MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 18 IULIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
B.
Decese
· 1038: Gunhilda a Danemarcei, prima soție a împăratului Henric al III-lea al Sfântului Imperiu Roman (n. c. 1020)
· 1100: Moare la Ierusalim Godfroy de Bouillon (n. cca. 1060), cavaler medieval si unul dintreliderii Primei Cruciade din 1096 până la moartea sa. Din 1076 a fost senior de Bouillon, domeniu de unde și-a luat numele, iar din 1087 a fost Duce al Lotharingiei Inferioare. După Asediul Ierusalimului din 1099, Godfroy a devenit primul suveran al Regatului Ierusalimului intemeiat de Cruciati, dar nu a folosit titlul de „Rege”.
· 1374: Moare Francesco Petrarca, poetul si ganditor umanist, unul dintre fondatorii literaturii italiene; este cunoscut si ca filolog, istoric, etnograf, geograf, moralist
· 1488: Alvise Cadamosto, explorator italian (n. 1432)
* 1605: Johann al II-lea, Duce de Saxa-Weimar (Johann Maria Wilhelm) (22 mai 1570 – 18 iulie 1605), a fost Duce de Saxa-Weimar și Jena din 1602 până la moartea sa. A fost al doilea fiu al lui Johann Wilhelm, Duce de Saxa-Weimar și al soției acestuia, Dorothea Susanne de Simmern.
* 1605: Johann al II-lea, Duce de Saxa-Weimar (Johann Maria Wilhelm) (22 mai 1570 – 18 iulie 1605), a fost Duce de Saxa-Weimar și Jena din 1602 până la moartea sa. A fost al doilea fiu al lui Johann Wilhelm, Duce de Saxa-Weimar și al soției acestuia, Dorothea Susanne de Simmern.
Tatăl său a murit în 1573, când Johann avea doar trei ani. Cum la acel moment fratele său mai mare, Friedrich Wilhelm I era de asemenea minor (11 ani), ducatul de Saxa-Weimar a fost guvernat de o regență. În 1586 fratele său a preluat puterea în ducat. Acesta a murit în 1602 și ducatul a fost moștenit de Johann deoarece nepoții lui de frate erau minori.
Johann a fost mai interesat de științele naturale și artă decât de politică și a preluat regența ducatului împotriva voinței sale. Însă în 1603 când nepoții i-au cerut moștenirea, el a refuzat. În cele din urmă, Johann și nepoții săi au semnat un tratat prin care au împărțit ducatul: Altenburg a fost luat de fiii lui Friedrich Wilhelm I și Weimar-Jena a rămas la Johann.
Linia de Saxa-Altenburg s-a stins în 1672 și întreaga moștenire a trecut liniei de Saxa-Weimar, descendenților lui Johann. La Altenburg la 7 ianuarie 1593, Johann s-a căstorit cu Dorothea Maria de Anhalt (n. 2 iulie 1574 - d. 18 iulie 1617).[1] Ei au avut 12 copii:
- Johann Ernest I, Duce de Saxa-Weimar (n. Altenburg, 21 februarie 1594 – d. Sankt Martin, Ungaria, 6 decembrie 1626).
- Christian Wilhelm (n./d. 6 aprilie 1595, Altenburg).
- Frederick (n. Altenburg, 1 martie 1596 – ucis în bătălie, Fleurus, Belgia, 19 august 1622).
- Johann (n. Weimar, 31 martie 1597 – d. Weimar, 6 octombrie 1604).
- Wilhelm, Duce de Saxa-Weimar (n. Altenburg, 11 aprilie 1598 – d. Weimar, 17 mai 1662).
- fiu (Altenburg, 11 aprilie 1598), geamăn cu Wilhelm.
- Albert al IV-lea, Duce de Saxa-Eisenach (n. Altenburg, 27 iulie 1599 – d. Eisenach, 20 decembrie 1644).
- John Frederick (n. Altenburg, 19 septembrie 1600 – d. Weimar, 17 octombrie 1628).
- Ernest I, Duce de Saxa-Gotha (b. Altenburg, 25 decembrie 1601 – d. Gotha, 26 martie 1675).
- Frederick Wilhelm (n. Weimar, 7 februarie 1603 – d. Georgenthal, 16 august 1619).
- Bernhard (n. Weimar, 6 august 1604 – d. Neuenburg, 18 iulie 1639), Conte de Franken (1633).
- Johanna (n. Weimar, 14 aprilie 1606 – d. Weimar, 3 iulie 1609).
· 1608: Joachim al III-lea Frederic (germană Joachim III. Friedrich; 27 ianuarie 1546 – 18 iulie 1608), a fost membru al Casei de Hohenzollern și Prinț-elector de Brandenburg din 1598 până la moartea. Joachim al III-lea Frederic s-a născut la Cölln ca fiu al lui Johann Georg, Elector de Brandenburg și a soției acestuia, Sophie de Legnica. A fost administrator al Arhiepiscopiei de Magdeburg din 1566 până în 1598, apoi l-a succedat pe tatăl său ca Elector de Brandenburg în 1598.
Joachim Frederic s-a căsătorit prima dată la 8 ianuarie 1570 cu Catherine de Brandenburg-Küstrin, fiica lui Johann, Margraf de Brandenburg-Küstrin și a Catherine de Brunswick-Wolfenbüttel. A doua oară s-a căsătorit a 23 octombrie 1603 cu Eleanor a Prusiei, fiica lui Albert Frederic și Marie Eleonore de Cleves. El a devenit regent al ducatului Prusia în 1605.
Joachim Frederic și Catherine de Brandenburg-Küstrin au avut următorii copii:
- Johann Sigismund, Elector de Brandenburg (8 noiembrie 1572 – 23 decembrie 1619)
- Anne Catherine (26 iunie 1575 – 29 martie 1612); s-a căsătorit cu regele Christian al IV-lea al Danemarcei
- o fiică [1576]
- Johann Georg, Duce de Jägerndorf (16 decembrie 1577 – 2 martie 1624); s-a căsătorit cu Eva Christina de Württemberg (1590 - 1657), fiica lui Frederic I, Duce de Württemberg și a Sibilei de Anhalt.
- August Frederic (16 februarie 1580 – 23 aprilie 1601)
- Albert Frederic (29 aprilie 1582 – 3 decemberie 1600)
- Joachim (13 aprilie 1583 – 10 iunie 1600)
- Ernest (13 aprilie 1583 – 18 septembrie 1613)
- Barbara Sophie (16 noiembrie 1584 – 13 februarie 1636); s-a căsătorit cu Johann Frederic, Duce de Württemberg
- o fiică [1585/6]
- Christian Wilhelm (28 august 1587 – 1 ianuarie 1665)
Joachim Frederick și Eleanor a Prusiei au avut un singur copil:
- Marie Eleonore (22 martie 1607 – 18 februarie 1675); s-a căsătorit cu Louis Philip, Conte Palatin de Simmern-Kaiserslautern
Joachim Frederic a fost succedat la rândul său de fiul său Johann Sigismund.
Pein fiul său cel mare este strămoșul regelui Frederic cel Mare al Prusiei iar prin fiica sa Anne Catherine este strămoșul regelui Frederic al III-lea al Danemarcei.
· 1610: A decedat pictorul italian Michelangelo Merisi da Caravaggio (n.29 septembrie 1571), numit după orașul său natal, Caravaggio,de lângă Milano. Este considerat un precursor al stilului baro0c si unul dintre cei mai mari novatori din istoria picturii.
· 1721: Antoine Wateau, pictor francez (n. 1684)
* 1729: Joseph Karl, Prinț Ereditar de Sulzbach (2 noiembrie 1694 – Oggersheim, 18 iulie 1729) a fost fiul cel mare al lui Theodore Eustace, Conte Palatin de Sulzbach. El a fost moștenitorul ducatului de Palatinat-Soulzbach de la naștere până la moartea sa. La 2 mai 1717 Joseph Kael s-a căsătorit cu Elizabeth Augusta Sophie de Neuburg (1693–1728), fiica lui Karl al III-lea Philipp, o căsătorie menită să unească cele două linii și să prevină un alt război de succesiune. Toții fiii cuplului au murit în copilărie și au supraviețuit doar trei fiice. În 1728 Elizabeth Augusta a murit la naștere și Joseph Karl a murit anul următor la Oggersheim. Moștenire ducatului a trecut fratelui lui Joseph Karl, Johann Christian Joseph și a familiei acestuia.
* 1729: Joseph Karl, Prinț Ereditar de Sulzbach (2 noiembrie 1694 – Oggersheim, 18 iulie 1729) a fost fiul cel mare al lui Theodore Eustace, Conte Palatin de Sulzbach. El a fost moștenitorul ducatului de Palatinat-Soulzbach de la naștere până la moartea sa. La 2 mai 1717 Joseph Kael s-a căsătorit cu Elizabeth Augusta Sophie de Neuburg (1693–1728), fiica lui Karl al III-lea Philipp, o căsătorie menită să unească cele două linii și să prevină un alt război de succesiune. Toții fiii cuplului au murit în copilărie și au supraviețuit doar trei fiice. În 1728 Elizabeth Augusta a murit la naștere și Joseph Karl a murit anul următor la Oggersheim. Moștenire ducatului a trecut fratelui lui Joseph Karl, Johann Christian Joseph și a familiei acestuia.
Copii
- Karl Philipp August von der Pfalz (1718–1724)
- Innocenza Maria, Pfalzgräfin von der Pfalz (1719–1719)
- Elizabeth Augusta de Sulzbach (1721–1794), căsătorită cu Karl Theodore, Elector de Bavaria
- Maria Anna, Pfalzgräfin von der Pfalz (1722–1790), căsătorită cu Clement, Duce de Bavaria și Conte Palatin
- Maria Francisca de Sulzbach (1724–1794), căsătorită Frederick Michael, al doilea fiu al lui Christian III, Duce de Zweibrücken
- Karl Philipp August, Pfalzgraf von der Pfalz (1725–1728)
- un fiu, Pfalzgraf von der Pfalz (1728–1728)
Joseph Karl de Sulzbach 
Căsătorit(ă) Elizabeth Augusta Sophie de Neuburg Familie nobilă Casa de Wittelsbach Tată Theodore Eustace, Conte Palatin de Sulzbach Mamă Eleonore Maria Amalie de Hesse-Rotenburg Naștere 2 noiembrie 1694
SulzbachDeces (34 de ani)
OggersheimÎnmormântare Biserica Sf Mihail, Munchen]]
| Infantele Filip | |
| Duce de Parma, Piacenza și Guastalla | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 15 martie 1720 Real Alcázar, Madrid, Spania |
| Decedat | (45 de ani) Alessandria, Italia |
| Înmormântat | Sanctuary of Santa Maria della Steccata[*]  |
| Părinți | Filip al V-lea al Spaniei Elisabeta de Parma |
| Frați și surori | Maria Antonia a Spaniei Infanta Mariana Victoria a Spaniei Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei Infante Luis, Count of Chinchón[*] Carol al III-lea al Spaniei Francesc de Borbó i Farnese[*] |
| Căsătorit cu | Prințesa Louise Élisabeth a Franței |
| Copii | Isabella Maria de Parma Ferdinand, Duce de Parma Maria Luisa, regină a Spaniei |
| Cetățenie |  Spania |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
| Domnie | |
| Domnie | 1748–1765 |
· 1817: Jane Austen (n. ,[3][4][5][6] Steventon[*], Basingstoke and Deane, Regatul Unit[3][7][4] – d. ,[4][8][5][6] Winchester, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[3][7]) a fost o romancieră englezădin perioada romantică pre-victoriană. Datorită viziunii sale complex-realiste a vieții interioare a femeilor, a măiestriei descrierii, a amestecului bine dozat de descrieri la persoana a treia, respectiv de comentarii ironice și burlești, Austen a devenit fără îndoială cea mai notabilă scriitoare a epocii sale, cu o influență deosebită asupra tuturor cititorilor săi, chiar dacă, în timpul vieții, nu a avut prea mult succes.
Născută ca cel de-al șaptelea copil din opt (a avut cinci frați și o soră mai în vârstă, respectiv un frate mai tânăr) într-o familie mare și unită, aflată la marginea de jos a nobilimii engleze, Jane și-a trăit toată viața înconjurată de familia sa. La început, educația și-a primit-o de la tatăl și de la frații ei, dar și prin intermediul cititului. Educația sa formală a luat sfârșit când a părăsit școala Mânăstirii din Reading după un an și jumătate, cu puțin înainte de a împlini unsprezece ani. Cam pe atunci a început să scrie ceea ce tatăl ei numea „Povestiri într-un stil cu totul nou”. Când avea optsprezece sau nouăsprezece ani a scris primul său roman, Elinor și Marianne. Apoi s-a îndrăgostit.
Jane l-a întâlnit pe Tom Lefroy la Hampshire, în timpul vacanței de Crăciun din anul 1795. La jumătatea lunii ianuarie, el a plecat la Londrapentru a studia dreptul. Jane l-a văzut din nou la Londra în august, însă nu se mai cunoaște nimic despre relația lor până în toamna lui 1798când se dovedește că aceasta nu a avut niciun rezultat. (Unica soră a lui Jane a ars multe dintre scrisorile acesteia, nemairămânând niciuna datată între 18 septembrie 1796 și octombrie 1798.) Acești doi ani s-au numărat printre cei mai fructuoși din viața lui Jane. După ce s-a întors de la Londra, a scris Mândrie și Prejudecată, apoi a rescris Elinor și Marianne sub titlul de Rațiune și Simțire și, în final, Mânăstirea Northanger, pe care l-a terminat în 1799. Nu a mai scris nici un roman timp de peste zece ani.
Dezamăgirea sa în dragoste poate fi, în parte, motivul tăcerii sale, însă un eveniment și mai devastator a fost plecarea din Steventon a familiei sale în 1801, când tatăl său s-a pensionat, pentru a trăi în Bath, un loc pe care Jane îl ura. În decembrie 1802 un tânăr bogat o cere de soție pe Jane și ea acceptă; totuși, a doua zi, își retrage acceptul. Câteva luni mai târziu vinde Mănăstirea Northanger unui editor pentru 10 £, dar așteaptă în zadar publicarea cărții.
Tatăl ei a murit în 1805, iar în anul următor Jane, împreuna cu mama și cu sora sa, s-au mutat în Southampton unde au rămas până în vara anului 1809, când se mută în Chawton, satul Hampshire din care Jane Austen și-a lansat, în sfârșit, cariera de romancieră. A terminat Persuasiune cam cu un an înainte de moartea sa, provocată de boala Addison, pe 18 iulie 1817.
