MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

ISTORIE PE ZILE 15 Iulie

A. 1.

Evenimente

·         1099: Ierusalimul este cucerit după lupte sângeroase în care cruciații sunt conduși de Godefroy de Bouillon. La 15 iulie 1099 trupele aliate ale Primei Cruciade au cucerit Ierusalimul din mîinile califului Egiptului. Cruciaţii s-au apropiat de Ierusalim în număr de doar 20.000, şi aceştia istoviţi de doi ani de război, boli, foame etc. Comandanţii principali rămaşi au fost Raymond de Toulouse, Robert de Normandia şi Godfrey de Bouillon, la care s-a alăturat mai apoi Tancred. Atunci a sosit ajutor de la genovezi şi pizani, care au adus produse şi unelte necesare pentru asediu. Cruciaţii au nimicit foarte mulţi musulmani şi au distrus în cetatea tot ce amintea de islam. S-au iscat neînţelegeri între cruciați pe seama organizării administrative a Ierusalimului, o partidă era pentru crearea unei republici bisericeşti cu patriarhul în frunte, cea din urmă, care a şi cîştigat, pleda pentru o administrare feudală obişnuită. Raymond şi Robert, din considerente moral-religioase au refuzat conducerea cetăţii. Aceasta i-a revenit lui Godfrey de Bouillon, fratele căruia stăpînea Edessa. Bineînţeles două formaţiuni statale în frunte cu occidentali, dar mai ales din aceeaşi familie, era foarte nepotrivită pentru interesele Imperiului Bizantin, la care se adaugă şi stăpînirea lui Bohemond asupra Antiohiei (vrajba dintre bizantini şi normanzi, reprezentantul cărora era cel din urmă). Începutul primei cruciade este legat de cuvîntarea papei Urban II la sinodul de la Clermont (noiembrie 1095). Însă rolul papei pentru declanşarea cruciadei a fost destul de restrîns: el a promis că biserica va proteja proprietatea cruciaţilor, a cerut să fie încetate războaiele interne şi a poruncit episcopului Ademar (+1098, în timpul asediului Antiohiei) să fie legatul papal în cruciadă. Ideea unei cruciade a devenit foarte populară, atît printre oamenii din clasele superioare, cît şi printre oamenii simpli – unii ademeniţi de BANI şi putere, cei din urmă – de propovăduirile despre eliberarea locurilor sfinte de păgîni, sau pur şi simplu de dorinţa de război şi aventuri.

·         1149: Este reconstruita Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Biserica a fost arsă de persani în 614, reconstruită apoi de Modestus pentru a fi o dată în plus distrusă de califul Al-Hakim Bi-Amr în 1009; după aceea, a trecut printr-o reconstrucție generală în timpul stăpânirii cruciaților în secolul al XII-lea, si mai apoi a fost renovată repetat de-a lungul timpului până azi; biserica actuală e reconstrucția care datează din 1810, după ce în 1808 a fost mistuită de un incendiu. Locul este venerat ca fiind Golgota, dealul pe care Isus a fost crucificat,și se spune că a colo este și locul în care Isus a fost înmormântat (sepulcrul), însă istoricii contestă tradiția care e relativ tardivă (biserica creștină din Ierusalim până la finele secolului III se pare că indica o altă localizare pentru Golgota), apărută o dată cu implicarea împăratului Constantin I.

·         1235: Împăratul Frederic al II-lea s-a căsătorit la Worms cu Isabella a Angliei, sora regelui Henric al III-lea. Frederic al II-lea (n. 26 decembrie 1194 în Jesi lângă Ancona – d. 13 decembrie 1250 în Castel Fiorentino lângă Lucera) din dinastia Staufenilor (descendent al lui Frederic I Barbarossa), a fost fiul împăratului Henric al VI-lea și Constanței de Sicilia. Frederic a fost ales „Rex Romanorum” (rege al Romei) după dorința tatălui său, ceea ce i-a ușurat ascensiunea în anii 1211- 1215 pe tronul de împărat, fiind unanim recunoscut după moartea împăratului Otto al IV-lea din dinastia Welfilor (1175-1218). Frederic al II-lea a fost denumit frecvent stupor mundi („mirarea lumii”) pentru că era un om învățat, vorbind mai multe limbi, după unii istorici: italiana, franceza, latina, greaca, germana și limba arabă. El este numit ca o Creatură de minune între monarhii germani din evul mediu, fiind numit de umanistul și istoricul elvețian Jacob Burckhardt (1818-1897) și ca primul om modern pe tron. Această denumire de „om modern” i-a fost atribuită datorită metodelor moderne folosite de el de obținere și menținere a tronului imperial.

·         1240: Victoria armatelor rusești conduse de tânărul cneaz Alexandr Nevski asupra armatelor suedeze (Bătălia de pe Neva). Mare Print de Novogorod si Vladimir (incepand din 1252), Alexandru s-a nascut, daca este sa ne luam dupa scrierile stravechilor cronici rusesti, la 30 mai 1219, la Pereaslavl, ca fiu al cneazului Iaroslav Vsevolodici. Desi era sa cada de multe ori victima incursiunilor intreprinse de hraparetii urmasi ai lui Ginghiz-Han, soarta a vrut ca fiul lui Iaroslav sa scape cu viata. Nu intamplator, el a fost inca din frageda copilarie foarte credincios, petrecandu-si ore in sir in rugaciune si fiind convins ca pronia divina il apara de rau. Moartea prematura a lui Teodor, fratele mai mare al lui Iaroslav, a facut ca greutatea domniei sa se sprijine pe umerii acestuia din urma, care a devenit Mare Print de Kiev si conducatorul Rusiei. Potrivit uzantelor, lui Alexandru i-a revenit fieful Novgorod si, la nouasprezece ani, in 1239, el s-a casatorit cu fiica unui feudal rus, printul de Polotsk. A fost desigur o uniune dinastica, intrucat tanarului se pare ca nu-i era pe plac domnita, de vreme ce prefera sa-si petreaca timpul alaturi de curtenii sai, in ospete si la vanatoare, deseori infruntand ursii inarmat doar cu o prastie! Pe cand abia depasise varsta adolescentei, printul a primit misiunea sa apere meleagurile nordice ale Rusiei de agresorii suedezi, lituanieni si germani, care, sub pretextul organizarii unei cruciade impotriva triburilor pagane din zona Balticii, voiau de fapt sa supuna orasele rusesti. Regele Erik al Suediei adunase o mare armata, punand-o sub comanda ginerelui sau, Birger. Dupa ce ostirea suedeza a debarcat la confluenta raurilor Ingria si Neva, Alexandru, desi avea o armata net inferioara numeric, i-a atacat prin surprindere pe invadatori, intr-o zona mlastinoasa, la 15 iulie 1240. Inclestarea s-a declansat la apusul soarelui, cand suedezii au intrat in bataia sagetilor rusesti, trezindu-se incoltiti de luptatorii iviti din smarcuri. In fruntea razboinicilor sai, Alexandru s-a avantat in lupta, ranindu-l, cu o lovitura de sulita, pe Birger. Rusii au distrus podul peste Neva, taind retragerea suedezilor si astfel lupta s-a transformat intr-un adevarat macel.

·         1410: Bătălia de la Grunwald: Înfrângerea cavalerilor teutoni de către forțele unite ale polonilor și lituanieni sprijiniți de ruși, cehi, moldoveni, tătari. Armatele s-au așezat pe poziții în zori. La prânz, forțele lituaniene un declanșat un asalt violent asupra flancului stâng teutonic de lângă satul Tannenberg (Stębark). Cavaleria ușoară lituaniană a fost sprijinită de atacul câtorva steaguri polonezi de cavalerie grea pe flancul drept al teutonilor. Cavaleria grea teutonă a contraatacat pe ambele flancuri și a început o luptă feroce. După mai mult de o oră, cavaleria ușoară lituaniană au efectuat o manevră înșelătoare de retragere spre mlașinile și pădurile din spatele pozițiilor de pornire. Această manevră era folosită deseori de mongolii cu care lituanienii se confruntau în estul Marelui Ducat. Vytautas, care câștigase o vastă experiență în luptele cu mongolii, a folosit această stratagemă la Grunwald. Pe câmpul de luptă, pe flancul lituanian, au rămas numai trei steaguri din Smolensk sub comanda lui Semen Lingwen, fratele regelui Jagiełło și vărul lui Vytautas cel Mare. Unul dintre steaguri a fost complet distrus în luptă, în vreme ce restul au reușit, cu ajutorul rezervelor poloneze dehusari, să spargă liniile teutone și să se retragă spre liniile poloneze. Cavaleria grea teutonă a început să urmărească în mod dezorganizat lituanienii care se retrăgeau strategic, ceea ce avea să se dovedească o greșeală fatală. Cavalerii au pătruns în zonele mlăștinoase, unde Vytautas își reorganizase trupele și de unde a repornit atacul. În același timp, pe flancul drept polonez au continuat luptele violente. După câteva ore, se părea că teutonii încep să câștige supremația pe câmpul de luptă. Ioannes Longinus relatează că Marele Maestru Ulrich von Jungingen a condus personal atacul împotriva celei mai puternice unități poloneze – steagul ținutului Kraków. Rânduri polonezilor au început să dea înapoi, iar drapelul lor de luptă a căzut în mâna teutonilor. În scurtă vreme însă, drapelul a fost recâștigat de unitățile de rezervă poloneze intrate în luptă la ordinul regelui polonez. Sosirea trupelor odihnite le-a permis polonezilor să respingă atacul inamic. În acest timp, rezervele lui Ulrich von Jungingenerau încă ocupate cu urmărirea lituanienilor aflați în retragere. Când aceste rezerve s-au reîntors pe câmpul de luptă, era prea târziu să mai poată organiza o șarjă victorioasă, iar forțele teutonilor au început să se retragă. După câteva ore de luptă, Marele Maestru a a hotărât să-și adune toate forțele într-o singură linie de atac. În același timp, lituanienii lui Vytautas s-au reîntors pe câmpul de bătaie și au reintrat în luptă. În acel moment au intrat în luptă năvălind din pădurile înconjurătoare și infanteria lituaniană , teutonii fiind brusc depășiți numeric. Ulrich von Jungingen a condus personal atacul a 16 steaguri de cavalerie grea din rezervă. În acel moment și polonezii au aruncat în luptă ultimele rezerve în sprijinul steagurilor obosite. În ciuda rezistenței puternice, cele 16 steaguri de sub conducerea Marelui Maestru au fost încercuite. Teutonii au suferit pierderi grele, însuși Ulrich von Jungingen căzând pe câmpul de luptă, pare-se că răpus de pedestrașii țărani polonezi. Teutonii, după uciderea comandantului lor suprem, au început să se retragă în dezordine spre tabăra lor întărită. O parte dintre teutonii aflați în retragere au căutat adăpost în păduri, unde au fost urmăriți de unitățile de cavalerie polono-lituaniană, în timp ce cei care s-au retras către tabăra întărită de lângă satul Grunwald au încercat să organizeze rezistența folosind tactica tabororurilor: zona a fost înconjurată cu care legate între ele cu lanțuri, totul funcționând ca o fortificație mobilă. În scurtă vreme însă, linia de apărare a fost străpunsă de polonezi și a început măcelul. Conform autorului anonim al Cronicii conflictului regelui Poloniei Ladislaus cu teutonii din Anno Domini 1410, în zona taberei erau mai multe cadavre decât pe restul câmpului de bătaie. Urmărirea cavalerilor teutoni care fugeau a continuat până la căderea întunericului. În ciuda superiorității tehnologice a Cavalerilor teutoni – a fost primă bătălie din Europa Răsăriteană în care a fost folosităartileria – numărul mai mare și superioritatea tactică a polono-lituanienilor s-au dovedit zdrobitoare. Înfrângerea Cavalerilor teutoni a avut un răsunet internațional. După unele aprecieri, 8.000 de cavaleri au căzut în luptă, iar alți 14.000 au fost luat prizonieri. Cei mai mulți dintre cei 250 de membri ai Ordinului Teutonic, inclusiv cei mai mulți conducători, au fost uciși. În afară de Marele Maestru al Ordinului, Ulrich von Jungingen, au mai fost uciși Marele Mareșal Friedrich von Wallenrode, Marii Komturi (Comandanți)Kuno von Lichtenstein și Albrecht von Schwartzburg, Marele TrezorierThomas von Merheim și alții. Markward von Salzbach, Komturul de Brandenburg și primarul Schaumburg din Sambia au fost decapitați pe câmpul de luptă la ordinul lui Vytautas cel Mare. Singurul conducător de rang înalt al Ordinului care a scăpat a fost Komturul de Elbing, Werner von Tettinger. Măcelărirea unui așa mare număr de cavaleri aristocrați era ceva neobișnuit pe câmpurile de luptă medievale. Acest fapt a fost posibil datorită participării la luptă a infanteriștilor țărani. Spre deosebire de nobili, țăranii nu primeau nici o recompensă pentru cavalerii luați prizonieri și, astfel, ei nu aveau nici un interes să-i prindă vii pe teutoni. După bătalie, forțele polono-lituaniene au rămas trei zile pe câmpul de luptă. Toți nobilii de rang superior uciși în luptă au fost ingropați în morminte individuale, iar trupul lui Ulrich von Jungingen, acoperit cu mantia regală, a fost trimis la Marienburg. Restul celor morți au fost depuși în câteva gropi comune. S-a speculat îndelung asupra motivelor care l-au făcut pe Jagiello să înârzie atât de mult pe câmpul de luptă și să nu pornească imediat în urmărirea restului de unități inamice. După trei zile, armata polono-lituaniană s-a deplasat către castelul Marienburg, pe care l-au asediat în cele din urmă. În cele trei zile lăsate răgaz, teutonii au avut timp să-și organizeze apărarea. După câteva săptămâni de asediu, în care devenise evident că fortificațiile nu vor putea fi cucerite, Marele Duce Lituanian a părăsit câmpul de luptă. Șleahticii din Małopolska doreau și ei să se întoarcă pe moșiile lor până la începerea secerișului. Regele polonez a fost obligat să ridice asediul. În timpul luptelor au fost luați mai multe sute de prizonieri. Cea mai mare parte a mercenarilor a fost eliberată după bătălie, cu condiția ca să se reîntiarcă la Cracovia pe 29 septembrie 1410. Au fost eliberați și câțiva cavaleri teutoni, care au fost trimiși să caute bani pentru răscumpărarea camarazilor lor. Recompensele cerute au fost împovăratoare pentru bugetul Ordinului teuton. De exemplu, pentru un mercenar numit Holbracht von Loym au trebuit să fie plătiți de 60 de ori numărul a 150 de groși praghezi, adică aproape 300 de kilograme de argint pur, o valoare extrem de ridicată în toate timpurile. Cu armata învinsă, cu mercenarii neplătiți, noul Mare Maestru Heinrich von Plauen cel Bătrân nu avea cum să continue lupta, în special după cea mai mare parte a orașelor de sub stăpânirea teutonilor au jurat credință regelui Poloniei. După recucerirea orașului răsculat Danzig, teutonii au început negocierile de pace. Tratatul de pace de la Torun a fost semnat pentru a pune capăt războiului. Polonia a anexat ținutul Dobrzyń iar Lituania a recuperat Samogiția. Tratatul de pace s-a dovedit o înfrângere diplomatică a polono-lituanienilor, care nu au reușit să transforme marea victorie militară într-o victorie politică de amploare – desființarea Ordinului teutonic. Masacrarea celor mai mulți cavaleri teutoni pe câmpul de luptă a lăsat Ordinul cu prea puține forțe pentru apărarea teritoriilor stăpânite. Din acel moment, Marele Maestru a trebuit să se bazeze pe mercenari pentru a ține sub control ce zone mai stăpânea, o sarcină bugetară care avea să se dovedească extrem de grea. Deși Heinrich von Plauen cel Bătrân, succesorul lui Ulrich von Jungingen, a reușit să-și salveze statul de la prăbușirea definitivă, el a trebuit să facă față opoziției orășenilor, cavalerilor și chiar a camarazilor din Ordin. În scurtă vreme, teutonii au pierdut sprijinul popular datorită conflictelor interne și a creșterii impozitelor, ceea ce a dus câteva decenii mai târziu la formarea Confederației Prusace de opoziție. A apărut o serie de conflicte, care a culminat cu izbucnirea războiului de 13 ani (al orașelor), încheiat cu o nouă înfrângere a Ordinului.

