REVISTA MEA DIN 1 SEPTEMBRIE/ 2

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 1 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

RELIGIE ORTODOXĂ 1 Septembrie

+ Începutul anului bisericesc; + Sf Cuv Dionisie Exiguul (cel Smerit); Sf Cuv Simeon Stâlpnicul (Tedeum)

Începutul Anului Bisericesc

 Spre deosebire de anul civil care incepe pe 1 ianuarie, anul bisericesc incepe pe 1 septembrie. Potrivit traditiei mostenita din Legea Veche, in aceasta zi s-a inceput creatia lumii si tot in aceasta zi Si-ar fi inceput Mantuitorul activitatea Sa publica.

La romano-catolici, anul bisericesc incepe cu prima duminica din Advent, adica duminica cea mai apropiata de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru saptamani inainte de Craciun.

Si evreii incep anul bisericesc in luna septembrie

Evreii incep calendarul cu luna Tisri, adica cu septembrie. In prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihna si aduceau Domnului ardere de tot. Mai existau si alte motive pentru care evreii serbau in mod deosebit luna septembrie. In aceasta luna, apele potopului au scazut si corabia lui Noe s-a oprit pe Muntele Ararat; Moise a coborat de pe Sinai cu tablele Legii; s-a inceput construirea cortului Domnului.

Calendarul iulian si gregorian

Inainte de Hristos existau doua sisteme de calculare a timpului unui an: unul al egiptenilor - de 365 zile, care era mai corect, dar nici el perfect si altul al romanilor - de 355 zile. Insa, ramanea anual o diferenta de timp de zece zile intre aceste doua sisteme, si chiar intre fiecare dintre ele si calendarul solar.

Dupa aceasta constatare s-a simtit nevoia de indreptare a lor si a punerii lor in acord cu calendarul ceresc. Aceasta a facut-o intai imparatul roman Iuliu Cezar, in anul 46 i.Hr., adoptand sistemul de calcul egiptean, dupa care acesta s-a numit "calendarul iulian". Dupa acest calendar a mers apoi intreaga crestinatate timp de 15 secole. Si tot de calendarul iulian s-a servit si Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) la calcularea datei Pastilor.

Deoarece intre calculul calendarului iulian de 365 de zile si 6 ore si cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43 minute si 46 secunde rezulta anual o diferenta de 11 minute si 14 secunde, s-a ajuns dupa 330 de ani la o diferenta de trei zile (cu cat a ramas in urma calendarul iulian).

Astfel ca, in vremea Sinodului I Ecumenic, echinoctiul de primavara se afla la 21 martie in loc de 24 martie, cat a fost in anul 46 i.Hr., cand imparatul Iuliu Cezar a indreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare in calcularea datei Pastilor, ziua de 21 martie, cand a fost atunci echinoctiul de primavara.

Specialistii astronomi au constatat ca, si dupa aceea, din 123 in 123 de ani echinoctiul de primavara retrogradeaza cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, invatatii vremii - in Rasarit ca si in Apus - au sesizat faptul si au propus conducatorilor Bisericii indreptarea calendarului, pentru ca tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.

La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a facut o reforma, suprimand zece zile din calendar, astfel incat data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit "gregorian" sau "stilul nou".

Congresul de la Constantinopol 1923

Cu toate ca in anul 1923, la un congres tinut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotarat sa renunte la calendarul iulian si sa adopte calendarul gregorian, data Pastilor se calculeaza inca pe baza calendarului iulian, in care echinoctiul de primavara are loc cu 13 zile mai tarziu. De aici neconcordanta cu data Pastelui din Biserica Catolica.

Intre timp, s-a constatat de catre astronomi ca si intre calendarul gregorian din 1582 si cel astronomic exista o diferenta anuala care, la 3500 de ani, ar face ca si calendarul gregorian sa ramana in urma cu o zi si o noapte. Calendarul ortodox, indreptat in 1924, va tine seama si de aceasta diferenta.

Biserica noastra, facand parte din randul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odata cu adoptarea lui de catre Stat, in 1919, ci abia dupa Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol din 1923, care a hotarat indreptarea calendarului si in Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferentei de 13 zile cu care calendarul iulian ramasese in urma celui indreptat (adica 21 martie in loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).