Suportul stabil al familiei sale a fost esențial în dezvoltarea lui Austen ca scriitor profesionist. Perioada în care Jane și-a dezvoltat capacitățile artistice a început în adolescență și a durat până la vârsta de treizeci și cinci de ani. În această perioadă, ea a scris trei romane importante și l-a început pe al patrulea. Din 1811 până în 1815, prin apariția romanelor „Rațiune și Simțire”(1811), „Mândrie și Prejudecată”(1813), „Parcul Mansfield” (1814) și „Emma”(1815), ea a avut succes ca scriitor. A mai scris alte două romane, „Mănăstirea Northanger” (scris între anii 1798 - 1799 și revizuit mai târziu) și „Persuasiune”, ambele publicate după moartea sa în 1817, și l-a început pe un al treilea (denumit eventual „Sanditon”), dar a decedat înaintea finalizării sale.
Conform unui biograf, informația biografică despre Jane Austen este „extrem de rară”. Doar o parte dintre scrisorile personale și de familie s-au păstrat (ca o estimare numai 160 din cele 3000 de scrisori ale lui Austen mai există, Cassandra, sora ei, (căreia i-au fost adresate cele mai multe scrisori) a ars majoritatea celor pe care le păstra, nedistrugându-le pe cele cenzurate. Alte scrisori au fost distruse de către moștenitorii amiralului Francis Austen, fratele lui Jane.
Majoritatea materiei biografice produsă la cincizeci de ani după moartea lui Austen a fost scrisă de rudele ei și reflectă deviațiile familiei în favoarea "bunei și liniștitei mătuși Jane". Există foarte puține informații despre ea până în acest moment.
Părinții lui Austen, William George Austen (1731-1805), și soția sa, Cassandra (1739-1827), au fost membri ai unor familii din mica nobilime. George se trăgea dintr-o familie de fabricanți de lână, care se ridicase dintre profesiile din rândurile de jos, aterizând în rândurile micii nobilimi. Cassandra a fost un membru al remarcabilei familii Leigh; s-au căsătorit pe 26 aprilie 1764, la Biserica Walcot din Bath. Din 1765 până în 1801, pe parcursul unei lungi perioade a vieții lui Jane, George Austen a fost rector al parohiei anglicane la Steventon, Hampshire, într-un un sat din apropiere. Din 1773 până în 1796, el și-a suplimentat venitul prin agricultură și prin educarea a trei sau patru băieți care stăteau la el în gazdă.
La început, familia lui Austen a fost mare: șase frați: James (1765-1819), George (1766-1838), Edward (1767-1852), Henry Thomas (1771-1850), Francis William (Frank) (1774-1865), Charles John (1779-1852) și o sora, Elizabeth Cassandra (1773-1845), care, ca și Jane, a murit necăsătorită. Cassandra i-a fost lui Austen cea mai apropiată și de încredere prietenă pe tot parcursul vieții ei. Dintre frații ei, Austen l-a simțit cel mai aproape pe Henry, care a devenit bancher și, după ce banca sa a eșuat, a devenit preot anglican. Henry a fost, de asemenea, agentul literar al surorii sale. Cercul său mare de prieteni și de cunoștințe de la Londra includea bancheri, negustori, editori, pictori, și actori: el a pus la dispoziția lui Austen panorama lumii sociale, care în mod normal nu e vizibilă în spațiul rural, la o parohie mică în Hampshire. George a fost trimis să trăiască într-o familie din localitate de la o vârstă fragedă, deoarece, după cum descrie biograful lui Austen, Le Faye, acesta a fost „mental anormal și supus ieșirilor nervoase”. S-ar putea să fi fost, de asemenea, surd și mut. Charles și Frank și-au făcut serviciul militar în flota marinei, până la rangul de amiral. Edward a fost adoptat de către vărul lui de-al patrulea, Thomas Knight, moștenitorul imobilului Knight's, luând în 1812 numele lui.
După ce a terminat Lady Susan, Austen a încercat să scrie primul ei roman fără prescurtări: Elinor și Marianne. Cassandra, sora ei, și-a amintit mai târziu că a fost citit familiei „înainte de 1796”, spunând asta în scrisori. Fără păstrarea manuscriselor originale, nu există nicio cale de a ști cât de mult din schița inițială a supraviețuit în romanul publicat în 1811 ca Sense and Sensibility.
Când Jane avea douăzeci de ani, Tom Lefroy, un nepot al vecinilor, a vizitat orașul Steventon și a stat acolo din decembrie 1795 până la ianuarie 1796. Acesta obținuse recent o diplomă universitară și se mută la Londra pentru a practica meseria de avocat. Lui Lefroy și Austen li s-ar fi făcut cunoștință la un bal sau la o petrecere de acest gen. organizată prin vecinătate, și este clar din scrisorile lui Austen adresate Cassandrei că au petrecut mult timp împreună: „Mă tem chiar să-ți spun cum prietenul meu irlandez și cu mine ne-am comportat. Imaginează-ți tot ceea ce-i mai desfrânat și șocant în modul de a dansa și de a sta jos împreună.” Familia Lefroy a intervenit și l-a trimis departe, la sfârșitul lui ianuarie. Căsătoria lor era imposibilă, așa cum atât Lefroy, cât și Austen trebuie să fi știut. Nici unul din ei nu avea bani, și el era dependent de un stră-unchi în Irlanda pentru a-i finanța educația și a-i stabiliza cariera juridică. În cazul în care Tom Lefroy vizita Hampshire, era ținut departe de familia Austen, și Jane Austen nu l-a mai văzut niciodată.
Austen a început să lucreze la un al doilea roman, Primele Impresii, în 1796 și a finalizat proiectul inițial, în august 1797, când avea doar 21 de ani (mai târziu a devenit Mândrie și prejudecată); ca și în cazul celorlalte romane, Austen citea lucrarea cu voce tare familiei sale în timp ce lucra la ea și a devenit unul dintre romanele favorite. La acest moment, tatăl ei a făcut prima încercare de a-i publica unul dintre romane. În noiembrie 1797, George Austen i-a scris lui Thomas Cadell, un editor cu sediul în Londra, cu rugămintea de a lua în considerare publicarea „unui roman-manuscris, cuprins în trei volume, cu privire la viața Dnei. Eveline Burney”(Primele Impresii) cu riscul financiar al autorului. Cadell a răspuns repede la scrisoarea domnului Austen, marcată cu „Refuzat de către Postul de Returnări”. Austen poate că nici nu știuse de eforturile tatălui său. După finisarea romanului Primele Impresii, Austen a revenit la Elinor și Marianne și din noiembrie 1797 până la jumătatea anului 1798, l-a revizuit detaliat; a eliminat formatul epistolar în favoarea narațiunii la persoana a treia și a produs ceva aproape de Rațiune și Simțire.
Pe la mijlocul lui 1798, după finisarea revizuirilor la Elinor și Marianne, Austen a început să scrie un al treilea roman, cu titlul Susan (mai târziu Northanger Abbey), o satiră a romanului popular gotic. Austen și-a încheiat lucrarea un an mai târziu. La începutul anului 1803, Henry Austen a propus romanul Susan lui Benjamin Crosby, un editor londonez, care a plătit £10 pentru drepturile de autor. Crosby a promis publicarea din timp și a mers atât de departe încât să anunțe cartea public ca fiind „sub tipar”, dar nu a făcut nimic mai mult. Manuscrisul a rămas în mâinile lui Crosby, nepublicat, până când Austen a răscumpărat drepturile de autor de la el în 1816.
Opere:
Romane
- Rațiune și simtire (1811)
- Mândrie și prejudecată (1813)
- Parcul Mansfield (1814)
- Emma (1815)
- Mânăstirea Northanger (1818) (postmortem)
- Persuasiune (1818) (postmortem)
Scurte ficțiuni
- Lady Susan (1794, 1805)
Ficțiuni nefinalizate
- The Watsons (1804)
- Sanditon (1817)
Alte opere
- Sir Charles Grandison (1793, 1800
- Plan al unui Roman (1815)
- Poeme
- Jucători
- Scrisori
Juvenilia – Primul Volum[10]
- Frederic & Elfrida
- Jack & Alice
- Edgar & Emma
- Henry și Eliza
- Aventurile lui Mr. Harley
- Sir William Mountague
- Memorile lui Mr. Clifford
- Frumoasa Cassandra
- Amelia Webster
- Vizita
- Misterul
- Cele trei surori
- O frumoasă descriere
- Generosul Preot
- Oda lui Pity
Juvenilia – Al doilea volum
- Dragoste și Prietenie
- Lesley Castle
- Istoria Angliei
- O Colecție de Scrisori
- Femeia filozof
- Primul Act de Comedie
- O Scrisoare de la o tânără Lady
- O Călătorie prin Wales
- O Poveste
Juvenilia – Al treilea Volum
- Evelyn
- Catharine, sau Bower
| Jane Austen | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
_hires.jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 1894: Moare Charles Leconte de Lisle, poet parnasian francez.
· 1903: Anghel Demetrescu, teoretician și critic literar român (n. 1847)
* 1909: Infantele Carlos, Duce de Madrid (30 martie 1848 - 18 iulie 1909) a fost membru senior al Casei de Bourbon din 1887 până la decesul său. A fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VII-lea din 1868 (abdicarea spaniolă a tatălui său) și pretendent legitimist la tronul Franței sub numele de Carol al XI-lea după decesul tatălui său în 1887.
* 1909: Infantele Carlos, Duce de Madrid (30 martie 1848 - 18 iulie 1909) a fost membru senior al Casei de Bourbon din 1887 până la decesul său. A fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VII-lea din 1868 (abdicarea spaniolă a tatălui său) și pretendent legitimist la tronul Franței sub numele de Carol al XI-lea după decesul tatălui său în 1887.
Carlos s-a născut la Ljubljana, capitala Carniolei (astăzi în Slovenia) ca fiul cel mare al lui Juan, Conte de Montizón și a soției sale, Maria Beatrix de Austria-Este. A locuit cu familia o perioadă scurtă la Londra unde s-a născut fratele lui mai mic, Alfonso. După ce tatăl lor, considerat prea liberal pentru gusturile carliste, a părăsit-o pe mama lor, băieții au locuit la Modena cu mama lor. Fratele ei, Ducele Francisc al V-lea de Modena, a fost în mare măsură responsabil pentru educația băieților. Carlos a fost cunoscut pentru punctele sale de vedere tradiționiste, cu mult diferite de cele ale tatălui său.
La 4 februarie 1867, la Schloss Frohsdorf, Austria, Carlos s-a căsătorit cu Prințesa Margherita de Bourbon-Parma, fiica cea mare a lui Carol al III-lea, Duce de Parma și a Prințesei Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois.
Carlos și Margherita au avut cinci copii:
- Infanta Blanca a Spaniei (1868–1949) căsătorită în 1889 cu Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana; au avut copii
- Jaime, Duce de Madrid (1870–1931)
- Infanta Elvira a Spaniei (1871–1929) a murit necăsătorită însă cu copii.
- Infanta Beatriz a Spaniei căsătorită în 1892 la Veneția cu Fabrizio Massimo, Principe di Roviano
- Infanta Alicia a Spaniei (1876–1975) căsătorită prima dată la Veneția în 1897 cu Friedrich, Prinț von Schönburg-Waldenburg; au avut copii, au divorțat în 1903; căsătorită a doua oară în 1906 la Viareggio cu Lino del Prete; au avut copii.
Carlos a organizat și a condus al treilea război carlist. Între 1872 și 1876 a condus o mare parte din Spania peninsulară.
În ianuarie 1893 soția lui Carlos, Margarita, a murit. Anul următor a decis să se recăsătorească. A consultat-o pe mama sa care i-a sugerat pe Prințesa Theresia de Liechtenstein (fiica Prințului Alfred de Liechtenstein) și Berthe de Rohan (fiica lui Arthur de Rohan). După ce s-a întâlnit cu amândouă, Carlos s-a decis pentru cea din urmă și a cerut-o în căsătorie.[1]
La 28 aprilie 1894, Carlos și Berthe s-au căsătorit la Praga. Berthe a avut o personalitate dominantă, ceea ce a făcut-o foarte nepopulară printre carliști. "Toți scriitorii sunt de acord că această a doua căsătorie a fost dezastruoasă, nu numai pentru familia lui Don Carlos și pentru [Carlos] însuși ci și pentru partid [carlist]." [2]
Carlos a murit la Varese în 1909. A fost înmormântat la catedrala San Giusto din Trieste. Fiul său Jaime i-a succedat ca pretendent la tronurile Spaniei și Franței.
| Infantele Carlos al Spaniei | |
| Duce de Madrid | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Carlos María de los Dolores Juan Isidro José Francisco Quirin Antonio Miguel Gabriel Rafael de Borbón y Austria-Este |
| Născut | 30 martie 1848 Ljubljana |
| Decedat | (61 de ani) Varese |
| Înmormântat | Trieste Cathedral[*] |
| Părinți | Juan, Conte de Montizón Arhiducesa Maria Beatrix de Austria-Este |
| Frați și surori | Alfonso Carlos, Duce de San Jaime |
| Căsătorit cu | Margherita de Parma Berthe de Rohan |
| Copii | Infanta Blanca Jaime, Duce de Madrid Infanta Elvira Infanta Beatriz Infanta Alicia |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Spania |
| Religie | catolicism |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Q61656302[*] |
| Familie nobiliară | House of Bourbon-Anjou[* |
· 1918: Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna a Rusiei (Elizabeta Fiodorovna Romanova, în rusă Елизавета Фëдоровна Романова), (1 noiembrie 1864 – 18 iulie 1918) a fost o prințesă germană care aparținea Casei de Hesse. A fost soția Marelui Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei, al cincilea fiu al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și al Mariei Alexandrovna de Hesse. Sora mai mare a Alexandrei, ultima țarină a Rusiei, Elisabeta era cunoscută în societatea rusă atât pentru frumusețea și farmecul ei, cât și pentru actele sale de caritate. Prințesa Elisabeta Alexandra Louise Alice de Hesse și a Rinului s-a născut la 1 noiembrie 1864. A fost al doilea copil al lui Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse și al Prințesei Alice a Regatului Unit. Prin mama sa, era nepoata reginei Victoria. În familie i se spunea "Ella".
