MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 16 IULIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

RELIGIE ORTODOXĂ 16 Iulie

Sf Sfințit Mc Atinoghen cu cei 10 ucenici ai lui; Sf Mc Iulia

În aceasta luna, în ziua a saisprezecea, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Atinoghen, care a fost episcop Pidahtoei.

Acest sfânt a trait în Sevastia Capadociei, în zilele împaratului Diocletian, si pentru faptele sale bune si pentru smerenia sa a fost facut episcop al Pidahtoei. Fiind prins si cercetat de Filomarh ighemonul, împreuna cu 10 ucenici ai sai, si rabdând multe chinuri împreuna cu dânsii, si-a primit sfârsitul prin sabie. Se povesteste ca mai înainte de a fi prins, mergând la manastirea sa, nu si-a aflat ucenicii, pentru ca erau prinsi mai-nainte. Întâmpinând cerbul, pe care îl crescuse la mânastire, l-a binecuvântat si s-a rugat ca sa nu fie vânat de vânatori nici el, nici semintia lui; ci în toti anii la pomenirea sfântului sa aduca si el, si cei ce se vor naste din el, câte un pui de cerb în dar pentru obste. Si astfel în fiecare an, la pomenirea sfântului, dupa citirea Sf. Evanghelii, venea cerbul în biserica si aducea puiul si degrab iesea. Iar crestinii strânsi acolo junghiau cerbul si se ospatau, bucurându-se în slava si cinstea sfântului.

Viaţa Sfântului Mucenic Atinoghen cu cei 10 ucenici ai săi

Pe vremea lui Diocleţian, păgânul împărat al Romei, era cumplită prigonire împotriva creştinilor. Pe atunci erau în primejdie toţi cei ce vieţuiau după Dumnezeu. Toată lumea se tulbura şi mulţi se dădeau la moarte unul pe altul, de frica împăratului; tată pe fiu, frate pe frate şi rudenie pe rudenie. Atunci a venit în Sevastia, cetatea Armeniei, un ighemon oarecare cu numele Filomarh. Acela a adunat mulţime de slujitori idoleşti şi le-a poruncit să-şi pună cununi pe cap şi să aducă jertfe cu veselie şi dănţuire necuraţilor lor zei, zicând din trâmbiţe, glăsuind din chimvale şi cântând din alăute şi din fluiere. Iar el, şezând la divan în faţa poporului, a poruncit propovăduitorului să strige astfel: „Cetăţeni şi oameni de seamă, ascultaţi porunca împăratului şi apropiaţi-vă de aduceţi jertfe zeilor".

Atunci toată mulţimea poporului a strigat, zicând: „Suntem creştini şi nu ne vom închina idolilor!" Iar ighemonul a poruncit ostaşilor să-i ucidă. Deci mulţi au murit pentru Hristos, luând cununile cereşti. După aceasta, un om, anume Nicolae, mai-marele oştilor, apropiindu-se de chinuitor, a zis: „Stăpâne, este un bărbat cu numele Atinoghen, episcop creştin, care înşeală pe mulţi la credinţa sa şi petrece în satul Pidahton". Atunci ighemonul a trimis îndată ostaşi să-l prindă. Iar Sfântul Atinoghen petrecea în post şi rugăciuni împreună cu zece ucenici ai săi, într-o mănăstire mică, aproape de satul acela, la un loc osebit şi liniştit. Şi venind ostaşii la mănăstirea lui, n-au găsit pe sfântul episcop, fiindcă se dusese de acolo cu o trebuinţă pentru nevoile mănăstirii. Deci au prins pe ucenicii lui şi, legându-i, i-au dus în Sevastia. Şi văzându-i ighemonul, a poruncit Şi ducându-se ostaşii, au căutat pe Atinoghen pretutindeni, dar nu l-au găsit. Iar Atinoghen, omul lui Dumnezeu, venind în mănăstire şi negăsind pe fraţii săi, a intrat în casa de rugăciune şi, uitându-se spre Sfânta Cruce care era acolo, a grăit cu lacrimi: „Unde sunt fraţii pe care ţi i-am încredinţat? Cine va face cu mine rugăciunile cele obişnuite lui Dumnezeu? Unde sunt ramurile cele frumoase de măslin? Nu ştiu ce li s-a întâmplat". Şi era sfântul în mare mâhnire şi umbla împrejurul mănăstirii, mirându-se şi nepricepând unde s-au dus fraţii. Şi, iată, a alergat la dânsul o cerboaică, pe care el o hrănise nu demult cu mâinile sale. Aceea cucernicindu-se la dânsul, îi săruta mâinile. Apoi a întâlnit şi pe un oarecare om cunoscut, care i-a zis: „Stăpâne sfinte, unde ai fost când ostaşii ighemonului au prins pe ucenicii tăi şi i-au dus în cetate legaţi, ca să-i muncească?"