·         1497: A început construcția bisericii Curții domnești de la Piatra Neamț, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504). Lucrările au fost finalizate la 11 noiembrie 1498.

·         1514: Bătălia de la Timișoara: Conflict armat între răsculaţii transilvăneni şi oastea voievodului Ioan Zápolya (1510 – 1526). Papa Leon X (1513 – 1521) a lansat un apel la cruciada antiotomană, idee susţinută şi popularizată de arhiepiscopul de Strigoniu, Toma Bakócz. La chemarea primatului s-au înrolat mulţimi de oameni, din toate categoriile sociale, în special ţărani şi orăşeni săraci, care întrevedeau în cruciadă o şansă în ameliorarea situaţiei în care se aflau. În perioada 16 aprilie – 24 aprilie 1514 s-au strâns pe Câmpia Rákos, de lângă Buda, în jur de 40 000 de oameni, în fruntea cărora a fost numit comandant nobilul secui Gheorghe Doja. Alături de aceasta, s-au format şi alte tabere, la Alba Regală, Kalocsa, Oradea şi în alte oraşe transilvănene. Speriaţi de eventualitatea înarmării ţăranilor şi, mai ales, din cauza reducerii mâinii de lucru, nobilii au cerut măsuri pentru stoparea acestui fenomen. Toma Bakócz a hotărât dizolvarea oastei de la Buda şi le-a cerut oamenilor să se întoarcă la casele lor, în caz contrar vor fi excomunicaţi. Rezultatul a avut un efect contrar aşteptărilor, cei mai mulţi s-au răsculat împotriva autorităţilor, iar Gheorghe Doja a trecut de partea răsculaţilor, organizându-i ca pe o oaste profesionistă. Aceasta a fost împărţită în trei grupuri: unul, condus de Ambrosiu Szálereszi, rămâne la Rákos pentru a supraveghea oastea nobiliară, altul, împărţit la rândul lui în trei, este trimis în nord şi sud pentru a răscula ţărănimea, iar cel mai important, la comanda căruia se aflau fraţii Gheorghe şi Grigore Doja, trece Tisa şi pătrunde în Transilvania. Aici, oastea urmează trei direcţii: spre Crişul Alb şi văile Mureşului şi Someşului. Primele forţe nobiliare sunt înfrânte de către fraţii Doja, la Apateu, Nădlac şi Cenad (episcopul Nicolae Csáki şi comitele Petru Ravazdy sunt ucişi în chinuri). În mai – iunie 1514 sunt cucerite localităţile din Vestul Transilvaniei: Szeghed, Cenad, Nădlac, Şiria, Lipova şi Arad, iar preotul Laurenţiu Mészároş ocupă Clujul, Turda, Dej sau Bistriţa. Toată Transilvania a fost cuprinsă de revolte ale nemulţumiţilor. Nobilii s-au repliat în jurul voievodului Ioan Zápolya, care pregăteşte armata. Doja, aşteptându-se la o confruntare cu oastea Transilvaniei, îşi aşază oastea între Lipova şi Timişoara. Răsculaţii au început asediul Timişoarei, bombardează zidurile şi încearcă să abată cursul râului Bega cu ajutorul unor şanţuri. Cetatea, comandată de comitele Ştefan Báthory, rezistă. Armatele nobiliare se repliază şi înconjoară pe asediatori. În ziua de 15 iulie 1514 se dă lupta hotărâtoare. Detaşamentele ţărăneşti, conduse de fraţii Doja şi Laurenţiu Mészároş, atacă, dorind să iasă din încercuire, dar, inferioare numeric şi prost echipate, sunt nimicite de cavaleria lui Zápolya. Cu excepţia conducătorilor, toţi prizonierii sunt ucişi. Gheorghe Doja şi ceilalţi comandanţi sunt executaţi, la 20 iulie 1514, în chinuri. Cele mai importante urmări ale acestei mişcări au fost reactualizarea înţelegerii naţiunilor privilegiate, Unio Trium Nationum, şi legarea ţăranilor de glie, prin Tripartitum-ul lui Ştefan Werböczi. Evenimentele din 1514 au slăbit mult Regatul Ungariei, el nu a mai putut face faţă atacului otoman şi, în bătălia de la Mohács (1526), armata a fost zdrobită şi statul desfiinţat (1541).

·         1643:  Capitanul olandez Martin Geritson Fritz, de pe vasul Castracum, a descoperit Insula Sahalin.

·         1653: Se desfasoara  lupta de la Sirca, in urma careia  Gheorghe Stefan il infrange pe Vasile Lupu silindu-l sa se retraga peste Nistru si si sa ceara sprijinul  cazacilor lui Timus Hmelnitki  care intra in Moldova si ocupa Suceava.

·         1799, căpitanul francez Pierre-François Bouchard a descoperit ,,Piatra din Rosetta”, o stelă egipteană datând din anul 195 î.Hr. mai precis din timpul domniei faraonului Ptolemeu al V-lea, stelă care a permis descifrarea hieroglifelor egiptene de către celebrul cercetător  francez Jean-François Champollion. Piatra a fost descoperită în oraşul egiptean Rosetta, situat în delta Nilului, în apropierea Mării Mediterana, în timpul expediţiei franceze, conduse de Napoleon Bonaparte în Egipt. Piatra este din granit negru, are formă rectangulară și are trei inscripţii, în trei scrieri antice diferite, anume în hieroglifică, demotică şi greacă. Ea a fost descoperită în timpul lucrărilor la un fort, fiind găsită în fundația unei vechi cetăți arabe, unde fusese folosită ca și material de construcție. Importanța acestei pietre a fost sesizată imediat, deoarece textul grecesc de pe stelă specifică explicit că în toate cele trei versiuni este vorba despre același text. Între anii 1799 si 1801, piatra a fost păstrată și studiată la Cairo, unde au fost realizate și primele sale copii, iar în anul 1801, la retragerea armatei franceze, a fost reținută de către trupele engleze staționate în Egipt, apoi a fost dusă în Anglia și expusa la British Museum, unde se află și astăzi.

·         1815, Imparatul  Napoleon  s-a predat  la bordul navei de razboi engleze Bellerophon. Napoleon a fost exilat pe insula Sfânta Elena. Născut în Corsica, Napoleon şi-a petrecut ultimii şase ani din viaţă pe insula Sfânta Elena, sub supraveghere britanică.

·         1845: In Singapore apare primul numar al unuia dintre cele mai vechi ziare de limba engleza care a supravietuit pana astazi: “The Straits Times”.

·         1858: Au fost tipărite în Moldova, primele mărci poștale. Acestea erau vestitele "Cap de bour" a căror primă emisiune cuprindea patru timbre. De aceea ziua de 15 iulie este si Ziua marcii postale romanesti.

·         1888: A aparut ziarul Adevărul. Este un cotidian central înființat în 1888 de Alexandru Beldiman  care a apărut la Bucuresti până la 21 noiembrie 1916  și, după Primul razboi Mondial, de la 3 ianuarie 1919 până la 30 decembrie 1937.  În primele zile de după Revolutia din 1989, ziarul Scînteia, oficios al PCR, și-a schimbat denumirea mai întâi în „Scînteia Poporului” (sub care au apărut 2 numere), iar apoi în „Adevărul”, comitetul redacțional rămânând inițial același.