* 1918. Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei (rusă Константин Константинович) (1 ianuarie 1891 – 18 iulie 1918), numit în familie "Kostia", a fost al patrulea fiu al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.
* 1918. Prințul Igor Constantinovici al Rusiei (rusă Игорь Константинович) (10 iunie 1894 – 18 iulie 1918), a fost al șaselea copil al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.
Deși provenea dintr-una din cele mai nobile case germane, Elisabeta și familia ei trăiau modest față de standardele regale. Copiii își făceau singuri curat în cameră, iar mama lor le cosea hainele. În timpul războiului austro-prusac, adeseori Prințesa Alice o lua pe Elisabeta cu ea în timp ce vizita soldații răniți într-un spital din apropiere. Elisabeta a crescut în acest mediu relativ fericit și sigur. Vorbea engleza cu mama ei și germana cu tatăl ei.
În toamna anului 1878, în urma unei epidemii de difterie a murit sora ei mai mică, Prințesa Maria, iar o lună mai târziu și mama ei. Elisabeta a fost trimisă la bunica paternă, Prințesa Elisabeta a Prusiei, și a fost singura membră a familiei care nu s-a îmbolnăvit de difterie. 
Fermecătoare și cu o personalitate foarte plăcută, Elisabeta a fost considerată de mulți istorici și contemporani drept una dintre cele mai frumoase femei din Europa de la vremea aceea. Vărul ei mai mare, viitorul împărat Wilhelm al II-lea al Germaniei, student la Universitatea din Bonn, o vizita des pe mătușa Alice. În timpul acestor vizite s-a îndrăgostit de Elisabeta și i-a scris numeroase poezii de dragoste. După ce Elisabeta l-a respins politicos, Wilhelm și-a abandonat studiile și s-a întors la Berlin.
În afară de Wilhelm, Elisabeta avea mulți alți admiratori, printre care Lordul Charles Montagu, al doilea fiu al celui de-al 7-lea Duce de Manchester. Un alt pretendent era viitorul Frederick al II-lea, Mare Duce de Baden, vărul primar al lui Wilhelm. Bunica lui Frederick, împărăteasa Augusta, a fost atât de furioasă când Elisabeta i-a respins nepotul, încât n-a iertat-o mult timp.
În cele din urmă inima Elisabetei a fost cucerită de Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei. Mătușa Elisabetei, împărăteasa Maria Alexandrovna a Rusiei, venea frecvent în vizită la Hesse și de multe ori era însoțită de fiii ei mai mici, Serghei și Paul. Serghei era un tânăr foarte serios și credincios, care la început n-a impresionat-o prea mult pe Elisabeta. Însă după moartea ambilor părinți ai lui Serghei în același an, Elisabeta s-a apropiat de el și treptat a început să-l vadă într-o lumină nouă. Așa că atunci când Serghei i-a cerut mâna pentru a doua oară, a acceptat.
Serghei și Elisabeta s-au căsătorit la 15 iunie 1884 la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, iar ea a devenit Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna . La nunta lor, viitorul țar Nicolae al II-lea a cunoscut-o pe sora mai mică a Elisabetei, Prințesa Alix, care avea să-i devină soție.
Noua Mare Ducesă a lăsat o bună impresie în familia soțului ei și în societatea rusă în general. Cuplul s-a stabilit inițial la Palatul Beloselski-Belozerski din St. Petersburg, iar după ce Serghei a fost numit guvernator-general al Moscovei în 1892, s-au stabilit la Kremlin. Vara se duceau la Ilinskoe, un domeniu din afara Moscovei pe care Serghei îl moștenise de la mama sa.
Serghei și Elisabeta nu au avut copii, însă în 1902 au fost numiți tutori pentru Marele Duce Dmitri Pavlovici și Marea Ducesă Maria Pavlovna, nepoții lui Serghei.
Elisabeta a fost crescută în religia luterană. Deși nu i s-a cerut să se convertească la ortodoxism, ea a ales să facă acest lucru în 1891.
La 18 februarie 1905, Serghei a fost asasinat la Kremlin de revoluționarul socialist Ivan Kaliaev. A fost un șoc teribil pentru Elisabeta, iar unii membri ai familiei s-au temut că a suferit o cădere nervoasă, însă Marea Ducesă și-a revenit repede.
Elisabeta l-a vizitat personal pe Kaliaev la închisoare, cerându-i să se pocăiască și spunându-i că îl va ruga pe Țarul Nicolae al II-lea să-l grațieze, însă revoluționarul a refuzat-o, susținând că moartea lui va sluji cauza revoluționară chiar mai mult decât moartea lui Serghei Alexandrovici. Kaliaev a fost spânzurat la 23 mai 1905. 
După moartea lui Serghei, Elisabeta a purtat doliu tot restul vieții și a devenit vegetariană. În 1909 și-a vândut toate bijuteriile, chiar și verigheta. A ctitorit Mănăstirea de maici Sf. Marta și Maria din Moscova și a devenit stareță. La scurtă vreme, în incinta mănăstirii a deschis un spital, o capelă, o farmacie și un orfelinat. Elisabeta și celelalte maici lucrau neobosite pentru săracii și bolnavii din Moscova. Adesea Elisabeta vizita cartierele sărace ale Moscovei și făcea tot posibilul pentru a îi ajuta pe săraci. În 1918, Lenin a ordonat arestarea Elisabetei de către CEKA. Au trimis-o întâi la Perm, apoi la Ekaterinburg, unde a fost ținută câteva zile alături de Marele Duce Serghei Mihailovici, Prințul Ioan Constantinovici, Prințul Constantin Constantinovici, Prințul Igor Constantinovici și Prințul Vladimir Palei, printre alții. La 20 mai 1918, toți au fost duși la Alapaevsk și închiși în incinta școlii Napolnaia de la marginea orașului.
În după-amiaza zilei de 17 iulie, ofițerul CEKA Piotr Starțev și câțiva muncitori bolșevici s-au dus la școala Napolnaia. Le-au luat prizonierilor toți banii rămași și i-au anunțat că vor fi mutați peste noapte la fabrica Siniacihenski. În miez de noapte, prizonierii au fost duși cu căruța înspre satul Siniaciha. La 18 kilometri de Alapaevsk, unde era o mină de fier abandonată, cu o groapă adâncă de 20 de metri și parțial inundată, s-au oprit. Potrivit unuia dintre asasini, pe nume Vasili Riabov[2], cekiștii i-au aruncat pe prizonieri în groapă. Apa nefiind suficient de adâncă pentru ca aceștia să se înece, au aruncat apoi două grenade peste ei, însă Elisabeta și alți câțiva prizonieri au supraviețuit și au început să cânte o rugăciune. În cele din urmă, asasinii au aruncat maldăre de crengi peste victime și le-au dat foc.
La scurt timp după aceea, Alapaevsk a căzut în mâinile Armatei Albe. La 8 octombrie 1918, Albii au descoperit rămășițele Elisabetei și ale celorlalți prizonieri, în groapa în care fuseseră uciși. Se pare că mulți dintre ei au supraviețuit în urma focului și au murit după aceea de foame sau din cauza rănilor. Rămășițele, nealterate, au fost în cele din urmă duse la Ierusalim, la Mănăstirea Maria Magdalena de pe Muntele Măslinilor, la construirea căreia contribuise și Elisabeta împreună cu soțul ei. Elisabeta a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei în 1981 și de Biserica Ortodoxă Rusă în 1992.
| Elisabeta de Hesse și de Rin | |
| Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna a Rusiei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Elisabeth Alexandra Louise Alice |
| Născută | 1 noiembrie 1864 Bessungen, Hesse, Germania |
| Decedată | (53 de ani) Alapaevsk, Rusia |
| Înmormântată | Church of Maria Magdalene[*] |
| Cauza decesului | omor (execuție de către un pluton de execuție) |
| Părinți | Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse[1] Prințesa Alice a Regatului Unit[1] |
| Frați și surori | Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Prințesa Irene de Hesse Maria de Hessa-Darmstadt[*] Prințesa Victoria de Hesse Alix de Hessa-Darmstadt |
| Căsătorită cu | Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei |
| Număr de copii | 0 |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Religie | luteranism creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | maică |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Hesse Casa Holstein-Gottorp-Romanov |
| Prințul Constantin Constantinovici | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 ianuarie 1891 Sankt Petersburg, Imperiul Rus |
| Decedat | (27 de ani) Alapayevsk, R.S.F.S.R |
| Cauza decesului | omor |
| Părinți | Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg |
| Frați și surori | Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei |
| Cetățenie | Imperiul Rus |
| Ocupație | politician personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Cneaz |
| Familie nobiliară | Casa de Holstein-Gottorp-Romanov |
| Prințul Igor Constantinovici | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 10 iunie 1894 Sankt Petersburg, Imperiul Rus |
| Decedat | (27 de ani) Alapayevsk, R.S.F.S.R |
| Părinți | Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg |
| Frați și surori | Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Cneaz |
| Familie nobiliară | Casa de Holstein-Gottorp-Romanov |
S-a distrat cu posibilitatea de a deveni călugăr ortodox însă s-a îndrăgostit de Prințesa Elena a Serbiei. S-au căsătorit la 2 septembrie 1911 iar Elena a luat titlul de Prințesa Elena Petrovna a Rusiei. Au avut un fiu, Prințul Vsevelod Ivanovici (20 ianuarie 1914 - 18 iunie 1973) și o fiică Prințesa Ecaterina Ivanovna (12 iulie 1915 - 13 martie 2007), care a fost ultimul membru al familiei imperiale care s-a născut înainte de căderea dinastiei. 
.jpg)
Prințul Ioan care a luptat în Primul Război Mondial, a fost decorat ca erou de război, și era pe front când a izbucnit Revoluția Rusă din 1917. În aprilie 1918 a fost exilat în Urali de bolșevici și mai târziu ucis în iulie împreună cu frații săi Prințul Constantin Constantinovici și Prințul Igor Constantinovici, vărul său Prințul Vladimir Pavlovici Paley și alte rude și prieteni.
Sora sa, Prințesa Vera Constantinovna, mama sa, Marea Ducesă Elizaveta Mavrikievna și soția Prințesa Elena Petrovna au părăsit Rusia în aprilie 1919 cu ajutorul regelui Norvegiei. Fiica lui, Prințesa Ecaterina Ivanova, s-a căsătorit cu Ruggero, marchiz Farace di Villaforesta (un descendent al familiei Medici din Florența). Ecaterina a trăit la Buenos Aires și mai târziu la Montevideo, Uruguay unde a murit în 2007.
Sora sa, Prințesa Vera Constantinova, fiica cea mică a Marelui Duce Constantin Constantinovici, a murit la New York în 2001, la aproape 100 de ani.
Sora sa, Prințesa Vera Constantinova, fiica cea mică a Marelui Duce Constantin Constantinovici, a murit la New York în 2001, la aproape 100 de ani.
| Prințul Ioan Constantinovici | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ioan Constantinovici Romanov |
| Născut | 5 iulie 1886 Sankt Petersburg, Imperiul Rus |
| Decedat | (32 de ani) Alapayevsk, R.S.F.S.R |
| Cauza decesului | omor (execuție de către un pluton de execuție) |
| Părinți | Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg |
| Frați și surori | Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei |
| Căsătorit cu | Prințesa Elena a Serbiei |
| Copii | Prințul Vsevelod Ivanovici Prințesa Ecaterina Ivanovna |
| Ocupație | politician personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Cneaz |
| Familie nobiliară | Casa de Holstein-Gottorp-Romanov |
Crescut într-un mediu strict și militar, a primit puțină afecțiune din partea părinților. Tatăl său, ocupat cu eforturile guvernamentale și militare, a rămas o figură îndepărtată. Mama lui cerea o disciplină strictă și era rece față de copiii ei. Ca și frații lui, Serghei a fost destinat de la naștere unei cariere militare. Avea numai două săptămâni când a fost înscris într-o unitate militară care a fost numită după el: Regimentul de Infanterie Vakusnkii al Marelui Duce Serghei Mihailovici 
Lui Serghei Mihailovici îi plăcea viața militară și a servit într-un număr de regimente. Ca și tatăl său, s-a simțit atras către artilerie și echipament militar. După ce a absolvit Școala de Artilerie Mihailovici a intrat în serviciul militar în cadrul brigăzii de artilerie și de cavalerie al Gărzii.[2] În 1891 Țarul Alexandru al III-lea l-a numit aide-de-camp iar în 1899 a fost promovat la rangul de colonel.[2]
În 1904, a fost avansat la grad de general maior în brigada de artilerie a Gărzii Țarului. L-a înlocuit pe tatăl său în 1905 ca general de artilerie, post pe care l-a deținut până în 1915 când a fost eliminat din cauza unei controverse în timpul Primului Război Mondial. În 1908 a devenit adjutant general. În 1914 a fost promovat general de cavalerie. Din ianuarie 1916, Marele Duce acționează în calitate de inspector general de artilerie, el a demisionat din această poziție, în timpul căderii monarhiei în martie 1917.
Serghei Mihailovich era înalt și singurul copil al Marelui Duce Mihail Nicolaievici care a moștenit ochii albaștri ai tatălui său și părul blond.[1] A chelit prematur și a fost considerat cel mai frumos din familie.[3]
Avea un puternic simț al ridicolului însă era pesimist ca urmare a influenței tutorelui său colonelul Helmerson. Avea un tic verbal “tant pis!” (ce păcat!) pentru orice veste proastă.[4] Pe scară largă era considerat nepoliticos și capricios însă în același timp și sincer, afectuos, căruia îi plăcea simplitatea.
Spre deosebire de frații săi era interesat de matematică și fizică, ceea ce coincidea cu gustul lui pentru artilerie.[3] Serghei a fost interesat și de numismatică și a strâns o colecție bogată de monede. Ca toți Marii Duci era extrem de bogat. Pe lângă alocația de Mare Duce de 200.000 de ruble pe an, el primea venituri de pe vastele moșii personale.[2] La moartea tatălui său în 1909, averea sa a crescut și mai mult.