Data echinoctiului de primavara de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusa la 21 martie, corespunzand calendarului solar, cum stabilisera Parintii de la Sinodul 1 Ecumenic de la Niceea (325).

Calendarul iulian indreptat la Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol va deveni mai corect decat cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecti, adaugand o zi in plus din patru in patru ani, cand luna februarie va avea 29 de zile in loc de 28 zile. Prin aceasta, in calendarul ortodox indreptat, diferenta dintre anul solar si cel civil este redusa - prin modul de bisectare - pana la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia dupa 42.772 de zile calendarul (indreptat) sa mai ramana in urma cu o zi si o noapte.

Calendarul indreptat, intrebuintat de aici inainte de catre ortodocsi, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.

Adoptarea calendarului de Bisericile ortodoxe autocefale

La Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol (1923) n-au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau nationale. De aceea, indreptarea calendarului adoptata aici a ramas sa fie introdusa de fiecare Biserica Ortodoxa la data pe care o va crede potrivita, pentru a nu da nastere la tulburari.

Convinse de necesitatea si justetea indreptarii calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) si Biserica Ortodoxa Romana(1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxa din Polonia (1924), Biserica Ortodoxa din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxa din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxa Bulgara (1968).

Au ramas, insa, cateva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neindreptat, ca: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba, precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului, care se numesc "pe stil vechi", pentru ca praznuiesc Pastile si toate sarbatorile dupa vechiul calendar, adica dupa "stilul vechi".

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic

Anul liturgic incepe in ziua Sfintelor Pasti, in vreme ce anul bisericesc isi are inceputul pe data de 1 septembrie. Anul liturgic se imparte in trei mari perioade:

a) Perioada Triodului (perioada prepascala)
b) Perioada Penticostarului (perioada pascala)
c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).

Fiecare din aceste perioade cuprinde un anumit numar de saptamani.

a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Duminica Pastilor (total 10 saptamani).

b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Duminica I-a dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).

c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul perioadei Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada din cursul anului bisericesc.

Pe data de 1 septembrie il sarbatorim si pe Sfantul Cuvios Dionisie Exiguul - parintele erei crestine. Canonizarea Sfantului Dionisie Exiguul s-a facut in sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 8-9 iulie 2008.

Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos pentru ieşirea din necazuri

  Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Lui Dumnezeu, nu suntem vrednici de Milele Tale, dar îndrăznim să Te rugăm să primeşti şi puţina noastră rugăciune, precum ai primit oarecând cei doi bani ai văduvei şi să alungi de la noi tulburarea care ne-a cuprins. Doamne, viforul necazurilor se ridică asupra noastră şi au intrat ape până la sufletele noastre, dar întru Tine este toată nădejdea noastră! Tu cunoşti pricina răului care ne apasă. La Tine perii capetelor noastre sunt număraţi. La Tine scăpăm şi pe Tine Te rugăm să depărtezi de la noi orice rău pierzător de suflet şi să ne ajuţi să biruim toate ispitele care ne învăluie! Tu eşti întărirea, scăparea şi Izbăvitorul nostru, Hristoase Dumnezeule şi Ţie Slavă şi mulţumire pentru toate Îţi înălţăm, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!

Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul 

Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul s-a născut în Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, în jurul anului 465. A intrat într-o mănăstire dobrogeană încă din copilărie, dar datorită formației sale duhovnicești și teologice deosebite, a fost chemat la Roma de Papa Ghelasie (492-496). Aici a fost închinoviat la Mănăstirea „Sfânta Anastasia”, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare. A primit însărcinarea de a se ocupa de arhiva Cancelariei Pontificale, reorganizând-o și devenind noul ei fondator. Despre smeritul monah străromân, Casiodor oferă o caracterizare de o frumusețe greu egalabilă: „A fost în zilele noastre călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul roman, foarte învățat în amândouă limbile, dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care îl învățase în Cărțile Domnului. A cercetat Scripturile cu o râvnă atât de mare și le-a înțeles astfel încât ori de unde ar fi fost întrebat avea răspunsul pregătit, dându-l fără nici o întârziere. (…) În el era multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură, moderație împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic, sau unul dintre cei din urmă slujitori, deși era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor. (…) El se folosea cu o pricepere atât de mare de latină și de greacă, încât orice cărți grecești lua în mâini, le traducea fără poticnire în latinește și, la fel, pe cele latinești le citea pe grecește, încât credeai că aceasta este scrisă așa cum pronunța gura lui cu o iuțeală nestăvilită. Este lung să spun cu de-amănuntul toate despre acel bărbat care între celelalte virtuți este dovedit că a avut și acest lucru admirabil, anume că deși se dăruise lui Dumnezeu în întregime, nu refuza să ia parte la întâlniri cu oameni de lume. Era de o castitate rară, deși vedea zilnic soțiile altora; blând, deși mânat de firea pătimașă a celor mânioși”. Sfârșitul vieții a fost în anul 545 în localitatea italiană Vivarium. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 8 iulie 2008 l-a trecut în rândul Sfinților cu data de prăznuire 1 septembrie. Cea mai importantă realizarea a Sfântului Dionisie Exiguul este datarea cronologiei creștine începând cu Nașterea Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos.