·         1888:  Stratovulcanul Muntele Bandai a erupt omorând aproximativ 500 de oameni, în prefectura Fukushima, Japonia. Muntele Bandai, de asemenea cunoscut și ca Aizu-Bandai-san, Aizu-Fuji și Aizu-ne, este un stratovulcan de pe Insula Honshū, Prefectura Fukushima, Japonia. Muntele Bandai este vulcanul cu cea mai mare înălțime a norului de erupție (peste 6000 m). Într-o erupție majoră din 15 iulie 1888, partea de nord și est a calderei sale s-a prăbușit într-o alunecare de teren masivă, formând două lacuri, Hibara-ko și Onogawa-ko, precum și mai multe lacuri minore numite Goshiki-numa, sau Cinci Lacuri colorate. Erupția a durat doar două ore. Lacurile formate de acest cataclism au devenit cunoscute ca Urabandai sau Bandai-kōgen, și au devenit o destinație turistică populară.

·         1895 -  În această zi Rudolf Diesel a aplicat la Oficiul de Patente American pentru a îşi autentifica motorul cu combustie internă care îi poarte numele. Cererea sa a primit certificatul de originalitate în luna August 1898, francezul cu gene germane devenind astfel inventatorul acestui tip de motor tot mai popular în ultimele decenii (ca principiu de funcţionare, nu ca aplicaţie în sine). Motorul pe care Diesel l-a inventat, destul de primitiv ca funcţionare, format dintr-un piston lung de 3 metri şi o cameră de ardere. Acesta a fost primul motor care nu avea nevoie de scânteie pentru a se aprinde, arderea fiind declanşată prin compresie. Faţă de motoarele pe aburi, care aveau o eficienţă de 10% (adică doar 10% din căldura degajată rezulta în mişcare) motorul Diesel avea o eficienţă de 75%, fiind un pas uriaş. Nu vă gândiţi însă că acest motor putea fi montat pe automobile, fiind mult prea mare şi primele sale aplicaţii au fost ca pompe pentru apă, generatoare de energie electrică, în mine, în uzine şi prima data pe navele transoceanice. Ulterior motoarele Diesel, mult îmbunătăţite însă, au propulsat camioane şi apoi automobile personale.

·         1913:  Se desfasoara Conferinta de pace de la Bucuresti prin in urma careia Romania primeste “Cadrilaterul” (sudul Dobrogei), ocupat de Bulgaria.

·         1922: A fost creat "Partidul Comunist Japonez".

·         1933: A fost semnat, la Roma, Pactul de înţelegere a celor patru puteri (Anglia, Franţa, Germania, Italia), prin care se urmărea instaurarea unui directorat al acestor tari  în problemele europene. În cele din urmă, pactul a eşuat.

·         1936: A apărut, la București, săptămânalul "Cuget clar", revistă de direcție literară, artistică și culturală, sub conducerea lui Nicolae Iorga.

·         1940:  Hitler ii adreseaza regelui Carol al II-lea o scrisoare prin care ii cere, pe un ton ultimativ, sa faca unele concesii Ungariei horthyste.

·         1946: In Romania se da un  Decretul-lege privind alegerile pentru Adunarea Deputatilor,  prin care se prevede ca dreptul de vot este universal, egal, direct si secret pentru toti cetatenii tarii de la varsta de 21 de ani in sus (se acorda pentru prima data in istoria Romaniei dreptul de a alege si a fi ales pentru femei si militari). S-a  desfiintat  Senatul si  a fost  infiintata  Adunarea Deputatilor, parlament unicameral, in care puteau fi alesi deputati, cetatenii cu varste de peste 25 de ani. Se interzicea  dreptul de a alege si a fi alesi “dusmanilor poporului”, “elementelor fasciste, hitleriste, legionare”, celor care au ocupat “functii de raspundere in aparatul de stat al maresalului Ion Antonescu sau care au cerut sa lupte voluntar impotriva Natiunilor Unite” etc.Prin introducerea sistemului unicameral si anularea prerogativei Regelui de a dizolva Parlamentul este incalcata Constitutia din 1923, repusa in vigoare in 1944.

·         1955: 18 laureați ai Premiului Nobel semnează o declarație împotriva armelor nucleare; mai târziu declarația a fost semnată de alți 34 laureați Nobel. Premiile Nobel au fost create de savantul și omul de afaceri suedez Alfred Nobel (1833 – 1896), inventatorul dinamitei (1867), care, în testamentul său, a întemeiat o fundație cu scopul ca veniturile imensei sale averi să fie oferite în fiecare an „sub formă de premii celor care, în anul precedent, au adus cele mai mari servicii umanității„.Alfred Nobel (n. 21 octombrie 1833, Stockholm – d. 10 decembrie 1896, San Remo, în Italia) a fost un chimist, inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, el a inventat dinamita și a întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel.

·         1958: A apărut, la București, sub conducerea lui Mihai Beniuc, revista "Luceafărul", organ de presă al Uniunii Scriitorilor din România.

·         1962: Reprezentativa feminină de handbal a României a cucerit titlul suprem la cea de-a doua ediție a Campionatului Mondial, desfășurat în România, între 8 și 15 iulie.

·         1964: S-a înființat, la București, studioul cinematografic "Animafilm".

·         1973: La Roma, tânărul în vârstă de 17 de ani, John Paul Getty III a fost răpit. Autorii au cerut o răscumpărare de 17 milioane de lire sterline. Bunicul său, miliardarul Jean Paul Getty a refuzat plata și a primit un plic conținând o șuviță de păr și o ureche umană. În cele din urmă bunicul a negociat recompensa la suma de 2 milioane de lire sterline, iar Getty III a fost găsit viu în sudul Italiei, pe 15 decembrie 1973.

·         1975: A avut loc primul zbor cosmic, cu primul echipaj Soiuz-Apollo din istoria cosmonauticii.

·         1992: Au fost stabilite relații diplomatice între România și Kazahstan.

·         1997: Slobodan Milošević este ales președinte al RF Iugoslavia. Este învestit în funcție la 25 iulie 1997. Slobodan Milošević (20 august 1941, Požarevac, Serbia sub ocupație militară germană – 11 martie 2006, Haga, Țările de Jos) a fost președinte al Serbiei și al Republicii Federale Iugoslavia, și de asemenea al Partidului Socialist Sârb. A fost una din figurile marcante ale războiului din Iugoslavia în anii ’90 si războiului din Kosovo în 1999. A fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internațional al Națiunilor Unite pentru crime împotriva umanității și o gravă încălcare a Convenției de la Geneva. După demonstrații și greve ce au urmat alegerilor prezidențiale din octombrie 2000, el s-a recunoscut înfrânt și a demisionat. Un an mai târziu, Milošević a fost extrădat pentru a se prezenta în fața Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, însă va muri după 5 ani de închisoare doar cu 50 de ore înaintea declarării verdictului. Milošević, suferind de boli grave ale inimii, de tensiune și diabet, a murit în urma unui atac în condiții neelucidate. Unii dintre susținătorii lui cred ca a fost omorât în închisoare înainte de a se pronunța un verdict.

·         1999: Generalii Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac au fost condamnaţi la câte 15 ani de închisoare, pentru omor deosebit de grav, în procesul revoluţiei de la Timişoara, Curtea Supremă de Justiţie (CSJ) hotărând ca ei să plătească, împreună cu MApN, 33,264 miliarde de lei persoanelor rănite şi rudelor celor ucişi în decembrie 1989. Pe 16 septembrie 2010, Chițac a fost eliberat din Spitalul Penitenciar Jilava, după ce a obținut acordul instanței pe motive medicale. Pe 1 noiembrie 2010, fostul general-colonel în rezervă Mihai Chițac, care peste trei zile ar fi împlinit 82 de ani a murit la Spitalul Militar din Capitală în urma unui stop cardio-respirator. La 20 mai 2014, după cinci ani din cei 15 ani de închisoare la care a fost condamnat, Victor Stănculescu a fost eliberat condiționat.

·         2003: Ia naștere proiectul ro.wp, versiunea românească a proiectului Wikipedia.
* 2016: Are loc o lovitură de stat în Turcia organizată de un grup de militari din cadrul Forțelor armate.

Nașteri

·         1573: Ingo Jones, arhitect englez, restauratorul catedralei St. Paul din Marea Britanie (d. 1652)

·         1606: S-a nascut genialul pictor olandez Rembrandt van Rijn (”Lectia de anatomie”, “Rondul de noapte”, “Pelerinii din Emaus”); (d. 4.10.1669). Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden – d. 4 octombrie 1669, Amsterdam) a fost un pictor și gravor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru și pentru desenele și gravurile sale. A trăit în epoca ce s-a numit „vârsta de aur olandeză„, timp în care cultura, știința, comerțul și influența politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri și peste 2000 desene. Maestru al tehnicei de clar-obscur, Rembrandt a fost „singurul pictor care și-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenușa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis” (Élie Faure).
* 1646: Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (15 iulie 1646 – 2 august1691), a fost duce de Saxa-Gotha-Altenburg. A fost al patrulea fiu al Ducelui Ernest I de Saxa-Coburg-Altenburg și a Elisabetei Sofia de Saxa-Altenburg, însă fiul cel mare în viață.

Când Ernst a moștenit ducatul de Saxa-Altenburg (1672), el l-a numit pe Frederic regent al ducatului. În 1674 Ernst, care era bolnav, l-a numit pe Frederic regent al tuturor landurilor. După decesul tatălui său (1675), Frederic și-a asumat tronul ambelor ducate. Totuși, pe baza dreptului casei familiei sale, el a trebuit să permită celor șase frați mai mici să ia parte la guvernare. La început, au fost de acord pentru o guvernare în comun a celor șapte frați la Schloss Friedenstein; acest aranjament a durat însă numai până în 1676.

Ulterior, au început negocierile pentru împărțirea moștenirii paternă. Acest lucru a fost realizat la 24 februarie 1680; Frederic a păstrat Gotha, Tenneberg, Wachsenburg, Ichtershausen, Georgenthal, Schwarzwald, Reinhardsbrunn, Volkenrode, Oberkranichfeld, Orlamünde, Altenburg și Tonna. Aceste orașe au format practic ducatul vechi de Saxa-Gotha-Altenburg.

Frederic a continuat munca tatălui său. În scopul de a preveni litigii viitoare între urmașii lui, el a stabilit în 1685 dreptul primului născut pe linei masculină (cu acord imperial acordat în 1688). În jurul anului 1680 el s-a stabilit la Friedrichswerth Lustschloss, în apropiere de Erffa, la aproximativ 20 km de Gotha, care a fost redenumit în onoarea lui, Friedrichswerth.

În 1683 Frederic a creat (există și astăzi) Teatrul din Gotha (Gothaer Schloßtheater). Jurnalele ținute de Frederic au devenit una dintre cele mai importante surse ale timpului său. El a luat parte la Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman și la Războiul Marii Alianțe împotriva Franței. A ruinat finanțele ducatelor mici folosindu-le pentru a menține o armată permanentă, care în momentul morții sale număra peste 10.000 de oameni.

Frederic s-a căsătorit prima dată la 14 noiembrie 1669, la Halle cu Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels. Ei au avut opt copii:

1. Anna Sophie (n. 22 decembrie 1670, Gotha – d. 28 decembrie 1728, Rudolstadt); s-a căsătorit la 15 octombrie 1691 cu Louis Frederick I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt.
2. Magdalene Sibylle (n. 30 septembrie 1671, Gotha – d. 2 martie 1673, Altenburg).
3. Dorothea Marie (n. 22 ianuarie 1674, Gotha – d. 18 aprilie 1713, Meiningen); s-a căsătorit la 19 septembrie 1704 cu Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen.
4. Fredericka (n. 24 martie 1675, Gotha – d. 28 mai 1709, Karlsbad); s-a căsătorit la 25 mai 1702 cu Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst.
5. Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. 28 iulie 1676, Gotha – d. 23 martie 1732, Altenburg).
6. Johann Wilhelm (n. 4 octombrie 1677, Gotha – ucis în bătălie, Toulon, 15 august 1707), general imperial.
7. Elisabeta (n. 7 februarie 1679, Gotha – d. de variolă, 22 iunie 1680, Gotha).
8. Johanna (n. 1 octombrie 1680, Gotha – d. 9 iulie 1704, Strelitz); s-a căsătorit la 20 iunie 1702 cu Adolf Frederic al II-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz.