A rămas celibatar, a trăit în casa tatălui său iar mai târziu împreună cu frații săi mai mari la palatul de pe Neva, noul palat Mihailovici din St. Petersburg. Holurile și coridoarele palatului erau așa de mari încât Serghei folosea o bicicletă pentru a-și vizita frații, George și Nicolae Mihailovici, care locuiau în cealaltă aripă a palatului.[1]
La începutul anilor 1890, Marele Duce Serghei Mihailovici era în mod deosebit apropiat de fratele său Marele Duce Alexandru Mihailovici.[1] Au călătorit împreună în India, și-au oprit excursia la Bombay în 1891 unde au auzit de moartea mamei lor. Ambii frați erau îndrăgostiți de Marea Ducesă Xenia Alexandrovna, verișoara lor primară.[5][6] Xenia l-a ales pe fratele lui Serghei cu care s-a căsătorit în 1894.
În timpul ultimului an al domniei Țarului Alexandru al III-lea, Serghei și frații săi Alexandru și George Mihailovici erau companioni constanți ai viitorului Țar, Nicolae al II-lea. Apropierea dintre ei a încetat în momentul în care Nicolae a devenit Țar și s-a căsătorit.
Când Nicolae al II-lea, atunci Țarevici, s-a despărțit de amanta sa, faimoasa balerină Matilda Kschessinskaia, i-a cerut lui Serghei să aibă grijă de ea. Din 1894, Marele Duce Serghei care avea 25 de ani a devenit protectorul Matildei. Marele Duce era generos cu amantele sale. În 1895 i-a cumpărat o dacea în Strelna. Kschessinskaia, acre era ambițioasă, și-a folosit legăturile cu Romanovii în cariera ei.[2] Serghei, ca președinte al Societății Teatrelor Imperiale, a avut un rol activ în lumea baletului pentru a asigura un loc de frunte în baletul imperial pentru Matilda. Deși Serghei era devotat Matildei, ea nu era îndrăgostită de el ci îl folosea ca armă pentru ambițiile sale. El i-a rămas un prieten devotat până la sfârșitul vieții lui. Nu s-a căsătorit niciodată și a găsit în compania Matildei un substitut pentu viața de familie.[4]
În februarie 1900 Matilda l-a întâlnit pe Marele Duce Andrei Vladimirovici, care era fiul Marelui Duce Vladimir Alexandrovici, verișorul primar al lui Serghei. Matilda s-a îndrăgostit de Andrei și curând cei doi au început o relație.[7] Marele Duce Serghei a tolerat aventura rămânând un prieten apropiat și loial faimoasei balerine însă relația dintre cei doi Mari Duci era tensionată.
Ei au încercat să se evite unul pe altul în timp ce au împărțit aceeași femeie timp de aproape douăzeci de ani. Acest "ménage à trois" a devenit și mai complicat când la 18 iunie 1902 Matilda a născut un fiu.[8] Ambii Mari Duci erau convinși că fiecare din ei erau tatăl copilului. După Revoluție, atât Matilda cât și Marele Duce Andrei au susținut că Andrei era tatăl.[9] Copilul, care a devenit cunoscut în familie sub numele de Vova, a primit numele de Vladimir Sergheievici. Cerificatul de naștere indică ca tată pe Serghei iar el a fost foarte devotat copilului.[10] Problema paternității lui Vladimir a rămas nerezolvată. Cu toate astea, cele mai multe surse atribuie paternitatea Marelui Duce Andrei, cu care copilul semăna.
În 1908, Contesa Barbara Vorontzova-Daskova, născută Orlova, văduva Contelui Ivan Illarionovitci Vorontzov-Daskov, a născut un fiu, Alexandru, în Elveția.[11] Se pare că tatăl lui Alexandru era Marele Duce Serghei Mihailovici. Alexandru a fost adoptat de o prietenă a mamei lui, Sophia Vladimirovna Dehn, a cărei bunică a fost fiica Țarului Nicolae I al Rusiei. Și-a petrecut copilăria în Italia unde tatăl adoptiv își satisfăcea serviciul naval. Alexandru a devenit un artist cunoscut, s-a căsătorit de două ori și a murit în SUA în 1979. 
După ce a vizitat Austria[12] și Germania în 1913 Serghei Mihailovici a informat guvernul despre munca febrilă a fabricilor de armament al puterilor central europene însă avertizarea despre un iminent război nu a fost luată în seamă de miniștrii ruși.[13][14]
În vara anului 1914 chiar înainte de izbucnirea războiului, Marele Duce Serghei călătorea în apropierea Lacului Baikal când a căzut bolnav de febră reumatică la Chita.[15] La întoarcere, în primele zile de toamnă, boala complicată cu pleurezie a luat forme severe. A petrecut cinci luni la pat înainte de a-și putea relua atribuțiile.[16]
Ca șef al artileriei Mare Duce Serghei a intrat sub focul președintelui Dumei, Mihail Rodzianko. Corupția și neglijența erau galopante în departamentul artileriei și au existat scandaluri legate de contractele artileriei. Kschessinskaia a fost acuzată că a primit comenzi preferențiale în scopul avantajelor economice. Marele Duce a fost acuzat pentru că nu descoperise hoțiile și pentru protejarea tranzacțiilor amantei sale. În ianuarie 1916, Marele Duce a demisionat din postul de șef al artileriei.[17]
Ca șef al artileriei Mare Duce Serghei a intrat sub focul președintelui Dumei, Mihail Rodzianko. Corupția și neglijența erau galopante în departamentul artileriei și au existat scandaluri legate de contractele artileriei. Kschessinskaia a fost acuzată că a primit comenzi preferențiale în scopul avantajelor economice. Marele Duce a fost acuzat pentru că nu descoperise hoțiile și pentru protejarea tranzacțiilor amantei sale. În ianuarie 1916, Marele Duce a demisionat din postul de șef al artileriei.[17]
A fost numit inspector general de artilerie în campania de la Stavka. Se întâlnea cu Țarul Nicolae al II-lea în fiecare zi deoarece locuiau în același tren.[14] Serghei era din ce mai pesimist cu privire la Rusia însă nu l-a putut influența pe Țar care avea încredere numai în soția lui Alexandra Feodorova și care nu-l plăcea pe Serghei și-l enumera printre dușmanii ei.
La abdicarea lui Nicolae al II-lea, Serghei se afla la Moghilău. În timpul primei luni de guvernare provizorie, Marele Duce a rămas la Moghilău într-un exil voluntar la sfatul fratelui său Marele Duce Nicolae. Serghei Mihailovici s-a întors la Petrograd la începutul lunii iunie 1917. A rămas în fosta capitală imperială locuind cu fartele lui Nicolae la noul palat Mihailovici. Serghei a cerut-o de soție pe Matilda,[18] care deși ținea la el, nu-l iubea și l-a refuzat. A preferat să se ducă alături de Marele Duce Andrei în Caucaz. După succesul bolșevicilor în Revoluția din Octombrie 1917, ziarele din Petrograd au publicat un decret prin care toți Romanovii pe linie masculină erau convocați de CEKA, poliția secretă, pentru înregistrare. Inițial nu li s-a permis să părăsească orașul. În martie 1918 Romanovii care se înregistraseră au fost chemați din nou, de data asta pentru a fi trimiși în exil. Serghei Mihailovici a fost trimis la Viatka, un orășel situat la poalele Munților Urali.
Marele Duce Serghei a plecat spre destinu său în compania secretarului personal, trei fii ai Marelui Duce Constantin Constantinovici (prinții: Ivan, Constantin, Igor) și Prințul Vladimir Paley, fiul din căsătoria morganatică a Marelui Duce Paul Alexandrovici. La Viatka, Marele Duce a fost instalat într-o altă căsuță decât celelalte rude mai tinere. Cu toate că practic erau prizonieri au fost lăsați să circule liber prin oraș și să participe la slujbele bisericii locale. După 11 zile situația lor avea să se schimbe.
La 30 aprilie, Marele Duce Serghei, secretarul său și alți Romanovi au fost transferați la Ekaterinburg din ordinul Sovietului Regional Urali.
Călătoria a durat trei zile prin pădurile din Urali. La 3 mai 1918 prizonierii au ajuns la Ekaterinburg. Au fost cazați la hotel; câteva zile mai târziu, li s-a alăturat Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna, sora Țarinei.
Deși Țarul, Țarina și copiii lor se aflau acolo, în apropiere de casa Ipatiev, nu au putut intra în contact. După două săptămâni, la 18 mai 1918 li s-a spus prizonierilor că vor fi transferați la Alapayevsk, în nordul Uralilor, la 190 de km de Ecaterinburg. În aceeași după-amiză au fost urcați în tren și, două zile mai târziu au ajuns la destinație.
Romanovii au fost plasați la o școală dezafectată Napolnaia, situată la marginea orașului.[19] Școala era mică, de numai șase încăperi, mobilier de bază și rar.[19] Fiecare prizonier a primit un pat de fier. Li s-a permis să circule prin celelalte camere de clasă și să-și rezolve amenajările de trai pe cont propriu. Marele Duce Serghei a împărțit camera cu secretarul său și Prințul Paley.[20]
Romanovii au fost plasați la o școală dezafectată Napolnaia, situată la marginea orașului.[19] Școala era mică, de numai șase încăperi, mobilier de bază și rar.[19] Fiecare prizonier a primit un pat de fier. Li s-a permis să circule prin celelalte camere de clasă și să-și rezolve amenajările de trai pe cont propriu. Marele Duce Serghei a împărțit camera cu secretarul său și Prințul Paley.[20]
Deși captivi sub pază strictă de soldați ai Armatei Roșii, li s-a permis să meargă în oraș, să vorbească cu oamenii și să meargă la biserică.[21] Pregătindu-se să petreacă o perioadă la Alapayevsk, au plantat flori și legume în grădina din apropierea școlii și au petrecut multe ore lucând acolo.[21] În zilele ploioase, Romanovii citeau romane rusești unul altuia.[21] Treptat, regimul s-a înăsprit și nu li s-a mai permis să meargă la plimbări. Școala a fost înconjurată de un gard de sârmă ghimpată și de tranșee de mici dimensiuni.[22] Două săptămâni mai târziu, au fost uciși.
| Marele Duce Serghei Mihailovici | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 7 octombrie 1869 Borjomi, Georgia |
| Decedat | (48 de ani) Alapayevsk, R.S.F.S.R |
| Cauza decesului | omor (execuție de către un pluton de execuție) |
| Părinți | Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Olga Feodorovna de Baden |
| Frați și surori | Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marele Duce George Mihailovici al Rusiei Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei |
| Cetățenie | Imperiul Rus |
| Ocupație | politician personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa Holstein-Gottorp-Romanov |
În timpul Insurecției de Paști de la Dublin, Irlanda din 1916 unii lideri republicani au vrut să-i acorde tronul Prințului Joachim. 
După declarația de independență a Georgiei în urma revoluției ruse din 1917, Joachim fost pentru scurt timp considerat de către reprezentantul german Friedrich Werner von der Schulenburg și regaliști georgieni ca un candidat la tronul georgian. Prințul Joachim s-a căsătorit cu Prințesa Marie-Auguste de Anhalt (1898–1983), fiica lui Eduard, Duce de Anhalt și a soției lui, Prințesa Luise de Saxa-Altenburg, la 11 martie 1916.[4] Cuplul a avut un fiu, Prințul Karl Franz al Prusiei (1916-1975). După abdicarea tatălui său, Joachim n-a putut să-și accepte noul statut de om obișnuit și a căzut în depresie. În cele din urmă s-a sinucis prin împușcare la 18 iulie 1920 la Potsdam. Cu puțin înainte să se sinucidă, el și soția sa divorțaseră. E posibil ca evenimentul să-i fi adâncit depresia.
| Prințul Joachim | |
| Prințul Joachim al Prusiei | |
 Prințul Joachim al Prusiei, 1911. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Joachim Franz Humbert |
| Născut | 17 decembrie 1890 Potsdam, Prusia |
| Decedat | (29 de ani) Potsdam, Brandenburg |
| Înmormântat | Antique Temple[*] |
| Cauza decesului | sinucidere (plagă împușcată[*]) |
| Părinți | Wilhelm al II-lea al Germaniei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein |
| Frați și surori | Prințesa Victoria Luise a Prusiei Prințul Adalbert al Prusiei Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Prințul August Wilhelm al Prusiei Prințul Oskar al Prusiei Prințul Eitel Friedrich al Prusiei |
| Căsătorit cu | Prințesa Marie-Auguste de Anhalt |
| Copii | Prințul Karl Franz al Prusiei |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania |
| Religie | protestantism |
| Ocupație | ofițer |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenzollern |
· 1938 - A decedat regina Maria a României, iniţial principesă de Edinburg şi de Saxa Coburg şi Gotha, soţia regelui Ferdinand I al României (n. 29 oct. 1875). A fost mama regelui Carol al II-lea. Maria, născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Eastwell Park, comitatul Kent. S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, principele moștenitor al tronului României, încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca principesă și, începând din 1914, ca regină. A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii de către aceasta a realizării statului național român. Pe timpul războiului și-a însoțit soțul în refugiu în Moldova, activând ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniților”. În perioada Conferința de Pace de la Paris (1919) dar și după încoronarea, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922) a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, președintele Franței Georges Clemenceau sau cu reprezentanții de marcă ai mass-media europeană. După moartea lui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea (1930), acesta a reușit îndepărtarea reginei Maria din viața politică, obligând-o practic să trăiască într-un soi de exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran. În ultimii doi ani de viață, bolnavă fiind, s-a tratat la diferite sanatorii din Europa, revenind în țară în vara lui 1938, murind la reședința sa de la Pelișor. A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima reginei a fost mutată la Bran. Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru copii. Personalitate complexă și puternică, regina Maria a fost supusă unor campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele orchestrate de Puterile Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile comuniste, în primii ani după al Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscențe mai pot fi întâlnite și astăzi. Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie: „Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.”
—Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri.
—Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri.
Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha s-a născut la 29 octombrie 1875 la reședința familiei, de la Eastwell Park, Ashford, comitatul Kent, Anglia, fiind fiica cea mare a părinților săi Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh și Maria Alexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
Tatăl său era cel de-al doilea fiu al reginei Victoria și prințului-consort Albert. Mama sa era singura fiică în viață a din căsătoria țarului Alexandru al II-lea al Rusiei cu Maria Alexandrovna de Hessa.
