Romeo și Julieta”, regia Cătălina Buzoianu, TVR
• Henric - „Henric al lV-lea”, regia Dominic Dembinski, TVR
• Harry - „Trandafirul și coroana” de J.B. Priestley, regia Eugen Todoran, TVR
• Marchizul de Mosa - „Don Carlos”, regia Eugen Todoran, TVR
• Don Juan - „Don Juan” de Fr. Durrenmatt, regia Eugen Todoran, TVR

Roluri în teatru radiofonic:

• Prințul Mîșkin - „Idiotul” de F.M. Dostoievski
• Karl - „Muntele vrăjit” de Thomas Mann, regia Cristian Munteanu
• Orsino - „A 12-a noapte” de W. Shakespeare
• Marco - „Nerantula” de Panait Istrati

Regie de teatru:

Studioul Casandra

• „Cei drepți” de Albert Camus
• „Demonii” după F.M. Dostoievski
• „Romeo si Julieta” de William Shakespeare
• „Comedia erorilor” de William Shakespeare

Teatrul Româno-American

• „Orfeu în infern” de Tennessee Williams
• „Nebun din dragoste” de Sam Shepard
• Regia la „Bădăranii” de Carlo Goldoni, productie UNATC 2004
• Regia la „Repetitie cu Barrymore” de William Luce la Teatrul Bulandra
• Regia la „Jesus Christ Superstar” de Andrew Lloyd Webero, productie ARCUB-UNATC

Teatrul Bulandra

• „Thomas a Becket” de Jean Anouilh, 1999

·         2007: Richard Rorty, filosof american (n. 1931)

·         2013: Yoram Kaniuk, scriitor israelian (n. 1930).

·         2014: Veronica Lazăr (n. 16 octombrie 1938 - d. 8 iunie 2014)^[1] a fost o actriță italiană de origine română.

A debutat în filmul lui Bernardo Bertolucci, Ultimul tango la Paris (1973), apărând apoi în filme ca Luna (1979), Cerul ocrotitor (1990) sau Besieged(1998).^[2] Lazăr este probabil cel mai cunoscută pentru rolul demoniceiMater Tenebrarum din filmul lui Dario Argento, Inferno (1980).^[2] Lazăr a mai jucat în alte filme: La Sindrome di Stendhal (1996, regia Argento), Identificazione di una donna (1982, regia Michelangelo Antonioni) sau E tu vivrai nel terrore - L'aldil (1981, regia Lucio Fulci).^[2]

S-a căsătorit cu actorul italian Adolfo Celi în 1966 cu care are doi copii: regizorul Leonardo Celi și actrița Alessandra Celi.^[2] Ultimul său rol a fost în filmul lui Bertolucci, Eu și tu (2012)

Filmografie:

• Ultimo tango a Parigi (Ultimul tango la Paris) (1972)
• Le affinità elettive (1979), film TV
• La luna, regia Bernardo Bertolucci (1979)
• Inferno, regia Dario Argento (1980)
• Giacinta (1980), miniserial TV
• ...E tu vivrai nel terrore! L'aldilà (Seven Doors of Death) (1981)
• Les ailes de la colombe (1981)
• Identificazione di una donna (1982)
• Un caso d'incoscienza (1984), film TV
• Io e mia sorella (Eu și sora mea,1987)
• Berlin-Jerusalem (Berlin-Ierusalim) (1989)
• Il sole buio, regia Damiano Damiani (1990)
• Il tè nel deserto (Cerul ocrotitor ) (1990)
• Verso sera (1991)
• La bionda (1992)
• Al di là delle nuvole (Dincolo de nori, 1995)
• La sindrome di Stendhal (1996)
• Storia di Chiara (Herzen im Sturm) (1996), film TV
• L'assedio (Besieged) (1998)
• Il manoscritto del principe (2000)
• L'impero (Imperiul , 2000), miniserial TV
• Ginostra (2002)
• 6 passi nel giallo - Gemelle, regia Roy Bava (2012)
• Io e te, regia Bernardo Bertolucci (Eu și tu, 2012)

Jump to navigationJump to search

Veronica Lazăr
Date personale
Născută	16 octombrie 1938 București, România
Decedată	8 iunie 2014 (75 de ani) Roma, Italia
Căsătorită cu	Adolfo Celi (1966-1986) (moartea sa) 2 copii
Copii	Leonardo Celi[*]
Naționalitate	română
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Ocupație	actriță actriță de teatru[*]
Activitate
Alte nume	Lazăr
Ani de activitate	1972-2014

Sărbători

• În calendarul ortodox: (+) Sfânta Treime
• Ziua Mondială a Oceanelor

VA URMA