Aceasta auzind-o sfântul, s-a umplut de bucurie şi, căutând spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai chemat la cereasca Ta împărăţie pe aleşii robii Tăi!" Deci, dând drumul cerboaicei în pustiu, s-a dus cu sârguinţă în cetatea Sevastiei la ucenicii săi. Şi ajungând în curtea ighemonului, a început a striga cu glas mare: „O, muncitorule, pentru ce m-ai furat, jefuindu-mi biserica? Dumnezeu să vadă lucrul tău cel rău pe care l-ai făcut şi să-şi îndrepte mânia Sa asupra ta". Şi îndată prinzând ostaşii pe sfânt, l-au dus înaintea ighemonului, zicând: „Iată, Atinoghen, pe care ne-ai poruncit să-l căutăm, ocărăşte foarte rău stăpânirea ta".

Iar ighemonul îndată a poruncit să-l arunce în temniţă, unde erau închişi ucenicii lui. Şi văzând sfântul pe fraţii săi, s-a bucurat foarte mult şi a zis către dânşii: „Fiii mei, pacea voastră să se înmulţească şi darul lui Hristos să fie cu voi. De vreme ce v-aţi făcut bineplăcuţi lui Dumnezeu, pentru aceea El v-a chemat la prânzul cel ceresc. Deci îmbărbătaţi-vă şi nu vă temeţi de îngrozirea muncito­rului, pentru că Domnul vă va dărui ca mâine dimineaţă să vă săvârşiţi nevoinţa şi vă veţi sălăşlui întru bucuriile raiului cu îngerii şi cu cetele sfinţilor, şi întru veselie veţi slăvi în veci pe Stăpânul cerului".

A doua zi, muncitorul a venit la judecată şi a poruncit să aducă înaintea lui pe Atinoghen şi pe cei zece ucenici ai lui. Şi fiind ei aduşi, ighemonul a zis către dânşii: „Jertfiţi zeilor, după porunca împăratului, căci de nu veţi asculta, vă voi munci cu chinuri cumplite şi vă voi pierde din viaţa aceasta, precum am pierdut mai înainte de voi pe cei ce petreceau în nesupunere şi rău au pierit acei răi". Iar Sfântul Atinoghen i-a răspuns, zicând: „O, răule ighemon, acei care zici tu că sunt pieriţi, n-au pierit; ci sunt în cer, dănţuind cu sfinţii îngeri". Ighemonul a zis: „Atinoghene, nu mă osteni, ci ascultă-mă împreună cu tovarăşii tăi, jertfeşte zeilor, ca să nu pieriţi rău". Sfântul a zis către ighemon: „O, chinuitorule fără de lege, câine prea întinat şi neruşinat, nu ne vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Fă ceea ce voieşti pentru că suntem gata să răbdăm toate pentru Dumnezeul nostru". Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit ca pe cei zece ucenici ai lui Atinoghen să-i dezbrace şi, spânzurându-i la muncire, să-i bată cumplit şi să le strujească trupurile lor cu piepteni de fier. Iar ei, suferind, grăiau: „Gata suntem de răni pentru Hristos cel fără de moarte. Nu ne vom lepăda de Tine, Stăpânul şi Dumnezeul nostru!" Deci văzând muncitorul mărimea lor de suflet cea neschim­bată şi răbdarea cea cu bărbăţie, căci ei cu nici un fel de munciri nu se biruiau, a poruncit să-i taie cu sabia. Aşa s-au sfârşit sfinţii în bună mărturisire şi au trecut cu slavă în lăcaşurile Raiului.

După uciderea celor zece sfinţi mucenici, ighemonul, întorcân- du-se spre Sfântul Episcop Atinoghen, a zis către dânsul: „Unde este Hristosul al tău, de care zici că este Dumnezeu? Pentru ce n-a venit aici şi n-a izbăvit pe ucenicii tăi din mâinile mele?" Aceasta zicând-o ighemonul, a poruncit ca şi pe el să-l spânzure gol de lemnul de muncă şi să-l bată. Deci, sfântul, fiind bătut, grăia: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că m-ai învrednicit şi pe mine a pătimi pentru numele Tău". Ighemonul a zis către dânsul: „Pentru ce Dumnezeul tău nu te izbăveşte nici pe tine din mâinile mele?" Mucenicul a răspuns: „Nelegiuitule, El m-a izbăvit şi mă va izbăvi din meşteşugirile tale cele rele". Atunci ighemonul a poruncit ca, luându-l la muncire, să-l bată cumplit peste coaste. Iar sfântul a strigat către Dumnezeu, zicând: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, mântuieşte-mă cu mila Ta!"

Atunci s-a auzit de sus un glas dumnezeiesc, zicându-i: „îndrăz­neşte alesul Meu, Eu sunt cu tine; Eu sunt Dumnezeul tău, Cel ce te păzesc pe tine!" Acest glas a fost auzit nu numai de sfânt, dar şi de slujitorii care îl munceau. Deci, îndată s-au cuprins de frică, nemaiputând să muncească mai mult pe omul lui Dumnezeu, pentru că înţepeniseră mâinile lor. Atunci, un oarecare prieten al ighemonu- lui, cu numele Filip, şezând cu dânsul, a zis către ighemon: „Oare nu ţi-am spus eu ţie mai înainte, că aceşti creştini sunt nişte vrăjitori? Pierde îndată pe acesta, ca să nu se înşele cei ce privesc la dânsul". Atunci ighemonul a osândit îndată pe mucenic la tăiere cu sabia. Iar sfântul a grăit către ighemon: „Ighemoane, mă rog ţie, porunceşte acestora să mă ducă la mănăstirea mea şi acolo să mă omoare". Şi n-a oprit ighemonul ca să fie după cererea lui.

Şi dus fiind sfântul spre mănăstirea sa, cânta oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurându-se şi veselindu-se, că sufletul său are să se dezlege de trup şi să treacă la Domnul. Şi apropiindu-se el de mănăstire, cerboaica cea zisă mai sus ieşind din pustie, a întâmpinat pe sfânt şi s-a plecat la picioarele lui, iar sfântul a zis către dânsa: „Te-ai lipsit de fraţi, iată acum te vei lipsi şi de acela care te-a hrănit pe tine. Iar Dumnezeul veacurilor să nu te dea pe tine şi seminţia ta spre vânarea vânătorilor, ci seminţia ta să-şi aducă rodul său aici întru pomenirea noastră, spre a fi junghiat şi mâncat, întru slava lui Dumnezeu, de cei ce vor veni la prăznuirea pomenirii noastre".

Atunci cerboaica, vărsând lacrimi din ochi, a căzut la picioarele sfântului, iar el, însemnând-o pe ea cu semnul Sfintei Cruci, a zis către dânsa: „Mergi cu pace în sânul pustiei". După aceea, intrând Sfântul Atinoghen în mănăstirea sa, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, primeşte în pace sufletul meu şi mă învredniceşte să fiu împreună cu fraţii mei, ca împreună să slăvim sfântul Tău nume, în toţi vecii. Şi dă, Doamne, celor ce vor cinsti cu dragoste pomenirea mea, binecuvântarea Ta cea veşnică. Tuturor celor ce se vor ruga Ţie cu pomenirea numelui meu, arată-le darul Tău şi le dă ajutor grabnic întru toate nevoile lor". Astfel rugându-se el, s-a auzit un glas din cer, zicându-i: „Astăzi vei fi cu Mine şi cu ucenicii tăi în rai şi toată dorinţa ta se va împlini".

Iar mucenicul, auzind glasul acela, s-a umplut de mare bucurie. Deci, plecându-şi cu veselie capul sub sabie şi fiind tăiat, s-a sfârşit întru Domnul, iar cinstitul lui trup a fost îngropat de credincioşi în acelaşi loc. Şi acolo se adunau creştinii în tot anul, în ziua sfârşitului lui, şi săvârşeau pomenirea lui cu prăznuire. Iar în fiecare an se făcea o mare minune, pentru că acea cerboaică pe care sfântul a hrănit-o şi a binecuvântat-o, venea după porunca lui la praznic şi aducea un pui al său spre jertfire. Apoi, lăsându-l pe el, se ducea în pustie, neoprind-o nimeni pe ea. Aceasta o făcea în toţi anii, căci ea, venind la praznic, îşi aducea puiul său, care se junghia şi se mânca de creştini, întru cinstea şi pomenirea Sfântul Mucenic Atinoghen episcopul şi a celor zece ucenici ai lui, şi spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Iulia.

Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 16 iulie.

Nu a băgat în seamă nici un îndemn al stăpânului său (păgân), de a se lepăda de Hristos și a se închina la idoli. Stăpânul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzând slujirea ei credincioasă, o cruţa.

Viața Sfintei Mucenițe Iulia Fecioara

Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deşert şi în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărţilor pe care o învăţase din copilărie. Și numai câteodată se pleca puțin spre somn în timpul nopţii şi totdeauna era galbenă la faţă, avându-şi trupul slab şi obosit de osteneală şi de înfrânare.

Când perşii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie şi o mulţime de robi. În acel timp, împreună cu alţi robiţi, a fost luată această fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, şi a fost dusă în Siria Palestinei. Acolo au vândut-o unui oarecare negustor, care era păgân. Iar fecioara, deşi era la stăpân necredincios, însă ţinea cu tărie la sfânta credinţă cea întru Hristos în care se născuse şi la obiceiurile cele bune creştineşti, cu care se învăţase de pe când era în scutece. Ea adeseori se ruga şi postea și, ajungând la anii desăvârşiţi, îşi păzea cu dinadinsul curăţia sa cea feciorească, petrecând în înţelepciune şi în multă înfrânare și, slujind stăpânului său cu credinţă, după cuvântul Apostolului: În curăţia inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor, ci, ca înaintea ochilor lui Dumnezeu făcea cu bună înţelegere toate lucrurile ce i se porunceau şi care nu erau potrivnice lui Dumnezeu şi vieţii ei celei întregi înţelepte.

Iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dânsa, pentru că stăpânul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos şi să vieţuiască în necurăţie, după obiceiul lor cel păgânesc, dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decât să se depărteze de Hristos şi să se lipsească de întreagă înţelepciunea Sa. Iar stăpânul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzând slujba ei credincioasă întru toate și cu osârdie, o cruţa. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blândeţea şi răbdarea ei, de smerenia şi de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sâmbătă şi Duminică. Iar vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deşert şi în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărţilor pe care o învăţase din copilărie. Și numai câteodată se pleca puțin spre somn în timpul nopţii şi totdeauna era galbenă la faţă, avându-şi trupul slab şi obosit de osteneală şi de înfrânare. De acest lucru stăpânul ei se mira foarte mult. Deci, văzând-o că petrece neschimbată astfel, a început a-i fi milă de dânsa, a o iubi şi a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfânta Iulia, plăcuta Sa, pleca spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.

Iar când avea mai mult de 20 de ani, stăpânul ei, fiind negustor, a voit să plece cu neguțătorie multă în Galia, pe mare. Deci a luat cu sine şi pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulţeşte prin mâinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvântat pentru dânsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preţ, a luat şi pe roaba sa, iar mai ales a lui Hristos, care era mai scumpă decât toată negustoria, şi a pornit pe mare. Și călătorind pe lângă insula care se numea Corsica, a stat acolo. Iar în insula aceea, deși erau cetăți creștinești, însă erau și păgâni mulți și când negustorul acela s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de port o adunare a păgânilor de o credinţă cu el, făcând prăznuire şi aducând jertfe zeilor. Deci s-a dus la ei cu toţi slujitorii lui şi, cumpărând un viţel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor şi au început a se veseli mâncând, bând şi dănţuind. Iar Sfânta Iulia a rămas în corabie, suspinând din adîncul inimii şi plângând pentru rătăcirea şi pierzarea acelor oameni.

Unul din adunarea aceea mergând la corabie şi văzând pe fecioara Iulia plângând şi suspinând, şi aflând că este creştină, s-a dus şi i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicându-i deosebi: „În corabia care a sosit aici este o fecioară, care huleşte pe zeii noştri şi defaimă jertfele făcute de noi pentru ei”. Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: „Pentru ce n-au ieşit din corabie la jertfe şi la prăznuirea noastră toţi ai tăi?”. Negustorul i-a spus că au ieşit toţi, dar mai-marele acela i-a zis: „Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocoreşte pe zeii noştri şi huleşte numele lor”. Negustorul a răspuns: „Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înşelăciunea creştinească şi s-o aduc la credinţa noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, şi, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă şi de foarte mare trebuinţă în slujbe, de mult aş fi pierdut-o cu diferite chinuri”.

Mai-marele acela a zis: „Acum s-o sileşti ca, împreună cu noi, să se închine zeilor şi să ia din jertfă. Pentru aceasta, sau îţi voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ţi dau pentru dânsa preţul de argint, numai să mi-o dai mie şi eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noştri”. Negustorul i-a răspuns: „Ţi-am spus că este cu neputinţă a o sili pe dânsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decât să se depărteze de credinţa sa. Iar ca să ţi-o vând, nici aceasta nu este cu putinţă; căci, chiar de ai voi să-mi dai toată averea ta pentru dânsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, şi averile mele se înmulţesc prin mâinile ei; de aceea i le-am încredinţat ei pe toate”.

Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rânduit să facă masă mai mare pentru oaspeţi și au îmbătat foarte pe acel negustor care era stăpânul Iuliei. Iar după ce acela s-a îmbătat şi a adormit, asemenea s-au îmbătat şi toţi cei ce erau cu el, atunci nelegiuiţii păgâni ai acelei insule, alergând la corabie, au scos pe Sfânta Iulia la mal şi au pus-o înaintea mai-marelui lor. Și a zis acela către dânsa: „Fecioară, jertfeşte zeilor, căci eu voi da stăpânului tău pentru tine preţul, cât va voi, şi-ţi voi da şi ţie libertatea”. Sfânta a răspuns: „Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conştiinţa curată, iar de rătăcirea voastră mă îngețoșez”.

Atunci mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz. Și zicea muceniţa: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz şi scuiparea feţei Sale, apoi oare nu voi răbda şi eu acestea pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe faţa mea!”. Iar muncitorul a poruncit s-o tragă de păr şi, dezbrăcând-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Iar muceniţa, fiind bătută, striga: „Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpânul meu a răbdat cunună de spini şi răstignirea pe Cruce, se cade ca şi eu, roaba Lui, să fiu părtaşă şi următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăţia Sa”.

Apoi muncitorul a poruncit să-i taie fecioreștii ei sâni, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Și vrând muncitorul s-o piardă mai înainte de a se deştepta din somn stăpânul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce şi să răstignească pe muceniţă, ca altădată evreii pe Hristos. Iar Sfânta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuşi Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.

Și fiind ea spânzurată pe cruce şi apropiindu-se de sfârşit, stăpânul ei s-a deşteptat din somn şi, văzând-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Iar când sfântul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti, s-a văzut de toţi zburând din gura ei o porumbiţă mai albă ca zăpada, înălţându-se spre cer. S-a văzut încă la dânsa, de către cei ce o munceau, şi o arătare îngerească. Deci mare frică a căzut peste ei și au fugit de acolo, rămânând numai trupul sfintei, spânzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, până ce a rânduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.

Nu tocmai aşa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Margarit, iar acum se numeşte Gorgon. Acolo era o mănăstire de călugări, cărora, arătându-li-se îngerul, le-a spus toate cele despre Sfânta Muceniţă Iulia, poruncindu-le să meargă repede cu corabia la acea insulă şi să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei muceniţe, ca, aducându-l în mănăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Iar monahii, intrând în corabie şi ridicând pânzele, au pornit. Și ajungând la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborând ei de pe cruce sfântul trup, l-au învelit cu pânze curate, iar sânii ei cei tăiați i-au găsit lepădați puţin mai departe de ea, lângă o piatră şi, luându-i, i-au lipit pe trup la locul lor.

Și ducând-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mănăstire şi au pus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a întărit pe roaba Sa spre o nevoinţă mucenicească ca aceea. Și se dădeau de la mormântul ei tămăduiri de toate neputinţele. Așijderea se făceau minuni şi la locul unde a pătimit, căci înştiinţându-se creştinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit chiar acolo o biserică mică – locul fiind strâmt într-un deal ascuțit –, în numele ei. Iar în locul unde au fost aruncați sânii ei, acolo a curs de sub o piatră apă vie şi dătătoare de tămăduiri; căci toţi neputincioşii câţi beau din acea apă sau se spălau cu ea, câştigau sănătate.

Încă și această minune se făcea în toți anii la ziua pomenirii ei, că piatra aceea, de care se atinseseră sânii sfintei și de sub care a curs izvorul, izvora din ea picături de lapte şi de sânge, ca niște sudori, întru mărturisirea fecioriei şi a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca și cu niște lapte de curăţia fecioriei şi s-a roşit cu sângele cel vărsat pentru Hristos. Acele picături ce ieşeau din piatră curgeau toată ziua, de dimineaţă până seara, iar cei ce se ungeau cu ele, de asemenea câştigau tămăduire.

Iar după ce au trecut mulţi ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei muceniţe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit şi a început a cădea. Drept aceea, pentru că acel loc era foarte strâmt, oamenii voiau să zidească sfintei pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintâi, o biserică nouă şi mai mare. Și când au pregătit ei pietrele, cărămizile, varul şi toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia, dimineaţa au aflat toate acelea la locul dintâi, unde fusese biserica cea veche, şi zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune. Iar după o vreme le-au mutat iarăşi pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar noaptea iarăşi s-au mutat de acolo la locul cel dintâi; și au văzut străjerii o fecioară prea luminoasă, șezând într-un car cu doi boi albi și punând materialul cel pregătit spre aceea zidire şi ducându-l la locul cel dintâi. Atunci ei au cunoscut ei că sfânta binevoieşte ca biserica să se înnoiască pe locul său cel dintâi. Deci au făcut după bunăvoirea ei.

Se făceau încă şi alte minuni în amândouă insulele, la Corsica şi la Gorgon, până ce au fost luate de acolo cinstitele ei moaşte şi au fost mutate la Brixia. Dar și după mutarea moaştelor, poporul din Corsica, alergând cu credinţă la biserica sfintei, nu se lipsește de ajutorul ei şi oamenii se păzesc nerisipiți de năvălirile vrăjmaşilor, cu sfintele ei rugăciuni şi cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.


VA URMA