Maria a fost botezată în ritul anglican la capela privată a castelului Windsor pe 15 decembrie 1875, având ca nași de botez pe: împărăteasa Rusiei Maria Alexandrovna și țareviciul Alexandru al III-lea (bunica și unchiul pe linie maternă), Alexandrine, ducesă de Saxa-Coburg și Gotha (mătușă pe linie paternă), Alexandra, prințesă de Wales (mătușă pe linie paternă) și prințul Arthur, duce de Connaught (unchi pe linie paternă).[2] Botezul a fost de natură „strict privată”, deoarece a fost realizat în ziua care urma celei de-a 14-a comemorări a morții prințului-consort Albert.[3]
Pe fondul atmosferei tensionate din familie, cauzată de o mamă irascibilă, dominatoare și neglijată, și un tată slab de fire și plecat aproape permanent în lungi călătorii pe mare, prințesa Maria va fi crescută timp de aproape 12 ani numai la Eastwell Park, reședința de la țară a familiei de Edinburgh, preferată de mama sa reședinței oficiale de la Londra, palatul Clarence House.[4]:p. 9
Eastwell Park a rămas unul din locurile favorite ale Mariei, pe care l-a evocat întotdeauna cu bucurie și nostalgie.
„Oricât aș îmbătrâni, mirosul frunzelor uscate de toamnă îmi va aduce mereu în fața ochilor imaginea vechii case englezești. Acea aromă, oriunde aș fi, îmi evocă viziunea locului Eastwell Park, cu cărările sale prin pădure, pe care le băteau pașii noștri copilăroși.[5]:p. 5”—Regina Maria, Povestea vieții mele
În timpul copilăriei Maria s-a atașat foarte mult de sora sa mai mică, Victoria Melita, alintată Ducky de către familie, cele două surori rămânând foarte apropiate pe tot parcursul vieții. La vârsta de 10 ani, în 1885, Maria avea să fie domnișoară de onoare la căsătoria prințesei Beatrice, cea mai tânără fiică a reginei Victoria, cu prințul Henry de Battenberg.[6]
În 1886, ducele de Edinburgh a fost numit la comanda Flotei din Mediterana, astfel familia s-a mutat în Malta pentru următorii trei ani. Maria și Ducky își vor petrece timpul făcând plimbări la monumentele istorice de pe insulă și luând lecții de călărie. În Malta, Maria se îndrăgostește pentru prima dată, după cum va recunoaște mai târziu, alesul fiind Maurice Bourke, căpitanul yahtului ducelui.[7]:p. 1
Anul 1888 a fost și anul înfiripării idilei cu prințul George, vărul său, viitorul rege George al V-lea. „Începând de la vârsta de treisprezece ani, întotdeauna vreun bărbat sau băiat era îndrăgostit de mine! Primul meu adorator a fost George, vărul meu, acum rege al Angliei.”[5]:pp 50-51
La începutul anului 1892, fratele mai mare al prințului George, ducele de Clarence și Avondale, a murit, acesta devenind al doilea în linia de succesiune la tronul britanic. Părinții săi, prințul și prințesa de Wales, încurajați de regina Victoria, au făcut o cerere formală în căsătorie în numele său, părinților lui Missy, dar Ducesa de Edinburgh a respins-o imediat, pretinzând că fiica sa tocmai a fost confirmată în ritul luteran german, ceea ce nu îi permite să intre în Biserica Anglicană.[7]:p. 2
Crescută în credința ortodoxă, pe care și-a păstrat-o și după mariajul cu ducele de Edinburgh, ducesa Maria Alexandrovna nu a dorit o căsătorie între veri primari, lucru interzis de canoanele ortodoxe. Este posibil ca ea să fi avut și unele rațiuni politice, în sensul încercării de a realiza o atenuare a tensiunilor dintre Rusia, țara ei maternă, și România pe subiectul Basarabiei.[8]
În 1889 tatăl său, la presiunile reginei Victoria, a acceptat să succeadă unchiului său Ernest al II-lea, la conducerea Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha, astfel încât întreaga familie se va muta începând cu acest an în Germania, la Coburg.
Maria va avea parte de o adolescență foarte scurtă, petrecută la Coburg și Rosenau, ea fiind obligată să intre în complicatul balet politico-diplomatic al căsătoriilor monarhice europene din a doua parte a secolului XIX.
„Anii trec și Maria, care a devenit una dintre cele mai frumoase și titrate prințese din Europa, se apropie de vârsta fatală la care trebuie să te gândești la viitor. Viitorul pentru o tânără de rangul ei este cuprins într-un singur cuvânt: căsătorie. În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de politică. Maria va trebui să se încline în fața sorții obișnuite. Pentru ea, având un caracter atât de ferm, va fi o rană care nu se va cicatriza decât după mulți ani. Maternitatea și apoi politica vor fi într-un fel substitute ale dragostei neîmplinite.[4]:p. 28”—Guy Gauthier, Missy, regina României
În aceeași perioadă, Casa Regală a României era în căutarea unei partide pentru prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și apropierea dintre Ferdinand și Maria. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.[4]:pp 30-47
Pentru oficializarea logodnei regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o vizită la Londra pentru a se întâlni cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi cu regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu acest prilej lui Carol Ordinul Jartierei.[10]
La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Marie de Edinburgh cu Alteța Sa Regală Ferdinand, Prințul de Coroană al României. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).
Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșal al curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de căsătorie.
Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, Maria fiind condusă la altar de tatăl său, ducele de Edinburgh. Maria devenea astfel prima prințesă britanică, după câteva sute de ani, care se căsătorea cu un prinț catolic.[11]
Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.[12]
Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de miere”),[10] proaspătul cuplul regal avea să petreacă totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies din Bavaria. De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de a-l vizita pe împăratul Franz Josef. Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor) vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse.[13] Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale.
„Românii sunt latini. Vorbesc cu inima și cu mâinile. Din primul moment o adoptă pe Maria. În spatele acestei spontaneități afective se ascunde ceva mai profund. Începutul, poate, al unui sentiment monarhic profund în România. După aproape treizeci de ani de monarhie prusacă serioasă și competentă, dar care duce lipsă de imaginație, a venit în sfârșit momentul pentru o regalitate care vorbește sufletului. Este un dialog care între Maria și poporul român va continua, în ciuda vicisitudinilor istorice, timp de patruzeci și cinci de ani.[4]:p. 52”—Guy Gauthier, Missy, regina României
Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei relații a fost permanenta disociere între viața publică și cea privată, pe care atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune și sunt convinsă că și poporul știe acest lucru.”[14]:p. 214
Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei doi viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca și diferența de vârstă și temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie una destul de tumultoasă și inegală.
„Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de acord.[15]:p. 122”—Regina Maria, Însemnări zilnice
Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui Ferdinand și cu mai buna integrare a principesei Maria în Casa Regală și în societatea românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai multe dintre aceste asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei și al României în general. Cel mai bine a sintetizat această perioadă tot regina Maria care îi mărturisea la un moment dat regelui Ferdinand ”ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”[14]:p. 214
„Din pricină că fusese prea îndelung subjugat și apăsat, regele Ferdinand avea nevoie adesea să fie înviorat și întărit. Felul meu de a fi îi insufla curaj și nădejde. În ceasurile de îndoială, găsea în mine o încredere de oțel, pe care singur n-o avea. Mână în mână, eram mai puternici. Nu era în firea soțului meu să mă recunoască în văzul tuturor ca pe o colaboratoare. [...] Dar avea încredere în mine, eram o tovarășă plină de veselie, uneori cam nesupusă care însă niciodată nu-l dezamăgea. Afară de aceasta, menirea și țelurile noastre erau aceleași și trăiam amândoi pentru același ideal: binele țării noastre. Aceasta ne făcea răbdători unul față de altul și ne insufla fiecăruia îngăduință pentru cusururile celuilalt.[16]:pp 14-15”—Regina Maria, Despre relația cu regele Ferdinand
Diferența de temperament dintre Maria și Ferdinand, a indus în anumite momente percepția că acesta ar fi fost sub dominația energicei sale soții, ceea ce era de multe ori doar o aparență. Chiar dacă Ferdinand lua hotărârile cu greutate și de multe ori ajutat de alții, inclusiv regina, el nu lua decât acele hotărâri la care singur ajunsese la concluzia că sunt cele corecte.
„Părerea obișnuită este că era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus Ia gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalități mai puternice din apropierea lui l-au putut influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie ca a Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă legătura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe și străini unul de altul. În tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtășită.[17]:p. 122”—Ion G. Duca, Amintiri
Cu toate iubirile regelui Ferdinand și ale reginei Maria, relația lor de cuplu s-a consolidat ajungând ca între ei să se stabilească o toleranță amabilă și un devotament sincer al unuia față de celălalt, uniți într-o camaraderie cordială și autentică, de grijile comune pentru țară și pentru familie. Ea se închina în fața superiorității sale ca rege și bărbat în public. El se pleca în fața ei în viața particulară, pentru că știa că ea înțelegea lumea mai bine decât el.[18]:p. 22 „Acum suntem cei mai buni asociați, cei mai loiali tovarăși, dar viețile noastre se întretaie doar în anumite chestiuni.”[15]:p. 122
Maria a întâmpinat dificultăți mari în adaptarea la noua sa condiție de soție a principelui moștenitor al coroanei României. Lumea de la București, latină și ortodoxă, era foarte diferită de lumea anglo-saxonă și protestantă în care crescuse. „Nu am fost adusă în România pentru a fi adorată și răsfățată, ci pentru a face parte din construcția imaginată de regele Carol. Am fost importată, pentru a fi șlefuită, educată și antrenată conform viziunii marelui bărbat.”[19]:p. 105 Totul i se părea ciudat și straniu în noua sa țară, de la arhitectura edificiilor din București până la mohorâtele încăperi ale Palatului regal în care trebuia să locuiască. „Bântuiam tristă ore întregi, singură în camerele acelea pe care le uram, încăperi grele, nemțești, opulente, pline de ornamente apăsătoare, pompoase, fără vreun ungher în care să te poți adăposti. Totul era « Altedeutsch » și nu de cea mai bună calitate.”[19]:p. 107„Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. [...] Regele însă admira multe din însușirile soției lui — voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot. Treceau săptămâni și luni fără să-și vorbească altceva decât banalități la masă și față de martori. Nici o intimitate între două vieți îndreptate pe cărări despărțite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe de altă parte, îi apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut față de dânsa adevărata stimă și adevărata încredere, o cunoștea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea.[17]:p. 122”—Ion G. Duca, Amintiri
Maria și Ferdinand au trebuit să participe în perioada imediat revenirii în țară la o întreagă suită de manifestări oficiale prilejuite de căsătoria cuplului princiar unde, deși au întâlnit toată elita politică, culturală și militară a României, Mariei i s-a interzis de către regele Carol să își facă prieteni în societatea românească deoarece „prietenii nu erau întotdeauna cei mai buni sfătuitori, plus că favoritismul creează gelozii, așa că e mai sigur să nu ai prieteni.”[19]:p. 106 În acest fel, în primii ani ai șederii sale în România „cercul familiei s-a restrâns la bătrânul unchi Carol, regele, și soțul meu, subjugat de cultul pentru bătrânul de fier, tremurând mereu la gândul că acțiunile sale l-ar putea nemulțumi pe acest sclav al datoriei care era capul familiei.”[19]:p. 105 Discuțiile interminabile cu Carol și Ferdinand nu-i făceau nici o plăcere tinerei prințese, având în vedere atât faptul că subiectele predilecte ale acestora erau problemele de stat, cât și totala ei lipsă de pregătire în acest domeniu. „Atât unchiul (Carol I - n.n.) cât și Nando vorbeau mult, îmi spuneau multe lucruri, discutau politică, aveau lungi discuții militare, fumând țigări puternice, dar pentru mine toate acestea erau de parcă ar fi vorbit în chineză.”[13]
În viziunea lui Carol, „acest rege conservator și maniac al disciplinei, care s-a zbătut mai mult decât oricine altcineva să construiască România modernă”,[20] singurul rol pe care perechea moștenitoare trebuia să îl joace era acela de a-și face datoria în ducerea mai departe la îndeplinire a acestui proiect al său. În acest scop, i-a tratat pe Ferdinand și Maria fără nici un fel de menajamente. „Regele Carol nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia.”[17]:p. 99 Cât despre Maria, Carol afirma simplu că „o prințesă moștenitoare are doar datorii și singurele sale drepturi sunt cele care decurg din această situație.”[4]:p. 56
De asemenea, raporturile lui financiare cu perechea princiară au fost în aceeași notă: „i-a lăsat veșnic să se zbată cu ridicole greutăți financiare, cu o numeroasă și costisitoare familie, când ar fi putut să le asigure traiul cuvenit, mărindu-le subvenția sa numai cu câteva zeci de mii de lei în plus.”[17]:p. 103
În martie 1896 cuplul moștenitor al coroanei României se mută în noua reședință princiară, Palatul Cotroceni, care, începând cu 1892, începuse să fie amenajat special în acest scop de către Regele Carol I. Acest fapt va permite obținerea unui grad mai mare de independență în viața privată a familiei princiare, și începutul unei desprinderi de tutela regelui. Maria se va dedica amenajării interioarelor noii locuințe potrivit gusturilor și dorințelor sale, precum și practicării sportului său preferat, călăria, practicată pe câmpul de instrucție de la Cotroceni, aflat în apropierea noului palat.[21] Tot Carol va construi și o nouă reședință de vară pentru principii moștenitori, Castelul Pelișor, situat în complexul familiei regale de la Sinaia, inaugurat în anul 1903.[22]
În anul 1896, Ferdinand și Maria vor reprezenta familia regală română la festivitățile prilejuite de încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Cei doi vor petrece momente plăcute la Sankt Petersburg, Maria rămânând profund impresionată de amploarea festivităților și fastul de la curtea imperială rusă. Când ceremoniile s-au terminat și au trebuit să plece spre casă „am realizat că acesta a fost un episod pe care nu-l voi mai trăi niciodată în această viață. Era sfârșitul visului. Întoarcerea la « datorie și abnegație » nu a fost ușoară. Totul părea mic, plictisitor, ponosit, înghesuit, neinteresant; viața plată, perspectivele cenușii. Unica bucurie reală a fost să-mi revăd copiii, dar după o petrecere îndelungată chiar și propriii copii pot părea puțin străini.”[23]
În conformitate cu uzanțele caselor regale și într-o încercare de a asigura o implicare mai mare a principesei de coroană în activitățile statului, Regele Carol I decide, în 1896, numirea principesei Maria în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori. Maria va fi foarte mândră de această numire, purtând uniforma și conducând regimentul la manifestațiile oficiale, dar și fiind aproape de soldații săi pe timpul războiului. S-a implicat activ în toate acțiunile pe care Regimentul 4 Roșiori (denumit mai târziu Regimentul 4 Roșiori „Regina Maria”) le-a desfășurat de-a lungul vremii.[24]
Anul următor, 1897, aduce un eveniment trist la Palatul Cotroceni: îmbolnăvirea principelui Ferdinand de o formă gravă de febră tifoidă, care a fost aproape de a-i cauza moartea. Pentru Maria, eventuala dispariție a lui Ferdinand ar fi putut însemna sfârșitul șederii sale în România. Regele Carol i-ar fi păstrat cei doi copii, principele Carol și principesa Elisabeta, despre care afirma că aparțin înainte de toate Coroanei României, iar Maria ar fi fost probabil nevoită să se întoarcă la familia sa, în urma unui aranjament dinastic specific. Maria nu concepea ca toate sacrificiile sale să fi fost în zadar și de aceea va alege să se bată pentru a-l susține pe Ferdinand în lupta sa cu boala. „Se va bate pentru că știe că acest om, mai mult un complice afectuos decât un soț iubitor este cheia destinului său.”[4]:p. 93
După convalescența și însănătoșirea lui Ferdinand, perechea va pleca și va petrece iarna 1897/1898 pe Coasta de Azur, în compania rudelor Mariei din familia imperială rusă. Regele Carol I va fi nemulțumit de modul, prea liber în concepția sa, în care principii, și în special Maria, își petrecuseră voiajul și ca drept pedeapsă, Maria nu este luată în vizita pe care Carol, însoțit de Ferdinand, o va face în iulie 1898 în Rusia.
Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria va avea un număr de 6 copii, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.
| Imagine | Titlul și numele | Data nașterii | Data decesului (Vârsta) | Observații |
|---|---|---|---|---|
 | Prințul Carol | 15 octombrie 1893 | 4 aprilie 1953 | Viitorul rege Carol al II-lea al României, între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. A abdicat în favoarea fiului său Mihai, trăind în exil până la sfârșitul vieții. A murit în 1953 în Portugalia. Căsătorii:
Între 1925 și 1930 a fost exclus din Casa Regală a României, în urma renunțării la calitatea de prinț moștenitor. În această perioadă a purtat numele Carol Caraiman.
|
 | Principesa Elisabeta „Lisabeta” | 12 octombrie 1894 | 14 noiembrie 1956 | Regină a Greciei (1922-1924) în urma căsătoriei cu prințul George al II-lea al Greciei, la 27 februarie 1921, la București. Divorțează la 6 iulie 1935. Fără urmași. Din 1948 până la moarte a trăit în exil la Cannes, unde a și murit. |
 | Principesa Maria „Mignon” | 6 ianuarie 1900 | 22 iunie 1961 | Regină a Iugoslaviei (1922-1934), în urma căsătoriei cu regele Alexandru I al Iugoslaviei, la 8 iunie 1922, la Belgrad. A avut trei copii: Regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, Prințul Tomislav și Prințul Andrei. Din martie 1941 până la moarte a trăit în exil în Marea Britanie, unde a și murit. |
 | Prințul Nicolae „Nicky” | 3 august 1903 | 9 iunie 1978 | Membru al Regenței (iulie 1927 - iunie 1930), pe timpul minoratului regelui Mihai I. Căsătorii:
Din 1937 a trăit în exil în Elveția. Între 1937 și 1942 a fost exclus din Casa Regală a României, în urma căsătoriei morganatice cu Ioana Doletti. În această perioadă a purtat numele Nicolae Brana.
|
 | Principesa Ileana | 5 ianuarie 1909 | 21 ianuarie 1991 | Căsătorii:
Din 1948 a trăit în exil în Elveția, Argentina și Statele Unite ale Americii. În 1967 a trecut la monahism sub numele de Maica Alexandra, fondând mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania, SUA, unde și este înmormântată.[25]
|
 | Prințul Mircea | 3 ianuarie 1913 | 2 noiembrie 1916 | A murit la Buftea, la vârsta de numai 3 ani, fiind bolnav fiind de febră tifoidă. A fost înmormântat în curtea Palatului Cotroceni, iar în 1941, a fost reînhumat, la cererea prințesei Ileana, în capela de lângă Castelul Bran, unde fusese adusă și inima reginei Maria. |
Relațiile dintre părinți și copii în familia regală Ferdinand și Maria au fost în aparență normale, dar în fapt atât regele cât și regina nu s-au implicat în educația copiilor regali, așa de mult pe cât ar fi fost necesar, astfel încât aceștia să conștientizeze și să înțeleagă pe deplin misiunea care le revenea în cadrul societății românești. Maria, fire copilăroasă și îndrăzneață, nu a reușit să-și supravegheze copiii cu strictețe, în vreme ce Ferdinand, datorită incapacității sale de a lua hotărâri și mai ales datorită timidității sale excesive, nu a reușit la rându-i să se impună în viața copiilor săi. Copiii au primit, desigur, instrucția cuvenită rangului, dar Casa Regală nu putea ține locul unei adevărate instituții pedagogice. Curtea a reprezentat mai degrabă un mediu delăsător, în care fiecare copil regal a crescut în voia lui, fără o educație riguroasă, corespunzătoare viitoarei lor misiuni, formarea personalității lor suferind de lacune serioase.[18]:p. 92
Pentru Maria „copiii mei erau punctul central al vieții mele. Femeile din rasa mea sunt mame pătimașe și nu ne putem închipui lumea fără copii. Toată munca, toată străduința și năzuința noastră n-au alt țel decât de a-i modela potrivit idealului nostru, de a-i face fericiți și de a le pregăti un viitor frumos.”[26]:p. 310
Maria își adora copiii, dar dragostea ei era ineficientă. Nu se putea hotărî să-și disciplineze copiii așa cum ar fi trebuit, deoarece chiar ea spunea: „nu aveam fire de pedagog. De fapt, mă trăgea inima să fiu prea îngăduitoare; am avut întotdeauna groază de orice fel de tiranie sau de constrângere și mi-a fost cu neputință să înving groaza ce aveam de a dojeni. Din nenorocire însă severitatea în doză prea mică e tot atât de primejdioasă pentru bunele rezultate ale educației ca și severitatea în doze prea mari. Mărturisesc că multe din dezamăgirile și chiar din dezastrele vieții mele pot fi atribuite acestei neputințe înnăscute de a certa sau de a dezaproba.”[26]:pp. 310-311 În ceea ce-l privea pe principele Ferdinand, principesa Maria îi scria mamei sale că: „Nando se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare lăsând educația copiilor în seama primei persoane care insistă să o facă. La el groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă.”[27]:p. 195
Peste toate acestea s-a mai suprapus și ingerința regală, Regele Carol I și regina Elisabeta luându-i pe micii Carol și Elisabeta din mâinile părinților săi cât mai devreme, deoarece regele considera că educația viitorului moștenitor al tronului era una din responsabilitățile sale și era dreptul său în calitate de șef al familiei și de rege.[18]:p. 51
„Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moștenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiție familiară. Nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucția și educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul nepregătiți spre a-i lua succesiunea.[17]:p. 103”—Ion G. Duca, Amintiri politice
Tot referitor la principele Carol și mediul educațional de la curte, filosoful Constantin Rădulescu-Motru consemna că „în sufletul lui nu era îndeajuns de bine plămădită voința de a domni peste țara strămoșilor lui. De vină era mediul de la curte, de plăceri ușoare, lingușire și intrigi, adică acel sistem de a se izola între acei câțiva intimi care formează camarila. Rugina a fost mai tare decât oțelul. Avem în sfârșit pe primul Hohenzollern om ca toți oamenii.”[28]
În legătură cu educația principelui Nicolae, Sabina Cantacuzino spunea: „copilăria i-a fost puțin îngrijită, ca a tuturor copiilor regali. Crescut în mijlocul șoferilor Curții, de mic înjura ca și ei, petrecea ziua mai mult în garaj decât în clasă, astfel că era aproape analfabet, până la vârsta de 16 ani, când regele Ferdinand, după aventura principelui Carol și anularea căsătoriei acestuia, se hotărî să-l trimită la un colegiu în Anglia. Acolo făcu mai multe sporturi decât teze, dar învăță să aibă o ținută elegantă când se afla în lume.”[29]:p. 232 Eșecul educării copiilor familiei princiare în sensul înțelegerii rolului și menirii lor publice a fost „un produs al cooperării dintre prea multe autorități și prea puțină disciplină”.
Principesa Maria a devenit Regină a României, odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.
Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche conducătoare este primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung. „Ovațiile adresate noii Regine în Parlament erau sincere. Publicul era conștient că loialitatea fermă a Mariei față de cauza Aliaților a fost cea care îl sprijinise și va continua să-l sprijine pe soțul ei de origine germană. «Ca Principesă Moștenitoare, fusese populară; ca Regină era și mai iubită”, spunea Prințesa Callimachi."[27]:p. 223
În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Reginei Maria nu-i plăcea neutralitatea. Aceasta o făcea „să-și controleze fiecare cuvânt", ceea ce, după cum spunea ea, „era cu totul în afara felului meu de-a fi".[27]:p. 231 Regina era de asemenea foarte încrezătoare în capacitatea regelui Ferdinand de a rezista presiunilor interne și externe și de a acționa doar în interesul țării:
„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat, în plus, eu sunt acolo ca să-l ajut să se lupte și pot să spun că sunt un bun câine de pază![27]:pp 236-237”—Regina Maria
Pe tot parcursul perioadei de neutralitate Maria a susținut realizarea obiectivelor naționale prin alăturarea României de partea puterilor Antantei. Având în vedere descendența sa regală anglo-rusă, dar și popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul populației, ea a fost percepută în țările Antantei ca fiind unul dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în România.[30][31] „Regina Maria este de două ori aliata noastră, odată prin naștere iar a doua oară prin inima ei”, spunea ministrul Franței la București, contele Saint-Aulaire.[32]:p. 322
Legăturile Mariei cu casele regale rusă și britanică vor fi folosite de regele Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu, regina trimițând, la solicitarea acestora, o serie de lungi scrisori neoficiale regelui George al V-lea și țarului Nicolae al II-lea, în care prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazează aceste dorințe. Regina Maria a reprezentat astfel o importantă resursă diplomatică pentru conducerea statului român, care a putut astfel să ocolească constrângerile neutralității și să își facă cunoscută poziția.
„Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amîndoi verii mei primari, era ușor pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur că eram gata să-mi servesc țara pe orice cale. Avînd în vedere că atît Regele, cît și primul său ministru aveau deplină încredere în mine, eram mai inițiată în problemele și secretele de stat decît se obișnuiește în ce privește reginele.[33]:p. xxv”—Regina Maria, Povestea vieții mele
După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14/27 august 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.[34]
„Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie.”[32]:p. 399 Încă de la început ea se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de ambulanțe destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și se va ocupa personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre diferitele organizații de Cruce Roșie prezente în România (pe lângă cea națională erau prezente cele din Franța, Marea Britanie și Rusia).”[4]:pp 190-191
La sfârșitul lui noiembrie 1916, familia regală împreună cu conducerea politică a țării pleacă în refugiu în Moldova. Aici ea își va continua cu tenacitate și hotărâre, activitățile de coordonare a serviciilor sanitare.
„În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate.[32]:p. 360”—Contele Saint-Aulaire, Ministrul Franței la București
Această prezență permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va proba în condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile, soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”.[35]
După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917,[36] relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.[4]:p. 215
Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriacă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.[37]:p. 376
Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de păci, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama. „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale [...] nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și «dacă ar fi fost un om din popor», cu siguranță că m-ar fi bătut”. Regina și-a continuat atacul, referindu-se și la cei doi sfetnici regali care erau de față, Ionel Brătianu și Barbu Știrbey. „Trebuie să ți se spună odată că cei din jurul tău [...] te-au prins într-o plasă de dezonoare după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare [...] Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele [...] punându-ne [...] semnătura pe condamnarea noastră la moarte”.
Știrbey a spus că, deși Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, era nedreaptă față de Rege cerându-i „să opună singur rezistență, pentru că Maiestatea sa nu putea reuși dacă nu era susținut de... oameni responsabil”. Maria a replicat că „în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”[27]:pp 293-294
Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.[38]
Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinad să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând totodată și meritele acțiunii singulare și disperate a reginei Maria în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.[39][40] „Cu adevărat, în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al României.”[4]:p. 216[32]
Atitudinea reginei Maria de respingere a păcii cu Puterile Centrale a rămas aceeși pe tot parcursul anului 1918. În lunia august a stârnit o furtună diplomatică vizitând unele sate care urmau să fie cedate Austro-Ungariei, conform tratatului de pace. Primul ministru Marghiloman s-a deplasat la Bicaz spre a-și exprima față de Rege dezaprobarea față de gestul reginei. „Ferdinand m-a dojenit într-o oarecare măsură”. Maria i-a spus însă lui Marghiloman că nu-i pasă de scrupulele lui diplomatice. „Când țăranii s-au strâns în jurul meu plângând, sărutându-mi mâinile și plângându-și soarta, eu le-am spus că nu consider acesta un rămas-bun definitiv, că mai sunt încă speranțe și că ultimul cuvânt va fi spus de tunurile Aliaților.”[27]:p. 311
Regina Maria și-a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe plan național și internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, la sfârșitul Primului Război Mondial.[41]
Prin acțiunile familiei Regale, monarhia din România a ieșit din război bucurându-se de un mare prestigiu în cadrul poporului român, ceea ce i-a permis să acționeze ca un factor ponderator și de echilibru în societate.[43][44][45]:pp. 346-347 Faptul că Regele Ferdinand nu a semnat Tratatul de la Buftea-București, ca și faptul că încetarea ostilităților a găsit România în stare de război cu Puterile Centrale, au asigurat participarea sa în rândul puterilor învingătoare, la Conferința de Pace de la Paris. Delegația oficială a României a fost condusă de primul ministru, Ion I.C. Brătianu.[46]„Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea.[42]”—Robert D. Kaplan, Fantomele Balcanilor
Atitudinea inflexibilă a lui Brătianu, coroborată cu resentimentele primului ministru al Franței, Georges Clemenceau, față de acceptarea de către guvernul României a păcii separate din 1918, va duce la conflict deschis între aceștia și părăsirea conferinței de către delegația română. Această atitudine a deranjat profund pe „Cei Patru Mari”, care au adoptat o atitudine dură față de România. Situația susținerii intereselor naționale la conferință fiind periclitată, politicienii români caută o ieșire din această situație. Ministrul Franței la București, contele Saint-Aulaire, propune trimiterea la Paris a Reginei Maria, într-o ultimă încercare de recăpătare a bunăvoinței Aliaților.[18]:pp. xxiv
Brătianu și Regele Ferdinand sunt de acord. Regina este încântată de rolul care i s-a oferit. Prințul Barbu Știrbey îi dă asigurări ca „să nu obiecteze la cuvântul «neoficial sau incognito» pentru că, odată ajunsă acolo, totul se va transforma într-o primire oficială”.[18]:p. xxiv
Ion G. Duca, viitorul prim-ministru, aprecia că Brătianu a făcut o greșeală când a procedat astfel. „Regina nu a putut fi de folos cauzei României, și, deși populația Parisului i-a făcut o primire entuziastă și i-a dat câtva timp iluzia că este idolul capitalei franceze, oamenii serioși nu au înțeles rostul vizitei ei.”[38]:p. 185 Totuși viitorul a demonstrat că Duca nu a avut cea mai clară percepție asupra a felului în care Regina Maria era văzută de francezi. Șeful Cabinetului Militar al primului ministru Clemenceau, generalul Mordacq, făcea următoarea prezentare Reginei României:
În perioada 8 iunie 1930 - 18 iulie 1938, Regina Maria a locuit izolată, majoritatea timpului, la castelele sale din Bran și Balcic.„Se spunea - și nu erau departe de adevăr - că ea era adevăratul bărbat al familiei regale române. În cercurile oficiale se știa foarte bine că în momentul în care armatele germane victorioase, dar puțin numeroase (1917), încercau să impună pacea României, doar ea a declarat că onoarea și interesul obligau să se lupte până la capăt, că făcuse eforturi supraomenești pentru a împiedica tratativele, dar că fusese totuși nevoită să cedeze în fața politicienilor români. În Franța au fost întotdeauna apreciați oamenii îndrăzneți, de orice sex ar fi, ceea ce explică popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră.[47]”—Generalul Mordaq, șeful Cabinetului Militar al primului ministru al Franței - 1919
Castelul Bran a fost alături de palatul de la Balcic reședința cea mai dragă reginei Maria. Regina a reușit să transforme nu doar castelul, ci și parcul domeniului Bran într-o modernă și confortabilă locuință de vară. Domeniul predilect al reginei a fost decorarea interioarelor și a saloanelor în stilul renașterii germane. În seria transformărilor făcute la castel se înscrie și un ansamblu de încăperi: Salonul galben al reginei Maria, salonul de muzică, cele două camere ale regelui Carol al II-lea și a prințului Nicolae, Casa de ceai, Casa de musafiri, Casa personală nouă, locuința personalului și grajdurile pentru cai. La reședința sa a amenajat și o impresionantă grădină de trandafiri.
Castelul de la Balcic, aflat pe țărmul Mării Negre, a fost descoperit de regina Maria într-o plimbare prin Dobrogea. Se pare că acest colț de lume îi amintea de copilărie și de clipele frumoase petrecute în Malta. Momentul descoperirii acestui loc este evocat de regină în cartea sa „Casele mele de vis”: „Într-o plimbare prin Dobrogea, m-am apropiat deodată de o limbă de pământ lângă mare care a trezit în mine un fior cu totul deosebit: am avut ca o simțire că locul acesta mă aștepta dintotdeauna pe mine, ori trăisem totdeauna în așteptarea lui"
Aspecte controversate privind viața privată
_Boyle.png)
Viața publică și privată a reginei Maria a fost una destul de tumultoasă, ceea ce avea să o facă în opinia unora dintre istorici „unul dintre cei mai controversați monarhi ai secolului XX”.[54] Poate cel mai bine a sintetizat acest aspect patriarhul Miron Cristea, care în discursul de adio la moartea reginei în 1938 va afirma că: „În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit viața intens”.[55]
Unul dintre cele mai controversate aspecte din viața reginei au fost presupusele sale relații extraconjugale.[56][57][58]
Relația cu Zizi Cantacuzino
Prima dintre acestea este relația cu locotenentul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, consumată în anii 1897-1898. „Nu se știe dacă atunci, în vara lui 1897, a fost mai mult decât un mic flirt între Maria și frumosul locotenent de viță nobilă, dar regele Carol I a chemat-o să dea explicații, și însăși bunica ei, Regina Victoria, i-a scris mustrând-o aspru”.[56] Existența relației a fost recunoscută chiar de Maria, care afirmă însă că a fost doar o relație platonică. Înfruntându-l pe „der Onkel”, Carol I, Maria mărturisește: „Este adevărat ce se insinuează. Cantacuzino mă iubește. Mi-a mărturisit. Ne-am plimbat împreună prin păduri. Este deja prea mult, e adevărat, dar asta a fost tot.”[4]:p. 99.
Oricum, acest lucru avea să dea naștere la o serie întreagă de speculații, existând lucrări și istorici care îi vor atribui lui Zizi Cantacuzino paternitatea principesei Maria (Mignon), care avea să se nască la începutul anului 1900.[59]
Relația cu prințul Boris al Rusiei
O altă opinie este aceea că Mignon ar fi de fapt fiica prințului Boris al Rusiei.[60]
„[...] Boris ducea o viață depravată, frecventând prostituate și fiind în același timp implicat în afaceri amoroase scandaloase, printre care una și cu Maria, viitoarea regină a României [...]. Era un secret public faptul că tatăl fiicei ei nu era soțul acesteia ci Boris, deși de dragul reputației coroanei românești, afacerea a fost mușamalizată, soțul înșelat recunoscând paternitatea fiicei Maria. A fost bine, căci aceasta a devenit în cele din urmă regina Iugoslaviei”.[61]”—Donald Crawford, The Last Tsar: Emperor Michael II
Trebuie menționat că Mignon, născută în ianuarie 1900 a fost concepută la sfârșitul lui martie-începutul lui aprilie 1899. „Afacerea Cantacuzino” fusese făcută publică în vara lui 1898 iar vizita prințului Boris la București a fost în 1897, el mai întâlnindu-se cu perechea princiară română în primăvara lui 1898, la Nisa. În momentul actual, nu există informații certe privind o eventuală prezență a celor doi (Zizi Cantacuzino și prințul Boris), în anturajul principesei Maria în perioada martie-aprilie 1899, pe de altă parte nici nu se poate exclude această posibilitate.
Relația cu Waldorf Astor
Relația cu prințul Barbu Știrbey
Relația cu Joe Boyle
Constantin Argetoianu caracteriza astfel relația reginei cu colonelul canadian Joe Boyle: Cred că aventurierul canadian a fost singurul bărbat care a dominat, dar care a dominat complect, până la siderație, pe această nobilă și mândră femeie. Știrbei a avut o covârșitoare influență asupra ei, dar n-a dominat-o niciodată. Numai Boyle a făcut dintr-însa ce a vrut.
Campania autorităților comuniste (1948-1964)
Regina Maria a fost una din primele ținte alese de propaganda nou instalatelor autorități comuniste, după anul 1948. „Vina” principală care i se imputa reginei era atitudinea sa profund anti-bolșevică din timpul Primului Război Mondial. Deoarece viața și activitatea reginei era foarte bine cunoscută de marea masă a populației, iar tehnica punerii în circulație de minciuni pur și simplu nu era eficientă, acestea fiind ușor de demontat, s-a apelat la mijloacele și tehnicile mai subtile ale manipulării prin răstălmăcirea sistematică și intenționată a adevărului.
„Comuniștii au căutat sistematic să erodeze mitul reginei Maria. Soluția aleasă, cea mai eficientă dintre toate, a fost uitarea, în general numele său nu era nici măcar menționat. Cele câteva referințe care au fost făcute «scăpate», cu ipocrizia caracteristică dictaturilor, erau informații rupte din context și «prelucrate» referitoare la imoralitatea sexuală a reginei.[64]”—Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească
În lucrările de istorie din perioada stalinistă, regele Ferdinand și regina Maria sunt aspru criticați în primul rând pentru pentru așa-zisa „cotropire” a Basarabiei, act determinat, în opinia istoricilor comuniști,de faptul că familia regală a României devenise „instrumentul politicii antisovietice a puterilor imperialiste”.[65]
În una din aceste lucrări cu caracter propagandistic antimonarhic, Regina Maria era caracterizată ca fiind „agentă a capitalismului englez și executantă docilă a directivelor guvernului englez”.[66] Alexandru Gârneață, un alt așa-zis „istoric”, a publicat prin 1948-1949 o carte despre Adevărata istorie a unei monarhii. Familia de Hohenzollern, în care familia regală era denigrată în cele mai abjecte moduri, fără a aduce nici un fel de dovadă la afirmațiile făcute. Despre regina Maria, acesta pomenește, fără a preciza vreo sursă, despre „desfrânatele orgii conduse de «gingașa domniță» la Palatul Cotroceni, dar și prin toate cantonamentele armatelor aliate”.[67]
Gârneață susține că regina Maria ar fi fost chiar alcoolică, relatând că ea a fost văzută în repetate rânduri „coborând beată dintr-un yacht, purtată fiind de tot atât de trejii săi tovarăși de beție”. Această afirmație de presupus alcoolism al reginei, este o pură invenție a autorului, ea ne mai fiind menționată de nici o altă lucrare, fiind contrazisă chiar de către istoricii oficiali ai PCR din anii ’80, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, care referindu-se la momentului morții reginei Maria, menționează că doctorii sugeraseră la momentul respectiv, în iulie 1938, că regina ar suferi de ciroză, boală care i-ar fi adus și moartea, „lucru care era însă puțin probabil la o femeie care abia dacă se atinsese de alcool”.[65]
În domeniul literaturii vârful de lance al acestor operațiuni de denigrare l-a constituit scriitorul Isac Ludo căruia i s-a permis accesul la „fondul secret de carte”, pentru „documentare”.[68] Procedeul ales de acesta este unul destul de primitiv: scoate anumite date și informații din publicațiile interbelice, relativ cunoscute opiniei publice, și le reformulează și interpretează într-o manieră specifică proletcultismului și ideologiei luptei de clasă. Rezultatul va fi romanul Domnul General guvernează, apărut în anul 1953, pentru care a primit Premiul de Stat.[69] Romanul povestește „adevărata viață a Reginei Maria” amestecând informații preluate trunchiat și denaturate din „Note Politice” ale lui Alexandru Marghiloman, cu invenții și mistificări grosolane, menite să creeze o stare de confuzie și derută pentru cititor, în lipsa unor surse obiective alternative de informare.[70] De altfel, Ludo este criticat chiar de unii reprezentanți de seamă ai comunității evreești pentru modul său de a proceda.
„Astăzi Ludo zace în Biblioteca Academiei Române, adună documente din viața social-politică a regimurilor trecute din România și le reactualizează prin falsificare crasă, pentru a obține ce? Batjocura, murdăria, goliciunea amară a parvenirii. Ludo tipărește la Editura de Stat tomuri groase, tone de otravă, câștigă averi din noroiul ce-l aruncă asupra trecutului românesc, noroi care personifică propria sa dramă. Asemenea decădere morală, ca evreu, mă doare.[71]”—Alexandru Șafran, fost Șef-Rabinul Cultului Mozaic din România
Ludo este cel care a pus în circulație una dintre cele mai mari mistificări referitoare la regina Maria, aceea referitoare la presupusa participare a reginei, împreună cu principesele Elisabeta și Maria, la o orgie sexuală care ar fi avut loc la spitalul de campanie de la Coțofănești. El pleacă de la următoarea mențiune făcută de Alexandru Marghiloman în memoriile sale: „16/29 august 1918 - Interpelarea doctorului Gerota asupra ambulanțelor «Regina Maria» și asupra spitalului de la Coțofenești. Întorc destul de fericit chestiunea și discuția se sfârșește cu o bună impresie.”[72]:p. 15
Pornind de la cest pasaj Ludo dezvoltă o întreagă scenă referitoare la o presupusă orgie sexuală la care participă infirmierele conduse de regina Maria și fiicele ei și ofițerii străini (francezi). Scena se termină cu un ritual purificator în care un grup de soldați revoltați dau foc așezământului spitalicesc.[69]:pp. 148-149
Pasajul este luat, prelucrat și publicat după 1990, de către un anume „Dr. Dumitru Garofil” într-o publicație mai puțin cunoscută, “Magazin-revista a românilor de pretutindeni”, adăugând fără a preciza care este sursa, că originalul ar fi fost publicat în anii 1920 în ziarul Partidului Comunist din SUA, Daily Worker. În forma aceasta, articolul este preluat necritic în prezent, de multe surse on-line, sub titluri ca „Maria, regina adulterului, orgia de la Coțofănești”[73]
După 1964, în încercarea de a legitima un comunism de sorginte națională, autoritățile renunță la campania denigratoare și reintroduc parțial referirile la rolul pozitiv jucat de Ferdinand și Maria în viața statului român, dar numai în lecții cu circuit închis predate activului de partid și de stat.