La 14 august 1681, la Ansbach, Frederic s-a recăsătorit cu Christine de Baden-Durlach. Cuplul nu a avut copii.

Frederic I

Duce de Saxa-Gotha-Altenburg

Date personale Născut 15 iulie 1646 Gotha Decedat 2 august 1691 (45 de ani) Friedrichswerth Înmormântat Friedenstein Castle[*]  Părinți Ernest I, Duce de Saxa-Gotha Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg  Frați și surori Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg Dorothea Maria of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Christian, Duke of Saxe-Eisenberg[*] Albrecht, Duce de Saxa-Coburg Ernest Bernhard I Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Heinrich  Căsătorit cu Magdalena Sibylle de Saxa-Weissenfels Christine de Baden-Durlach Copii Anna Sophie, Prințesă de Schwarzburg-Rudolstadt Prințesa Magdalene Sibylle Dorothea Marie, Ducesă de Saxa-Meiningen Fredericka, Prințesă de Anhalt-Zerbst Frederic II Prințul Johann Wilhelm Prințesa Elisabeta Johanna, Ducesă de Mecklenburg-Strelitz Cetățenie  Germania  Religie luteranism  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Saxa-Gotha-Altenburg Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Domnie 1675–1691 Predecesor Titlu nou Succesor Frederic II

·         1737: Louise Marie a Franței^[1](15 iulie 1737 - 23 decembrie 1787) a fost cel mai mic copil din cei zece ai regelui Ludovic al XV-lea al Franței și ai soției lui, regina Maria Leszczyńska. Ca fiică a regelui era Fiică a Franței.

Vizita regelui Ludovic al XV-lea al Franței la Madame Louise a Franței, carmelită la Saint-Denis, ulei de Maxime Le Boucher

Louise Marie s-a născut la Palatul Versailles la 15 iulie 1737. La curte era cunoscută drept Madame Septième^[2](una din cele șapte surori mai mari murise înaintea nașterii sale), Madame Dernière și mai târziu Madame Louise.^[3]. A crescut la Abația Fontevraud cu alte trei surori, Madame Victoire, Madame Sophie și Madame Thérèse (care a murit la vârsta de opt ani la Fontevraud).

Nici unul dintre proiectele de căsătorie făcute de tatăl ei pentru ea nu s-a fructificat iar Louise Marie a căutat refugiul în religie. S-a întors la curtea tatălui ei în 1750, la vârsta de 13 ani, unde a stat pentru următorii douăzeci de ani și unde a confruntat moartea surorii ei mai mari, Madame Henriette în 1752, a asistat la nașterea nepoatelor și nepoților ei, la tentativa de asasinare a tatălui ei în 1757, la ascensiunea metresei regelui, Madame du Barry, la construirea Petit Trianon; moartea surorii ei mai mari, Madame Infante, și, în final, la moartea mamei sale, regina Maria Leszczyńska.

În 1770, în amuzamentul general, Louise și-a rugat tatăl să-i permită să devină călugăriță carmelită.^[4][5].

A intrat la mânăstirea Saint-Denis^[6], unde regula ordinului a fost urmată strict luându-și numele de Thérèse a Sfântului Augustin. Un an mai târziu, în 1771, a fost acceptată în ordin.

A fost maică superioară^[7], din 1773 până în 1779, iar a doua oară în 1785. A intervenit la tatăl ei pentru a permite carmelitelor austriece persecutate de împăratul Iosif al II-lea să intre în Franța.

A murit la Saint-Denis, suferind de complicații la stomac. Ultimele ei cuvinte au fost:

Au paradis! Vite! Au grand galop!" ("Spre rai! Repede! În galop!)

Împreună cu alte morminte regale, rămășițele ei au fost profanate în timpul Revoluției franceze. Papa Pius al IX-lea a declarat-o "venerabilă" la 19 iunie 1873.

Louise Marie a Franței

Prințesă a Franței

Prințesa Louise-Marie de Jean-Marc Nattier, 1748 Date personale Nume la naștere Louise Marie de France Născută 15 iulie 1737 Versailles Decedată 23 decembrie 1787 (50 de ani) Saint-Denis, Franța  Înmormântată Biserica Saint Denis, Franța Părinți Ludovic al XV-lea al Franței[1] Maria Leszczyńska[1]  Frați și surori Prințesa Louise-Élisabeth a Franței Marie Adélaïde a Franței Henriette-Anne a Franței Sophie-Philippine a Franței Prințesa Victoria a Franței Princess Thérèse of France[*] Prințesa Louise a Franței Charles de Vintimille[*] Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Philippe, Duke of Anjou[*]  Cetățenie  Franța  Religie Biserica Catolică  Ocupație discalced carmelite nun[*]  Apartenență nobiliară Titluri prințesă Familie nobiliară Casa de Bourbon

* 1750: Franz Frederick Anton, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (15 iulie1750 - 9 decembrie 1806), a fost Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld. Este strămoș al Elisabetei a II-a a Regatului Unit, Albert al II-lea al Belgiei și Simeon B. Sakskoburggotski, fostul țar Simeon al II-lea și prim ministru al Bulgariei.

A fost fiul cel mare al lui Ernst Frederick, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a soției acestuia, Sophia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel. Franz Frederic și-a succedat tatăl la conducerea ducatului de Saxa-Coburg-Saalfeld după ce acesta a murit în 1800.

Franz Frederic a primit o educație particulară, completă și atentă. Ca rezultat al acestei pregătiri, el a devenit un vast connoisseur. Este considerat cel mai mare colecționar de cărți și ilustrații printre ducii de Saxa-Coburg-Saalfeld (mai târziu Gotha). A pus bazele unei colecții de 300.000 de gravuri în 1775, care poate fi vizitată și astăzi la "Veste Coburg" și a echipat biblioteca de reședință cu o vastă colecție de carte. În 1805 el a cumpărat înapoi Schloss Rosenau ca reședință de vară pentru familia lui; din cauza unei administrări a datoriilor de la tatăl său, Ernst Frederick, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld, proprietatea a trecut în afara familiei.

În Hildburghausen la 6 martie 1776, Franz Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Saxa-Hildburghausen, fiica lui Ernst Frederick III Karl, Duce de Saxa-Hildburghausen. Ea a murit la 28 octombrie 1776 la numai șapte luni după nuntă. Nu au avut copii.

La Ebersdorf la 13 iunie 1777, Franz Frederic s-a căsătorit cu contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf. Cuplul a avut nouă copii dintre care șapte au atins vârsta adultă:

• Sofia de Saxa-Cobourg-Saalfeld (1778-1835); s-a căsătorit morganatic în 1804 cu contele Emmanuel de Mensdorff-Pouilly (1777-1852)
• Antoinette de Saxa-Cobourg-Saalfeld (1779-1824); s-a căsătorit în 1798 cu Alexandru de Württemberg. Fiica lor Maria de Württembergs-a căstorit cu fratele mamei ei, Ernest I.
• Julienne de Saxa-Cobourg-Saalfeld (1781-1860); s-a căsătorit în 1796 cu Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei (1779-1831). A avut doi copii nelegitimi.
• Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (1784-1844), duce de Saxa-Cobourg-Saalfeld, apoi de Saxa-Cobourg-Gotha. A fost tatăl Prințului Albert, soțul reginei Victoria.
• Ferdinand de Saxa-Cobourg-Saalfeld (1785-1851); s-a căsătorit în 1816 cu Maria Antonia Koháry (1797-1862). Au fost părinții regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei.
• Marie-Louise-Victoria de Saxa Cobourg-Saalfeld (1786-1861); s-a căsătorit în 1803 cu Emich Carl, al 2-lea Prinț de Leiningen (1763-1814), apoi în 1818 cu Prințul Edward Augustus, duce de Kent și Strathearn (1767-1820), al patrulea fiu al Regelui George al III-lea. Ei au fost părinții reginei Victoria a Regatului Unit
• Marianne de Saxa-Cobourg-Saalfeld (1788-1794)
• Leopold I (1790-1865), primul rege al belgienilor. S-a căsătorit în 1816 cu Prințesa Charlotte Augusta de Wales, fiica regelui George al IV-lea al Regatului Unit. În 1832 s-a recăsătorit cu Prințesa Louise-Marie d’Orléans, fiica regelui Franței Ludovic-Filip. Ei au fost părinții regelui Leopold al II-lea al Belgiei
• Franz Maximilian de Saxa-Cobourg-Saalfeld (1792-1793)

Descendenții lui au condus casele regale din Belgia, Regatul Unit, Portugalia și Bulgaria.

Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld

Date personale Nume la naștere Franz Frederick Anton Născut 15 iulie 1750 Coburg Decedat 9 decembrie 1806 (56 de ani) Coburg Părinți Ernst Frederick, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Sofia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel  Frați și surori Caroline Ulrike Amalie von Sachsen-Coburg-Saalfeld[*]  Căsătorit cu Prințesa Sophie de Saxa-Hildburghausen Augusta de Reuss-Ebersdorf Copii Prințesa Sofia Frederica, Contesă von Mensdorff-Pouilly Prințesa Antoinette Marea Ducesă Anna Feodorovna a Rusiei Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Ferdinand Victoria, Ducesă de Kent și Strathearn Leopold I al Belgiei Prințul Franz Maximilian Cetățenie  Germania  Religie luteranism  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Wettin Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Domnie 1800–1806 Predecesor Ernest Frederick Succesor Ernest III

* 1803: Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc (n. 15 iulie 1803, Montpellier; d. 16 august 1874, Munchen, Bavaria), viconte, a fost un istoric francez. Vicontele Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc s-a născut la 15 iulie 1803, la Montpellier. Era fiul lui Jean-Baptiste Bernard Viénot de Vaublanc, care, pe vremea aceea, avea funcția de «Inspecteur aux Revues».  A fost numit unul dintre primii cei șase auditori la Consiliul de Stat, în anul 1824, mulțumită unchiului său Vincent-Marie Viénot de Vaublanc. După schimbarea regimului politic în 1830, s-a retras în viață privată.

În anul 1836^[1], Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc a acceptat să-și petreacă un an în Germania, pe lângă prințul Bavariei, apoi să rămână în calitate de șambelan la Curtea regelui Ludovic al II-lea al Bavariei, sub titlul de Mare Maestru al Casei Reginei: Maria de Hohenzollern. Sub acest titlu, și-a însoțit suveranul la încoronarea reginei Victoria, la 28 iunie 1838.  Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc și-a sfârșit viața la Munchen, în Bavaria, la 16 august 1874.

Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc

Portretul vicontelui Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc Date personale Născut 15 iulie 1803  Montpellier, Franța  Decedat 15 august 1874 (71 de ani)  München, Imperiul German  Părinți Jean-Baptiste Bernard Viénot de Vaublanc  Cetățenie  Franța  Ocupație scriitor  Activitate Alma mater Lycée Louis-le-Grand

·         1820 (S.V.): Iosif Naniescu (Ioan Mihalache), mitropolit și cărturar român (d. 1902)

* 1822: Traian Doda (n. 14 iulie 1822, satul Prilipeț, județul Caraș-Severin; d. 16 iulie 1895, Caransebeș) a fost o personalitate de seamă a Banatuluisecolului al XIX-lea, militar de carieră român în armata habsburgică, care a avansat până la gradul de general de brigadă al Armatei Comune și politician, membru al Dietei Ungariei.

Traian a fost un fiu ieșit din popor, dintr-o familie de grăniceri și țărani. Tatăl lui, tot cu prenume Traian, a fost sergent în administrarea regimentului de graniță valaho-ilir din Imperiul Austriac și crescător de omide de mătase.^[2] A fost rudă apropiată cu generalul Nicolae Cena. (1844-1922).^[3] A învățat la Prilipeț, Mehadia și Caransebeș, iar studiile militare le-a desăvârșit la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt.

La anul 1842 Traian Doda a fost numit locotenent în regimentul de graniță bănățean nr. 13 și a condus pentru trei ani institutul de învățământ matematic în Caransebeș.

Arad în secolul XIX.

În 1848 a participat la asediul de la Veneția, unde, împărțit ca avanpost în Cava Zuccherina, a executat cu succes o lovitură, prinzând în ziua de 6 noiembrie la Cavallino 50 de inamici și capturând o navă. Imediat după acest eveniment a fost ridicat la gradul de căpitan. După acea a fost transferat în Banat, pentru a ajuta la terminarea revoluției maghiare. El a fost rănit grav în bătălia de la Reșița. În ianuarie 1849 a fost ordonat ca ofițer de stat major în cadrul corpului generalului de divizie Franz von Gläser. În lupta de la Arad, la data de 8 februarie a acestui an, a izbutit, condus de nevoie și indiferent de interdicția existentă, să transporteze patru tunuri de rachete peste Mureșul înghețat. Atacând adversarii i-a refulat, și a reușit așa, să elibereze două departamente al batalionului Leiningen nr. 2 din încercuire. Mai târziu, Traian Doda a condus între altele de trei ori cu prudență și abilitate coloane de provizii la Arad. Pentru comportarea sa hotărâtă și eficientă a fost decorat de împăratul Franz Joseph al Austriei cu expresia de cea mai mare satisfacție și cu Crucea de Merit Militar cu decorație de război. După acea a dezvoltat, ca ofițer de stat major sub comanda generalului de divizie Eduard conte de Clam-Gallas, strategii de succes pentru ocuparea Transilvaniei, și a participat la luptele de la Illyefalva (23 iulie 1849) și Bükszád (1 august 1849).^[4]

La 1 decembrie 1857 a devenit maior în regimentul de graniță Sf. Gheorghe nr. 65 la Varaždin; a fost transferat în acest rang la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magazinelor în aprilie 1858.^[5] La 18 august 1860, a fost numit locotenent colonel și șef al acestei secțiuni,^[6] apoi numit colonel în regimentul de graniță nr. 2 și comandant de spațiu pentru Veneția în anul 1864.^[7]

La 20 noiembrie 1866 a fost desemnat șef al Statului Major al Comandaturii Generale din Zagreb.^[8] În sfârșit a fost brigadier-colonel, mai întâi al diviziei de trupe nr. 13, apoi din octombrie 1869, al diviziei nr. 22.^[9]

A fost numit general de brigadă la 30 aprilie 1870 (rangul de la 11 mai 1870) și comandant al brigăzii k.u.k. nr. 12 din Cracovia. A intrat la pensie pe ziua de 1 noiembrie 1872

Liceul "Traian Doda", Caransebeș

Monumentul lui Traian Doda la Caransebeș

După pensionare ca general s-a stabilit la Caransebeș și s-a dedicat activității politice de emancipare a românilor bănățeni. A susținut înființarea Comunității de Avere, după desființarea Graniței Militare Bănățene, și ales, la 19 decembrie 1879, ca prim președinte al acesteia.^[11]

A și luptat mult pentru înființarea unei școli de meserii la Bozovici și a unui liceu cu predare în limba română în Caransebeș, dar din cauza opoziției de către autoritățile maghiare n-a izbutit. De abia in anul 1919 această școala a fost inaugurata și poartă astăzi, în onoarea sa, numele lui.^[12]

Generalul, care vorbea fluent șase limbi, a fost ales în Dieta de la Budapestaprima dată la 10 ianuarie 1874, apoi, până în 1887, încă de cinci ori, situându-se împreună cu Vincențiu Babeș în fruntea luptei pentru drepturile românilor din Transilvania și Banat. A fost de multe ori insultat de naționaliștii maghiari. Un incident mai grav a avut loc în octombrie 1875, în timpul unui discurs electoral la Caransebeș. Naționaliștii maghiari au cerut patetic, printre altele, ca procurorul să-l aresteze pe Doda, pentru opiniile sale politice.^[13]

În discursul său electoral din 14 octombrie 1887 a cerut din nou cu vehemență libertatea și autodeterminarea populației românești, în primul rând din cauza închiderii școlilor românești de către administrația maghiară. A fost pus sub acuzare la 17 septembrie 1888 la Arad și condamnat în absență (Doda a stat, ca măsură de precauție, în Viena) la doi ani de închisoare și o amendă de 2.000 de coroane, pedeapsă grațiată de împăratul Franz Joseph. La scurt timp deputatul Doda a suferit un accident vascular cerebral și s-a retras din viața politică.^[14]

La înmormântarea generalului Doda au participat multe mii de români din toate părțile. Slujba a fost oficiată de episcopul Nicolae Popea al Caransebeșului, însoțit de o asistență numeroasă.^[15]

Pe mormântul său, alfat în cimitirul din Caransebeș, este trecut următorul epitaf: „Dreptatea ți-a fost deviza, luptând pentru ea te-ai stins“

Traian Doda

Generalul Traian Doda Date personale Născut 14 iulie 1822[1]  Prilipeț, Bozovici, Caraș-Severin, România  Decedat 16 iulie 1895 (73 de ani)[1]  Caransebeș, Austro-Ungaria  Cetățenie  Austro-Ungaria  Ocupație scriitor politician

* 1823: Prințul Alexandru Ludwig Georg Friedrich Emil de Hesse (15 iulie1823 – 15 decembrie 1888) a fost al treilea fiu și al patrulea copil al lui Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse și a Wilhelmine de Baden.

Deși Alexandru este cel mai bine cunoscut pentru scandalul cauzat de căsătoria lui, paternitatea lui, de asemenea, a fost obiectul unui scandal. S-a zvonit că tatăl lui și al surorii sale Maria a fost de fapt August Ludwig, Freiherr von Senarclens de Grancy, șambelanul mamei lor. Mama lui, deși consort al Marelui Ducat, a trăit despărțită de soțul ei, de care în cele din urmă a divorțat, dar acesta nu a repudiat paternitatea oricăruia dintre cei patru copii născuți în timpul căsătoriei.

Atunci când țareviciul Alexandru al Rusiei și-a ales-o ca soție pe tânăra soră a Prințului Alexandru, Maria, care avea 16 ani, părinții lui au consimțit la căsătorie. Din cauza tinereții ei, Prințul Alexandru a escortat-o pe sora lui în Rusia pentru nunta ei, rămânând la curtea rusă; a intrat în cercul cumnatului său.

Cariera lui promițătoare a fost compromisă de iubirea lui Alexandru pentru contesa Julia Hauke, doamnă de onoare a surorii sale. Contesa era o orfană germano-poloneză și fiica unui fost ministru de război al țarului. La vremea aceea, țarul Nicolae I îl considera pe Alexandru un posibil soț pentru nepoata sa. Când a auzit de povestea de dragoste a lui Alexandru, el a interzis cuplului să se căsătorească.

Alexandru a plecat în Anglia însă s-a întors în Rusia și a fugit cu Julia de la St. Petersburg. Cei doi s-au căsătorit la Breslau în 1851.

Fratele mai mare al lui Alexandru, Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse, i-a permis să se repatrieze la Hesse împreună cu soția lui deși el nu a recunoscut căsătoria lor drept una dinastică. I-a acordat ei titlul nou și ereditar de contesă de Battenberg (Battenberg era un orășel și un castel aflat în ruină la nordul ducatului).

Alexandru și Julia

Deși Prințul Alexandru și-a păstrat drepturile sale dinastice, soția sa morganaticăa trăit o viață liniștită. Au locuit în principal la castelul Heiligenberg în sudul ducatului. În 1858 Marele Duce Louis al III-lea a ridicat-o în rang pe cumnata sa de la "contesă" la "prințesă" (Prinzessin) von Battenberg.

Alexandru de Hesse și Julia de Battenberg au avut cinci copii:

• Prințesa Maria de Battenberg 1852 - 1923
• Prințul Louis de Battenberg 1854 - 1921
• Prințul Alexandru de Battenberg, 1857–1893
• Prințul Henric de Battenberg 1858 - 1896
• Prințul Francis Joseph de Battenberg 1861 - 1924

Prințul Alexandru de Hesse a murit de cancer în 1888; Prințesa Julia de Battenberg care s-a convertit la romano-catolicism a murit la Schloss Heiligenberg în 1895 la vârsta de 70 de ani.

Descendenți[modificare | modificare sursă]

Au trăit să vadă patru din cei cinci copii făcând căsătorii dinastice. Fiul cel mare, Louis, s-a căsătorit cu Prințesa Victoria de Hesse (a doua fiică a reginei Victoria). Printre copii lor s-au inclus Louise Mountbatten care a devenit regină a Suediei prin căsătoria ei cu Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și Prințesa Alice de Battenberg care a devenit mama lui Filip, Duce de Edinburgh (soțul reginei Elisabeta a II-a)

Al doilea fiu, Alexandru, a devenit Prinț al Bulgariei. El a obținut consimțământul lui Frederic al III-lea al Germaniei de a se căsători cu Prințesa Victoria a Prusiei; uniunea s-a bucurat și de aprobarea bunicii Victoriei, regina Victoria a Marii Britanii. Dar Alexandru a fost detronat iar Prințul Bismarck s-a opus căsătoriei din motive politice. Alexandru s-a căsătorit morganatic cu Johanna Loisinger.

Al treilea fiu, Henric, s-a căsătorit cu fiica cea mică a reginei Victoria, Beatrice. Singura lor fiică, Prințesa Ena a devenit regină a Spaniei prin căsătoria cu regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. Nepotul lor Juan Carlos I a fost rege al Spaniei.

Prințul Alexandru

Prinț de Hesse și Rin

Date personale Nume la naștere Alexander Ludwig Georg Friedrich Emil von Hessen und bei Rhein  Născut 15 iulie 1823 Darmstadt, Hesse Decedat 15 decembrie 1888 (65 de ani) Seeheim, Hesse Înmormântat Rosenhohe, Darmstadt Părinți Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse Wilhelmine de Baden  Frați și surori Maria de Hessa Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse Prințul Karl de Hesse și de Rin  Căsătorit cu Contesa Julia Hauke Copii Maria, Prințesă de Erbach-Schönberg Louis Mountbatten, Marchiz de Milford Haven Alexandru, Prinț al Bulgariei Prințul Henry Prințul Francis Joseph Cetățenie  Germania  Ocupație ofițer  Apartenență nobiliară Titluri prinț Familie nobiliară Casa de Hesse-Darmstadt

·         1837: Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen (d. 1859)
* 1838: Dimitrie Gianni (n. 15 iulie 1838, București; d. 27 iunie 1902, București) a fost un politician și ministru român din secolul al XIX-lea, membru fondator al Partidului Național Liberal din România, la 24 mai1875. 

Dimitrie Gianni
Date personale
Născut	15 iulie 1838
Decedat	27 iunie 1902 (63 de ani)  București, România
Ocupație	politician avocat
Membru al Camerei Deputaților a României
Partid politic	PNL
Alma mater	Universitatea din Paris

* 1845: Arhiducesa Maria Theresa de Austria (15 iulie 1845 – 8 octombrie1927) a fost membră a Casei de Habsburg-Lorena.
Maria Theresa a fost fiica cea mare a Arhiducelui Albert, Duce de Teschen și a Prințesei Hildegard de Bavaria. La 18 ianuarie 1865, la Viena, s-a căsătorit cu Ducele Filip de Württemberg, membru al unei ramuri a Casei regale de Württemberg. El era fiul Ducelui Alexandru de Württemberg (1804-1881) și a Prințesei Marie de Orléans (1813-1839).

Maria Theresa și Filip au avut cinci copii:

• Ducele Albrecht (1865–1939)
• Maria Amelie (1865–1883)
• Maria Isabella (1871–1904); s-a căsătorit cu Prințul Johann Georg de Saxonia, al doilea fiu al regelui George I al Saxoniei
• Ducele Robert (1873–1947)
• Ulrich (1877–1944)

Maria Theresa de Austria

Ducesă de Württemberg

Date personale Nume la naștere Maria Theresa Anna Născută 15 iulie 1845 Viena Decedată 8 octombrie 1927 (82 de ani) Tübingen Înmormântată Castle Altshausen[*]  Părinți Arhiducele Albert, Duce de Teschen Prințesa Hildegard a Bavariei  Frați și surori Arhiducesa Matilda de Austria  Căsătorită cu Ducele Filip de Württemberg Copii Ducele Albrecht Ducesa Marie Amélie Ducesa Maria Isabella Ducele Robert Ducele Ulrich Cetățenie  Austria  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri Arhiduce Familie nobiliară Casa de Habsburg-Lorena (prin naștere) Casa de Württemberg (prin căsătorie)

·         1859: S-a nascut Th. Neculuta, poet roman.

* 1865: Ludwig Sütterlin (n. 15 iulie 1865, Lahr, Schwarzwald - d. 20 noiembrie 1917, Berlin) a fost un grafician promotor al afișului în maniera Plakatstil, pedagog și creator al caracterelor de mână cunoscute sub numele de de Sütterlinschrift (Scrisul Sütterlin).

Sütterlin a fost elevul lui Emil Döpler și Max Koch. S-a specializat inițial în realizarea de afișe și postere în ceea ce a fost numit „Stilul afișului” (în original Plakatstil), așa cum a fost „Afișul ciocanului” (în original, Das Hammerplakat, pentru expoziția Berliner Gewerbeausstellung din anul 1896), obiecte din sticlă și din piele. Caracterele scrisului de mână cunoscut ca Sütterlinschrift, creat la comanda ministerului de interne al Prusiei în 1911, au constituit standardul național german până în 1935, când s-a trecut la standardul de Lateinische Ausgangsschrift („scrisul de mână cu caractere latine”), folosit și azi. Sütterlin a lucrat și ca tipograf la Școala de meserii (Handwerksschule) din Berlin.

Sütterlin a studiat la Unterrichtsanstalt des Königlichen Kunstgewerbemuseums zu Berlin, iar mai târziu la Vereinigten Staatsschulen für freie und angewandte Kunst, unde s-a specializat în scrirea artistică sau estetică.

În 1911, la cererea Ministerului Culturii al Prusiei, care dorea o trecere treptată a scrierii cu caractere gotice la o scriere bazată pe alfabetul latin, Sütterlin a creat un set de caractere, atât litere cât și cifre, numit în germană Schulausgangsschrift. Începând cu 1915 acest set de caractere a început să fie folosit oficial, mai întâi în Prusia, iar mai apoi, treptat în timp, în toate landurile Germaniei. În ciuda succesului național avut, aceste caractere au început să fie utilizate doar în anii 1950 în Saarland, urmând a fi introduse (ultimul din landurile germane) în Turingia doar în anii 1960.

Ludwig Sütterlin

Date personale Născut 1865[1][2][3][4][5][6]  Lahr/Schwarzwald, Germania[7]  Decedat 1917 (52 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Berlin, Imperiul German[8]  Înmormântat Berlin  Cetățenie  Germania  Ocupație grafician[*] artist  Activitate Domiciliu Berlin

* 1882: Iuliu Moldovan (n. 15 iulie 1882, Bogata, Mureș - d. 19 iulie 1966, Cluj) a fost un medic român, membru corespondent al Academiei Române în 1920.

La încheierea Primului Război Mondial, între anii 1919-1920 a organizat „Serviciul Sanitar și de Ocrotire”, din Ardeal.

Între anii 1932-1947 a fost președintele Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA). Adunarea Generală de la Deva (1932) a ales ca președinte pe Iuliu Moldovan. „Neamul – după profesor Iuliu Moldovan – este o comunitate de sânge, tradiții, spațiu și destin ... Individul este încadrat în familie și neam prin sânge, tradiție și destin. Aceste legături nu le poate rupe nimeni decât rupând legile firești.“ În perioada lui de președinție (1932 - 1947) au fost create școlile țărănești și organizația pentru tineri „Șoimii Carpaților“ (la inițiativa lui Iuliu Hațieganu.) Pentru îmbunătățirea activității Astrei a inițiat consfătuirile anuale sau bianuale cu președinții de despărțăminte. În timpul președinției sale a luat loc la Blaj, în ziua de 20 septembrie 1936, congresul general al Astrei cu ocazia aniversării a 75 de ani de existență, la care au participat Regele Carol al II-lea al României și principele moștenitor Mihai I al României. ^[2]

A fost fondatorul școlii de igienă și sănătate publică din Cluj. A descoperit, izolat și utilizat terapeutic reticulina (1948). președintele Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) 

La începutul carierei sale a lucrat ca și medic militar la secția de dermatologie și boli venerice, pentru ca mai apoi să facă parte din Laboratorul central de bacteriologie al armatei austro-ungare. În anii premergători Primului Război Mondial, s-a specializat la Institutul de medicină tropicală din Hamburg, la Institutului Pasteur din Paris, mutându-se apoi la Roma, iar mai târziu la Napoli. La 15 decembrie 1918, Iuliu Moldovan este numit secretar general al Resortului Ocrotiților Sociale din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care își avea sediul la Sibiu. Noua funcție i-a permis organizarea Congresului medicilor din Sibiu, al cărui președinte va deveni bunul său prieten Iuliu Hațeganu, cu ajutorul căruia își va continua activitatea științifică în domeniul medicinei. În anul 1921 este ales membru corespondent al Academiei Române, făcându-se remarcat prin capacitatea sa oratorică.^[3]

Între anii 1932-1947 a fost președintele Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), prilej care îi va permite să își pună în aplicare unele idei cu privire la educația sanitară.^[3] Adunarea Generală de la Deva (1932) l-a ales ca președinte pe Iuliu Moldovan. „Neamul – după profesor Iuliu Moldovan – este o comunitate de sânge, tradiții, spațiu și destin ... Individul este încadrat în familie și neam prin sânge, tradiție și destin. Aceste legături nu le poate rupe nimeni decât rupând legile firești”. În perioada lui de președinție (1932 - 1947) au fost create școlile țărănești și organizația pentru tineri „Șoimii Carpaților” (la inițiativa lui Iuliu Hațieganu). Pentru îmbunătățirea activității Astrei a inițiat consfătuirile anuale sau bianuale cu președinții de despărțăminte. În timpul președinției sale a luat loc la Blaj, în ziua de 20 septembrie 1936, congresul general al Astrei cu ocazia aniversării a 75 de ani de existență, la care au participat Regele Carol al II-lea al României și principele moștenitor Mihai I al României.^[4]

A fost fondatorul școlii de igienă și sănătate publică din Cluj. A descoperit, izolat și utilizat terapeutic reticulina (1948). președintele Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).

A fost unul dintre reprezentanții de frunte ai eugenismului românesc interbelic. În 1947, la vârsta de 65 de ani se va pensiona, iar în 5 mai 1950 este arestat și internat la Sighet, unde se îmbolnăvește, dar nu beneficiază de tratament și asistență medicală, fiind eliberat 5 ani mai târziu, la 5 iulie 1955.^[5] [6] La data de 19 ianuarie 1966 profesorul a decedat, fiind îngropat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca.  

Iuliu Moldovan
Medicul Iuliu Moldovan
Date personale
Născut	15 iulie 1882 Bogata, Mureș, Austro-Ungaria
Decedat	19 iulie 1966, (84 de ani) Cluj, Republica Socialistă România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma[1]
Ocupație	medic
Activitate
Alma mater	Universitatea din Viena[1] Universitatea Carolină[1]
Organizație	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Institutul Pasteur[*][1] Stazione Zoologica Anton Dohrn[*][1] Institutul Oncologic Prof. Dr. Ion Chiricuţă Cluj-Napoca[*]
Cunoscut pentru	1. A descoperit reticulina 2. Fondatorul școlii de igienă și sănătate publică din Cluj 3.Președinte al ASTREI
Membru corespondent al Academiei Române

* 1985: Josef Frank (n. 15 iulie 1885 la Baden, Austria - d. 8 ianuarie 1967 la Stockholm, Suedia) a fost un arhitect austriaco - suedez promotor al modernismului, membru fondator al Congresului internațional al arhitecturii moderne, faimoasa organizație profesională a arhitecților din deceniile 1930, 1940 și 1950.

Printre alte realizări marcante, Josef Frank a pus bazele școlii de arhitectură din Viena, Wiener Schule der Architektur, prin care a promovat concepții moderne privind proiectarea locuințelor și a amenajărilor interioare.

În 1933 s-a mutat în Suedia, unde s-a remarcat prin modul de decorare a clădirilor companiei IKEA. În 1965, a câștigat Marele Premiu de Stat austriac pentru arhitectură.

Pentru a marca 125 de ani de la nașterea sa, site-ul Google și-a modificat logo-ul de pe pagina sa principală.

Printre alte realizări marcante, Josef Frank a pus bazele școlii de arhitectură din Viena, Wiener Schule der Architektur, prin care a promovat concepții moderne privind proiectarea locuințelor și a amenajărilor interioare.

În 1933 s-a mutat în Suedia, unde s-a remarcat prin modul de decorare a clădirilor companiei IKEA. În 1965, a câștigat Marele Premiu de Stataustriac pentru arhitectură.

Pentru a marca 125 de ani de la nașterea sa, site-ul Google și-a modificat logo-ul de pe pagina sa principală

S-a născut într-o familie de comercianți de origine evreiască. A studiat arhitectura la Technischen Hochschule din Viena. În perioada 1919 - 1925, este profesor la școala de artă, Wiener Kunstgewerbeschule, din capitala austriacă.

În 1933, datorită ascensiunii antisemitismului nazist, emigrează în Suedia, țară căreia îi devine cetățean șase ani mai târziu. Devine designer renumit al firmei suedeze Svenskt Tenn.

Josef Frank

Joseph Frank la 75 de ani Date personale Născut 15 iulie 1885 Baden  Austria Decedat 8 ianuarie 1967 (81 de ani)[2][3][4][5]  Stockholm, Suedia[6][7][1]  Înmormântat Northern Cemetery[*][8][9]  Frați și surori Philipp Frank[*]  Naționalitate  Austria  Suedia Cetățenie  Austria  Suedia  Ocupație arhitect designer  Activitate Alma Mater Universitatea Tehnică din Viena[1] Universitatea Tehnică din Viena[1]

* 1887: Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei (rusă Гавриил Константинович) (15 iulie 1887 – 28 februarie 1955), a fost al doilea fiu al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. Strănepot al Țarului Nicolae I al Rusiei s-a născut în Rusia imperială și a servit în armata rusă în timpul Primului Război Mondial. Și-a pierdut mai mulți frați în timpul războiului și a Revoluției ruse. A scăpat de execuția de către bolșevici și și-a petrecut mare parte din viață trăind în exil în Franța.

Prințul Gabriel Constantinovici împreună cu familia.

Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei s-a născut la 15 iulie 1887 la Pavlovsk.^[1] A fost al doilea fiu din cei zece copii ai Marele Duce Constantin Constantinovici și ai soției lui Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna(născută Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg). Gabriel Constantinovici și fratele său prințul Ioan născut cu un an mai devreme au fost primii care au suferit efectul reformei împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei, vărul tatălui său, care a decretat în numele economiei bugetului, ca numai copiii și nepoții suveranului să poaret titlul de Mare Duce.^[1]Gabriel Constantinovici avea numai trei zile când Țarul a anunțat că are titlul de Prinț.^[2] Marii Duci primeau 280.000 ruble de aur anual de la trezoreria imperială, ceea ce garanta o viață confortabilă în timp ce un prinț primea o singură dată suma de 1 milion de ruble de aur.^[1]

Tatăl său, care era un poet respectat, era văr de-al doilea cu Țarul Nicolae al II-lea și unul dintre cei mai bogați membri ai familiei Romanov. Copil fiind, prințul Gabriel a avut o sănătate fragilă; era palid și predispus la boli.^[3] El și fratele său mai mare au fost des bolnavi și au petrecut împreună mai mult de un an la Oreanda în Crimeea cu un medic și mai mulți servitori

Prințul Gabriel Constantinovici

Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei, c. 1916 Date personale Născut 15 iulie 1887 Pavlovsk, Imperiul Rus Decedat 28 februarie 1955 (67 de ani) Paris, Franța Înmormântat Cimitirul rusesc de la Sainte-Geneviève-des-Bois, Essonne, Franța Părinți Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei[1] Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg[1]  Frați și surori Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei  Căsătorit cu Antonina Rafailovna Nesterovskaia Prințesa Irina Ivanovna Kurakina Cetățenie  Imperiul Rus  URSS  Ocupație personal militar[*]  Apartenență nobiliară Titluri Cneaz Familie nobiliară Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

·         1889 - S–a născut scriitorul, scenaristul şi regizorul francez Jean Cocteau. Talent polivalent – poet, prozator, pictor, actor, dramaturg –, el a dat cinematografiei o serie de filme insolite ca factură, puternic impregnate de atmosfera poetică specifică operei sale literare (lirică: “Dansul lui Sofocle”, “Cântec neted”; romane: “Marea întorsătură”, “Copiii teribili”; balet satiric: “Soţii din Turnul Eiffel”; piese: “Maşina infernală”, “Părinţii teribili”, “Monştrii sacri”; film: „Sângele unui poet”, „Frumoasa şi bestia”, „Orfeu”) (m.10.10.1963).
* 1891: Paolo Monelli (n. 15 iulie 1891, Fiorano Modenese - d. 19 noiembrie1984, Roma ) a fost un ziarist și scriitor italian.
Participă ca ofițer al trupelor alpine în Primul Război Mondial, care va fi subiectul central al operei sale în Eu și germanii și Pantofii în soare. Aceasta din urmă, scrisă sub forma unui jurnal, este considerată una din cele mai bune opere ale sale. Împreună cu Orio Vergani , Riccardo Bacchelli , Mario Marchi Vellani , și mulți alții este fondator al Premiului Bagutta , creat într-un restaurant italian din Milano. Pasiunea sa pentru vin și mâncare bună l-a determinat să scrie itinerarul gastronomic Il ghiottone errante cu imagini "apetisante" (realizate de prietenul său "anti-alcool" Giuseppe Novello ed OP), care este de fapt manualul băutorului adevărat. În 1963 s-a căsătorit cu Palma Bucarelli, director al Galeriei Naționale de Artă Modernă din Roma. Temele cărților sale, susținute de un stil caustic și incisiv, care variează între documentare istorică (Roma - 1943), biografia anecdotică (Mussolini - mic burgez - 1968), scrierea despre jurnalism (Questo mestieraccio - 1930), obiceiuri italiene și limba italiană (Barbaro dominio - 1933, L'alfabeto di Bernardo Prisco),portrete de critica contemporană (Umbre chinezești), cronici narative (Moartea unui diplomat) și nuvela pseudo-istorică Aventură în secolul întâi  

Paolo Monelli
Date personale
Născut	15 iulie 1891[1][2]  Fiorano Modenese, Italia
Decedat	19 noiembrie 1984 (93 de ani)[1]  Roma, Italia
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Ocupație	jurnalist scriitor
Activitate
Premii	Medal of Military Valour[

·         1892: Walter Benjamin, scriitor și critic literar german (d. 1940)
* 1901: Nicola Abbagnano (n. 1901 - d. 1990) a fost un filozof existențialist italian, profesor universitar la Torino. A considerat că, din multiplele posibilități ce i se înfățișează, individul o poate alege pe aceea care să-i servească drept temelie pentru o existență pozitivă.

Nicola Abbagnano

Date personale Născut 15 iulie 1901[1][2][3][4]  Salerno, Italia  Decedat 9 septembrie 1990 (89 de ani)[1][3][4]  Milano, Italia  Cetățenie  Italia  Regatul Italiei  Ocupație filozof scriitor profesor universitar[*]  Activitate Alma mater Universitatea din Napoli   Organizație Universitatea din Torino

·         1902: S-a nascut chimistul si academicianul Costin D. Neniţescu ; (d. 29.07.1970). Costin D. Nenițescu (în publicațiile științifice Nenitzescu; n. 15 iulie 1902, București – d. 29 iulie 1970, Bușteni), a fost un chimist român. A fost fondatorul și promotorul unor ramuri noi ale chimiei din România și un membru al Academiei Române.

* 1910: Aleksandar "Tirke" Tirnanić (Александар Тирнанић Тирке; 15 iulie 1910, Krnjevo - 13 decembrie 1992, Belgrad) a fost fotbalist și antrenor de fotbal iugoslav. El a antrenat echipa națională de fotbal a Iugoslaviei între 1953 și 1960.

·         1912: Neculai Ghimpu, globtrotter român (d. 2006)
* 1913: Stefan "Stanis" Dembicki (n. 15 iulie 1913 – d. 23 septembrie 1985) a fost un jucător de fotbal francez născut în Germania de origine poloneză, care a jucat la RC Lens.
* 1913: Hammond Innes este un scriitor de thriller britanic.(1913 - 1998). 

Hammond Innes
Date personale
Născut	15 iulie 1913[3][4][5][6][7]  Horsham, Regatul Unit
Decedat	10 iunie 1998 (84 de ani)[3][4][5][6][7]  Suffolk, Regatul Unit
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	jurnalist scriitor scriitor de literatură pentru copii[*] romancier[*] redactor de gazetă[*]
Pseudonim	Ralph Hammond[1]
Limbi	limba engleză[2]
Studii	Cranbrook School[*]
Note
Premii	Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*

·         1918: Bertram Neville Brockhouse, fizician canadian, laureat al Premiului Nobel (d. 2003)

·         1919: Dame Jean Iris Murdoch ['mə:dək] (n. 15 iulie1919,Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 8 februarie 1999, Oxford, Regatul Unit) a fost o scriitoare și filozoafă irlandeză, cunoscută ca autoare sub numele de Iris Murdoch. În 1978 a câștigat Premiul Booker.

Iris Murdoch s-a născut la Dublin (15 iulie 1919), dar a crescut la Londra, unde familia sa s-a mutat după ce ea împlinise un an.

După ce a studiat literatura greacă și latină, istorie antică și filozofie la Somerville College din Oxford, Iris își continuă studiile de filozofie la Newnham College din Cambridge, unde frecventează lecțiile lui Ludwig Wittgenstein.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Iris Murdoch începe să lucreze pentru UNRRA, organizație ONU, care se ocupa de refugiați. Acest tip de muncă o va face să călătorească în diverse țări din Europa, ca Austria și Belgia. Șederea în Belgia, în particular, va fi fundamentală pentru cariera sa filozofică, acolo având ocazia să-l întâlnească pe filozoful Jean-Paul Sartre și, de asemenea, să-i citească operele, opere care se găseau mai greu în Marea Britanie.

Din 1948 a predat filozofia la Universitatea din Oxford. A scris un studiu despre filozoful și scriitorul francez Jean Paul Sartre, Sartre Romantic Raționalist („Sartre, un raționalist romantic”, 1953).

Iris Murdoch s-a remarcat ca scriitoare încă de la primul său roman publicat, Under the Net („Prins în mreje”, 1954). Începe o lungă carieră literară: ea va scrie neîntrerupt până în anul 1995, când va descoperi că suferă de boala Alzheimer. La Oxford l-a întâlnit și pe cel care-i va fi soț, scriitorul și profesorul John Bayley, cu care s-a căsătorit în 1956.

A murit la 9 februarie 1999, iar soțul său, care i-a stat alături până la sfârșit, o va aminti în două cărți: Elegy for Iris (1998) și Iris and Her Friends: A Memoire of Memory and Desire (1999).

Inspirându-se din viața și boala sa, a fost realizat filmul Iris, bazat pe memoriile soțului ei. În film, rolul este interpretat de Kate Winslet (în tinerețe) și Judi Dench (la bătrânețe).

Opera:

• Under the Net (Prins în mreje, 1954)
• The Bell (Clopotul, 1958)
• The Severed Head (Capul tăiat, 1961)
• An Unofficial Rose (Un trandafir neoficial, 1962)
• The Unicorn (Inorogul, 1963)
• The Italian Girl (Italianca, 1964)
• The Red and the Green (Roșul și verdele, 1965)
• Bruno's Dream (Visul lui Bruno, 1969)
• The Black Prince (Prințul negru, 1973)
• The Sacred and Profane Love Machine (Mașina de iubit, cea sacră și profană, 1974)
• A Word Child (Vlăstarul cuvintelor, 1975)
• The Sea, the Sea (Marea, marea, 1978)   

  Iris Murdoch
  Iris Murdoch
  Date personale
  Născută	15 iulie 1919[4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15]  Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[16][17]
  Decedată	8 februarie 1999 (79 de ani)[4][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15]  Oxford, Regatul Unit[18]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (boala Alzheimer)
  Căsătorită cu	John Bayley[*]
  Naționalitate	irlandeză
  Cetățenie	Irlanda  Regatul Unit
  Ocupație	romancier și filozof
  Limbi	limba engleză[1]
  Studii	Badminton School[*][2] Somerville College[*][2] Newnham College[*][2]
  Activitatea literară
  Activă ca scriitoare	1954-1997
  Operă de debut	Under the Net
  Influențe[ascunde] Platon, Sigmund Freud, Simone Weil, Jean-Paul Sartre, Fiodor Dostoievski, Marcel Proust, William Shakespeare
  Note
  Premii	Dame Commander of the Order of the British Empire[*] Premiul Memorial James Tait Black[*] Premiul Booker[3] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*] doctor honoris causa al universității din Hong Kong[

·         1922: Leon Max Lederman, fizician american

·         1928: S-a nascut Stefan Berciu, scriitor roman.

* 1928: Carl Richard Woese (15 iulie 1928 – 30 decembrie 2012) a fost un microbiolog și biofizician american. Woese este cunoscut pentru definirea domeniului Archaea în 1977 prin taxonomia ARN-ului ribozomic 16S, o tehnică pună la punct de Woese, care a revoluționat microbiologia .^[2][3][4]

De asemenea, Woese a inventat ipoteza lumii ARN în anul 1967, deși nu el i-a atribuit acest nume ^[5] El a fost profesor de microbiologie laUniversitatea Illinois, Urbana-Champaign

Carl Woese

Date personale Născut 15 iulie 1928 Syracuse, New York, SUA Decedat 30 decembrie 2012 (84 de ani) Urbana, Illinois, SUA Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer pancreatic)  Naționalitate Americană Cetățenie  SUA  Ocupație microbiolog[*] biolog profesor universitar[*]  Activitate Domeniu Microbiologie Instituție Universitatea Illinois, Urbana-Champaign Alma Mater Amherst College[1] Deerfield Academy[*] Universitatea Yale[1]   Cunoscut pentru descoperirea domeniului Archaea Premii Medalia Leeuwenhoek (1992) Premiul Selman A. Waksman în Microbiologie (1995) National Medal of Science (2000) Premiul Crafoord (2003)

·         1930: Jacques Derrida, filosof francez, părintele deconstructivismului (d. 2004).

Dintre lucrările sale sunt de reținut cele trei lucrări publicate în 1967, la debutul său - L`ecriture et la différence (Scriitura și diferența), De la grammatologie (Despre gramatologie) și La Voix et le phénomène (Vocea și fenomenul). Lucrul despre care se vorbește mai puțin este însă preocuparea sa spre Marx, (cel puțin) din ultimul lui deceniu de viață, situîndu-se astfel printre puținii gînditori contemporani care n-au subscris la noul val de respingere în bloc a operei celui la care au facut apel - mai mult sau mai puțin întemeiat - toate mișcările și statele comuniste:

"Că vor sau nu, că știu sau nu, toți oamenii de pe întreg pamîntul sînt astăzi, într-o anumită măsură, moștenitori ai lui Marx și ai marxismului...Nu există niciun precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii...un astfel de eveniment (să repetăm: acela al unui discurs de formă filozofico-științifică care caută a se rupe de mit, de religie și de mistica naționalistă) deci acest eveniment s-a legat, pentru prima oară și în mod inseparabil, de niște forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocație universală, o mișcare muncitorească, respectiv o confederație de state). Toate acestea propunînd un nou concept de om, de societate, de economie, de națiune - și mai multe concepte privitoare la stat și la dispariția acestuia." ("Spectrele lui Marx", Editura Polirom 1999, pag. 143-144)

Jacques Derrida

Date personale Nume la naștere Jacques Derrida  Născut 15 iulie 1930 El Biar, Algeria Decedat 9 octombrie 2004 (74 de ani)[3]  Paris, Franța[4]  Înmormântat Ris-Orangis  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer pancreatic)  Căsătorit cu Marguerite Aucouturier (1957–2004)  Copii Daniel Agacinski[*][5] Pierre Alféri[*]  Naționalitate francez Cetățenie  Franța  Ocupație filosof, profesor de filosofie, eseist, publicist Limbi limba franceză[1]   Studii École Normale Supérieure Universitatea Harvard Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne[2] Facultatea de Litere din Paris[*] Lycée Louis-le-Grand   Pregătire Étienne Borne[*] Michel Foucault Louis Althusser[*]   Profesor pentru Paul B. Preciado[*], Bernard-Henri Lévy   Activitatea literară Activ ca scriitor Postmodernism Mișcare/curent literar Deconstrucție Operă de debut Scriitura si diferenta Note Premii Theodor W. Adorno Award[*] Harry Oppenheimer Fellowship Award[

* 1931: Clive Cussler (n. 15 iulie 1931, Aurora, Illinois, SUA) este un scriitor american de thriller.

Clive Cussler

Date personale Născut 15 iulie 1931[2][3]  Aurora, Illinois, SUA  Decedat 24 februarie 2020 (88 de ani)[4][5]  Scottsdale, Arizona, SUA  Copii Dayna Cussler[*][5] Dirk Cussler[*][5]  Cetățenie  SUA  Ocupație scriitor scenarist romancier[*] scriitor de literatură științifico-fantastică[*]  Activitate Limbi limba engleză[1]   Studii Pasadena City College[

·         1935: S-a nascut Ken Kercheval, actor american (Cliff Barnes in Dallas) 
* 1936: Krystyna Chojnowska-Liskiewicz (n. 15 iulie 1936,^[1] Varșovia, A Doua Republică Poloneză) a fost prima femeie care a navigat singură în jurul lumii, repetând realizarea lui Joshua Slocum. Ea a pornit de la Insulele Canare pe 28 februarie 1976 și s-a întors pe 21 aprilie 1978, circumnavigând 31166 de mile navale (57719 km) în 401 zile. Krystyna Chojnowska-Liskiewicz a călătorit pe Mazurek, o barcă construită în Polonia. Mazurek avea 9,51 metri lungime, o lățime de 2,70 metri și o velă cu aria de 35 de metri pătrați. Mazurek a fost construit de o echipă condusă de soțul ei. Ea a plecat de la Insulele Canare pe 28 februarie 1976, traversând Oceanul Atlantic până la Barbados. De acolo a navigat prin Marea Caraibelor până la Canalul Panama, și, prin urmare, pâna la Oceanul Pacific.

După ce a traversat Oceanul Pacific, Krystyna Chojnowska-Liskiewicz a navigat prin Tahiti și Fiji până în Australia, apoi în vest a traversat Oceanul Indian prin Mauritius. După ce a traversat Capul Bunei Speranțe, a navigat în nord și a traversat pista de pornire pe 20 martie 1978 la 16° 08.5' latitudine nordică și 35° 50' longitudine vestică.

Și-a terminat călătoria când a intrat în portul Las Palmas de Gran Canaria pe 21 aprilie 1978, navigând 31166 de mile navale (57719 km) în 401 zile. Pe 18 iunie 1978, s-a întors în Polonia, unde este încă văzută ca un erou național. 

Ruta Clipper

La finalul călatoriei, Krystyna Chojnowska-Liskiewicz abia a învins-o pe Naomi James care și-a completat circumnavigația pe 8 iunie 1978. Călătoria lui Naomi James este, totuși, notabilă deoarece a completat o circumnavigație în doar 272 de zile, întrecând astfel recordul lui Francis Chichester cu două zile. De asemenea, a fost prima femeie care a navigat singură completând ruta Clipper, trecând de trei mari capuri (Capul Agulhas, Capul Sud-Est și Capul Froward), pornind și sfârșind în Canalul Mânecii.

În 1988, Kay Cottee din Australia a devenit prima femeie care a completat singură o circumnavigare pe Blackmore's First Lady (Prima doamna a lui Blackmore).

Krystyna Chojnowska-Liskiewicz

Date personale Născută 15 iulie 1936 (83 de ani)[1]  Varșovia, A Doua Republică Poloneză  Cetățenie  Polonia  Ocupație exploratoare  Activitate Alma mater Universitatea Politehnica din Gdańsk   Premii Medal for exceptional sports achievements[*

* 1936: Ileana Hogea-Velișcu (n. 15 iulie 1936, Sudiți, județul Ialomița) este sinolog, profesor universitar, traducătoare de literatură chineză veche și modernă și scriitoare din România

S-a născut pe 15 iulie 1936 în satul Sudiți, județul Ialomița.

Primele șapte clase le urmează la Sudiți. Între 1950-1954, este elevă la Școala Pedagogică de Învățătoare din Călărași. Între 1954-1955, este studentă la Universitatea din București, Facultatea de Filologie, Sectia de limba rusă. Între 1955-1962, este studentă, bursieră a statului român, în Republica Populară Chineză unde se specializează în limba chineză. În 1976, obtine titlul de doctor în filologie cu teza de literatura universală și comparată: Receptarea literaturii chineze în România. În 1976, obtine a doua licență la Facultatea de Limba și Literatura română, Universitatea din Bucuresti.

Din 1962 și până în 2010, a predat limba chineză la Universitatea din București, ca profesor titular. Între anii 1990-2004 a fost profesor la Universitatea „Hyperion”, unde a înființat Catedra de Limba chineză, pe care o susține ca unic profesor, acoperind toate disciplinele de studiu și scoțând mai multe promoții de absolvenți.

Începând cu anul 2006, este profesor titular de literatură chineză la Facultatea de limbi și literaturi străine, Universitatea „Spiru Haret” din București, iar apoi, din 2011, la Universitatea creștină „Dimitrie Cantemir”. Traducător al unor opere fundamentale din literatura chineză:

• Cao Xueqin - Visul din Pavilionul roșu (în colaborare cu Iv Martinovici), Editura Minerva, 1975.
• Qu Yuan - Poeme (în colaborare cu Iv Martinovici), Editura Univers, 1974.
• Mituri și legende chinezești (în colaborare cu Iv Martinovici), Editura Ion Creangă, 1974.  
• Literatura chineză veche, CMUB, București, 1975.
• Dicționar de literatură chineză clasică și modernă, Editura Științifică șiEnciclopedică, 1983.
• Formare și transformare în arta spectacolului chinez, CMUB, 1984.
• Limba chineză veche. Morfo-sintaxă. Lexic. CMUB, 1984
• Limba chineză pentru români. Editura Universității din Beijing și Editura Grand din București, 1996.
Publică la edituri de prestigiu și în presa literară peste 20 de volume și circa 500 de studii de sinologie. Împreuna cu profesorul-românist Ren Yuan redactează Limba chineza pentru români, vol. I, II. Lucrează la o serie proiecte cu profesorii chinezi Feng Zhichen si Ding Chao, româniști renumiți.  

Ileana Hogea-Velișcu
Date personale
Născută	15 iulie 1936 (83 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	orientalistă[

* 1939: Aníbal Cavaco Silva (n. 15 iulie 1939, Boliqueime[*], Portugalia) este un om de știință și politician portughez care face parte din Partidul Social Democrat. El a fost ales ca președinte al Portugaliei la data de 22 ianuarie 2006, fiind reales la 23 ianuarie 2011 pentru o perioadă de 5 ani

Aníbal Cavaco Silva

Date personale Născut 15 iulie 1939 (80 de ani)[1][2][3][4][5]  Boliqueime[*], Portugalia  Căsătorit cu Maria Cavaco Silva[*]  Cetățenie  Portugalia  Religie catolicism  Ocupație economist politician profesor universitar[*]  Al 19-lea președinte al Portugaliei  În funcție 9 martie 2006 – 9 martie 2016 Precedat de Jorge Sampaio[*] Succedat de Marcelo Rebelo de Sousa Al 113-lea prim-ministru al Portugaliei[*]  În funcție 6 noiembrie 1985 – 28 octombrie 1995 Precedat de Mário Soares Succedat de Antonio Manuel de Oliveira Guterres Deputat în Adunarea Republicii[*]  Circumscripția Lisabona[*] Ministerul de Finanțe  Premii Ordinul Coroana Stejarului în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Vulturul Alb (22 iunie 2012) Ordinul Trandafirul Alb în grad de mare cruce[*] Medalia Robert Schuman[*] (1998) Crucea Recunoașterii[*] (22 noiembrie 2010) Ordinul Isabelei Catolica cu Colan[*] (24 septembrie 2006) Ordinul Național „Steaua României” în grad de mare cruce[*] (2015) Q41152257[*] (2017) ...mai multe... Partid politic Partidul Social-Democrat[*] Alma mater Technical University of Lisbon[*] University of York[*]

* 1939: Boris KolkerBoris Kolker (în rusă Борис Григорьевич Колкер) (născut la 15 iulie 1939, în Tiraspol, RASS Moldovenească, RSS Ucraineană, URSS) este profesor de limbi străine și traducător, interlingvist, autor a trei manuale de Esperanto. A locuit în Rusia și URSS, din 1993 locuiește în SUA, Cleveland, statul Ohio.Boris Kolker a absolvit Universitatea de Stat din Chișinău. A studiat Esperanto în 1957 și în anii 1958-1964 a ținut cursuri de Esperanto în Tiraspol și Chișinău. A lucrat ca bibliograf în departamentul de limbi străine a Bibliotecii Republicane Krupskaia din Chișinău și, în cadrul bibliotecii, a organizat Clubul Internațional “Mondo” (“Lumea”).Boris Kolker este doctor în lingvistică, iar teza sa de doctorat este în esperantologie. Kolker este autorul a trei manuale de Esperanto și a unor articole și recenzii interlingvistice. Datorită popularității lucrării “Vojaĝo en Esperanto-lando” (“Călătorie în țara Esperanto”), care este atât un curs de perfecționare în Esperanto cât și un îndreptar al culturii esperantiste, el este recunoscut de mulți drept un ghid al țării Esperanto.

Jump to navigationJump to search

Membru al Academiei de Esperanto. Membru de onoare a UEA (Asociația Universală de Esperanto). Redactor la revista "Monato". De două decenii conduce cursuri la distanță în Rusia, timp în care a instruit peste 900 de persoane, precum și în Moldova. Predă Esperanto la universitățile din San Francisco, California și Hartford, Connecticut. Coordonează Cursul Internațional de Perfecționare la Distanță. În diverse momente a fost fondator și coordonator al organizațiilor esperantiste din Moldova, Bașchiria, Rusia și Uniunea Sovietică.

Boris Kolker
Boris Kolker
Date personale
Născut	15 iulie 1939 (80 de ani)[1]  Tiraspol, URSS[2]
Cetățenie	URSS  SUA  Moldova  Rusia
Ocupație	scriitor traducător esperantist esperantolog[*] profesor
Limbi	limba rusă Esperanto limba engleză
Studii	Universitatea de Stat din Moldova
Opere semnificative	Călătorie în țara Esperanto[*]
Note
Premii	Honorary Member of the World Esperanto Association[

VA CONTINUA