Sf Cuv Simeon Stâlpnicul

Cuviosul Simeon s-a născut, spre sfârşitul veacului al IV-lea, într-un sat ce se numea Sisan, la hotarul dintre Siria şi Cilicia, ca fiu al unor părinţi creştini, Susotion şi Marta, şi de mic copil păştea oile tatălui său. Pe când avea 13 ani, într-o vreme de iarnă, când oile, din pricina zăpezilor mari, n-au fost scoase la păşune, fericitul copil a intrat în biserică, împreună cu părinţii săi, fiind Duminică, şi a auzit din Sfânta Evanghelie cuvintele Domnului prin care fericeşte pe cei săraci, pe cei blânzi, pe cei curaţi cu inima şi a întrebat pe un cinstit bătrân: „Ce sunt cuvintele acestea?”. Iar bătrânul, fiind călăuzit de Duhul Sfânt, i-a descoperit calea cea duhovnicească a vieţii, adică urmarea lui Hristos în curăţie şi înfrânare, în lepădarea de lume şi în slujba rugăciunii şi a dragostei de Dumnezeu şi de semeni, calea cea strâmtă a împăcării, care duce la fericita împlinire a vieţii de aici şi de dincolo de moarte. Deci, sămânţa cuvântului căzând în pământ bun, a înflorit îndată în el dorinţa de a trăi după cuvântul Evangheliei şi, fără să se mai întoarcă acasă, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită ,,Mandra”, adică ,,Ograda”, fiind primit de stareţul Timotei, după şapte zile de aşteptare la porţile mănăstirii. În scurtă vreme a învăţat pe de rost toată Psaltirea, cum se cerea celor ce voiau să fie călugări, şi a deprins uşor toată pravila mănăstirii, încât, după doi ani, Cuviosul Simeon, simţind nevoia unor osteneli călugăreşti mai grele, a primit sfatul stareţului său să meargă într-o mănăstire cu pravilă mai aspră, ca să nu descurajeze pe fraţii cei neputincioşi. Şi aşa a intrat fericitul în mănăstirea cu viaţă mai aspră de la Teleda, în apropiere de Antiohia, sub povăţuirea marelui stareţ Eliodor. Dar şi aici, fericitul întrecea nevoinţele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viaţă de pustnic. Drept aceea, slujitorul lui Dumnezeu s-a liniştit într-o pustie, la poalele muntelui Telanis, unde a aflat o chilie mică, şi s-a nevoit acolo timp de trei ani. Acolo s-a supus pe sine la încercare cu un post de 40 de zile, ca Moise şi ca Ilie şi ca Însuşi Domnul nostru. Şi-l ruga Cuviosul pe bătrânul Vlasos, îndrumătorul său duhovnicesc, să-i astupe uşa chiliei, ca să stea fără mâncare în vremea celor 40 de zile. Dar acesta nu s-a învoit decât după ce i-a pus în chilie zece pâini şi un urcior cu apă, ca, de va avea nevoie, să guste şi să se întărească; şi aşa i-a astupat uşa. Şi trecând 40 de zile, s-a întors Vlasos şi, deschizând uşa, l-a aflat pe Simeon la pământ, zăcând ca un mort, iar pâinea şi apa neatinse. Şi, luând un burete, i-a spălat şi i-a răcorit gura lui, răsuflând puţin Cuviosul. Apoi l-a împărtăşit cu Sfintele Taine, după care, primind puţină hrană uşoară, s-a întărit. Şi acest dar de înfrânare îl spunea Vlasos multor fraţi, ca pe un lucru de folos. Iar Cuviosul, de atunci, în toţi anii, în Postul cel mare, aşa postea, 20 de zile rugându-se neîncetat în picioare, iar 20 de zile şezând de osteneală.

Şi, ducându-se vestea despre el, că primise darul tămăduirii bolilor, mulţime de oameni alerga la el, unii cu bolnavii lor, alţii de necazuri şi de ispite fiind cuprinşi, şi nimeni nu se întorcea nemiluit, ci primea, unul tămăduire, altul mângâiere, altul un ajutor de folos, şi cu bucurie se duceau la casele lor. Şi puteai să vezi ca râurile de pretutindeni, adunându-se felurimi de popoare, de seminţii şi de limbi: ismaeliteni şi perşi, armeni şi ivireni, britani, gali şi italieni, creştini şi păgâni, luând binecuvântare de la el. Şi, tulburat fiind fericitul de o cinstire ca aceasta şi de neodihnă, a aflat un chip străin de a scăpa de împresurările omeneşti: s-a gândit să-şi zidească un stâlp. Deci, a zidit stâlpul şi pe el o chilioară strâmtă şi, acolo suindu-se, vieţuia în post şi rugăciune, devenind întâiul stâlpnic. Şi era acel stâlp înalt ca de trei metri şi jumătate, iar mai pe urmă şi-a zidit Sfântul alţi stâlpi şi mai înalţi, dintre care cel din urmă, pe care s-a nevoit în ultimii 30 de ani ai vieţii sale, avea înălţimea de 16 metri, ceea ce arăta vieţuirea lui, mai mult cerească decât pământească. Şi aşa vieţuia, fiind udat de ploaie, ars de zăduf şi îngheţând de frig. Şi vorbea poporului de două ori pe zi; iar hrana lui era lintea muiată şi, ca băutură, apa.

Şi auzind părinţii din pustie, se minunau de neobişnuita lui vieţuire. Şi au trimis la el ca să vadă ce duh locuieşte în el, zicând: „Pentru ce nu mergi pe calea părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Deci, pogoară-te de pe stâlp şi urmează vieţii pustnicilor”. Şi părinţii pustnici i-au învăţat pe trimişi că, de se va arăta nesupus, cu sila să-l tragă jos de pe stâlp, iar de va asculta şi de va voi singur să se pogoare, să-l lase pe el şi să stea aşa cum a început, cunoscând că este de la Dumnezeu. Deci, ajungând trimişii soborului sfinţilor pustnici şi spunându-i hotărârea lor, el îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrând să coboare. Dar trimişii strigară: „Nu coborî, sfinte părinte, ci vieţuieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău este de la Dumnezeu, care de folos să-ţi fie până la sfârşit”.

Puterea cuvintelor lui, asprimea vieţii lui şi strălucirea minunilor lui, marea lui iubire faţă de oamenii aflaţi în suferinţă şi înţelepciunea lui au întors la Dumnezeu un mare număr de necredincioşi. Împăraţii Teodosie cel Tânăr (408-450) şi Leon cel Mare (457-474) îi cereau sfatul şi rugăciunile, iar împăratul Marcian (450-457) a îmbrăcat haine de rând, ca să-l poată auzi mai bine. Cu sfatul său, împărăteasa Eudoxia s-a lepădat de rătăcirea monofizită, iar Cuviosul foarte minunat a fost pentru toţi oamenii din vremea lui.

Şi aşa a trăit Sfântul Simeon până în anul 459, când Domnul l-a chemat la El. Sfântul său trup, înconjurat de mulţimi nenumărate de oameni, a fost dus în Antiohia, unde a săvârşit multe minuni, iar la anul 467, binecredinciosul împărat Leon cel Mare, la sfatul Cuviosului Daniil Stâlpnicul, i-a mutat moaştele la Constantinopol, unde a zidit în numele Sfântului Simeon o preafrumoasă biserică.

Astăzi, părţi din moaştele sale se găsesc astăzi la Mănăstirile Hilandar şi Sfântul Pantelimon, din Muntele Athos, iar în ţara noastră la Catedrala din Constanţa, la biserica Sfânta Vineri-Pajura din Bucureşti, şi în alte sfinte locaşuri.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.