 Membru de onoare al Academiei Române |
|---|
.JPG)
_of_Romania_-_statue;_Regina_Maria_-_statuie.jpg)
· 1946: Mauriciu Brociner, militar român de etnie evreiască, participant la Războiul de Independență
· 1959 – frații Arnăuțoiu și alți 14 membri ai grupului Haiducii Muscelului sunt executați la Jilava. În noaptea de 18 iulie 1959 conducătorii grupului ”Haiducii Muscelului, care acționase timp de 10 ani în Munții Făgăraș, frații Petre și Toma Arnăuțoiu sunt executați în penitenciarul Jilava, împreună cu ceilalți membri ai grupului condamnați la moarte prin sentințele 107 și 108 din 19 mai 1959 și 119 și 4 iunie 1959 ale Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti. Toma I. ARNĂUŢOIU, n. 14 feb. 1921, Nucşoara (Argeş), ofiţer, conducător al grupului de rezistenţă din zona Muscelului; ar. 20 mai 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare săvârşite ca organizator al unui grup armat de rezistenţă anticomunistă”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Petre I. ARNĂUŢOIU, n. 16 ian. 1926, Nucşoara (Argeş), ţăran, partizan în grupul condus de Toma Arnăuţoiu; ar. 20 mai 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare săvârşite în cadrul unui grup armat de rezistenţă anticomunistă”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Nicolae N. ANDREESCU, n. 10 feb. 1918, Corbi (Argeş), preot, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 2 mar. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Nicolae D. BĂŞOIU, n. 16 mai 1900, Stăneşti (Argeş), ţăran, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Ion Gh. CONSTANTINESCU, n. 19 oct. 1906, Valea Iazului (Argeş), preot ortodox, partizan în grupul Arnăuțoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „favorizarea bandei teroriste Arsenescu-Arnăuţoiu”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Ion N. DRĂGOI, n. 20 oct. 1900, Vâlsăneşti (Argeş), preot ortodox, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 25 apr. 1950, rear. 11 dec. 1950, rear. 2 ian. 1959, cond. moarte pt. „acte de teroare”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Titus I. (zis Prisăcaru) JUBLEANU, n. 14 oct. 1902, Nucşoara (Argeş), ţăran, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 10 iul. 1952, cond. moarte pt. „uneltire contra ordinii sociale”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Benone N. MILEA, n. 28 ian. 1927, Nucşoara (Argeş), muncitor, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 1 feb. 1951, cond. moarte în 1959; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Ion V. MICA, n. 12 feb. 1923, Pietroşani (Argeş), învăţător, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Ioan Alexandru I. MOLDOVEANU, n. 13 mai 1904, Nucşoara (Argeş), învăţător, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Nicolae Gh. NIŢU, n. 28 iul. 1900, Pietroşani (Argeş), învăţător, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 25 aug. 1949, cond. adm. 24 luni, cond. moarte în 1959; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Constantin I. (zis Moangă) POPESCU, n. 5 mai 1916, Şipotu (Mehedinţi), ţăran, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 15 nov. 1949, cond. 25 ani m.s., cond. moarte 1959 pt. „acte de teroare”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Gheorghe Gh. POPESCU, n. 12 apr. 1902, Corbi (Argeş), învăţător; ar. 1950, rear. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare” (lotul Arnăuţoiu); † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Ioan Gh. SĂNDOIU, n. 10 apr. 1910, Nucşoara (Argeş), muncitor forestier, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 28 ian. 1951, cond. 8 ani î.c., rear. 28 ian. 1959, cond. moarte pt. „acte de teroare”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Nicolae I. TICU (zis Sorescu), n. 23 iul. 1900, Corbi (Argeș), cioban, partizan în grupul Arnăuțoiu; ar. 20 mai 1954, cond. moarte pt. „acte de teroare”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Gheorghe I. TOMECI, n. 9 mar. 1899, Brăduleţ (Argeş), ţăran, partizan în grupul Arnăuţoiu; ar. 22 iun. 1958, cond. moarte pt. „acte de teroare”; † 18 iul. 1959, Jilava, executat. Grupul condus de Toma Arnăuţoiu (în care au intrat Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, Titu Jubleanu, Maria Jubleanu, Constantin Jubleanu, iar ulterior şi Ion Marinescu) a rezistat din 1949 până în 1958, ducând lupte cu Securitatea, înregistrând pierderi proprii, dar provocând mult mai multe în rândurile forţelor represive. În cele din urmă, partizanii au intrat într-o totală şi cvasiperfectă clandestinitate, fapt datorat în bună măsură unei destul de largi şi loiale reţele de susţinători (un rol aparte l-au avut Marinica Chircă şi Elisabeta Rizea). Însă în mai 1958 ultimii membri ai grupului au fost capturaţi prin trădare (unul s-a sinucis la capătul unei lupte), la fel ca mulţi dintre susţinătorii lor. Represiunea a fost cumplită şi extinsă, mai multe loturi au fost judecate de Tribunalul Militar Bucureşti în 1959, acordându-se 16 condamnări la moarte, inclusiv Toma Arnăuţoiu, dar şi numeroşi ani de temniţă. Grupul de rezistenţă Toma Arnăuţoiu a fost considerat printre cele mai importante din România, lungi perioade de timp fiind pus de Securitate chiar în capul listelor privind „bandele din munţi”.
* 1961: Stanley „Stan” Alexander (n. 1905, Percy Main, North Tyneside, Regatul Unit – d. 1961) a fost un fotbalist englez.
· 1993: A murit Jean Negulesco, regizor american de origine româna; membru de onoare al Academiei Române; (n.26.02.1900, Craiova). Jean Negulesco (Ioan Negulescu după starea civilă, n. 26 februarie 1900, Craiova – d. 18 iulie 1993, Marbella din Spania) a fost un pictor, regizor de film, scenarist și producător de film originar din România. Talentul pentru artă se arată timpuriu, când tânărul Jean Negulescu, cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial, schițează un portret al lui George Enescu. Jean Negulescu se hotărăște să devină pictor atunci când maestrul George Enescu, căruia i-a plăcut desenul, îl cumpără cu un preț ridicat. Cu toate că începuse să ia lecții de pictură la București, tatăl său îl trimite la Paris să studieze economia și artele. Pentru o vreme frecventează cursurile "Academiei Julian", neglijând însă total științele economice, și, în consecință, nu mai primește bani de acasă. Pentru a-și asigura existența în capitala Franței, muncește seara în restaurante, spălând vasele, în timp ce ziua, copiază operele marilor maeștri în muzee, cópii pe care le vinde ieftin. În acest timp se împrietenește cu unii din artiștii avangardei pariziene precum Brâncuși, Modigliani, Pascin, Soutine și alții.
De asemenea, frecventează cercul dadaiștilor în frunte cu Tristan Tzara, și el originar din România, care exercită o puternică influență asupra picturii sale. În mijlocul anilor douăzeci, se mută în sudul Franței, unde zugrăvește peisajele Rivierei. În 1927 se căsătorește cu o tânără americană și se mută la New York, unde își organizează o expoziție cu picturile sale. În 1929 divorțează și se stabilește în California. Este un moment hotărâtor în viața sa, căci acum se lansează la Hollywood în lumea filmului, începe să semneze: Negulesco. Scrie scenarii și este asistent de regie la filmele "Captain Blood" și "A Farewell To Arms", acesta din urmă după romanul "Adio arme" al lui Ernest Hemingway. Felul său de a lucra l-a impresionat pe Benjamin Glaser, care-l angajează la studiourile "Paramount Pictures" pentru trei ani, întâi ca scenarist colaborator, apoi ca director adjunct și în sfârșit ca regizor. Regizează primul film de lung metraj, "Singapore Woman" ("Femeia din Singapore") pentru studiourile "Warner Brothers" în 1941, dar abia trei ani mai târziu, în 1944, înregistrează un succes remarcabil cu filmul "The Mask of Dimitrios" ("Masca lui Dimitrios"), bazat pe subiectul unui roman de Eric Ambler. În 1948, filmul "Johnny Belinda" are un succes extraordinar, interpreta principală, Jane Wyman primind premiul Oscar ca cea mai bună actriță. Urmează drama "Three Came Home" ("Trei se întorc acasă", 1950) bazat pe un fapt real din timpul războiului, cu Claudette Colbert, comedia "How to Marry a Millionaire" (Cum să te căsătorești cu un milionar) cu Marilyn Monroe, primul film pe ecran lat (Cinemascop), apoi în același sistem de ecran lat filmul "Daddy Long Legs" (1954) cu Fred Astaire. Jean Negulesco intră în studiourile "20th Century-Fox", unde continuă să lucreze până în anul 1970, când realizează ultimele sale filme, "Hello Good-bye" și "The Invincible Six" ("Cei șase invincibili").
Filmografie
- 1941 Femeia din Sigspore (Singapore Woman)
- 1944 Masca lui Dimitrios (The Mask of Dimitrios)
- 1944 The Conspirators
- 1946 Trei străini (Three Strangers)
- 1946 Nobody Lives Forever
- 1946 Humoresque
- 1947 Deep Valley
- 1948 Road House
- 1948 Johnny Belinda
- 1949 The Forbidden Street / Britannia Mews
- 1950 Under My Skin
- 1950 S-a întâmplat la Sandakan (Three Came Home)
- 1951 Take Care of My Little Girl
- 1951 The Mudlark
- 1952 Lydia Bailey
- 1952 Lure of the Wilderness
- 1952 Telefon de la un străin (Phone Call from a Stranger)
- 1953 Scandal at Scourie
- 1953 Titanic
- 1953 Cum să te căsătorești cu un milionar (How to Marry a Millionaire)
- 1954 Trei bănuți în fântână (Three Coins in the Fountain)
- 1954 Woman's World
- 1954 Fluviul fară ȋntoarcere (River of No Return), regia împreună cu Otto Preminger
- 1955 Ploile din Ranchipur (The Rains of Ranchipur)
- 1955 Tăticu picioare lungi (Daddy Long Legs)
- 1956 The Dark Wave
- 1957 Băiatul pe delfin (Boy on a Dolphin)
- 1958 Un anume zâmbet (A Certain Smile)
- 1958 Darul dragostei (The Gift of Love)
- 1959 Binecuvântarea (Count Your Blessings)
- 1959 The Best of Everything
- 1962 Jessica
- 1964 Căutătorii de plăceri (The Pleasure Seekers)
- 1970 Hello-Goodbye
- 1970 Cei șase invincibili (The Invincible Six)
| Jean Negulesco | |
 Jean Negulesco | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3] Craiova, România[4] |
| Decedat | (93 de ani)[2][5][6][7][8][9][10] Marbella, Spania[11] |
| Căsătorit cu | Dusty Anderson[*] (–) |
| Cetățenie |  România SUA |
| Ocupație | scenarist actor regizor de film pictor |
| Activitate | |
| Limbi | limba engleză[1] |
| Studii | Colegiul Național Carol I din Craiova |
· 2001 - Katharine Graham, laureată a premiului Pulitzer 1998 şi preşedinte al ziarului "Washington Post" timp de 20 de ani, a încetat din viaţă, la vârsta de 84 de ani
· 2006: A decedat Raul Sorban, (n.4 septembrie 1912 la Dej), critic de artă, pictor, academician și memorialist român.
· 2007: Un Airbus A320, al companiei TAM, s-a lovit de o clădire a aeroportului Congonhas din Sao Paulo, incident în urma căruia au murit 200 de oameni.
· 2010: A decedat poetul, prozatorul și dramaturgul român Mircea Micu; (n. 1937 ) A fost autorul a peste 35 de volume de proză, versuri, memorialistică, laureat al premiilor literare pentru proză, poezie și dramaturgie a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si al Academiei Romane, președintele Fundației Internaționale pentru cultură, artă și morală civica Mihai Eminescu. Este autorul romanelor Patima și Semnul Șarpelui, al volumului de versuri Poeme pentru mama și al volumelor de memorialistică Întâmplări cu scriitori. Parodist remarcabil și-a adunat volumele tipărite în antologia La munte și la mare…parodii. Tatăl lui Mircea Micu a fost ofițer de jandarmi, mort în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mama a fost casnică. A copilărit la casa unui unchi de al său după mamă și a făcut școala primară în satul Grăniceri. Având în familie doi intelectuali [cine?], crescuți în spiritul Școlii Ardelene, beneficiază de lecturi literare solide, încă din copilărie. Din 1950, locuiește la Arad, unde urmează un an cursurile Liceului Moise Nicoară, după care se înscrie la Școala Pedagogică Dimitrie Țichindeal din Arad. După absolvire, frecventează cursurile Facultății de Filologie din ...[Când?] , vreme de trei ani. Se angajează în învățământ, la Șiria, predând ca profesor suplinitor la Școala de Surzi[2].
Printre altele, ocupă postul de redactor la stația locală de radio din Arad și este redactor la ziarul local Flacăra Roșie.
În anul 1965, se stabilește în București și este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcții administrative, până în 1989. A lucrat și la Asociația Scriitorilor din București, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală Viața Capitalei, apoi este inspector-șef la Direcția de cultură a Capitalei și, din 1992, director al cotidianului Cronica Română. Debutează în 1968 cu volumul Nopțile risipitorului, după care publică alte cărți de poezie – Teama de oglinzi (1970), Vânătoare de seară (1971), Murind pentru prima oară (1972), Poeme pentru mama (1973), Cu inima în palmă (1974). Este și autor al mai multor volume de parodii: Dracul verde, Parodii de la A la Z, Cetiți-le ziua, fiind considerat printre cei mai buni parodiști, alături de George Topârceanu și Marin Sorescu.
A scris și numeroase cărți de proză, iar cu romanul Patima, apărut în 1972, se afirmă ca un prozator redutabil în buna tradiție a Școlii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu sau Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu Semnul șarpelui. Alte cărți de proză: Secretul doamnei de zăpadă (1976), Singur în Mongolia (1989), precum și seria de Întâmplări cu scriitori, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri și portrete, profiluri, sunt prezente în volumul Miere și fum (1989). După romanul Patima, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat filmul Semnul șarpelui. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa Avram Iancu, pusă în scenă la Teatrul Național din Cluj.
După revoluție, Mircea Micu publică mai rar și este prezent în presa scrisă cu numeroase articole și eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim Viața în pijama (1999), Singur în Mongolia (1991) - proză, Poeme pentru mama (2000), Ascuns în lacrimă (2002), ambele de poezie, și un original Dicționar sentimental de poezie, volumul I, apărut în 2002, care conține o altă serie de portrete.[3] Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărțile de poezie, proză și dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelență al Academiei Române. A tradus din lirica universală și a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista Luceafărul, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată Rememorări, pe care a susținut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul Patima a fost tradus în limbile poloneză și rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare Întâmplări vesele cu scriitori triști, o radiografie amuzantă, dar și plină de veridicitate despre viața scriitorilor din deceniul șapte și opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurențiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.
Volumele sale, tipărite înainte de revoluție, precum și cele de după, au cunoscut o largă audiență în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.
În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat la diverse posturi de televiziune realizând emisiunile „Convorbiri duminicale“ și „Ateneul artelor“.
Mircea Micu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 31 ianuarie 1937 Vărșand, România |
| Decedat | (73 de ani) București, România |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, prozator, publicist |
| Limbi | limba română[1] |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | Modernism |
| Specie literară | Poezie, Proză |
· 2012: Cel puțin șapte oameni au fost uciși, și alți 32 au fost răniți, în urma unui atentat terorist cu bombă plasată într-un autobuz, cu turiști israelieni, aflat la Aeroportul Burgas din Bulgaria.
Sărbători
- În calendarul ortodox: +) Sf Mc Emilian de la Durostorum; Sf Cuv Pamvo
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu