MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 8 IUNIE 2020
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ
RELIGIE ORTODOXĂ 8 Iunie
(+) Sfânta Treime
Sfanta Treime este praznuita a doua zi dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh, adica in Lunea Rusaliilor. De Sfanta Treime Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfantul Duh, a treia persoana a Sfintei Treimi, precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii: "Intru aceasta zi, praznuim pe insusi Preasfantul si de viata facatorul si intru tot puternicul Duh, Care este unul din Treime Dumnezeu."Denumirea aceasta, de data mai noua, reprezinta probabil o influenta catolica (la catolici Sfanta Treime e sarbatorita in prima Duminica dupa Rusalii). In sec. XII, nici in Apus nu era inca generalizata o asemenea sarbatoare, ci era privita in unele manastiri ca o inovatie; ea a fost stabilita definitiv in Apus abia la 1334.
SFANTA TREIME - temeiul si baza a spiritualitatii crestine
Sfanta Treime este fundamentul invataturii si credintei ortodoxe despre Dumnezeu. Credinta in dogma Sfintei Treimi delimiteaza invatatura crestina despre Dumnezeu de alte doctrine si conceptii, in sensul ca numai invatatura ortodoxa ne arata ca Dumnezeu lucreaza mantuirea in omul care vine la Hristos.
Biserica are temei trinitar care nu trebuie cautat prin speculatii filozofice, ci in taina vietii comune a Persoanelor divine.
Biserica are temei trinitar care nu trebuie cautat prin speculatii filozofice, ci in taina vietii comune a Persoanelor divine.
Un temei trainic in acest sens sunt cuvintele Mantuitorului si interpretarile date de Sfintii Parinti.
Relatiile trinitare divine sunt:
1.un model al relatiilor dintre oameni in Biserica, si
2.o putere care produce si adanceste aceste relatii.
In viata Bisericii este impletita viata Sfintei Treimi: Mantuitorul se roaga Tatalui inainte de patimi ca toti sa fie una "Dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis." (In.17, 21).
Teologul catolic, Georg Koepgen, a scos foarte bine in relief baza trinitara a spiritualitatii crestine, si in acelasi timp, si faptul ca aceasta spiritualitate a fost pastrata cel mai bine in Biserica Rasariteana, ea pastrand nealterata invatatura biblica despre Sfanta Treime, mentinandu-i locul central in evlavia crestina.
Credinta crestina intr-un singur Dumnezeu ca Fiinta, dar in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, ne arata ca Dumnezeu este transcendent si imanent in acelasi timp, ca este mai presus de lume, dar este in lume.
Desavarsirea spiritala personala a omului, prin unirea vesnic neconfundata cu Dumnezeu nu poate avea loc decat acolo unde se crede intr-o eshatologie eterna a omului, in unirea lui cu Dumnezeu. O astfel de eshatologie este urmarea fireasca a Dumnezeului trinitar.
Mai mult decat atat, El coboara la noi prin Fiul Sau facut om, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desavarsirii, a indumnezeirii, adica a fi in deplina comuniune de viata.
Unirea omului cu Dumnezeu pentru eternitate este garantata si mijlocita numai acolo unde Una din Persoanele dumnezeiesti S-a intrupat ca om pentru eternitate, manifestand in aceasta iubirea eterna a lui Dumnezeu pentru om.
Aceasta este convingerea spiritualitatii ortodoxe. Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem si inepuizabil al iubirii si care il considera pe om tot persoana, il pretuieste ca atare pe om si vrea sa-l ridice in acest dialog al iubirii, dar fara a-i anula libertatea de vointa, deci numai daca omul voieste.
Desavarsirea omului nu poate avea loc decat acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoana singulara, ci ca o comunitate de Persoane in desavarsita unitate, intr-o singura Fiinta, realizand si chemand la comuniune pe oameni.
Caci numai ca o comunitate desavarsita de Persoane supreme, Dumnezeu poate sa cheme pe om la comuniune cu Sine. Ca iubire desavarsita, ca Treime de Persoane absolute Dumnezeu se poate darui si altor persoane daca voieste, impartasindu-le treptat din infinitatea vietii si iubirii Sale, indumnezeindu-le.
Ortodoxia prefera sa foloseasca termenii de „viata in Hristos”, de „viata in Duh”, de „viata duhovniceasca”, de „viata in Dumnezeu”, pentru viata crestinului in unire cu Dumnezeu, indiferent e ce treapta s-ar afla aceasta traire. Prin aceasta a urmat exemplul Sfantului Apostol Pavel (Gal. 3, 28; 3, 20; II Cor. 4, 11; I Cor. 7, 8; I Cor. 6, 19; I Cor. 3,16; I Cor. 2, 2; Rom. 8, 15; 8,9-10; Ef. 3, 16, 17; Col. 3,3; In 14,23; I In 3, 24 etc.).
Invatatura ortodoxa, ramane fidela Noului Testament si anume nu rationalizeaza taina lui Dumnezeu cel in Treime, ci bazandu-se pe experierea lui Dumnezeu care ni Se comunica din iubire, in Duhul, prin energiile necreate, nu tine pe Dumnezeu nici distant de noi,ca religiile rationalist monoteiste (iudaismul si mahomedanismul), nici nu ne duce la contopirea cu El, ca in religiile si filozofiile panteiste, care cunosc ca unica realitate esenta de un fel sau altul.
Ca persoana Dumnezeu poate impartasi aceasta viata dumnezeiasca, in mod treptat. Aceasta daruire a Sfintei Treimi nu poate fi traita si cugetata fara energiile dumnezeiesti necreate in grade mereu sporite, caci Fiinta insasi este o energie comunicata, dar pe care noi nu o putem trai ca fiinte finite, decat foarte putin, deoarece energia ce ni se comunica este infinita.
„Dar comunitatea treimica a Persoanelor dumnezeiesti, structura dinamica a iubirii nesfarsite, nu este o iubire uniforma a celor trei Persoane intre Ele, ci o iubire de Tata, de Fiu si o comunicare ipostaziata intre Ele, in Persoana Duhului Sfant. Daca n-as avea pe celalalt ca un altfel decat mine, daca nu mi-ar da o iubire altfel decat a mea, nu m-ar interesa prea mult. Fara aceste calificari deosebite, iubirea divina, desi infinita, ar avea ea insasi ceva monoton in ea.”
Mantuirea si indumnezeirea celor ce cred in Hristos nu este decat extinderea relatiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeiesti la creaturile constiente, adica la persoanele umane.
De aceea, Treimea se reveleaza in mod esential in opera mantuirii si de aceea Treimea este baza mantuirii. Dumnezeu vrea sa intinda iubirea Sa de Parinte al tuturor, ca fata de alti fii, prin Fiul Sau.
Cu ajutorul Sfantei Treimi se lucreaza la mantuirea noastra. In structura supremei iubiri interpersonale este data, unica posibilitate de a fi mantuite persoanele umane.
Aceasta posibilitate este data de Sfanta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvantul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”.
Prin Fiul Sau intrupat, dupa al carui chip suntem creati, intram in comuniune filiala cu Tatal, iar prin Duhul ne rugam Tatalui, sau vorbim cu El ca niste fii, mai exact, capatam indrazneala de fii in fata lui Dumnezeu.
Duhul Sfant aduce in creatie viata si iubirea intratreimica, de fapt ridica intreaga creatie in planul iubirii intertreimice si al indumnezeirii, care nu cunoaste hotar.
Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastra are loc, in cadrul Bisericii, plina de energiile dumnezeiesti necreate si sfintitoare.
Aceasta lucrare este fagaduita mai intai de Mantuitorul Hristos: „De ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el si va veni la el si ne vom face locas in el”. (In.14,23)
Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si indumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastra la comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfant.
Iar prezenta lucratoare a Sfintei Treimi in Biserica si in viata oamenilor este ceruta prin rugaciunile de cerere, de lauda, de multumire, de binecuvantare ale preotului si obstei credinciosilor impreuna cu preotul.
Aceasta putere ne transfigureaza launtric si astfel incepe procesul lung al desavarsirii sau indumnezeirii noastre in Hristos.
Toate rugaciunile Bisericii incep cu invocarea Sfintei Treimi, aratandu-se prin aceasta ca nu se poate face nici o rugaciune cu nadejde de implinire, fara credinta in Ea.
Toate rugaciunile sfarsesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu marturisirea puterii Ei, ca temei al increderii ca tot ceea ce s-a cerut, cu luare aminte se va putea implini.
Tot in Biserica si la orice inceput bun al unei activitati in viata de zi cu zi, credinciosii isi fac semnul Sfintei Cruci, insotit de invocarea Sfintei Treimi, indicandu-se prin aceasta o anumita salasluire a Treimii in fiinta lor.
Prezenta lucratoare a Sfintei Treimi in Biserica, pe care o marturisesc epistolele Sfintilor Apostoli, e facuta eficienta in toate timpurile, prin rugaciunile de cerere, de lauda, de multumire, de marturisire si de binecuvantare a lui Dumnezeu din partea preotului si credinciosilor, ca si prin binecuvantarile preotului adresate credinciosilor.
Fiind sursa inepuizabila de iubire jertfelnica, de energii dumnezeiesti necreate, Sfanta Treime este baza a spiritualitatii crestine autentice.
Viata noastra duhovniceasca are ca punct de plecare comunicarea de viata si iubire treimica, care se mentine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfant, care ne ajutata in nevointele ascetice si in toate faptele bune savarsite fata de fratii nostri intru Hristos, iar cand se ajunge pe culmile cele mai inalte ale acestei trairi, tot ele sunt cele care o mentine intr-un progres nesfarsit.
Sfanta Treime este fundamentul invataturii si credintei ortodoxe despre Dumnezeu.
Credinta in dogma Sfintei Treimi delimiteaza invatatura crestina despre Dumnezeu de alte doctrine si conceptii, in sensul ca numai o astfel de Dumnezeire este singura mantuitoare, ca baza a comuniunii de iubire cu noi, ca persoane in vesnicie.
Credinta crestina intr-un singur Dumnezeu ca Fiinta, dar in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, ne arata ca Dumnezeu este transcendent si imanent in acelasi timp, ca este mai presus de lume, dar este in lume.
Mai mult decat atat, El coboara la noi cu una din Persoanele Sale, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desavarsirii, a indumnezeirii, adica a fi in deplina comuniune de viata. Aceasta este convingerea spiritualitatii ortodoxe.
Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem si inepuizabil al iubirii si care il considera pe om tot persoana, il pretuieste ca atare pe om si vrea sa-l ridice in acest dialog al iubirii, dar fara a-i anula libertatea de vointa, deci numai daca omul voieste.
Desavarsirea omului nu poate avea loc decat acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoana singulara, ci ca o comunitate de Persoane in desavarsita unitate, intr-o singura Fiinta, a omului credincios, intr-o unire dupa har cu Acesta.
Aceasta comunitate desavarsita de Persoane supreme, poate hrani cu iubirea ei nesfarsita si perfecta, setea noastra de iubire fata de ea si intre noi.
Aceasta hranire trebuie sa o gandim dar sa o si traim. Ca iubire desavarsita Sfanta Treime se poate darui si altor persoane daca voieste, impartasindu-le treptat din infinitatea vietii si iubirii Sale, indumnezeindu-le.
Persoanele pot deveni partase la aceasta viata dumnezeiasca, in mod treptat. Aceasta daruire a Sfintei Treimi nu poate fi traita si cugetata fara energiile dumnezeiesti necreate in grade mereu sporite, caci Fiinta insasi este o energie comunicata, dar pe care noi nu o putem trai ca fiinte finite decat foarte putin, deoarece energia ce ni se comunica este infinita.
Totodata, comunitatea treimica a Persoanelor dumnezeiesti nu este o iubire uniforma a celor trei Persoane intre Ele, ci o iubire de Tata, de Fiu si o comunicare ipostazica intre Ele, in Persoana Duhului Sfant. Iubirea nu este uniforma, caci astfel s-ar produce monotonie.
Mantuirea si indumnezeirea celor ce cred in Hristos nu este decat estinderea relatiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeiesti la creaturile constiente, adica la persoanele umane. De aceea, Treimea se reveleaza in mod esential in opera mantuirii si de aceea Treimea este baza mantuirii. Dumnezeu vrea sa intinda iubirea Sa de Parinte al tuturor, ca fata de alti fii, prin Fiul Sau.
Sfanta Treime este cea care lucreaza mantuirea noastra. In structura supremei iubiri interpersonale este data unica posibilitate de a fi mantuite persoanele umane. Aceasta posibilitate este data de Sfanta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvantul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”.
Prin Fiul Sau intrupat, dupa al carui chip suntem creati, intram in comuniune filiala cu Tatal, iar prin Duhul ne rugam Tatalui, sau vorbim cu El ca niste fii, mai exact, capatam indrazneala de fii in fata lui Dumnezeu.
Daca nu S-ar fi intrupat Fiul ca om, nu s-ar revarsa in noi dragostea Tatalui, care din Hristos ca om trece si la noi. Prin Fiul intrupat iradiaza in umanitate si in lume Duhul Sfant, ca dragoste a lui Dumnezeu fata de noi si a noastra fata de Dumnezeu.
Duhul Sfant aduce in creatiune viata si iubirea intertreimica, de fapt ridica intreaga creatie in planul iubirii intertreimice si al indumnezeirii, care nu cunoaste hotar. De aceea, Biserica Sfantului Duh, mai ales la Sfanta Euharistie, in cadrul Sfintei Treimi.
Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastra are loc prin Hristos, in cadrul Bisericii, plina de energiile dumnezeiesti necreate si sfintitoare.
Aceasta lucrare este fagaduita mai intai de Mantuitorul Hristos: „De ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el si va veni la el si ne vom face locas in el”. (In.14,23).
Aceasta putere ne transfigureaza launtric si astfel incepe procesul lung al desavarsirii sau indumnezeirii noastre in Hristos.
Toate rugaciunile Bisericii incep cu invocarea Sfintei Treimi, aratandu-se prin aceasta ca nu se poate face nici o rugaciune cu nadejde de implinire, fara credinta in Ea.
Toate rugaciunile sfarsesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu marturisirea puterii Ei, ca temei al increderii ca tot ceea ce s-a cerut, cu luare aminte se va putea implini.
Tot in Biserica si la orice inceput bun al unei activitati in viata de zi cu zi, credinciosii isi fac semnul Sfintei Cruci, insotit de invocarea Sfintei Treimi, indicandu-se prin aceasta o anumita salasluire a Treimii in fiinta lor.Prezenta lucratoare a Sfintei Treimi in Biserica, pe care o marturisesc epistolele Sfintilor Apostoli, e facuta eficienta in toate timpurile, prin rugaciunile de cerere, de lauda, de multumire, de marturisire si de binecuvantare a lui Dumnezeu din partea preotului si credinciosilor, ca si prin binecuvantarile preotului adresate credinciosilor.
Fiind sursa inepuizabila de iubire jertfelnica, de energii dumnezeiesti necreate, Sfinta Treime este baza a spiritualitatii crestine autentice.
Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si indumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastra in comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfant.
Viata noastra duhovniceasca are ca punct de plecare comunicarea de viata si iubire treimica, se mentine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfant, este ajutata in nevointele ascetice si in toate faptele bune savarsite fata de fratii nostri intru Hristos, iar cand se ajunge pe culmile cele mai inalte ale acestei trairi, este cea care o mentine intr-un progres nesfarsit.
Izvorul de putere si modelul vietuirii crestine ortodoxe, comuniunea crestinului cu Hristos in Biserica Sa si cresterea prin virtuti in Hristos, (Ef. 4,13), constituie esenta acestei spiritualitati.
„Daca crestinul are la baza sa credinta in Sfanta Treime, spiritualitatea face parte din insasi fiinta lui (.), ea tine de insusi actul credintei ( care e un act de intrare in legatura cu Dumnezeu, dar care poate fi dezvoltata prin purificarea de patimi, am zice noi).
Relatiile trinitare divine sunt:
1.un model al relatiilor dintre oameni in Biserica, si
2.o putere care produce si adanceste aceste relatii.
In viata Bisericii este impletita viata Sfintei Treimi: Mantuitorul se roaga Tatalui inainte de patimi ca toti sa fie una "Dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis." (In.17, 21).
Teologul catolic, Georg Koepgen, a scos foarte bine in relief baza trinitara a spiritualitatii crestine, si in acelasi timp, si faptul ca aceasta spiritualitate a fost pastrata cel mai bine in Biserica Rasariteana, ea pastrand nealterata invatatura biblica despre Sfanta Treime, mentinandu-i locul central in evlavia crestina.
Credinta crestina intr-un singur Dumnezeu ca Fiinta, dar in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, ne arata ca Dumnezeu este transcendent si imanent in acelasi timp, ca este mai presus de lume, dar este in lume.
Desavarsirea spiritala personala a omului, prin unirea vesnic neconfundata cu Dumnezeu nu poate avea loc decat acolo unde se crede intr-o eshatologie eterna a omului, in unirea lui cu Dumnezeu. O astfel de eshatologie este urmarea fireasca a Dumnezeului trinitar.
Mai mult decat atat, El coboara la noi prin Fiul Sau facut om, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desavarsirii, a indumnezeirii, adica a fi in deplina comuniune de viata.
Unirea omului cu Dumnezeu pentru eternitate este garantata si mijlocita numai acolo unde Una din Persoanele dumnezeiesti S-a intrupat ca om pentru eternitate, manifestand in aceasta iubirea eterna a lui Dumnezeu pentru om.
Aceasta este convingerea spiritualitatii ortodoxe. Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem si inepuizabil al iubirii si care il considera pe om tot persoana, il pretuieste ca atare pe om si vrea sa-l ridice in acest dialog al iubirii, dar fara a-i anula libertatea de vointa, deci numai daca omul voieste.
Desavarsirea omului nu poate avea loc decat acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoana singulara, ci ca o comunitate de Persoane in desavarsita unitate, intr-o singura Fiinta, realizand si chemand la comuniune pe oameni.
Caci numai ca o comunitate desavarsita de Persoane supreme, Dumnezeu poate sa cheme pe om la comuniune cu Sine. Ca iubire desavarsita, ca Treime de Persoane absolute Dumnezeu se poate darui si altor persoane daca voieste, impartasindu-le treptat din infinitatea vietii si iubirii Sale, indumnezeindu-le.
Ortodoxia prefera sa foloseasca termenii de „viata in Hristos”, de „viata in Duh”, de „viata duhovniceasca”, de „viata in Dumnezeu”, pentru viata crestinului in unire cu Dumnezeu, indiferent e ce treapta s-ar afla aceasta traire. Prin aceasta a urmat exemplul Sfantului Apostol Pavel (Gal. 3, 28; 3, 20; II Cor. 4, 11; I Cor. 7, 8; I Cor. 6, 19; I Cor. 3,16; I Cor. 2, 2; Rom. 8, 15; 8,9-10; Ef. 3, 16, 17; Col. 3,3; In 14,23; I In 3, 24 etc.).
Invatatura ortodoxa, ramane fidela Noului Testament si anume nu rationalizeaza taina lui Dumnezeu cel in Treime, ci bazandu-se pe experierea lui Dumnezeu care ni Se comunica din iubire, in Duhul, prin energiile necreate, nu tine pe Dumnezeu nici distant de noi,ca religiile rationalist monoteiste (iudaismul si mahomedanismul), nici nu ne duce la contopirea cu El, ca in religiile si filozofiile panteiste, care cunosc ca unica realitate esenta de un fel sau altul.
Ca persoana Dumnezeu poate impartasi aceasta viata dumnezeiasca, in mod treptat. Aceasta daruire a Sfintei Treimi nu poate fi traita si cugetata fara energiile dumnezeiesti necreate in grade mereu sporite, caci Fiinta insasi este o energie comunicata, dar pe care noi nu o putem trai ca fiinte finite, decat foarte putin, deoarece energia ce ni se comunica este infinita.
„Dar comunitatea treimica a Persoanelor dumnezeiesti, structura dinamica a iubirii nesfarsite, nu este o iubire uniforma a celor trei Persoane intre Ele, ci o iubire de Tata, de Fiu si o comunicare ipostaziata intre Ele, in Persoana Duhului Sfant. Daca n-as avea pe celalalt ca un altfel decat mine, daca nu mi-ar da o iubire altfel decat a mea, nu m-ar interesa prea mult. Fara aceste calificari deosebite, iubirea divina, desi infinita, ar avea ea insasi ceva monoton in ea.”
Mantuirea si indumnezeirea celor ce cred in Hristos nu este decat extinderea relatiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeiesti la creaturile constiente, adica la persoanele umane.
De aceea, Treimea se reveleaza in mod esential in opera mantuirii si de aceea Treimea este baza mantuirii. Dumnezeu vrea sa intinda iubirea Sa de Parinte al tuturor, ca fata de alti fii, prin Fiul Sau.
Cu ajutorul Sfantei Treimi se lucreaza la mantuirea noastra. In structura supremei iubiri interpersonale este data, unica posibilitate de a fi mantuite persoanele umane.
Aceasta posibilitate este data de Sfanta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvantul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”.
Prin Fiul Sau intrupat, dupa al carui chip suntem creati, intram in comuniune filiala cu Tatal, iar prin Duhul ne rugam Tatalui, sau vorbim cu El ca niste fii, mai exact, capatam indrazneala de fii in fata lui Dumnezeu.
Duhul Sfant aduce in creatie viata si iubirea intratreimica, de fapt ridica intreaga creatie in planul iubirii intertreimice si al indumnezeirii, care nu cunoaste hotar.
Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastra are loc, in cadrul Bisericii, plina de energiile dumnezeiesti necreate si sfintitoare.
Aceasta lucrare este fagaduita mai intai de Mantuitorul Hristos: „De ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el si va veni la el si ne vom face locas in el”. (In.14,23)
Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si indumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastra la comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfant.
Iar prezenta lucratoare a Sfintei Treimi in Biserica si in viata oamenilor este ceruta prin rugaciunile de cerere, de lauda, de multumire, de binecuvantare ale preotului si obstei credinciosilor impreuna cu preotul.
Aceasta putere ne transfigureaza launtric si astfel incepe procesul lung al desavarsirii sau indumnezeirii noastre in Hristos.
Toate rugaciunile Bisericii incep cu invocarea Sfintei Treimi, aratandu-se prin aceasta ca nu se poate face nici o rugaciune cu nadejde de implinire, fara credinta in Ea.
Toate rugaciunile sfarsesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu marturisirea puterii Ei, ca temei al increderii ca tot ceea ce s-a cerut, cu luare aminte se va putea implini.
Tot in Biserica si la orice inceput bun al unei activitati in viata de zi cu zi, credinciosii isi fac semnul Sfintei Cruci, insotit de invocarea Sfintei Treimi, indicandu-se prin aceasta o anumita salasluire a Treimii in fiinta lor.
Prezenta lucratoare a Sfintei Treimi in Biserica, pe care o marturisesc epistolele Sfintilor Apostoli, e facuta eficienta in toate timpurile, prin rugaciunile de cerere, de lauda, de multumire, de marturisire si de binecuvantare a lui Dumnezeu din partea preotului si credinciosilor, ca si prin binecuvantarile preotului adresate credinciosilor.
Fiind sursa inepuizabila de iubire jertfelnica, de energii dumnezeiesti necreate, Sfanta Treime este baza a spiritualitatii crestine autentice.
Viata noastra duhovniceasca are ca punct de plecare comunicarea de viata si iubire treimica, care se mentine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfant, care ne ajutata in nevointele ascetice si in toate faptele bune savarsite fata de fratii nostri intru Hristos, iar cand se ajunge pe culmile cele mai inalte ale acestei trairi, tot ele sunt cele care o mentine intr-un progres nesfarsit.
Sfanta Treime este fundamentul invataturii si credintei ortodoxe despre Dumnezeu.
Credinta in dogma Sfintei Treimi delimiteaza invatatura crestina despre Dumnezeu de alte doctrine si conceptii, in sensul ca numai o astfel de Dumnezeire este singura mantuitoare, ca baza a comuniunii de iubire cu noi, ca persoane in vesnicie.
Credinta crestina intr-un singur Dumnezeu ca Fiinta, dar in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, ne arata ca Dumnezeu este transcendent si imanent in acelasi timp, ca este mai presus de lume, dar este in lume.
Mai mult decat atat, El coboara la noi cu una din Persoanele Sale, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desavarsirii, a indumnezeirii, adica a fi in deplina comuniune de viata. Aceasta este convingerea spiritualitatii ortodoxe.
Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem si inepuizabil al iubirii si care il considera pe om tot persoana, il pretuieste ca atare pe om si vrea sa-l ridice in acest dialog al iubirii, dar fara a-i anula libertatea de vointa, deci numai daca omul voieste.
Desavarsirea omului nu poate avea loc decat acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoana singulara, ci ca o comunitate de Persoane in desavarsita unitate, intr-o singura Fiinta, a omului credincios, intr-o unire dupa har cu Acesta.
Aceasta comunitate desavarsita de Persoane supreme, poate hrani cu iubirea ei nesfarsita si perfecta, setea noastra de iubire fata de ea si intre noi.
Aceasta hranire trebuie sa o gandim dar sa o si traim. Ca iubire desavarsita Sfanta Treime se poate darui si altor persoane daca voieste, impartasindu-le treptat din infinitatea vietii si iubirii Sale, indumnezeindu-le.
Persoanele pot deveni partase la aceasta viata dumnezeiasca, in mod treptat. Aceasta daruire a Sfintei Treimi nu poate fi traita si cugetata fara energiile dumnezeiesti necreate in grade mereu sporite, caci Fiinta insasi este o energie comunicata, dar pe care noi nu o putem trai ca fiinte finite decat foarte putin, deoarece energia ce ni se comunica este infinita.
Totodata, comunitatea treimica a Persoanelor dumnezeiesti nu este o iubire uniforma a celor trei Persoane intre Ele, ci o iubire de Tata, de Fiu si o comunicare ipostazica intre Ele, in Persoana Duhului Sfant. Iubirea nu este uniforma, caci astfel s-ar produce monotonie.
Mantuirea si indumnezeirea celor ce cred in Hristos nu este decat estinderea relatiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeiesti la creaturile constiente, adica la persoanele umane. De aceea, Treimea se reveleaza in mod esential in opera mantuirii si de aceea Treimea este baza mantuirii. Dumnezeu vrea sa intinda iubirea Sa de Parinte al tuturor, ca fata de alti fii, prin Fiul Sau.
Sfanta Treime este cea care lucreaza mantuirea noastra. In structura supremei iubiri interpersonale este data unica posibilitate de a fi mantuite persoanele umane. Aceasta posibilitate este data de Sfanta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvantul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”.
Prin Fiul Sau intrupat, dupa al carui chip suntem creati, intram in comuniune filiala cu Tatal, iar prin Duhul ne rugam Tatalui, sau vorbim cu El ca niste fii, mai exact, capatam indrazneala de fii in fata lui Dumnezeu.
Daca nu S-ar fi intrupat Fiul ca om, nu s-ar revarsa in noi dragostea Tatalui, care din Hristos ca om trece si la noi. Prin Fiul intrupat iradiaza in umanitate si in lume Duhul Sfant, ca dragoste a lui Dumnezeu fata de noi si a noastra fata de Dumnezeu.
Duhul Sfant aduce in creatiune viata si iubirea intertreimica, de fapt ridica intreaga creatie in planul iubirii intertreimice si al indumnezeirii, care nu cunoaste hotar. De aceea, Biserica Sfantului Duh, mai ales la Sfanta Euharistie, in cadrul Sfintei Treimi.
Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastra are loc prin Hristos, in cadrul Bisericii, plina de energiile dumnezeiesti necreate si sfintitoare.
Aceasta lucrare este fagaduita mai intai de Mantuitorul Hristos: „De ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el si va veni la el si ne vom face locas in el”. (In.14,23).
Aceasta putere ne transfigureaza launtric si astfel incepe procesul lung al desavarsirii sau indumnezeirii noastre in Hristos.
Toate rugaciunile Bisericii incep cu invocarea Sfintei Treimi, aratandu-se prin aceasta ca nu se poate face nici o rugaciune cu nadejde de implinire, fara credinta in Ea.
Toate rugaciunile sfarsesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu marturisirea puterii Ei, ca temei al increderii ca tot ceea ce s-a cerut, cu luare aminte se va putea implini.
Tot in Biserica si la orice inceput bun al unei activitati in viata de zi cu zi, credinciosii isi fac semnul Sfintei Cruci, insotit de invocarea Sfintei Treimi, indicandu-se prin aceasta o anumita salasluire a Treimii in fiinta lor.Prezenta lucratoare a Sfintei Treimi in Biserica, pe care o marturisesc epistolele Sfintilor Apostoli, e facuta eficienta in toate timpurile, prin rugaciunile de cerere, de lauda, de multumire, de marturisire si de binecuvantare a lui Dumnezeu din partea preotului si credinciosilor, ca si prin binecuvantarile preotului adresate credinciosilor.
Fiind sursa inepuizabila de iubire jertfelnica, de energii dumnezeiesti necreate, Sfinta Treime este baza a spiritualitatii crestine autentice.
Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si indumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastra in comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfant.
Viata noastra duhovniceasca are ca punct de plecare comunicarea de viata si iubire treimica, se mentine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfant, este ajutata in nevointele ascetice si in toate faptele bune savarsite fata de fratii nostri intru Hristos, iar cand se ajunge pe culmile cele mai inalte ale acestei trairi, este cea care o mentine intr-un progres nesfarsit.
Izvorul de putere si modelul vietuirii crestine ortodoxe, comuniunea crestinului cu Hristos in Biserica Sa si cresterea prin virtuti in Hristos, (Ef. 4,13), constituie esenta acestei spiritualitati.
„Daca crestinul are la baza sa credinta in Sfanta Treime, spiritualitatea face parte din insasi fiinta lui (.), ea tine de insusi actul credintei ( care e un act de intrare in legatura cu Dumnezeu, dar care poate fi dezvoltata prin purificarea de patimi, am zice noi).
„Fiinta, viata si lucrarea celor trei Persoane dumnezeiesti este comuna, insa fiecare din Ele detine unica fiinta in mod propriu si participa sau savarseste lucrarea comuna potrivit cu specificul Sau ireductibil, potrivit „personalitatii” Sale.”
Ev Ioan 14, 6 - 7, 11 - 21, 26
Zis-a Domnul: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine, iar de nu, credeți-mă pentru lucrările acestea. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Și orice veți cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face. Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi, însă, Îl cunoașteți, pentru că rămâne la voi și în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi, însă, Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fi vii. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi întru Mine și Eu întru voi. Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu.
Ap I Ioan 5, 3 - 13
Fraților, dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui; și poruncile Lui nu sunt grele. Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea, și aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră. Cine este cel ce biruiește lumea, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? Acesta este Cel Care a venit prin apă și prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă și prin sânge; și Duhul este Cel Ce mărturisește, că Duhul este adevărul. Căci trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl și Cuvântul și Sfântul Duh, și Acești trei Una sunt. Și trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul și apa și sângele, și acești trei mărturisesc la fel. Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, căci aceasta este mărturia lui Dumnezeu: că a mărturisit pentru Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuși. Cine nu crede în Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său. Iar mărturia este aceasta: că Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are Viața; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are Viața. Acestea am scris vouă, care credeți în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să știți că aveți viață veșnică.
Predică la Praznicul Sfintei Treimi - Pr. Ilie Cleopa (1)
„Preasfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; „Preasfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. Şi iarăşi: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Acestea le poţi zice oricând; şi făcând aşa, te rogi Preasfintei Treimi cu rugăciune preaputernică şi foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic.
Aţi văzut şi întotdeauna vedeţi că mai înainte de a se face ziuă, de a răsări soarele, flutură o geană de ziuă. Către răsărit se vede o lumină mai întâi puţin gălbuie şi apoi tot mai alburie, până când se ivesc razele soarelui. Iar razele soarelui crescând mereu şi luminând sub cer, în toate părţile, se iveşte la orizont şi frumosul şi prealuminosul soare, strălucind cu atâta putere încât, dacă te-ai uita mai mult la el, te orbeşte.
Iată, aşa să socotiţi şi despre Dumnezeu. Bunul şi Veşnicul Dumnezeu, Cel ce este izvorul a toată lumina şi strălucirea de la începutul lumii, S-a arătat mai întâi numai ca Ziditor şi ca Făcător.
Faptul că El e în trei feţe, adică în trei ipostasuri, a început să se arate fiinţei omeneşti celei slabe şi neputincioase numai cu încetul şi în chip umbrit. Astfel, se ştia încă înainte de legea veche, chiar de la Adam, că există Ziditorul Dumnezeu.
Dar, cum zice Sfântul Grigorie Palama, nu se ştia desăvârşit, ca azi, că El este în trei ipostasuri. Pentru că nu era încă în puterea minţii omeneşti să înţeleagă că Dumnezeu este în trei feţe şi de o singură fiinţă. Dar în chip umbrit a început a ne învăţa pe noi, aşa cum învaţă profesorul pe copii la şcoală, că Dumnezeu, deşi este Unul după fiinţă, este în trei feţe sau ipostasuri.
Încă la facerea omului, în Rai, a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). N-a zis să fac, ci „să facem”, arătând prin plural şi celelalte ipostasuri ale Sfintei Treimi, care erau lângă Tatăl.
Iar la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, a zis: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 11, 27). Deci iarăşi s-a arătat că Dumnezeu este Unul după fiinţă şi trei după feţe.
Iar mai târziu, David proorocul, mai luminat de Duhul Sfânt, a spus şi a mărturisit că trei sunt feţele Preasfintei Treimi. Căci zice în Psaltirea sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6). Deci Domnul este Unul, Cuvântul este altul şi Duhul gurii Lui, altul. Astfel i-a arătat Preasfântul Duh că cele trei ipostase ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o putere, de o domnie şi de o împărăţie.
Patriarhii cei mai vestiţi au fost trei: Avraam, Isaac şi Iacov. Trei au fost şi coconii din cuptor. Deci şi alte multe simboluri vorbesc despre Sfânta Treime.
Iar în legea darului, încă de la începutul slujirii Mântuitorului, Preasfântul Dumnezeu S-a arătat ca fiind un Dumnezeu în trei feţe, sau în trei ipostasuri. Chiar de la Botezul Mântuitorului S-a arătat Preasfânta Treime la Iordan. Căci Părintele a zis de sus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17); iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumb, iar Fiul era, întrupat în firea noastră, în apele Iordanului.
Iată de ce Biserica cântă: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat” (troparul praznicului). Astfel, prin legea darului, Dumnezeu S-a arătat în chip desăvârşit că, deşi este Unul după fiinţă, sau după fire, după feţe e Întreit. Aceasta a înţeles şi dumnezeiescul Ioan Evanghelistul în epistola sa cea dintâi, când zice: „Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceştia trei Una sunt” (I Ioan 5, 7).
Mai târziu, dumnezeieştii Părinţi au arătat că Sfânta Treime este de un singur scaun, de-o singură dumnezeire, de-o singură fiinţă şi fire, de-o singură voie şi împărăţie şi domnie, dar este în trei ipostasuri, iar aceste trei ipostasuri sunt deosebite după însuşirile lor.
Mai întâi să cunoaşteţi chipul subzistenţei fiecăruia. Tatăl are ca chip al subzistenţei nenaşterea şi nepricinuirea; căci nu se naşte din nimenea şi nu e pricinuit de nimenea. Fiul are ca chip al subzistenţei Sale naşterea mai înainte de toţi vecii din Tatăl, precum se naşte cuvântul din minte. Iar Duhul are ca chip al subzistenţei Sale un altul decât cel al Fiului: El are purcederea, adică porneşte, purcede din Tatăl. Dar – cum zice Sfântul Grigore de Nyssa – o dată cu naşterea Fiului, cea mai dinainte de toţi vecii, purcede şi Duhul Sfânt.
Nu a fost o vreme – cum spune Arie hulitorul – când Hristos n-a fost împreună cu Tatăl. Cum se putea ca Tatăl să fie fără de Cuvânt? Dumnezeu are Cuvânt, Dumnezeu are şi Duh. Deci n-a fost niciodată când să nu fi fost Cuvântul la Tatăl.
Cum n-a putut să fie Tatăl fără Cuvânt, aşa nu s-a putut să fie o vreme când Cuvântul să nu fi fost la Tatăl şi Duhul să nu purceadă în chip negrăit, adică să nu fie la Tatăl, pentru că Cel ce are Cuvânt are şi Duh.
Uitaţi-vă la noi: avem minte, cuvânt şi duh, că suntem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu face parte chiar din fiinţa Sa, e chiar de o fiinţă cu El, de un scaun, de o voie şi de o dumnezeire cu El.
Acestea, fraţii mei, sunt lucruri subţiri, nu le puteţi înţelege toţi, dar trebuie să le spunem, că azi e sărbătoarea Sfintei Treimi. Iată, v-am spus chipul subzistenţei celor trei ipostasuri: nenaşterea, naşterea şi purcederea.
Însuşirile ipostasurilor sunt chipul subzistenţei lor în Treime. Tatăl este Tată fiindcă naşte mai înainte de toţi vecii pe Fiul şi purcede pe Duhul deodată cu naşterea Fiului, fără de vreme şi fără de ani. Dar în alt chip purcede pe Duhul şi în alt chip naşte pe Fiul. Aşa zice Iosif Vrienie, marele teolog din sec. al XIV-lea, că Tatăl se cheamă Născător al Fiului şi Purcezător al Duhului. Dar Fiul se zice şi Cuvânt. Fiul subzistă prin naştere şi Duhul prin purcedere. Fiul şi Duhul se mai numesc şi cele două raze gemene ale Tatălui (Iosif Vrienie, Cuvântul 4 despre PreasfântaTreime).
Şi aceste două raze, care pornesc din Minte, adică din Dumnezeu Tatăl, sunt ipostasuri ca şi Tatăl. Dintre cele trei ipostasuri ale PreasfinteiTreimi, unul are însuşirea de Tată, altul de Fiu şi altul de Duh Sfânt. Ele se deosebesc, dar sunt şi unite, însă unirea lor nu le amestecă (Dogmatica, cap. 8, p. 19).
Ipostasurile PreasfinteiTreimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – sunt unite, dar nu se amestecă, şi se împart fără despărţire. Gândiţi-vă la trei sori, care ar fi deopotrivă de mari, deopotrivă de luminoşi şi ar ieşi pe cer deodată, unite într-un glob şi într-o putere. Cele trei ipostasuri sunt ca trei sori având aceeaşi căldură şi lumină, aceeaşi fiinţă. Gândiţi-vă la trei sfeşnice cu trei lumini în ele, iar luminile deopotrivă de mari şi de luminoase, şi amestecaţi aceste trei făclii la un loc. Ce se întâmplă? Vedeţi o singură lumină. Sunt unite, dar nu amestecate. Şi-a păstrat fiecare lumina şi însuşirea ei. Iată, aşa e cu ipostasurile Preasfintei Treimi. Sunt unite împreună în aceeaşi fiinţă, dar fiecare ipostas păstrează însuşirea Sa. Acestea vi le-am spus în treacăt, căci avem de spus multe.
Iată câte ceva din Epistola 38 a Marelui Vasile către Sfântul Grigore de Nyssa în privinţa ipostasurilor PreasfinteiTreimi. Iată ce spune el: un curcubeu care se formează din razele puternice ale soarelui, ce cad asupra unui nor care e plin de apă şi de rouă, dă la iveală o mulţime de culori; dar noi vedem că aceste culori se deosebesc, una fiind galbenă, alta albastră, alta roşie, alta portocalie, dar niciodată nu putem înţelege unde se unesc ele şi de unde până unde ţine galbenul, de unde până unde portocaliul sau verdele; aşa se înţeleg şi ipostasurile Sfintei Treimi: ele se unesc şi se pare că se amestecă. Dar nu, nu se amestecă, ci păstrează fiecare însuşirea sa. Dar fiinţa este una. Şi noi nu putem pricepe cât sunt de unite; ştim doar atâta: că sunt unite, dar nu se amestecă, şi se împart, dar fără să se despartă după fiinţă.
Dar, fraţii mei, naşterea Fiului e de două feluri, sau El are două naşteri: o naştere a Lui e cea mai înainte de toţi vecii, din Tatăl, şi altă naştere e cea de sub vremi, din Prea Curata Fecioară Maria.
Oare cu Duhul tot aşa este? Duhul Sfânt are şi El o purcedere din Tatăl, mai înainte de toţi vecii, o dată cu naşterea Fiului, dar şi o arătare sub vremi. Când? La Cincizecime, când Se pogoară peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi ca de foc (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., cap. 8, pp. 20, 25, 35). N-am zis în chip de limbi de foc, ci „ca de foc”, căci focul Duhului Sfânt e foc duhovnicesc.
Dar oare, fraţii mei, dacă aceste două ipostasuri ale Preasfintei Treimi, Cuvântul şi Duhul Sfânt, sunt raze gemene, de o fiinţă, de-o fire şi de un scaun, de o domnie cu Tatăl, dar din Tatăl, este în ele vreo micşorare? Nu. Dar auzim în Evanghelie pe Mântuitorul zicând: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”.
De aici arienii şi alţi eretici din sec. al III-lea şi al IV-lea, pe baza acestui cuvânt al Domnului, „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, zic că Tatăl e mai mare decât Fiul cu dumnezeirea, cu fiinţa, cu firea, cu domnia, cu stăpânirea, cu voia, cu începătoria. Dar niciodată nu trebuie să înţelegem că Tatăl e cu fiinţa sau cu dumnezeirea mai mare decât Fiul. Căci atunci cădem în hula lui Arie şi a altor eretici, cu care s-a luptat Biserica 630 de ani până când i-a lămurit.
Tatăl este mai mare decât Fiul şi decât Duhul Sfânt numai în calitate de cauză, pentru că Tatăl este cauza Fiului, căci Fiul se naşte din Tatăl, nu Tatăl din Fiul; şi Duhul purcede negrăit din Tatăl mai înainte de toţi vecii; deci cauza amânduror acestor ipostasuri din Sfânta Treime este Tatăl. A unui ipostas prin naştere şi a altuia prin purcedere.
Deci Tatăl este mai mare prin calitatea Sa de cauză, nu cu dumnezeirea. Dacă vom zice cu dumnezeirea, hulim şi ne facem eretici. Hristos zice în Evanghelie: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, dar în alt loc zice: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”(Ioan 10, 30). Zicând aici „una”, arată identitatea fiinţei, pentru că sunt de-o-fiinţă.
În altă parte, Filip zicând: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, Mântuitorul îi răspunde: „Filipe, atâta vreme fiind cu Mine n-ai cunoscut că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl?” (Ioan 14, 8-11). Iată altă dovadă. Acolo unde Hristos zice: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, arată pricina, că Tatăl este pricina Fiului şi a Duhului Sfânt. Iar acolo unde zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, arată identitatea fiinţei, că sunt de-o-fiinţă. Iar acolo unde zice: „Tatăl Meu întru Mine petrece şi Eu întru Tatăl”, arată nedespărţirea fiinţei. Că nu S-a despărţit niciodată Tatăl cu fiinţa de Fiul şi de Sfântul Duh.
Iar acolo unde zice: „Toate ale Mele ale Tale sunt” – în rugăciunea arhierească – şi „toate ale Tale ale Mele sunt”, arată cele ce sunt de obşte Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, adică voia, dumnezeirea, domnia (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. 18).
Fraţii mei, acestea sunt mai grele pentru unii dintre dumneavoastră. Dar să ştiţi că e nevoie să ne interesăm şi să învăţăm despre Sfânta Treime. Auzi ce spune Sfântul Maxim către Talasie: „Cunoştinţa Sfintei Treimi şi a Celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni”. E prea de nevoie să cunoaştem despre Sfânta Treime cât este cu putinţă omului. Dar oricât ar învăţa oamenii, nici îngerii, nici Heruvimii, nici Serafimii nu pot dogmatisi şi teologhisi despre Sfânta Treime cât trebuie. Dar toţi suntem datori să învăţăm cât putem despre Sfânta Treime... .
Este o teologie în Biserică numită apofatică sau negrăită (Sfântul Talasie Libianul, Filocalia, vol. IV). Ea propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin ceea ce poate spune mintea, ci prin ceea ce e mai presus de minte. Ea e cea mai înaltă teologie de sub cer şi face minţile iscoditoare să nu mai iscodească despre Dumnezeu.
Căci ea zice: Ce este Dumnezeu, minte? Nu! Dumnezeu este izvor a toată mintea şi mai presus de toată mintea. Ce este Dumnezeu, putere? Nu-i putere. Dar ce? Este Dumnezeul puterilor, izvor a toată puterea. Ce este Dumnezeu, frumuseţe? Nu! Dumnezeu este izvor a toată frumuseţea şi mai presus de toată frumuseţea. Ce este Dumnezeu, bunătate? Nu! Dumnezeu este izvor a toată bunătatea şi mai presus de toată bunătatea. Ce este Dumnezeu, milă? Nu-i milă. E izvor a toată mila şi mai presus de toată mila. Ce este Dumnezeu, înţelepciune? Nu! Este izvor a toată înţelepciunea şi mai presus de toată înţelepciunea. Ce este Dumnezeu, pronie (adică purtare de grijă)? Nu! E izvorul a toată pronia şi mai presus de toată pronia. Astfel se odihneşte mintea când spune că Dumnezeu e mai presus de minte.
De ce nu s-a pus la această sărbătoare slavoslovie mare? Pentru că spun dumnezeieştii Părinţi: „Nici îngerii Tăi, Doamne, nici Heruvimii Tăi, nici Serafimii nu Te pot slăvi după vrednicie”. Ca să ne smerim, punem o slavoslovie de zi la această negrăită sărbătoare, ca să arătăm că nu putem să slăvim pe Dumnezeu după putere şi după cuviinţă, adică după cum ar merita să-L slăvim.
Că de am avea limbi şi minţi îngereşti şi de Heruvimi, tot n-am putea să-l slăvim pe Dumnezeu cu atâta slavă cât trebuie să-I dăm Lui şi câtă slavă are El. Nici îngerii şi nici oamenii nu pot să slăvească Sfânta Treime după mărimea Ei şi după cinstea Ei, care o are în Sine ca Dumnezeu cel nemărginit întru slavă, şi la a Cărui slavă nu putem ajunge cu limbile cele de ţărână şi cu minţile cele slabe ale noastre.
Dar este şi o teologie numită catafatică, sau afirmativă, sau pozitivă. Ea spune tot ce se poate vorbi de Dumnezeu în mod pozitiv. În această teologie noi zicem aşa: Dumnezeu e atotbun, atotmilostiv, atotîndurat, atotputernic, atotştiutor, nemărginit, neînscris împrejur, şi celelalte. Dar când veţi auzi că Dumnezeu este adâncul milei şi atotbun şi atotputernic, să nu crezi că vorbim de fiinţa Lui.
Vorbim de-abia de însuşirile fiinţei lui Dumnezeu şi de tot ce se poate spune că e împrejurul fiinţei lui Dumnezeu. Iar a voi să vorbim de însăşi fiinţa lui Dumnezeu, ar fi o nebunie! Că fiinţa lui Dumnezeu e neapropiată minţii îngereşti şi omeneşti şi nu se poate vorbi de fiinţa Lui, că dacă s-ar putea vorbi, n-ar mai fi Dumnezeu. Ceea ce se poate circumscrie de vreo minte nu mai e Dumnezeu, fiindcă e mărginit.
De aceea, Dumnezeu, fiind mai presus de mintea omului, nu poate fi tâlcuit de ea şi nici nu poate fi spus vreodată de mintea sau de limba omenească ceea ce este El după fiinţă. Ci noi vorbim despre însuşirile Lui. Spunem că este atotbun, atotmilostiv ş.a.m.d. Iar de ce este Dumnezeu după fiinţă nu se pricepe nici o fiinţă şi nici o minte să vorbească. Şi deci se cinsteşte prin tăcere sau, cum zice dumnezeiescul Nicodim Aghioritul, după teologia catafatică, sau afirmativă; mintea vorbeşte despre Dumnezeu cu toată puterea ei, cât poate pricepe: că Dumnezeu e îndelung răbdător, că-i atotcreator, că-i veşnic, că-i izvorul luminii şi orice ar vrea să spună ea; dar după teologia apofatică, tace şi amuţeşte şi-L propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin cuvânt, ci prin altceva.
În teologia apofatică, mintea proslăveşte Sfânta Treime numai prin frică şi minunare şi tăcere. Se înspăimântă de oceanul negrăit al fiinţei lui Dumnezeu, se minunează şi tace. Căci noi cinstim pe Dumnezeu prin cuvânt până la un loc, iar mai departe prin spaimă şi minunare şi tăcere. Atunci ne dăm seama că Dumnezeu e negrăit, că e Dumnezeu a toată mintea şi mai presus de toată mintea. Fraţii mei, ar trebui să vorbesc mai multe despre aceasta, dar nu intrăm în amănunte, să nu vă obosesc mai tare.
Să coborâm la unele care sunt mai pe înţelesul nostru şi mai uşoare. Aţi auzit că se spun despre Dumnezeu unele lucruri trupeşte. Aţi auzit că se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre ochiul lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu, piciorul lui Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu, mirosul lui Dumnezeu, genele lui Dumnezeu.
Căci se zice: „Genele Lui întreabă pe fiii omeneşti, ochii Lui spre neamuri privesc” (Psalmul 118). Sau în altă parte se spune: „Şi a mirosit Domnul Dumnezeu miros de bună mireasmă” (Facerea 8, 21); sau în altă parte se vorbeşte de somnul lui Dumnezeu: „Scoală-Te, Doamne, pentru ce dormi?” (Ps.).
Sau în altă parte aţi auzit de umbletele lui Dumnezeu. Căci zice: „Umbletele Tale, Dumnezeule, întru cele înalte” (Psalmul 88). Ce înseamnă umblarea lui Dumnezeu? Ce înseamnă piciorul lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu? Căci se zice: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea” (Psalmii 142, 1). Are Dumnezeu ureche, are Dumnezeu ochi, are Dumnezeu picioare, are Dumnezeu mână, are Dumnezeu miros, are Dumnezeu gene, are Dumnezeu nas? Doamne fereşte, să nu vă închipuiţi aşa ceva!
Sfânta Treime sau Dumnezeu este o realitate simplă, în înţelesul că necompusă din părţi. Dar de ce vorbim noi atunci de urechea lui Dumnezeu, de nările lui Dumnezeu, de mâna lui Dumnezeu, de piciorul Lui şi de ochiul Lui?
Iată de ce. Fiindcă la Dumnezeu – cum v-am spus, după teologia apofatică – toate sunt mai presus de minte, dar noi prin cele ale noastre (arată dumnezeiescul Damaschin şi Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu) pe cele mai presus de noi ale lui Dumnezeu le înţelegem. Deci ce înseamnă ochiul lui Dumnezeu? Ochiul lui Dumnezeu înseamnă puterea lui Dumnezeu cea atotprivitoare.
Că zice Solomon: „Ochii lui Dumnezeu sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele şi nu există la El întuneric”. Căci se zice: „Întunericul nu se va întuneca de la Tine, Doamne, şi noaptea ca ziua se va lumina” (Psalmul 118). Ai văzut care sunt ochii lui Dumnezeu? Puterea lui Dumnezeu cea atotvăzătoare, care cercetează inimile şi minţile şi gândurile noastre.
Ce înseamnă piciorul lui Dumnezeu? Prezenţa Lui în tot locul. Ce înseamnă urechea lui Dumnezeu? Înseamnă puterea atotauzitoare a lui Dumnezeu; El ne aude oriunde, şi în iad, şi în cer, şi pe pământ, oriunde am fi noi. Ce înseamnă genele Lui? Căci zice: „Ochii Lui peste neamuri privesc. Genele Lui întreabă pe fiii omeneşti” (ibidem).
Genele Lui sunt neîncetata luare-aminte a Lui spre rugăciunea celor drepţi şi spre faptele tuturor oamenilor, spune dumnezeiescul Damaschin. Ce înseamnă mâna lui Dumnezeu? Căci zice: „Mâinile Tale m-au făcut” (Psalmii 118, 73) şi „Dreapta Ta, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”.
Are Dumnezeu dreaptă? Are Dumnezeu stângă? Doamne fereşte! Noi aici, prin cele ale noastre, înţelegem cele mai presus de noi. Dreapta lui Dumnezeu este dreptatea şi puterea Lui cea dreaptă. Stânga lui Dumnezeu sau mâinile Lui sunt puterea cea atotlucrătoare, atotfăcătoare, prin care a făcut universurile, lumea cea gândită şi cea văzută, şi aşa mai departe.
Mirosul lui Dumnezeu este plăcerea lui Dumnezeu pentru rugăciunea celor drepţi. Căci se zice: a mirosit Dumnezeu miros de bună mireasmă la Abel, şi la Moise, şi la Avraam, când au adus ei jertfă. Mirosul lui Dumnezeu este plăcerea pe care o are de jertfele curate ce se aduc pentru slava numelui Său.
Dar Hristos n-a avut mâini şi picioare? Da! Tocmai de aceea a venit în trup, căci noi nu puteam înţelege în vecii vecilor pe Dumnezeu, dacă nu Se arăta prin faţa Fiului Său şi nu se făcea asemenea nouă. Căci este scris: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit printre noi”.
Dar ai să spui, poate: „Părinte, dacă Dumnezeu n-are barbă şi n-are plete, şi n-are mâini şi n-are picioare, de ce e făcut în icoană cu barbă albă? Şi Duhul Sfânt - ca porumb, şi Hristos – sau în chip de copil, sau ca tânăr, sau altădată pe cruce? Răspunzând la aceasta, vom răspunde şi acelor bârfitori care zic că icoana e idol.
Dacă noi zugrăvim pe Dumnezeu cu ochi, cu barbă, cu mâini, cu picioare ş. a., prin aceasta nu zugrăvim pe Dumnezeu în ceea ce este El după fiinţă, ci aşa cum a binevoit El să Se arate oamenilor, luând chip. Iar cinstea icoanei trece la Cel înfăţişat în chip. Îl zugrăvim pe El om bătrân, cu barbă albă, pentru că Dumnezeu, Cel ce nu este compus şi n-are ochi şi picioare şi mâini, fiind nemărginit şi necuprins de nici o zidire, a binevoit să Se arate aşa pentru neputinţa noastră.
Căci spune Daniil: „Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise” (Daniil 7, 9-10).
Dumnezeu Cel necompus, Cel nemărginit, Cel fără de ani, a binevoit să Se arate omului aşa cum poate să-L înţeleagă el. S-a arătat ca un om vechi de zile, ca un moş bătrân, bătrân de tot. Şi înaintea Lui stăteau mulţimi nenumărate de îngeri şi de oameni slujind Lui. Dacă aşa a binevoit să Se arate lui Daniil, şi în alte chipuri S-a arătat şi lui Moise, şi lui Ilie, în Horeb, aşa L-au pictat pictorii.
Pentru că Dumnezeu, ştiind neputinţa noastră de a-L înţelege după fiinţă, S-a arătat asemenea nouă, ca să putem să-L pictăm, să-L înţelegem măcar din cele ale noastre, ca să ne putem sui cu mintea la cele mai presus de noi.
De ce pe Duhul Sfânt Îl pictăm în chip de limbi de foc sau de porumb? Fiindcă aşa a binevoit să Se arate: la Iordan ca porumb, iar la pogorârea Sa la Rusalii în chip de limbi de foc. Şi deci, dacă aşa a binevoit să Se arate Cel nemărginit, Cel veşnic şi fără de început, aşa Îl pictăm.
De ce pe Hristos Îl zugrăvim copil şi pe cruce, şi tânăr şi predicând pe munte? Pentru că aşa a fost pe pământ. De aceea dumnezeiescul Damaschin, în cele trei tratate ale sale despre Sfintele Icoane, zice: de n-ar fi venit Hristos în trup, nu ne-am închina la icoane.
Dar Hristos venind, ni S-a arătat ca icoana Tatălui şi ca chipul ipostasului Său viu, şi fiindcă aşa s-a închipuit ipostasul lui Dumnezeu în Hristos, aşa Îl pictăm şi noi. De aceea pictăm şi în icoane Sfânta Treime aşa, pentru că aşa ni S-a arătat în dumnezeiasca Scriptură, pentru înţelegerea noastră.
Dar să trecem şi la altceva. Fraţilor, oare care sunt rugăciunile cele mai potrivite pentru Sfânta Treime? Care sunt rugăciunile cele mai scurte şi mai mântuitoare către Sfânta Treime? Către Maica Domnului avem multe rugăciuni, către Sfânta Treime şi mai multe. Dar care-i cea dintâi rugăciune de slavoslovie către Sfânta Treime? Ştiţi care este? Aceasta pe care-o auziţi mereu în Biserică: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Aceasta e prima rugăciune către Sfânta Treime şi cea mai scurtă şi cea mai dreaptă în conţinutul ei dogmatic. Pentru că prin aceste cuvinte slăvim persoanele Sfintei Treimi deopotrivă: întâi pe Tatăl, pricina; al doilea, pe Fiul, Cel născut mai înainte de toţi vecii; al treilea, pe Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede, fiind de un scaun şi de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl.
Şi care e rugăciunea de cerere cea mai scurtă către Sfânta Treime? Rugăciunea începătoare: „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi”. Să o zicem aceasta mereu, căci nu ştim multe rugăciuni către Sfânta Treime. Zi acasă şi pe drum: „Preasfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; „Preasfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. Şi iarăşi: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Acestea le poţi zice oricând; şi făcând aşa, te rogi Preasfintei Treimi cu rugăciune preaputernică şi foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic.
Dar mai este o rugăciune – nu tare lungă şi foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic – alcătuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii din vechime: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Când zicem „Sfinte Dumnezeule”, ne adresăm Tatălui; când zicem „Sfinte tare”, Fiului; când zicem „Sfinte fără de moarte”, Duhului Sfânt; iar la urmă, când zicem „miluieşte-ne pe noi”, ne închinăm tuturor persoanelor Sfintei Treimi deopotrivă (vezi Pidalion, Soborul IV ecumenic, an 451), ca Unui Singur Dumnezeu în Treime. Şi de aceea această cântare exprimă miezul credinţei noastre.
Iubiţii mei fraţi, am să închei acum cuvântul acesta, că sunteţi obosiţi. Vă spun numai: oriunde mergeţi pe drum, oriunde staţi, ziceţi către Sfânta Treime, cu glas sau în gând: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, Slavă Ţie!”, sau: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, sau: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Amin!
Predică la Praznicul Sfintei Treimi - Pr. Ilie Cleopa (2)
E bine să mai ştiţi şi să ţineţi minte că oriunde se va zice că Duhul Sfânt este din Tatăl prin Fiul, sau că purcede din Tatăl prin Fiul, să ştiţi că acest cuvânt „prin Fiul” însemnează că într-aceeaşi dată şi împreună şi nedespărţit cu Fiul ce se naşte, purcede şi Duhul Sfânt din Tatăl, nerămânând mai pe urmă cu existenţa.
„Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6); „Căci Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh,
şi AceştiTrei Una sunt” (I Ioan 5, 7); „Cunoştinţa Sfintei Treimi şi a celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni” (Sfântul Talasie Libianul, „Capete despre dragoste şi înfrânare”, suta întâi, Filocalia, vol. IV, cap. 100, p. 10).
Iubiţi credincioşi,
Despre Prea Bunul Dumnezeu Cel închinat şi slăvit în Treime, unele le putem înţelege, dar a le grăi nu, iar altele le putem şi înţelege, şi grăi (Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, p. 3).
Iată cele ce le putem înţelege şi grăi: că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârşit, veşnic, pururea existent, nezidit, neschimbat, unic, necompus, fără de trup, nevăzut, nepipăit, nescris împrejur, nemărginit, neînţeles, necuprins, neajuns de minte, bun, drept, Ziditor al tuturor zidirilor, atotputernic, proniator al tuturor, Stăpânitor, Judecător; apoi că este Dumnezeu Unul după fiinţă, dar în trei ipostasuri: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh; şi că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Una, afară de nenaştere, naştere şi purcedere.
Apoi că Fiul şi Sfântul Duh sunt Una, afară de nenaştere, naştere şi purcedere. Apoi că Fiul Cel Unul Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru îndurările milei Sale spre a noastră mântuire, cu bunăvoirea Tatălui şi cu împreună-lucrarea Preasfântul Duh, fără de sămânţă şi fără de stricăciune zămislindu-Se, prin Duhul Sfânt, din Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea Maria s-a născut şi om desăvârşit dintr-însa S-a făcut.
Şi că Acesta este Dumnezeu desăvârşit, şi Acelaşi om desăvârşit, din două firi, a dumnezeirii şi a omenirii, şi din două firi gânditoare, voitoare, lucrătoare şi libere. Sau ca să zic pe scurt, amândouă fiind desăvârşite, după voia şi raţiunea proprie lor, şi alcătuind un singur Ipostas.
De aceea, după omenitate a flămânzit şi a însetat, S-a ostenit, S-a răstignit, şi moarte şi îngropare a primit, şi a treia zi a înviat şi la ceruri S-a înălţat, de unde iarăşi va să vie la noi, la sfârşitul veacurilor.
Aşadar, fraţii mei, cele zise până aici sunt din cele ce noi oamenii putem a le înţelege şi a le grăi despre Dumnezeu.
Iar cele privitoare la întrupare nu toate sunt necunoscute, nici toate se pot cunoaşte. Şi altceva este ceea ce se poate cunoaşte şi altceva ceea ce se poate grăi, precum şi altceva este a grăi şi altceva a cunoaşte.
Deci multe din cele ce se înţeleg despre Dumnezeu umbrit, nu se pot spune în chip limpede. Şi în aceste cazuri suntem siliţi să spunem cele ce sunt mai presus de noi prin cele ce sunt proprii nouă. Adică a grăi cele dumnezeieşti în chip omenesc (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 436). Aşa Îi atribuim lui Dumnezeu somn, mânie, purtare de grijă, mâini, picioare şi cele asemenea.
Iar cele ce nu le putem nici înţelege, nici grăi despre Dumnezeu, sunt acestea: nu putem nici grăi, nici înţelege ce este fiinţa lui Dumnezeu sau cum este ea întru toate. Iarăşi nu putem înţelege şi grăi în ce fel Fiul Cel Unul Născut şi Dumnezeu, deşertându-se pe Sine, S-a făcut om din sângele Fecioarei, după altă lege decât cea a firii.
De asemenea, nu putem înţelege, nici grăi în ce fel Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Nici în ce chip Mântuitorul nostru a umblat pe deasupra apelor. Mai trebuie să ştim că nu este cu putinţă a grăi sau a înţelege despre Dumnezeu altele decât cele descoperite prin insuflare dumnezeiască, prin dumnezeieştile cuvinte ale Vechiului şi ale Noului Testament (vezi Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre dumnezeieştile numiri, cap. 2, şi la Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 6).
Aşadar, fraţii mei, în cele de până aici v-am spus despre cele ce se pot vorbi şi înţelege cu privire la Dumnezeu, precum şi despre cele ce nu se pot nici vorbi, nici înţelege cu privire la El.
Să ştiţi însă şi să înţelegeţi, fraţii mei, că nu deodată şi nu tuturor S-a descoperit Dumnezeul nostru ca de o singură fiinţă şi în trei feţe (ipostasuri). Nu! Acest adevăr l-au cunoscut, prin Duhul Sfânt, din cele mai vechi timpuri, numai Sfinţii Prooroci ai lui Dumnezeu.
Aceasta o arată dumnezeiescul părinte Grigorie al Tesalonicului, zicând: „Trebuie să avem în vedere şi aceea că Treimea de Ipostasuri a Dumnezeirii neştirbite din cauza unităţii obârşiei, proorocilor le-a fost cunoscută încă înainte de plinirea vremii” (Sfântul Grigore Palama, Tomul Aghioritic, p. 34).
După Marele Vasile, această dogmă a dreptei credinţe pretutindeni este semănată în Scripturi (Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântarea a 4-a despre facerea lumii, foaia 25, Bucureşti, 1826). Iar după Sfântul Grigore Palama: „Dogmele credinţei celei dreptmăritoare mai înainte au fost arătate tainic în legea lui Moise” (op. cit., p. 33).
De aceea este bine ca mai întâi să arătăm acele mărturii din dumnezeiasca Scriptură cea veche, care în chip tainic şi umbrit au arătat dogmele credinţei dreptmăritoare, sau ne-au descoperit adevărul despre Unul Dumnezeu în trei ipostasuri.
Dar care sunt acele tainice locuri din Vechiul Aşezământ care ne-au descoperit în chip umbrit adevărul despre Sfânta Treime? Încă de la începutul zidirii lumii acesteia simţite, şi mai ales de la zidirea omului, Dumnezeu ne-a descoperit nouă că El, deşi Unul după fiinţă, nu este într-o singură faţă.
Acest lucru s-a arătat în chip tainic mai întâi atunci când El a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Acest cuvânt, „să facem”, ne dă să subînţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii. Aceasta s-a crezut încă din primele zile ale Bisericii Creştine.
Dar şi în alt loc zice dumnezeiasca Scriptură: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi...” (Facerea 3, 22).
Sfântul Apostol Varnava, în epistola sa, vorbind de înnoirea neamului omenesc prin jertfa Mântuitorului şi arătând că El a fost şi la facerea cea dintâi a omului, ca şi la zidirea cea duhovnicească de a doua, zice: „El a făcut din început pe oameni, de aceea tot El trebuia să-i facă din nou”, căci către Dânsul a grăit Tatăl la facerea omului: „Să facem om…” („Epistola Sfântului Varnava”, Patrologia Graeca, tom. II, p. 727).
La fel şi Herma, Părinte al secolului II, în cartea sa Păstorul, zice: „Fiul este mai vechi decât toate făpturile, căci El se sfătuia cu tatăl la facerea lumii” (Patrologia Graeca, tom. II, p. 891).
Dar şi Atanasie, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, în lucrarea sa Sfântul Atanasie al Alexandriei şi biserica din timpul său, scrie: „Pentru ce n-a zis să fac, ci să facem pe om? Ca să înţelegem Stăpânirea. Ca nu pe Tatăl să-L cunoşti, iar pe Fiul să nu-L cunoşti. Ci să ştii că Tatăl a făcut prin Fiul şi Fiul a zidit cu voia părintească, şi aşa să slăveşti pe Tatăl întru Fiul şi pe Fiul întru Duhul Sfânt.
Întru acest chip îndeobşte l-a făcut pe om, ca îndeobşte închinător a câte şi trei feţe să fii, nedespicând închinarea, ci unind Dumnezeirea” (Bucureşti, 1900, p. 13). Apoi zice: „Vezi o înfăţişare cu adevărat luminată în formă, iar după înţeles de Dumnezeu cuvântătoare. Căci arată curat şi limpede feţele. Şi a făcut Dumnezeu pe om zicând: să facem.
Şi ne-a zis Scriptura epoiesan, adică «au făcut mai mulţi», ci epoinsen, adică «a făcut unul singur», ca să nu înţelegi mulţime de dumnezei. Că de s-ar fi scris în Facere la plural, necruţător ar fi fost cu oamenii, multe mulţimi grămădind asupra lor.
Însă zice să facem, ca să cunoşti un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Iar apoi, „a făcut Dumnezeu pe om”, ca să înţelegi cele trei feţe ca un singur Dumnezeu, nu după ipostasuri înmulţindu-L, ci fiinţa şi puterea Cea Una socotind-o. O singură mărire să ai neîmpărţind-o în închinare, nici în închinarea a unei mulţimi de dumnezei căzând. Că nu a zis au făcut dumnezeii pe om, ci a făcut Dumnezeu”.
Aşadar, fraţii mei, învăţaţi nu de la mine, ci de la martorii cei vrednici de crezare arătaţi aici. Ca prin cuvântul acela, „să facem”, pe care l-a zis Dumnezeu la zidirea omului, să înţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii, adică pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, cu Care s-a sfătuit Tatăl şi a lucrat la zidirea omului şi a întregii lumi. De aceea bine a zis undeva Sfântul Irineu că Fiul şi Duhul Sfânt sunt mâinile lui Dumnezeu Tatăl, cu care El şi la începutul, şi la înnoirea lumii – prin Hristos, Noul Adam – a lucrat.
Tot umbrit Se arată feţele Dumnezeieşti şi la amestecarea limbilor celor ce zideau Turnul Babel. Căci şi acolo auzim: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 11, 7).
Vezi că nu zice „să Mă pogor”, ci „să Ne pogorâm”. Ba şi mai clar şi mai luminat despre Sfânta Treime se arată adevărul la stejarul Mamvri, când Prea Bunul Dumnezeu Se arată robului Său, patriarhul Avraam, în chip de trei tineri. Aici, pentru prima oară în dumnezeiasca Scriptură, apare la Dumnezeu în chip tainic numărul trei.
Iar dumnezeiescul părinte Avraam, cunoscând prin dumnezeiască descoperire că aceşti trei tineri sunt Unul Dumnezeu în Trei Feţe, a căzut cu faţa la pământ şi I s-a închinat Lui cu închinăciune până la pământ, care după cuvântătorii de Dumnezeu se cheamă latria (adorare), prin care numai pe Unul Dumnezeu se cade a-L cinsti.
Şi a început a grăi către Cei Trei ca şi către Unul, zicând: „Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, nu mă ocoli pe mine, robul Tău!” (Facerea 18, 3). Deci prin această unire, arată pe Domnul ca pe Un Singur Dumnezeu. Iar prin cele trei persoane cu care Avraam vorbea se arată în chip tainic cele trei feţe (ipostasuri) ale Dumnezeirii (vezi pe larg despre acest lucru în Hronograful de Neamţ, ed. 1837, la p. 246).
Aceeaşi Taină a Sfintei Treimi s-a arătat în chip umbrit şi la muntele Horeb, când Dumnezeu Se arată plăcutului său rob Moise şi îi zice: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ieşirea 3, 6). Aici, Preabunul Dumnezeu pomenind de trei ori numele Său şi făcând pomenire de feţele celor trei patriarhi: Avraam, Isaac şi Iacov, iarăşi ne-a arătat în chip tainic că El este Unul după fiinţă şi Întreit după Feţe (Sfântul Irineu de Lugdun, cap. III, 6, şi Sfântul Justin Martirul, Apologetica 1, 65).
Iar de vom voi a merge cu mintea în dumnezeiasca Scriptură, iarăşi vom vedea de la ea că Dumnezeul nostru este Unul în Trei şi Trei în Unul şi că la zidirea lumii aceşti Trei şi Unul au lucrat. Căci scris este: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6).
În acest loc auzind de Domnul, de Cuvântul Lui şi de Duhul gurii Lui, înţelegem cele Trei Feţe ale Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, Iaşi, 1806, cap.7 şi 8, pp. 21 şi 36). Şi iară a închipuit în chip umbrit Sfânta Treime marele prooroc al lui Dumnezeu, Ilie, când a poruncit să toarne de trei ori apă pe jertfa sa (III Regi 18, 34).
Dar şi la proorocul Isaia se arată umbrit Sfânta Treime, când a văzut slava Domnului şi pe Serafimii ce stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două acoperindu-şi feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau, strigând unul către altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6, 3).
Şi iarăşi ne arată Treimea Sfântul Prooroc Ilie, când a coborât de trei ori cu rugăciunea sa foc din cer (IV Regi 1, 10). Şi la fel cei trei sfinţi tineri pe care Nabucodonosor, păgânul împărat al Babilonului, fiindcă ţineau buna credinţă, i-a aruncat în cuptorul cel de şapte ori ars (Daniil 3, 20-23).
Dar mai găsim în dumnezeiasca Scriptură şi alte mărturii care sunt într-un fel închipuirea Treimii. Aşa, de trei ori pe zi se ruga lui Dumnezeu marele prooroc Daniil, când era în robia Babilonului (6, 10). Trei au fost cuvintele care s-au scris de mâna cea tainică pe perete la ospăţul cel urât de Dumnezeu al lui Baltazar, prin care trei pedepse i se pregăteau de la Dumnezeu (Daniil 5, 2 şi 28).
Acestea şi alte multe mărturii, care pentru scurtime nu le mai amintim, se găsesc în Vechiul Testament, prin care s-a arătat mai înainte, în chip umbrit şi tainic, adevărul despre Dumnezeu Unul în Treime. Iar de vom deschide cartea legii darului, adică Noul Testament, în el vom afla – nu umbrit şi tainic, ci prealuminat şi preadesăvârşit – adevărul despre un Dumnezeu în trei Ipostasuri şi de o singură Fiinţă.
Aşa vedem, mai înainte de altele, că la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Treime S-a arătat în chip simţit şi preadesluşit. Căci acolo creştetul cel preasfânt şi preacurat al Fiului lui Dumnezeu de mâna dumnezeiescului Ioan Botezătorul s-a pipăit.
Iar Duhul Sfânt în chip de porumb s-a văzut; şi din cer glasul Părintelui s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru Carele bine am voit” (Matei 3, 16). Deci, cum cântă Biserica lui Hristos: „Închinarea Sfintei Treimi s-a arătat” (troparul praznicului, la Botezul Domnului).
Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai să ne închinăm, ci şi să ne botezăm în numele Prea Sfintei Treimi, când, după preasfânta Sa Înviere din morţi, arătându-Se sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Dar şi după Înălţarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos la cer, prea iubitul Său ucenic, dumnezeiescul Ioan Evanghelistul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, ne-a învăţat pe noi că Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi Întreit după ipostasuri, zicând: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei – Una sunt” (I Ioan 5, 7).
Părinţilor şi fraţilor, în cele de până aici v-am făcut cunoscute unele din mărturiile cele umbrite şi tainice ale Vechiului Testament, precum şi alte mărturii prealuminate din Legea Darului, prin care noi, creştinii, am învăţat să credem că Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi Trei după feţe sau ipostasuri.
În cele ce urmează, vreau să vă fac cunoscute şi alte lucruri de nevoie a le cunoaşte. Adică vreau să vă vorbesc puţin şi despre rugăciunile cele mai scurte şi mai obişnuite prin care toţi binecredincioşii creştini ne închinăm preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.
Căci deşi toate rugăciunile noastre le facem către Preabunul nostru Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit, dar cele mai scurte şi mai obişnuite rugăciuni, cu care ne închinăm direct Prea Sfintei Treimi, sunt acestea: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Apoi rugăciunile cele ce se zic începătoare, care sunt: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”; apoi „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”; „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi...” şi celelalte.
Mai sunt şi alte multe rugăciuni către Prea Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi le-au alcătuit şi le-au lăsat Bisericii lui Hristos. Aşa este cântarea cea de la vecernie: Lumină lină…, apoi slavoslovia cea mare la utrenie, ca şi alte multe care se găsesc prin ceasloave şi prin cărţile de rugăciuni. Dar cele mai obişnuite sunt cele pe care vi le-am amintit.
Alt lucru de care aş voi să mai amintesc în acest cuvânt este şi icoana Sfintei Treimi. Dacă vreun necredincios sau vreun eretic v-ar întreba de ce zugrăviţi icoana Sfintei Treimi şi de ce vă închinaţi la ea, iată ce trebuie să-i spuneţi: „Noi zugrăvim icoana Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor şi ne închinăm la ele pentru că cinstea chipului trece la acela al căruia este chipul (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 372).
Apoi, pentru că şi în legea veche poporul lui Israel se închina înaintea cortului, celui ce era icoana şi chipul celor cereşti (Ieşirea 25, 18 şi 40; Evrei 8, 5). Dar şi Heruvimii care umbreau altarul erau lucruri de mâini omeneşti, dar făcute după porunca lui Dumnezeu”.
Iar de va întreba cineva pentru ce zugrăviţi în icoană pe Dumnezeu Tatăl în chip de om bătrân, pe Fiul în chip de om tânăr şi pe Duhul Sfânt în chip de porumb, să le răspundeţi aşa: „Noi zugrăvim icoana Sfintei Treimi în acest fel, pentru că în acest chip a binevoit Dumnezeu a Se arăta nouă.
Pe Dumnezeu-Tatăl Îl zugrăvim în chip de om bătrân şi vechi de zile, după mărturia dumnezeieştii Scripturi, care zice: «Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iară părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise» (Daniil 7, 9-10).
Pe Dumnezeul-Fiul Îl zugrăvim în chip de om tânăr, că aşa S-a arătat El în lume şi a petrecut cu oamenii pe pământ 33 de ani. Iar pe Sfântul Duh Îl zugrăvim în chip de porumb sau în chip de limbi ca de foc, că aşa a binevoit El a Se arăta la Botezul Domnului, şi la pogorârea Sa peste Sfinţii Apostoli”.
Dar dacă vreun eretic vă va aduce mărturie din Scriptură că pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut (Ioan 1, 18), şi deci nici a-L zugrăvi nu putem, apoi să-i spuneţi că în adevăr pe Dumnezeu niciodată nimeni nu L-a văzut după fiinţa Lui, căci aceasta, după cum este nevăzută, aşa este şi cu totul necuprinsă de vreo minte de om sau de înger (Dogmatica, cap. 1, p. 1).
Dar noi zugrăvim pe Dumnezeu în icoană fiindcă El, pentru milostivirea Sa cea nemărginită, S-a făcut om cu adevărat, spre a noastră mântuire. Şi apoi, tot dumnezeiasca Scriptură vorbeşte în multe locuri de arătarea şi de vederea lui Dumnezeu zicând: „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi la amiază, când şedea el în uşa cortului său” (Facerea 18, 1).
Iar în alt loc zice: „Domnul însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său” (Ieşirea 33, 11). Şi în alt loc zice că Domnul grăia cu Moise, robul Său, „gură către gură”, la arătare şi aievea, iar nu în pilde (Numerii 12, 8).
Iar marele prooroc Isaia zice: „Văzut-am pe Domnul şezând pe scaun înalt şi măreţ” (6 ,1). Dar şi Iov a văzut pe Dumnezeu., căci zice: „Din spusele unora şi a altora auzisem despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut” (42, 5).
Şi marele Ilie Tesviteanul L-a văzut şi el pe Domnul în munte (III Regi 19, 12). Şi Daniil proorocul l-a văzut pe Dumnezeu în chipul unui om bătrân şi vechi de zile (7, 9). Dar şi alţii din sfinţii patriarhi, prooroci şi apostoli au văzut pe Dumnezeu în diferite chipuri. Însă noi nu zicem că aceşti sfinţi au văzut fiinţa lui Dumnezeu. Ci, zicem că El li S-a arătat şi au văzut oarecari chipuri şi vederi pe măsura credinţei lor şi după cum a socotit înţelepciunea Sa cea negrăită că este de trebuinţă şi de folos a Se arăta robilor Săi (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 436).
Dar e bine a ţine minte şi aceasta: de auzim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu este numit Tatăl nostru, potrivit celor zise de Mântuitorul nostru:„Voi tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, că Unul este Tatăl vostru Cel din ceruri” şi celor spuse după preaslăvita Sa Înviere: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17), să nu înţelegem că Dumnezeu este Tatăl nostru după fire, ci El este Tatăl nostru după dar.
Căci e Tată Ziditor după dar, dar nu născător. Tată firesc este numai al Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-a născut mai înainte de toţi vecii fără de mamă şi fără de patimă. Dar şi aceasta să o ştim că El este Tatăl nostru mai adevărat decât tatăl cel ce ne-a născut pe noi trupeşte.
Fiindcă Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, dintru nefiinţă ne-a adus întru fiinţă. Şi tot el a dat şi tatălui nostru cel după trup existenţa şi puterea de a ne naşte (Sfântul Atanasie al Alexandriei, Cuvântul 11 împotriva lui Arie). Iar dacă Dumnezeu ne numeşte pe noi în Sfânta Scriptură „dumnezei” şi „fiii” Săi, zicând: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi” (Psalmii 81, 6), să ştim că, după darul lui Dumnezeu, pot căpăta şi oamenii dumnezeirea şi înfierea, dar după fiinţă numai un Fiu are Dumnezeu Tatăl: pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
În cele de mai departe vom spune puţine şi despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl. Ieşirile Duhului Sfânt sunt două. Una e pururea şi mai presus de ani, împreună cu naşterea Fiului. Iar alta sub vremi, care s-a revărsat şi se dă, după ce S-a proslăvit Hristos, apostolilor în zilele cele mai de pe urmă, în praznicul Cincizecimii, şi peste toţi cei care până acum au dreaptă credinţă şi păzesc poruncile lui Dumnezeu.
Şi precum îndoită este naşterea Fiului, una adică fără de început, numai din Tatăl, iar alta în vreme, ca noi şi pentru noi, numai din Maică, tot aşa îndoită este şi ieşirea Duhului Sfânt, una fără de vreme, numai din Tatăl, iar alta sub vremi şi către noi, de la Tatăl prin Fiul. Ieşirea Duhului Sfânt din Tatăl o arată însuşirea purcederii pe care a vestit-o Însuşi Domnul zicând: „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15,26). Iar pe cealaltă, care este sub vremi şi către noi, o mărturisesc cele ce s-au grăit despre Duhul Sfânt de către teologi în cărţile lor (Cataloghi, foaia 143).
Precum mărturisim în Simbolul credinţei noastre celei dreptmăritoare, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Acest mare adevăr nu l-am învăţat de la vreun înger sau de la vreun sfânt, ci de la Însuşi Stăpânul şi Ziditorul îngerilor şi al sfinţilor, de la Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
El ne-a arătat mai întâi acest mare adevăr în dumnezeiasca Sa Evanghelie, zicând: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine” (Ioan 15, 26).
Apoi, după Domnul nostru Iisus Hristos, sfinţii din cele mai vechi timpuri, atât Sfinţii Apostoli cât şi Sfinţii Părinţi, au învăţat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi prin Fiul S-a arătat oamenilor.
Dintre Sfinţii Părinţi, cel dintâi care arată acest lucru este Sfântul Grigore Făcătorul de minuni, care, ţinând credinţa ce s-a dat prin descoperirea Sfântului Ioan Evaghelistul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, zice: „Şi în Duhul Sfânt, Carele din Tatăl are existenţa şi prin Fiul S-a arătat oamenilor” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 460).
Dumnezeiescul Grigore Teologul (în Cuvântarea 45 către Evagrie) numeşte pe Fiul şi pe Duhul rază geamănă a Tatălui. La fel şi Sfântul Grigore de Nyssa, în cuvântările cele împotriva lui Ananie, grăieşte: „În fiinţa cea nezidită şi mai înainte de veci, Tatăl fără de început şi nenăscut şi pururea Tată se înţelege; iar dintr-Însul îndată, fără despărţire, Fiul Cel Unul Născut împreună se înţelege; iar prinr-Însul şi împreună cu Dânsul, negândind nimic între Ei în chip deşert şi neipostatic, îndată se înţelege împreună şi Duhul Sfânt, nerămânând la urmă după Fiul ca existenţă, ca să se înţeleagă Cel Unul Născut fără de Duhul” (Cataloghi, foaia 81).
Dascălii cei mari ai Bisericii lui Hristos învaţă că nu şi de la Fiul (Filioque, precum zic catolicii), ci numai de la Tatăl se purcede Duhul Sfânt. Căci Sfântul Grigore Teologul, numind pe Fiul şi pe Duhul raze gemene ale Tatălui, ne-a arătat că feţele amândouă fără de nici o mijlocire din Tatăl sunt.
Iar Sfântul Grigore de Nyssa, zicând că Duhul nu este mai pe urmă decât Fiul după existenţă, dezaprobă socotinţa cum că Fiul a ieşit mai întâi, iar Duhul mai pe urmă din Tatăl. Iar Sfântul Ioan Damaschin, spunând că: „Împreună întru aceeaşi dată este şi naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh” (Dogmatica, p. 46), astupă cu totul gurile ce grăiesc în deşert cum că şi de la Fiul ar purcede Sfântul Duh.
Şi în alt loc, dumnezeiescul Ioan Damaschin zice: „Iar pe Duhul Cel Sfânt şi de la Tatăl Îl zicem, şi Duh al Tatălui Îl numim. Iar din Fiul pe Duhul nu-L zicem, ci Duh al Fiului Îl numim şi mărturisim că prin Fiul S-a arătat şi Se dă nouă” (op. cit., p. 44).
E bine să mai ştiţi şi să ţineţi minte că oriunde se va zice că Duhul Sfânt este din Tatăl prin Fiul, sau că purcede din Tatăl prin Fiul, să ştiţi că acest cuvânt „prin Fiul” însemnează că într-aceeaşi dată şi împreună şi nedespărţit cu Fiul ce se naşte, purcede şi Duhul Sfânt din Tatăl, nerămânând mai pe urmă cu existenţa.
Căci deodată şi ipostasul cel născut al Fiului şi ipostasul cel purces al Duhului au existenţa din Tatăl. Adică Fiul există împreună cu Duhul Sfânt ce purcede şi Duhul Sfânt este împreună cu Fiul ce se naşte. Şi nici Fiul nu are după ipostas existenţa din Duhul Sfânt, nici Duhul nu are existenţa din Fiul. Ci, întru aceeaşi dată acestea amândouă ies din Tatăl, deşi au un deosebit mod de existenţă, precum am zice că puterea cea încălzitoare prin puterea cea luminătoare ţâşneşte din foc (ibidem, pp. 481-482).
Unii din teologii cei din Apus, spre a-şi întări şi a-şi susţine dogma lor despre purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul, aduc această pildă: precum Eva e numai din Adam, iar Set împreună din Adam şi din Eva, aşa şi Fiul este întru cele dumnezeieşti numai din Tatăl, iar Duhul Sfânt din Tatăl şi din Fiul împreună.
Însă să se ştie că Sfântul Grigore Teologul (în Cuvântul 23) şi Sfântul Ioan Damaschin (op. cit.) nu primesc această pildă, arătând că nu are nevoie Tatăl de oarecare ajutor al Cuvântului pentru purcederea Duhului. Ei arată că cele trei dumnezeieşti ipostasuri, deşi se deosebesc după însuşiri, sunt de o fiinţă.
După ei nu numai că este cu neputinţă (precum zice şi Sfântul Vasile în Epistola 38) ca pilda aceea să fie adevărată, ci e şi foarte necuviincioasă şi e o deşertăciune ca din cele de jos a se lua asemănarea celor de sus.
Nu mai spunem că de ar fi pilda aceea întru toate asemenea, ar urma, precum zice vestitul Iosif Vrienie (tom. I, foaia 47), că nu Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul, ci Fiul se naşte din Tatăl şi din Duhul. Căci nu Eva din Adam şi din Set, ci Set din Adam şi din Eva, care hulă nici catolicii nu o vor primi (vezi despre toate acestea, pe larg, la Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, Iaşi, 1806, p. 488).
Iar dacă în multe locuri Sfinţii Părinţi învaţă că Duhul Sfânt este chip al Fiului (ca Sfântul Grigore făcătorul de minuni în mărturisirea credinţei, Sfântul Atanasie în Epistola I către Serapion, şi Marele Vasile în cartea a 5-a Împotriva lui Eunomie, şi Sfântul Ioan Damaschin în cartea I, cap.XIII, şi în al treilea tratat despre sfintele icoane), să se ştie că aceşti Sfinţi Părinţi, numind pe Prea Sfântul Duh chip al Fiului, nu înţeleg că de la Fiul are existenţa. Căci numai din Tatăl purcede Duhul, şi numai Tatăl este pricina şi începutul şi al Fiului şi al Duhului (Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, pp. 491-492).
Cu acestea voi face încheierea cuvântului de astăzi. Şi să rugăm pe Preabunul nostru Dumnezeu, Cel în Treime închinat, ca să ne lumineze cu Darul Său, spre a înţelege şi a ţine minte dogmele cele preasfinte şi deplin adevărate ale credinţei noastre celei dreptmăritoare. Amin!
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu