REVISTA MEA DIN 2 NOIEMBRIE /1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 2 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         655 In Spania s-a tinut al IX-lea Conciliu din Toledo, in timpul caruia au fost  promulgate o serie de reguli privitoare la disciplina ecleziastica. S-a hotarat ca toti convertitii la crestinism si  nu doar evreii, vor trebui sa petreaca sarbatorile crestine in prezenta episcopului locului, pentru a-si dovedi credinta, iar nerespectarea acestei reguli urma sa fie pedepsita cu flagelarea.

·         676: Donus  devine Papă; este cel de-al 77-lea papă, succesor al Papei Adeodat al II-lea. Pontificatul sau a durat  până în 11 aprilie 678, ziua morții sale. A fost conciliant in relatiile sale cu Imperiul Bizantinsi a ajuns la o înțelegere cu arhiepiscopul de Ravenna, pe care l-a  convins să renunțe la pretențiile de autocefalie. Este înmormântat în Bazilica Sf.Petru din Roma. Papa Adeodat al II-lea fost al 77-lea papă al Bisericii Catolice de la 11 aprilie 672 până la 17 iunie 676. Este înmormântat în Bazilica Sf.Petru din Roma.

·         998:  Sfântul Odilon, abatele de Cluny a celebrat pentru prima oară o comemorare a tuturor răposaților ordinului său. Această zi a devenit mai apoi în Biserica Catolică data la care sunt comemorați toți credincioșii răposați.

·         1327: În Spania, Alfons al IV-lea numit „cel Bun”, a fost proclamat rege de Aragon la moartea tatălui său Iacob al II-lea. Afonso al IV-lea al Portugaliei (8 februarie 1291 – 28 mai 1357), supranumit Viteazul (portugheză o Bravo), al șaptelea rege al Portugaliei, din 1325 până la moartea sa în 1357. A fost singurul fiu legitim al lui Denis al Portugaliei, cu soția acestuia Elisabeta de Aragon. Iacob al II-lea (10 aprilie 1267 – 2 sau 5 noiembrie 1327), supranumit cel Drept, (aragoneză Chaime lo Chusto, catalană Jaume el Just, spaniolă Jaime el Justo), rege al Siciliei (ca Iacob I) din 1285 până în 1296 și rege de Aragon și al Valenciei și Conte de Barcelona din 1291 până în 1327. În 1297 i-a fost garantat regatul Siciliei și al Corsicii. A folosit titlul latin Iacobus Dei gracia rex Aragonum, Valencie, Sardinie, et Corsice ac comes Barchinone. A fost al doilea fiu al lui Petru al III-lea de Aragon și Constance de Sicilia.

·         1439: Statele generale, reunite deja din octombrie, la Orléans, au decis să întrețină o armată permanentă cu care să poată izgoni definitiv pe englezi afară din Franța. Această decizie a declanșat revolta nobililor francezi: Praguerie(1440). Pentru finanțare cheltuielilor de război Statele generale au instituit un nou impozit, « taille », care va fi obligatoriu pentru fiecare familie din regatul francez. Delegația i-a acordat regelui Carol al VII-lea permisiunea de a ridica „taxa” în fiecare an. Acest impozit anual nu va fi abolit decât odată cu Revoluție. Carol al VII-lea (n. 22 februarie 1403 – d. 22 iulie 1461), numit Victoriosul, a fost rege al Franței din 1422 până la moartea sa.

·         1570: Încendiu care s-a întins din Olanda până în Jütland, în care au fost transformate în cenușă peste 100 000 de locuințe.

·         1639 : Domnul Munteniei, Matei Basarab, este mazilit de sultan  in urma intrigilor domnului moldovean Vasile Lupu,  sprijinit si de  marele vizir otoman. Vasile Lupu a  uneltit  împotriva lui  Matei Basarab încă de la începutul domniei acestuia. Oastea lui Vasile Lupu a  intrat în Muntenia în 1637, arzand  și jefuind  până la Ramnic. Matei Basarab, ajutat și de oștile voievodului transilvanean Gheorghe Racoczi,  aflate sub comanda lui Ioan Kemeny, l-a învins la Teleajen și l-a scos din țară. În  1639, Lupu a obținut de la sultan un act de domnie în Muntenia pentru fiul său mai mare Ioan, astfel că intră pentru a doua oară în Muntenia, cu ajutor tătăresc, dar nu s-a ales decât cu titlul de “Domn al Moldovei și Țării Românești”, deoarece a fost înfrânt decisiv la Ojogeni. A ramas  de la Vasile Lupu și un document emis la 1 noiembrie 1639, care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, stema  care, a devenit ulterior stema oficială a Principatelor Române Unite la  24 ianuarie 1859. Matei Basarab (uneori și Matei Brâncoveanu, n. 1580, Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654), domnul Țării Românești între 1632 și 1654. Domnia i-a fost marcată de confruntări cu Vasile Lupu, domnul Moldovei. Pe plan cultural, Matei Basarab a ctitorit și a refăcut o seamă de lăcașuri de cult. Sfârșitul domniei a fost caracterizat de o slăbire a autorității domnești în raport cu mercenarii seimeni, care avea să ducă la Răscoala seimenilor din timpul lui Constantin Șerban. Vasile Vodă Lupu, poreclit „Albanezul” sau „Grecul” (n. 1595 – d. 1661), domnul Moldovei în două rânduri, între aprilie 1634 – 13 aprilie 1653 și 8 mai 1653 – 16 iulie 1653

·         1659: S-a încheiat domnia lui Gheorghe Ghica în Tara Moldovei. Gheorghe Ghica (n. 1600- d. 1664), a fost domnitor al  Moldovei (3.03.1658 – 2.11.1659) si al Munteniei  20 noiembrie 1659- 1 septembrie 1660. Era de origine albaneza modesta, de prin părțile grecești, și este strămoșul diverselor ramuri ale familiei care va juca  un rol important în istoria Moldovei si Munteniei.

·         1721: Ţarul Petru I al Rusiei, s-a proclamat împărat (n.1672). La vârsta de 10 ani a fost ales ţar, însă nu singur, ci împreună cu fratele său Ivan, în vârstă de 16 ani, un tânăr bolnav, cu mintea rătăcită. Această situaţie neobişnuită a fost forţată de ambiţiile surorii vitrege a lui Petru, Sofia – soră bună cu Ivan. Sofia a fost numită regentă şi rămâne cu Ivan la Moscova, iar Petru a fost trimis la o reşedinţă din apropierea capitalei. La vârsta de 17 ani s-a căsătorit, a plecat la Moscova, iar în anul 1695 a început război cu turcii.  A creat prima flotă a Rusiei, cu care a învins navele turceşti staţionate în dreptul Azovului, pe care apoi l-a cucerit. Împreună cu 250 de oameni a plecat într-o călătorie prin Europa, într-o aşa-numită “Mare Ambasadă”, pentru a vedea noile realizări ale Occidentului dezvoltat şi a se întoarce în ţara sa îmbogăţit de cunoaştere. Petru I a făcut importante reforme în diferite domenii, de la schimbarea veşmintelor slujitorilor la interzicerea bărbilor pentru cei care nu erau clerici. A dus un război cu suedezii, pe care i-a învins. La 2 noiembrie 1721 s-a proclamat împărat. Senatul, prin cancelarul Golovkin rosteşte o cuvântare mişcătoare la adresa lui Petru:“Senatul găseşte de cuviinţă s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilinţă, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile…Trăiasca Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate  Rusiile ! “. Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârşeşte prin a primi. Senatul i-a conferit lui Petru titlul de “Împărat și Autocrat al întregii Rusii”. Formula finală este ușor diferită de predecesorii lui Petru și anume “al tuturor Rusiilor”, descriere care reflectă pretențiile țarilor de a domni peste toate teritoriile fostei Rusii Kievene. Titlul complet al lui Petru a fost începând cu 1721: “Petru I, cu ajutorul lui Dumnezeu Împărat și Autocrat al întregii Rusii, Moscovei, Kievului, Vladimirului și Novgorodului; Țarul Kazanului, Țarul Astrakhanului, Țarul Siberiei, Suveranul Smolensk; Prinț al Estoniei, Livoniei, Kareliei, Tverului, Ugrei, Permului, Vlatkăi, Bulgariei și al altor principate; Suveran și Mare Duce de Nijny Novgorod, Cernigov, Riazan, Rostov, Yaroslavl, Beluzero, Udoria, Obdoria, Kondia, și Stăpân al Ținuturilor de Nord; Suveran al Iveriei și al Țărilor kartalian și georgian; și Suveran ereditar și Suzeran al Kabardiniei și al Prinților circassieni și ai munților.” Succesorii lui Petru au modificat titlurile incluzându-l și pe cel de Mare Duce al Finlandei (1809) și Țar al Poloniei (1815). A murit la data de 28 ianuarie 1725. Petru suferea de dureri de coloană, abcese și o infecție a căilor urinare. În ianuarie 1725 a suferit o operație de extragere a pietrelor urinare. În noaptea de 20 spre  21 ianuarie 1725,  se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenția urinei. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. Sosise clipa să numească urmașul la tron, dar totuși, țarul tace. La 28 ianuarie, la ora șase dimineața, la 53 de ani și după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare își dă sufletul. Clanul din jurul  Ecaterinei citeste o proclamație prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. A avut cinci copii, însă moştenirea sa cea mai importantă pe care a lăsat-o a fost o Rusie pornită spre modernizare şi întărită economic şi militar.

·         1769: Exploratorul spaniol Gaspar de Portolá a descoperit Golful San Francisco în California.

·         1784: A izbucnit marea Răscoală Țărănească din Transilvania, condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

·         1785: Prima luntre de salvare, construită de Lionel Lukin, a fost brevetată la Londra.

·         1789: Adunarea Națională a Revoluției a decretat naționalizarea bunurilor bisericești în Franța.

·         1814: Anglia: Periodicul londonez, The Times, este primul care folosește tiparnița în editarea sa.

·         1830: Chopin dirijează în premieră la Varșovia. Frédéric François Chopin (născut Fryderyk Franciszek Chopin; n. 22 februarie sau 1 martie 1810, Żelazowa Wola — d. 17 octombrie 1849, Paris), compozitor polonez din perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei mai prolifici și influenți compozitori de muzică pentru pian.

·         1864: Prin decret se decide inaugurarea Şcolii de bele-arte din Bucureşti, România. Şcoala propriu zis va fi inaugurată la 26 decembrie 1864. Şcoala de Belle Arte din Bucureşt a fost înfiintata din initiativa artistilor Gheorghe Tattarascu si Teodor Aman si a functionat în cladirea Monetariei Statului pâna în 1912, când acea cladire a fost demolata.

·         1877: Are loc încheierea la Berlin a Convenţiei de comerţ româno-german care intră în vigoare la 1881. Convenţia a fost modificată prin una ulterioară semnată la 17 februarie / 1 martie 1887.

·         1881: A aparut primul numar al revistei “Contemporanul”, una dintre cele mai vechi reviste culturale românesti.

·         1886: Oficiul Imperial de Brevete din Germania i-a acordat lui Carl Benz brevetul de automobile. Carl Friedrich Benz (Karl Friedrich Michael Benz) (* 25 noiembrie 1844, Mühlburg (Karlsruhe); † 4 aprilie 1929, Ladenburg), inginer german și un pionier al automobilismului.

·         1889: Dakota de Nord și Dakota de Sud au devenit statele americane cu numerele 39 și 40, în ordinea formării lor.

·         1894 - Incoronarea ultimului tar rus (1894–1917), Nikolai al II–lea Romanov (1868–1918). A sfarsit tragic, fiind executat, impreuna cu familia sa, la 17 iulie 1918.

·         1895: În SUA s-a desfășurat prima cursă de automobile care foloseau gazolina drept combustibil.

·         1906: Revolutionarul marxist Lev Davidovici Troțki , născut Leiba Davidovici Bronștein (n.1879 – d. 21 august 1940, asasinat la ordinul lui Stalin), a fost condamnat la deportare pe viață în Siberia de justitia tarista. Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie 1879 (S.N. 7 noiembrie) – d. 21 august 1940), născut Léiba sau Leib Bronștéin, revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina.

·         1909: Tratatul de rectificare a granițelor dintre Brazilia și Uruguay.

·         1916: Franța: Trupele franceze ocupă fortăreața de la Verdún.

·         1917: Guvernul britanic a emis declarația Balfour, prin care se angaja în eforturile de a crea în Palestina un stat național al poporului evreu. Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917 a fost o declarație oficială de politică extenă a guvernului Regatului Unit prin care se afirma că: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.” Declarația a fost făcută într-o scrisoare a secretarului pentru afacerile externe Arthur James Balfour către baronul Lionel Walter Rothschild, unul dintre liderii comunității evreiești britanice, declarație care urma să fie transmisă „Federației Sioniste a Marii Britanii și Irlandei”, o organizație sionistă britanică. Declarația reflecta poziția cabinetului britanic, stabilită în ședința guvernului din 31 octombrie 1917. În declarație se mai afirma că este vorba de un act de „… simpatie pentru aspirațiile evreiești sioniste”. Declarația a fost și rezultatul eforturilor politice ale liderilor sioniștilor londonezi Chaim Weizmann și Nahum Sokolow. Ei ceruseră reconstituirea Palestinei ca singurul cămin național evreiesc. Declarația Balfour s-a situat din punctul lor de vedere mult sub așteptările sioniștilor Declarația Balfour a fost mai târziu incorporată printre prevederile Tratatului de la Sèvres dintre puterile aliate învingătoare și Imperiul Otoman și în Mandatului britanic pentru Palestina. Originalul documentului este păstrat la British Library. Ziua de 2 noiembrie este comemorată cu fast în Israel și în diaspora evreiască ca „Ziua Balfour”. Aceeași zi este amintită cu tristețe în toate statele arabe moderne

·         1919: In zilele de 2-4 noiembrie 1919 au avut loc alegeri parlamentare pentru Adunarea Deputaţilor şi în 7-9 noiembrie pentru Senat, pe baza votului universal la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti aleg un singur Parlament al României.

·         1919: Statele Unite: Greva minerilor susținută de peste o jumătate de milion de muncitori.

·         1920: Statele Unite: Realizează, în Philadelphia (Pennsylvania) prima probă de radiodifuziune folosind stația comercială „KDKA”: în acea primă emisiune radiofonică au fost prezentate știri, muzică și întrețineri (discuții la masa rotundă).

·         1920 - Infiintarea Uniunii Compozitorilor Romani.

·         1923: Germania: Miniștrii social-democrați părăsesc guvernul.

·         1925: Navele Eigiau și Coedty din Dolgarrog în Wales sunt nimicite într-un incendiu, soldat cu 16 morți.

·         1929: Se introduce la Bucureşti tramvaiul electric, renunţîndu-se astfel la cel cu tracţiune animală.

·         1930: Haile Selassie a fost încoronat împărat al Etiopiei (1930 - 1974).

·         1930: Cel mai mare avion din lume, DO-X, a decolat din Germania spre Amsterdam într-un zbor de probă.

·         1935: China: A fost introdusă bacnota în locul monedei.

·         1936: British Broadcasting Corporation (BBC) a infiintat Serviciul de televiziune, ulterior redenumit BBC1.

·         1938 - A fost semnat primul Diktat de la Viena, prin care Germania şi Italia se angajau să "arbitreze" problemele teritoriale ungaro-cehoslovace.

·         1940: Al Doilea Război Mondial: Statele Unite oferă ajutor tuturor națiunilor împotriva agresorilor.

·         1945: În Franța este creat prin ordonanță primul centru de protecție maternală și infantilă (PMI).

·         1945: Costa Rica și Libéria sunt admise ca State Membre a ONU.

·         1945: Tribunalul militar international de la Nurnberg isi incepe lucrarile.

·         1947: Excentricul miliardar american Howard Hughes a ridicat de la sol giganticul aparat “Spruce Goose”, cel mai mare avion construit vreodata. Aparatul putea sa transporte peste 700 de militari ori o incarcatura de aproximativ 60 de tone, nu a mai zburat niciodata de atunci fiind depozitat intr-un imens hangar. Inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Hughes a obtinut un contract din partea guvernului american care presupunea construirea unui hidroavion de mari dimensiuni care sa poata transporta cantitati mari de marfa. Proiectul a primit diferite nume, H-4 Hercules, Barca Zburatoare a lui Hughes, insa a devenit cunoscut ca “Spruce Goose”. De la un capat la altul al aripilor, avionul masura cat un teren de fotbal. Inginerii au reusit sa finalizeze aparatul abia dupa ce Razboiul s-a incheiat, iar pe 2 noiembrie 1947 a fost testat. “Spruce Goose” nu a zburat decat cateva minute dupa care a fost garat intr-un hangar amenajat special. De la acel prim si ultim zbor, uriasul avion nu a mai fost prezentat public niciodata. Pana la sfarsitul vietii, Hughes a cheltuit milioane de dolari ca sa isi intretina creatia in conditii bune. Dupa moartea milionarului, avionul a fost expus in Long Beach Harbor, California, iar mai apoi in muzeul aeronautic din Oregon. Howard Robard Hughes, Jr. (24 decembrie 1905 – 5 aprilie 1976), aviator, inginer, industriaș, producător/regizor de film, filantrop american și unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Acesta a câștigat faimă la sfârșitul anilor 1920 ca producător de film independent, realizând filme cu buget ridicat și de cele mai multe ori controversate, precum Hell’s Angels, The Outlaw. Hughes a fost unul dintre cei mai influenți aviatori din istorie. El a doborât numeroase recorduri de viteză în aer (pentru care a câștigat numeroase premii), a construit avionul Hughes H-1 Racer și H-4 „Hercules” aircraft, a cumpărat și dezvoltat Trans World Airlines. Hughes este amintit pentru stilul de viață excentric și izolat, datorat tulburării sale obsesiv-compulsive. Moștenirea lăsată de Hughes este Institutul de medicină Howard Hughes.

·         1954: Anglia: Se încheie greva portuarilor, grevă care a cauzat grave prejudicii comerțului exterior britanic.

·         1955: Cercetătorii americani Carlton-Schwerdt și Schaffer obțin în formă cristalină virusul care provoacă poliomielita.

·         1955: Israel: Revenirea la putere a lui David Ben-Gurion.

·         1956: Armata roșie sovietică reprimă sângeros protestul budapestanilor început în octombrie. Imre Nagy a fost desemnat prim-ministru de partidul comunist maghiar pe 23 octombrie 1956. Foarte repede a devenit evidentcă el era împotriva intervenției trupelor Armatei Roșii, mai ales că primise asigurări (care s-au dovedit, în final, mincinoase) de la sovietici ca acestia nu vor utiliza violența pentru stopa revoluția maghiară.  Intervenția sovietică a avut loc pe data 23 octombrie 1956 , în aceeași zi când la Budapesta avea loc un mare miting studențesc – desfășurat la Universitatea Tehnică. Timp de 5 zile s-au duc lupte dure între studenții unguri și forțele AVH (poliția secretă comunista maghiară), ajutate de trupele sovietice (sub pretextul de a apăra țara de invazia NATO ). În această etapă, trupele sovietice au luptat numai în Budapesta, neintervenind în restul țării. La 30 octombrie 1956, sovieticii mimează intenția de negociere, iar la 3 noiembrie își schimbă radical poziția, procedând la ocuparea prin forță miltară a Budapestei. Insurecția maghiarilor s-a soldat cu mii de morți, 13.000 de răniți, cu deportarea a 16.000 de persoane și exilarea a peste 100.000. În dimineața de 4 noiembrie Imre Nagy a ținut un discurs dramatic la radio, anunțând invazia trupelor sovietice, mai târziu cerând azil la ambasada Iugoslaviei . A fost înlaturat și va fi pus în fruntea guvernului comunistul János Kádár, obedient fata de URSS. Pe 21 este răpit în drum spre casa lui – nefiind respectată înțelegerea cu iugoslavii – și este deportat în Romania, la Snagov, împreună cu mai mulți lideri comunisti reformiști. Nu a fost dispus să demisioneze și nici să recunoască guvernul lui janos Kadar, în ciuda presiunilor politice puternice și a somațiilor repetate. A fost dus in Ungaria în aprilie 1957. Între 9 iunie și 15 iunie 1958 a fost judecat într-un proces cu ușile închise, fiind în cele din urmă condamnat la moarte. Sentința a fost executată chiar în ziua următoare (de menționat că sentința a fost aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Partidului Comunist Maghiar). Între anii 1961-1989 cadavrul lui a fost ascuns în parcela 301 din Cimitirul Nou din Budapesta. Imre Nagy a fost reabilitat în 1989, și a fost reînmormântat solemn în același an la data de 16 iunie. Imre Nagy (n. 6 iunie 1896, Kaposvár – d. 16 iunie 1958, Budapesta) a fost un politician comunist, maghiar, cu orientare reformatoare, prim-ministru al Ungariei între 1953-1954 și în octombrie 1956, ocazie cu care a devenit în mod neașteptat unul din eroii revoluției anticomuniste din Ungaria din 1956. A provenit dintr-o familie săracă de țărani calviniști. Tatăl său a fost îngrijitor la poștă, având absolvite 8 clase de școală generală.

·         1959: Pentru prima data in istoria hocheiului profesionist, un portar, Jacques Plante, a purtat o masca de protectie in timpul meciului dupa ce a fost lovit cu pucul in fata.

·         1962: Președintele Kennedy anunță sfârșitul crizei nuclearelor din Cuba. John Fitzgerald Kennedy (n. 29 mai 1917 – d. 22 noiembrie 1963), cunoscut și ca John F. Kennedy, JFK sau „Jack Kennedy”, a fost cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea sa survenită în ziua de 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenți ai familiei Kennedy implicați în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american.

·         1963: Președintele sud-vietnamez Ngo Dinh Diem este asasinat în urma unei lovituri militare de stat.

·         1964: Regele Saud din Arabia Saudită renunță la putere în favoarea fratelui său Faisal. Saud bin Abdulaziz Al Saud (n. 15 ianuarie 1902 – d. 23 februarie 1969) a fost rege al Arabiei Saudite în perioada 1953 – 1964. Faisal bin Abdulaziz Al Saud (n. aprilie 1906 – d. 25 martie 1975), regele Arabiei Saudite. A fost fiul regelui Ibn Saud.
A mai deținut și funcțiile de guvernator al provinciei Hidjaz (începând cu 1926) și de ministru de externe (din 1930).

·         1965: La ora 5:15 P.M., Norman Morrison, Quaker în vârstă de 31 de ani, iese din front și pătrunde în Pentagon protestând în felul acesta împotriva „invaziei” în Vietnam.

·         1966: Intră în vigoare Cuban Adjustment Act oferind unui număr de 123.000 de cubanezi posibilitatea de a face cerere de stabilire permanentă în State.

·         1967: Președintele american Lyndon B. Johnson ține o reuniune secretă cu cei mai de seamă lideri naționali (Bărbații Înțelepți) cărora le cere sfatul în privința atitudinii de adoptat față de refuzul tinerilor de a se mai înrola, protestând astfel împotriva războiului din Vietnam. Cei prezenți au ajuns la concluzia că opinia publică trebuie să primească rapoarte optimiste despre desfășurarea războiului. Lyndon Baines Johnson, cunoscut mai ales ca Lyndon B. Johnson, (n. 27 august 1908 – d. 22 ianuarie 1973), adesea numit pe inițialele sale, LBJ, cel de-al treizeci și șaptelea vicepreședinte și cel de-al treizeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii (1963 – 1969).

·         1973: John Lennon lansează albumul „Mind Games“.

·         1975: Este ucis Pier Paolo Pasolini pe hidroscala din Ostia.

·         1976: Jimmy Carter, primul candidat originar dintr-un stat din Sud la presedentia americana după foarte mulți ani (din timpul războiului american de secesiune), îl învinge în alegerile pentru functia de presedinte al Statelor Unite, pe contracandidatul sau Gerald Ford. James Earl Carter Jr. (cunoscut ca Jimmy Carter; n. 1 octombrie 1924), politician american și un autor de cărți american, care a fost cel de-al treizeci și nouălea președinte al Statelor Unite ale Americii (1977–1981) și laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2002.

·         1976: În India, primul ministru, Indira Gandhi, obține depline puteri dictatoriale. Indira Priyadarshini Gandhi (n. 19 noiembrie 1917 – d. 31 octombrie 1984), prim-ministru al Indiei din 19 ianuarie 1966 până la 24 martie 1977, și, din nou, din 14 ianuarie 1980 până la asasinarea ei pe 31 octombrie 1984.

·         1983: Președintele american Ronald Reagan semnează legea care instituie o sărbătoare federală, celebrată an de an în a treia luni din ianuarie, pentru comemorarea pastorului Martin Luther King, militant pentru drepturile populatiei de culoare. Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai ales ca Ronald Reagan, (n. 6 februarie 1911, Tampico, Illinois – d. 5 iunie 2004, Los Angeles, California) cel de-al patruzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii.

·         1984: Pedeapsa capitală: Velma Barfield, din 1962, este prima femeie din Statele Unite condamnată la moarte.

·         1988: Prima propagare de worm pe Internet.

·         1989: Jaguar este cumpărată de societatea Ford.

·         1991: Bartolomeu I  devine Patriarh al Constantinopolului. Bartolomeu I (numele său laic fiind cel de Demetrios Arhontonis) (n. 29 februarie 1940, insula Imbros, Turcia), din 2 noiembrie 1991, cel de-al 270-lea patriarh ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol.

·         1993: La Casa Alba, Bill Clinton a semnat textul Rezolutiei comune a Camerei Reprezentantilor si Senatului Statelor Unite ale Americii privind ratificarea Acordului comercial intre Romania si SUA si acordarea clauzei natiunii celei mai favorizate. 

·         1993: Senatorul Constantin Ticu Dumitrescu a hotarat sa propuna o "motiune morala" prin care sa determine Parlamentul sa adopte o hotarare privind publicarea de catre Serviciul Roman de Informatii a listei fostilor informatori ai Securitatii, carora sa li se interzica accesul la functii importante. 

·         1996: A avut loc primul tur de scrutin al alegerilor parlamentare si prezidentiale. 

·         1997: Acord între Rusia şi Japonia în privinţa contenciosului Insulelor Kurile. „Declaratia de la Tokyo”, din octombrie 1993, data publicitatii ca urmare a intalnirii dintre presedintele rus Boris Eltin si premierul nipon Morihiro Hosokawa, prevedea angajarea de negocieri menite sa rezolve, in cel mai scurt timp, problema unui tratat de pace intre cele doua tari, prin solutionarea divergentelor teritoriale pe baza argumentelor istorice si juridice, a documentelor puse la dispozitie de catre cele doua parti si a legislatiei internationale. In ciuda faptului ca presedintele Boris Eltin si premierul Ryutaro Hashimoto s-au angajat, in 1997, la Krasnoiarsk, sa faca „toate eforturile posibile in vederea semnarii unui Tratat de Pace inainte de anul 2000”, premierul nipon Yoshiro Mori s-a izbit de un curtenitor refuz din partea presedintelui Vladimir Putin, in toamna lui 2000, in abordarea chestiunii privind statutul Kurilelor de Sud. Intalnirea de la Irkutk, din mai 2001, a intarit convingerea ca problema restituirii insulelor nu se mai afla pe ordinea de zi a liderilor de la Kremlin. „Ce presedinte rus si-ar permite luxul sa ia o masura atat de nepopulara in randul unei populatii careia i s-a repetat, decenii la rand, ca anexarea Kurilelor este una dintre marile fapte de arme ale Armatei Rosii si ca pastrarea lor este aproape o chestiune de onoare?”, scria jurnalistul Guy-Pierre Chomette in revista „Le Monde diplomatique”.

·         1997: Taifunul „Linda” devastează Golful Tailanda deplasându-se cu o viteză de 130 km/h.

·         1999: Mighty Servant 2 nava de mare tonaj, cu o încărcătură de 9000 de tone, se scufundă și 5 persoane își pierd viața.

·         2000: Primul echipaj de trei astronomi (2 ruși și un american) ajunge la bordul Stației Spațiale Internaționale.

·         2004: Presedintele George W. Bush a castigat alegerile prezidentiale din SUA, invingandu-l pe senatorul John Kerry. 

Nașteri

·         1082: S-a nascut imparatul chinez Huizong din dinastia Song, un mare pictor și caligraf; (d. 1135). In 1125 manciurienii au invadat China de Nord si au ocupat capitala Beijing, cu toata rezistenta eroica a aparatorilor sai. Imparatul a fost facut prizonier si dus in captivitate in Manciuria unde a murit.
* 1431: Vlad Țepeș (n. 2 noiembrie 1431, Sighișoara, Transilvania, Ungaria – d. 14 decembrie 1476, București, Țara Românească), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476.

Conform legendei moderne s-a născut la Sighișoara în Voievodatul Transilvaniei, fiind fiul lui Vlad Dracul și al unei nobile transilvănene. De fapt locul exact al nașterii nu se cunoaște.

A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi din Moldova și apoi cu Ilona Nelipic^[1], verișoară a lui Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea cel Rău din a doua și Zaleska din a treia căsătorie.^[1]. Se pare că Radu, un descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii moldovenești a neamului Drăculeștilor ^[3].

În timpul domniei sale, Țara Românească și-a obținut temporar independența față de Imperiul Otoman. Vlad Țepeș a devenit vestit prin severitatea sa și pentru că obișnuia să își tragă inamicii în țeapă. Din cauza conflictelor cu negustorii brașoveni, aceștia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe cu metode de o cruzime demonică.

În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obțineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) și amenințau Europa. Imperiul Otoman ajunge să stăpânească mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parțial Ungaria, parțial România, Bulgaria, Albania și Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porțile Vienei, al cărei asediu eșuează. În acest context istoric, Vlad Țepeș a luptat pentru a-și apăra domnia și țara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte și execuțiile și supliciile cu caracter exemplar și de intimidare.

Tatăl său, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.

Simbolul Ordinului Dragonului

Desen înfățișând Simbolul Ordinului Dragonului

Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului^[4], tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi șters de pe lista cavalerilor deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad al II-lea Dracul i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea acelorași turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad al II-lea Dracul ordonă deschiderea porților Cetății Caransebeșului care, ascultând porunca, va fi incendiată și jefuită de aceiași turci conduși de Vlad al II-lea Dracul, jaf și pustiire care se va întinde în întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se cu prăzi și robi nenumărați la sud de Dunăre.

Porecla Țepeș i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor.

Gravură

În iarna anului 1436, Vlad Dracul a devenit domn al Țării Românești și s-a stabilit la Curtea domnească din Târgoviște. Vlad Drăculea și-a urmat tatăl și a trăit acolo șase ani. În 1442, din motive politice, el și fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruți ca ostatici de către sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea și ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447, după moartea tatălui său - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Țării Românești. Tot atunci, Vlad a aflat și de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat și îngropat de viu de boierii din Târgoviște.

La vârsta de 17 ani, susținut de un corp de cavalerie turcească și de un contingent de trupe împrumutate lui de pașa Mustafa Hassan, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Țării Românești. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care și-a recăpătat tronul. Pentru a-și asigura a doua și cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a trebuit să aștepte până în 20 august 1456, când a reușit să-și ucidă dușmanul de moarte.

Primul act important de răzbunare a fost indreptat împotriva boierilor din Târgoviște, vinovați de moartea tatălui și a fratelui său. În duminica de Paști a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost trași în țeapă, iar ceilalți au fost forțați să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost puși să construiască o fortăreață pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeș.

Vlad Țepeș a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor sași din Transilvania, el ordona deseori ca osândiții să fie jupuiți de piele, fierți, decapitați, orbiți, strangulați, spânzurați, arși, fripți, ciopârțiți, bătuți în cuie, îngropați de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale și limba. Însă supliciul favorit era trasul în țeapă, de la care provine porecla Țepeș, cel care trage în țeapă. Această formă de execuție a folosit-o în anii 1457, 1459 și 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva sașilor din Transilvania erau în același timp și acte de protecționism menite să promoveze activitățile comerciale din Țara Românească. În plus, în acea perioadă era ceva obișnuit ca pretendenții la tronul Țării Românești să găsească sprijin în Transilvania, unde așteptau momentul potrivit pentru a acționa.

Vlad Țepeș într-un tablou reprezentând patimile lui Isus (detaliu, 1460), biserica Maria am Gestade, Viena, Austria.

Theodor Aman - Vlad Țepeș și solii turci

În Enciclopedia Britanică^[5] se menționează că Vlad Țepeș nu a inventat această metodă de tortură și execuție, fiind prescrisă ca pedeapsă pentru uciderea soției în Codul lui Hammurabi.

În 1459 Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar primește de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).

În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și pedepsiți cei doi (au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau), Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

O întinsă regiune, de la Oblucița la Novoe Selo și de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleșug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor uciși fiind indicat de însuși Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deși l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârșitul lui august, când campania otomană era deja încheiată.

În ceea ce-l privește pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Țepeș, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, circa 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depășeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oșteni. Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște (4 iunie 1462).

În aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ținta atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuși efectul psihologic al atacului a fost important. Mulți turci au fost uciși, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip rușinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviștei îl aștepta un spectacol care a băgat groaza în oștile sale: o pădure de țepi în care atârnau o mulțime de turci uciși în înainte sau în timpul bătăliei; în fața acestei priveliști turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari" și care "ar fi vrednic de mai mult".

Cu excepția cronicilor turcești, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat dosul". Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, așa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgoviște, ca domn pe fratele lui Țepeș, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toți cei ce i se împotriveau lui Țepeș. Pașa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.

Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Țării Românești, cei doi frați căutând fiecare să-și întărească forțele pentru a-și elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Țepeș care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea și prietenia cu sultanul. Aceștia trec până la urmă de partea lui. În aceste condiții, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Țepeș trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.

Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-și schimbe planul inițial, recunoscând situația existentă în Țara Românească și renunțând să-l sprijine pe Tepeș. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit și o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare și, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oștilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Țepeș, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzația de trădare și încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. După Vișegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Vlad a fost recunoscut ca domn al Țării Românești pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârșitul lunii decembrie 1476. Corpul său a fost decapitat și capul trimis sultanului, care l-a așezat într-o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș. S-a emis ipoteza ca „Drăculea” ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureștilor. Examinările recente au arătat că „mormântul” lui Țepeș de la mănăstire conține doar câteva oase de cal datate din neolitic și nu rămășițele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locul mănăstirii Comana, ctitorie a voievodului

Vlad Țepeș

Domn al Țării Românești

Tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea. 60x50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena). Părinți Vlad al II-lea Dracul  Frați și surori Radu al III-lea cel Frumos  Căsătorit cu Anastasia Maria Holszanska? sau Cneajna Bathory? Jusztina Szilágyi de Horogszeg [2], sau Ilona Szilágyi Ilona sau Jusztina Nelipic[1] Copii Mihnea I cel Rău

* 1534: Arhiducesa Eleanor de Austria (2 noiembrie 1534 – 5 august 1594) a fost fiica împăratului Ferdinand I și a Annei a Boemiei și Ungariei.

Eleanor a fost al optulea copil și a șasea fiică din cei cincisprezece copii ai împăratului Ferdinand I și a Annei a Boemiei și Ungariei. Ea a fost soră cu Elisabeta de Austria, regină a Poloniei, Anna de Austria, Ducesă de Bavaria, Arhiducesa Maria de Austria, Ecaterina de Austria, regină a Poloniei, Arhiducesa Barbara de Austria și Ioana a Austriei care a fost mama Mariei de Medici, regină a Franței.

Frații săi au fost: Maximilian al II-lea, Împărat Roman, Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria și Carol al II-lea, Arhiduce de Austria.

Eleanor s-a căsătorit cu Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua la 26 aprilie 1561. Copiii lor au fost:

• Vincenzo I, Duce de Mantua (21 septembrie 1562 – 9 februarie 1612); s-a căsătorit cu Eleonora de Medici (nepoata Eleanorei).
• Margherita Gonzaga (27 mai 1564 – 6 ianuarie 1618); s-a căsătorit cu Alfonso II d'Este.
• Anna Caterina Gonzaga (17 ianuarie 1566 – 3 august 1621); s-a căsătorit cu unchiul matern, Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria.

Eleonora a devenit văduvă în 1587; a murit la vârsta de 59 de ani, la 5 august 1594. A fost unul dintre ultimii copii ai lui Ferdinand și ai Annei în viață la acea vreme, singurul frate al ei în viață fiind Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria care a murit la un an după Eleonora.

Eleanor de Austria

Ducesă de Mantua și Montferrat

Părinți	Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Anna a Boemiei și Ungariei
Frați și surori	Archduchess Magdalena of Austria[*] Anna de Austria Elisabeta de Austria Ecaterina de Austria, regină a Poloniei Arhiducesa Barbara de Austria Arhiducesa Maria de Austria Ioana a Austriei Margaret of Austria[*] Helena von Österreich[*] Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria John of Habsburg[*]
Căsătorită cu	Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua
Copii	Vincenzo I, Duce de Mantua Margherita, Ducesă de Ferrara Anna Caterina, Arhiducesă de Austria

* 1649: Johann Adolf I, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 2 noiembrie 1649,^[1][2][3] Halle (Saale), Archbishopric of Magdeburg[*] – d. 24 mai 1697,^[1][2][3] Weißenfels, Saxe-Weissenfels[*]), a fost Duce de Saxa-Weissenfels-Querfurt și membru al Casei de Wettin. El a fost fiul cel mare al Ducelui Augustus de Saxa-Weissenfels și a primei lui soții, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin.

După decesul tatălui său, la 4 iunie 1680, și pierderea arhiepiscopiei de Magdeburg (care a fost secularizat de Brandenburg și inclus în ducatul de Magdeburg), Johann Adolf și-a dedicat eforturile pentru a finaliza neterminatul castel Neu-Augustusburg, care a fost început de tatăl său în 1660; construcția castelului a fost reluată la 18 august 1680. Sfințirea capelei castelului a avut loc la 1 noiembrie anul 1682, iar castelul a fost în cele din urmă finalizat în anul 1694. Un teatru mare a fost construit mai înainte de această dată și a susținut Opera germană fondată în 1685.^[4]

La moșia sa Johann Adolf a creat cea mai importantă grădină a vremii sale din centrul Germaniei. În 1690 au fost construite țevi pentru a furniza apă castelului din zona Selauer. Orașul Weissenfels a prosperat până la punctul în care a devenit nu numai un centru administrativ, dar, de asemenea, un centru economic.

Johann Adolf a fost patron al artelor urmând modelul tatălui și a altor mermbri ai familiei sale; capelmaiestru al curții a fost numit Johann Philipp Krieger. De asemenea, Johann Adolf a descoperit talentul muzical al fiului doctorului curții sale și l-a încurajat pe tânărul Georg Friedrich Händel să caute să facă o carieră în muzică.

Ca și tatăl său (care a fost președintele ei), Johann Adolf a fost acceptat în Societatea Fruitbearing.

După decesul Electorului Johann Georg al II-lea de Saxonia în 1680, voința tatălui său Johann Georg I a fost contestată de către noul elector Johann Georg al III-lea cu privire la apanajul fiilor săi mai mici; el a refuzat să recunoască principatele și liniile colaterale ale verilor săi. Acest lucru a adus unele dificultăți lui Johann Adolf, după ce a recunoscut ca o amenințare electoraul de Saxonia asupra propriilor sale teritorii. Conflictul a putut fi soluționat doar de Contractul de la Torgau (12 mai 1681), precum și alte două contracte semnate la Dresda în 1682 și 1688; cu aceste pacte, Johann Adolf și-a asigurat domnia peste Querfurt și locul său în Consiliul Superior-Saxon (Kreistag).

După moartea sa, cei trei fii n viață, Johann Georg, Christian și Johann Adolf al II-lea, și-au asumat succesiv domnia asupra ducatului de Saxa-Weissenfels.

La Altenburg la 25 octombrie 1671, Johann Adolf s-a căsătorit cu Johanna Magdalena de Saxa-Altenburg. Ei au avut 11 copii:

1. Magdalene Sibylle (n. 3 septembrie 1673, Halle – d. 28 noiembrie 1726, Eisenach); s-a căsătorit la 28 iulie 1708 cu Johann Wilhelm, Duce de Saxa-Eisenach.
2. August Frederic (n. 15 septembrie 1674, Halle – d. 16 august 1675, Halle).
3. Johann Adolf (n. 7 iunie 1676, Halle – d. 18 iunie 1676, Halle).
4. Johann Georg, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 13 iulie 1677, Halle – d. 16 martie 1712, Weissenfels).
5. un fiu (n./d. 24 iulie 1678, Halle).
6. Johanna Wilhelmine (n. 20 ianuarie 1680, Halle – d. 4 iulie 1730, Halle).
7. Frederic Wilhelm (n. 18 ianuarie 1681, Weissenfels – d. 20 noiembrie 1681, Weissenfels).
8. Christian, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 23 februarie 1682, Weissenfels – d. 28 iunie 1736, Sangerhausen).
9. Anna Marie (n. 17 iunie 1683, Weissenfels – d. 16 martie 1731, Sorau); s-a căsătorit la 16 iunie 1705 cu contele Erdmann II de Promnitz.
10. Sofia (n. 2 august 1684, Weissenfels – d. 6 mai 1752, Rosswald, Silezia); s-a căsătorit prima dată la 16 octombrie 1699 cu Georg Wilhelm, Margraf de Brandenburg-Bayreuth, și a doua oară la 14 iulie 1734 cu Joseph Albert, Conte de Hoditz și Wolframitz.
11. Johann Adolf al II-lea, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 4 septembrie 1685, Weissenfels – d. 16 mai 1746, Leipzig).

După decesul soției sale în 1686, Johann Adolf s-a recăsătorit la Querfurt, la 3 februarie 1692 cu Christiane Wilhelmine de Bünau. Căsătoria a fost una morganatică. El și-a sfătuit fiii săi să-i arate respectul cuvenit, și, să împartă domeniile familiei cu copiii care ar rezulta din a doua căsătorie. După cinci ani de căsnicie, Christiane Wilhelmine a fost creată contesă imperială (Reichgräfin) în 1697, la cererea soțului ei. Ei nu au avut copii

Johann Adolf I
Johann Adolf I, Duce de Saxa-Weissenfels
Familie nobilă	Casa de Wettin
Tată	Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels
Mamă	Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin

·         1667: S-a nascut Jan Sobieski, comandant de osti, rege al Poloniei sub numele Jan al III-lea. A intretinut relatii cu domnitorii romani Serban Cantacuzino si Stefan Petriceicu. In timpul domniei lui Constantin Cantemir a intreprins campanii in Moldova in 1686 si 1691. 
* 1694: Joseph Karl, Prinț Ereditar de Sulzbach (2 noiembrie 1694 – Oggersheim, 18 iulie 1729) a fost fiul cel mare al lui Theodore Eustace, Conte Palatin de Sulzbach. El a fost moștenitorul ducatului de Palatinat-Soulzbach de la naștere până la moartea sa.

La 2 mai 1717 Joseph Kael s-a căsătorit cu Elizabeth Augusta Sophie de Neuburg (1693–1728), fiica lui Karl al III-lea Philipp, o căsătorie menită să unească cele două linii și să prevină un alt război de succesiune. Toții fiii cuplului au murit în copilărie și au supraviețuit doar trei fiice. În 1728 Elizabeth Augusta a murit la naștere și Joseph Karl a murit anul următor la Oggersheim. Moștenire ducatului a trecut fratelui lui Joseph Karl, Johann Christian Joseph și a familiei acestuia.

Copii:

• Karl Philipp August von der Pfalz (1718–1724)
• Innocenza Maria, Pfalzgräfin von der Pfalz (1719–1719)
• Elizabeth Augusta de Sulzbach (1721–1794), căsătorită cu Karl Theodore, Elector de Bavaria
• Maria Anna, Pfalzgräfin von der Pfalz (1722–1790), căsătorită cu Clement, Duce de Bavaria și Conte Palatin
• Maria Francisca de Sulzbach (1724–1794), căsătorită Frederick Michael, al doilea fiu al lui Christian III, Duce de Zweibrücken
• Karl Philipp August, Pfalzgraf von der Pfalz (1725–1728)
• un fiu, Pfalzgraf von der Pfalz (1728–1728)

Joseph Karl de Sulzbach
Căsătorit(ă)	Elizabeth Augusta Sophie de Neuburg
Familie nobilă	Casa de Wittelsbach
Tată	Theodore Eustace, Conte Palatin de Sulzbach
Mamă	Eleonore Maria Amalie de Hesse-Rotenburg

·         1699: S-a nascut pictorul francez Jean Baptiste Siméon Chardin; ( d, 12 iunie 1779). Jean (Baptiste) Siméon Chardin (n. 2 noiembrie 1699, Paris – d. 6 decembrie 1779, Paris), a fost un pictor francez, considerat ca unul din cei mai mari artiști ai secolului al XVIII-lea. Este în special cunoscut ca maestru al naturilor moarte, al scenelor de viață și al portretelor, domenii în care talentul artistului s-a desfășurat în toată splendoarea lui. Stilul lui Chardin este atât de personal, încât nu poate fi asociat unei anumite perioade strict delimitate. Artistul activează în Franța în epoca rococo-ului, în același timp cu Watteau, Boucher și Fragonard, opera lui însă se caracterizează prin simplitate și realism subtil, care va iniția un curent burghez în pictura franceză.
* 1709: Anne, Prințesă Regală și Prințesă de Orania (2 noiembrie 1709 – 12 ianuarie 1759) a fost al doilea copil și fiica cea mare a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a soției lui, Caroline de Ansbach. A fost soția lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania, primul stadtholder ereditar al Țărilor de Jos.

Prințesa Anne a fost a doua fiică a unui suveran britanic care a purtat titlul de Prințesă Regală. A fost regentă a Țărilor de Jos din 1751 până la moartea sa în 1759, în timpul minoratului fiului ei, Willem al V-lea, Prinț de Orania.

Prințesa Anne

Portret de Bernard Accama, 1736 Părinți George al II-lea al Marii Britanii Carolina de Ansbach  Frați și surori Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei Prințesa Mary a Marii Britanii Prințesa Amelia a Marii Britanii Prințesa Caroline a Marii Britanii Frederick, Prinț de Wales Prințul George William al Marii Britanii Prințul William, Duce de Cumberland Johann Ludwig, Reichsgraf von Wallmoden-Gimborn[*]  Căsătorită cu Willem al IV-lea, Prinț de Orania Copii Prințesa Carolina de Orania-Nassau Prințesa Anna de Orania-Nassau Willem al V-lea, Prinț de Orania

·         1739: Carl Ditters von Dittersdorf, compozitor austriac (d. 1799)

·         1755: Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (germană Maria Antonia Josepha Johanna von Habsburg-Lothringen; franceză Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg-Lorraine; n. 2 noiembrie 1755 - d. 16 octombrie 1793), cunoscută în istorie sub numele de Maria Antoaneta (pronunție în IPA, /maʁi ɑ̃twanɛt/), s-a născut arhiducesă de Austria, mai târziu devenind regină a Franței și a Navarei. La vârsta de 15 ani s-a măritat cu Ludovic al XVI-lea al Franței, devenind apoi mama „delfinului pierdut” Ludovic al XVII-lea. Maria Antoaneta este cunoscută mai degrabă pentru excesele sale legendare (considerate exagerări de unii istorici moderni), precum și pentru moartea sa: a murit executată prin ghilotinare, în toiul Revoluției Franceze, în 1793, pentru un așa-zis incest cu fiul ei, precum și pentru înaltă trădare, nedovedită, însă. S-a pretins pe durata vieții sale că ar fi fost lesbiană, că ar fi întreținut relații sexuale cu numeroși bărbați, inclusiv cu cumnații ei, dar nu există nici o dovadă în acest sens, toate acestea fiind acuze care au ajutat la declanșarea Revoluției Franceze.

Marie Antoinette la vârsta de doisprezece ani, de Martin van Meytens.

Născută la Palatul Hofburg din Viena în 1755, Arhiducesa Maria Antonia a fost fiica cea mică a lui Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și a Mariei Theresa, regină a Ungariei și Boemiei. Maria Antonia era descrisă ^[1] ca „micuță, dar o Arhiducesă complet sănătoasă”. Arhiducesa a fost botezată Maria Antonia Josepha Johanna. La curtea austriacă era cunoscută drept Madame Antoine.^[2]

Maria Antonia și sora ei mai mare, Maria Carolina, au fost crescute împreună și au împărțit aceeași guvernantă până în 1767; au devenit foarte apropiate. Mariei Antonia îi plăcea muzica și a învățat să cânte la clavecin. De asemenea, a excelat la dans.^[3] La 10 ani se lupta să citească și să scrie în germană, vorbea puțin și cu dificultate franceza și foarte puțin italiana – trei limbi care erau vorbite frecvent în familia imperială. A învățat, de asemenea, unele elementele de bază ale limbii latine. În acel moment, eticheta de la curtea austriacă era mult mai puțin strictă decât cea de la Versailles, iar dansurile erau mai puțin complexe.

Mama sa, Maria Tereza, ca toți suveranii epocii, au pus căsătoriile copiilor în slujba politicii de alianță între Casa de Habsburg și Casa de Bourbon pentru a face față ambițiilor Prusiei și a Marii Britanii. Astfel, printre surorile mai mari ale Mariei Antoaneta, Maria Cristina, copilul preferat al împărătesei, s-a căsătorit în 1766 cu Albert de Saxonia, numit duce de Teschen și regent al Țărilor de Jos, iar Maria Amalia s-a căsătorit cu Ferdinand I, Duce de Parma iar Maria Carolina s-a căsătorit în 1768 cu Ferdinand I, regele celor Două Sicilii. Căsătoria dintre Delfinul Franței, viitorul Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta trebuia să fie apoteoza acestei politici. Arhiducesa de Austria era strănepoata de frate a lui Ludovic al XIV-lea ^[4] prin bunica paternă, Élisabeth Charlotte d'Orléans.

Ludovic, Delfin al Franței.

Maria Antoaneta a părăsit Viena în aprilie 1770, la vârsta de paisprezece ani. La 17 aprilie 1770 a renunțat oficial la drepturile sale asupra coroanei Austriei, și la 7 mai a trecut granița cu Franța. L-a întâlnit pe Delfinul Ludovic-August și, o săptămână mai târziu, pe mătușile acestuia (fiicele lui Ludovic al XV-lea, cunoscute drept Mesdames). Înainte de a ajunge la Versailles, și-a cunoscut cumnații ^[5], Ludovic Stanislav Xavier, conte de Provence și Carol Filip, conte d'Artois. Mai târziu, a întâlnit restul familiei inclusiv pe sora mai mică a soțului ei, Madame Élisabeth, care a devenit cea mai bună prietenă a Mariei Antoaneta.

Căsătoria Delfinului și a Delfinei a avut loc la 16 mai 1770 la Palatul Versailles.^[6] Populația Parisului a reacționat ambiguu la căsătoria dintre Maria Antoaneta și Ludovic-August. Pe de o parte, Delfina era populară, oamenii erau ușor fermecați de personalitatea și frumusețea ei. Totuși, la curte, căsătoria n-a fost atât de populară ca urmare a tensiunilor de lungă durată dintre Austria și Franța. Mulți curteni au susținut o căsătorie între Delfin și diferite prințese saxone. Pe la spatele ei, Mesdames au numit-o „l'Autrichienne” (austriaca). (Mai târziu, în ajunul Revoluției, când nepopularitatea reginei era din ce în ce mai mare, l'Autrichienne s-a transformat în l'Autruchienne, un joc de cuvinte care folosea „struț” (franceză : autruche) și „cățea” (franceză : chienne)).^[7]

Portret al Mariei Antoaneta realizat de Joseph Ducreux în 1769 și trimis Delfinului, pentru a-și vedea viitoarea soție înainte de a se întâlni.

Tânăra Delfină are dificultăți în adaptarea la noua sa viață, spiritul ei s-a pliat greu la complexitatea și la viclenia „vieții de la curte”, la libertinajul regelui Ludovic al XV-lea și a metresei sale, contesa du Barry.

Contesa a avut un rol esențial în înlăturarea de la putere a ducelui de Choiseul care ajutase la orchestrarea alianței franco-austriece și la căsătoria Mariei Antoaneta. Mesdames, care o urau pe madame du Barry din cauza relației ei dezgustătoare cu tatăl lor, au manipulat-o pe Delfină să refuze să recunoască favorita, lucru considerat de unii a fi o gafă politică. După luni de continuă presiune din partea mamei sale și a lui Florimond Claude, conte de Mercy-Argenteau și ambasadorul Austriei la Paris, Maria Antoaneta a fost silită să vorbească cu contesa du Barry în ziua Anului Nou 1772. Deși conversația s-a limitat la un banal comentariu al Delfinei către metresa regală „este multă lume astăzi la Versailles”, contesa a fost mulțumită iar criza depășită. Mai târziu, Maria Antoaneta a devenit mai politicoasă cu contesa ^[8], mulțumindu-l pe Ludovic al XV-lea.

Încă de la început Delfina a primit scrisori de la mama sa. Maria Theresa îi scria regulat fiicei ei și primea rapoarte secrete de la Mercy d'Argenteau în legătură cu comportamentul ei. Această corespondență voluminoasă este o sursă importantă de informații cu privire la toate detaliile vieții Mariei Antoinette de la căsătorie în 1770 până la decesul Mariei Tereza în 1780. Delfina era criticată constant de mama sa pentru inabilitatea de a „inspira pasiune” soțului ei, care rareori dormea cu ea și care era mai interesat de hobby-urile lui cum ar fi vânătoarea sau ceasornicăria. Împărăteasa a mers atât de departe încât i-a spus direct fiicei ei că nu mai este frumoasă și că și-a pierdut grația.

Pentru a compensa lipsa de afecțiune a soțului ei și criticile nesfârșite ale mamei ei, Maria Antoaneta a început să cheltuiască mai mult pe jocurile de noroc, îmbrăcăminte și cosmetice.^[9] Era de așteptat să cheltuiască bani pe haine și să le pună în umbră pe celelalte femei de la curte (regina Maria Leszczyńska murise în 1768, cu doi ani înainte de sosirea Mariei Antoaneta).

Delfina a început să se împrietenească cu diferite doamne din suita ei. Cel mai mult s-au remarcat sensibila și „pura” văduvă prințesa de Lamballe pe care a numit-o superintendent al casei sale și iubitoarea de distracții ducesă de Polignac care în cele din urmă a format piatra de temelie a cercului intim de prieteni ai reginei (Société Particulière de la Reine).^[10] Mai târziu, ducesa de Polignac a devenit guvernanta copiilor regali și a fost prietenă atât cu Maria Antoaneta cât și cu Ludovic. Prietenia Delfinei cu aceste doamne, influențată de diverse publicații populare care au promovat astfel de prietenii, a cauzat mai târziu acuzația de lesbianism.^[11]

La 27 aprilie 1774, la o săptămână după premiera operei lui Gluck Iphigénie en Aulide, care a asigurat poziția Delfinei de patroană a artelor, Ludovic al XV-lea s-a simțit rău. La 4 mai regele a fost insistent sfătuit să o trimită pe contesa du Barry departe de Versailles; la 10 mai, la trei după-amiază, regele a murit de variolă la vârsta de șaizeci și patru de ani.^[12] Ludovic-August a fost încoronat ca regele Ludovic al XVI-lea al Franței la 11 iunie 1775 la catedrala din Rheims. Maria Antoaneta n-a fost încoronată alături de el ^[13], doar l-a însoțit la ceremonia de încoronare.

Maria Antoneta, regină a Franței, 1775.

Maria Antoaneta devine regină a Franței și a Navarei la vârsta de optsprezece ani. Situația Mariei Antoaneta devine mai precară când, la 6 august 1775, cumnata ei, contesa d'Artois dă naștere unui fiu, ducele d'Angoulême - moștenitorul prezumtiv al tronului Franței când tatăl lui, contele d'Artois devine regele Carol al X-lea al Franței în 1824. Urmează ^[14] o serie de pamflete grafice satirice care se concentrează în special pe impotența regelui și pe aventurile sexuale ale reginei cu bărbați și femei.

Încă fără să fi oferit Franței moștenitori și încă considerată străină, regina devine în 1777 ținta primului cântec ostil care circulă de la Paris până la Versailles. Regina cheltuia necontenit prin cumpărarea rochii de la Rose Bertin și cu jocuri de noroc. A început să atragă diferiți admiratori masculini pe care i-a acceptat în cercul ei intim de prieteni, inclusiv pe baronul de Besenval, ducele de Coigny și contele Esterházy.^[15]

Maria Antoaneta în rochie de muselină de Élisabeth Vigée Le Brun, 1783

I s-a îngăduit renovarea Micului Trian (Petit Trianon), un castel mic din Versailles oferit în dar de Ludovic al XVI-lea la 15 august 1774, cu deplina libertate bugetară. S-a concentrat în special pe horticultură, reproiectând în stil englezesc grădina. Deși Petit Trianon fusese construit pentru Madame de Pompadour, metresa lui Ludovic al XV-lea, el a devenit asociat cu extravaganța Mariei Antoaneta. Zvonurile care circulau spuneau că pereții sunt tencuiți cu aur și diamante.^[16] O problemă și mai mare totuși era datoria suportată de Franța în timpul Războiului de Șapte Ani, care nu fusese încă achitată.

În micul ei teatru, a jucat în piese ca Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais în rolul unei servitoare, spre amuzamentul lui Ludovic al XVI-lea. Prin dorința sa către plăcerile simple și prieteniile exclusiviste, Maria Antoaneta își face din ce în ce mai mulți inamici chiar și la curtea de la Versailles.

A fost tentată să influențeze politica regelui, de a face și desface miniștrii, întotdeauna la sfatul prietenilor. Totuși, contrar zvonurilor, rolul ei politic a fost extrem de limitat. A existat o întreagă campanie împotiva ei, au circulat pamflete, a fost acuzată că are amanți (cumnatul ei contele d’Artois, contele suedez Hans Axel de Fersen) sau chiar amante (ducesa de Polignac), că face risipă de bani publici pentru frivolitate și pentru favoriți, că face jocurile Austriei acum condusă de fratele ei Iosif al II-lea.

Portret al Mariei Antoneta

de Élisabeth Vigée Le Brun (1788).

Puțin înainte de Anul Nou 1778, Maria Antoaneta a născut primul ei copil. Au urmat alți trei,

• Marie-Thérèse Charlotte, (19 decembrie 1778 - 19 octombrie 1851)
• Louis-Joseph, Delfin al Franței (22 octombrie 1781 - 4 iulie 1789)
• Ludovic al XVII-lea al Franței (27 martie 1785 - 8 iunie 1795)
• Sophie Hélène Béatrice (1786-1787)

Acest lucru nu servește în mod necesar Mariei Antoaneta, deoarece apar calomnii care spun că copiii săi, inclusiv fiul său nu sunt ai regelui Ludovic al XVI-lea.

Regina a devenit un cititor pasionat de romane istorice și interesul său științific a determinat-o să asiste la lansarea de baloane cu aer cald. Ea a fost fascinată de filosofia lui Rousseau precum și de cultura incașilor din Peru, de cultul lor pentru soare. A vrut să învețe limba engleză și deși n-a vorbit niciodată fluent, știa să scrie în engleză prietenei ei, ducesa de Devonshire, a cărei viață era foarte similară cu a ei.

Acest portret de Élisabeth Vigée Le Brun (1787) al Mariei Antoaneta și a copiilor ei Marie Thérèse, Louis Charles (în brațe), și Louis Joseph, a fost menit să ajute reputației ei, descriind-o ca o mamă, în haine simple dar impunătoare.

În august 1784, când regina era însărcinată, a cumpărat Castelul de la Saint-Cloud, un loc pe care l-a iubit dintotdeauna, de la ducele d'Orléans, tatăl ducelui de Chartres, căzut în dizgrație. Aceasta a fost o achiziție extrem de nepopulară, în special în rândul unelor facțiuni ale nobilimii, care deja o displăceau, dar, de asemenea, și a unui procent în creștere a populației care s-a simțit șocată de faptul că o regină franceză ar putea avea o reședință proprie, independent de rege. Prețul mare a castelului, de aproape 6 milioane de livre, la care s-a adăugat costul suplimentar substanțial pentru redecorarea acestuia, a asigurat mai puțini bani pentru rambursarea datoriei substanțiale a Franței.^[17]

Deteriorarea continuă a situației financiare în Franța, deși s-au făcut reduceri în suita regală, a forțat în cele din urmă pe rege să colaboreze cu ministrul său de finanțe, Charles Alexandre de Calonne, pentru a apela la Adunarea notabililor, după o pauză de 160 de ani. Adunarea a fost convocată pentru a încerca să se adopte unele dintre reformele necesare pentru a ușura situația financiară, atunci când Parlamentul a refuzat să coopereze. Prima reuniune a Adunării a avut loc la 22 februarie 1787, la care Maria Antoaneta nu a fost prezentă. Mai târziu, absența sa a dus la acuzația de încercarea de a submina scopul Adunării.^[18]

Adunarea ar fi fost eșuat, cu sau fără prezența reginei, deoarece nu a adoptat nici o reformă și a sfidat regele, cerând alte reforme și consimțământul Parlamentului. Ca urmare, regele l-a demis pe Calonne la 8 aprilie 1787; ministrul de externe Vergennes a murit la 13 februarie. Regele, ignorând încă o dată candidatul pro-austriac al reginei, a numit ^[19] un prieten din copilărie, contele de Montmorin, pentru a-l înlocui pe Vergennes ca ministru de externe.

În acest timp, deși candidatul ei a fost respins, regina a început să abandoneze activitățile ei și să se implice în politică mai mult decât oricând înainte, și mai ales împotriva intereselor Austriei. Acest lucru a avut mai multe motive. În primul rând, copiii ei erau Enfants de France, copii ai Franței, și deci viitorul lor ca lideri ai Franței trebuia asigurat.

Un portret foarte realist al Mariei Antoaneta,

pictat în jurul anului 1791 de Alexandre Kucharsky.

În al doilea rând, prin concentrarea asupra copiilor ei, regina a încercat să îmbunătățească imaginea negativă pe care a dobândit-o prin „afacerea colierul de diamant” (implicarea la o infracțiune de fraudare a bijuteriilor coroanei). În al treilea rând, regele a început să se retragă dintr-un rol de luare a deciziilor în guvern ca urmare a unei depresii acute din cauza presiunilor făcute asupra lui.

Ca rezultat, Maria Antoaneta a apărut ca o entitate politică viabilă, deși nu a fost niciodată intenția sa reală. În noua sa calitate de politician bucurându-se de o oarecare putere, regina a încercat cât a putut să ajute la reglementarea situației dintre rege și Adunare.^[19]

Această schimbare în rolul ei politic a semnalat începutul sfârșitului influenței ducesei de Polignac. Mariei Antoaneta a început să-i displacă cheltuielile mari ale ducesei și impactul acestora asupra finanțelor Coroanei. Ducesa a plecat în Anglia în mai, lăsându-și copiii la Versailles. De asemenea, în luna mai, Étienne Charles de Loménie de Brienne, arhiepiscop de Toulouse și unul dintre aliații politici ai reginei, a fost numit de rege pentru a-l înlocui pe Calonne ca ministru de finanțe. El a început să reducă cheltuielile curții.^[20] Brienne, totuși, nu a reușit să îmbunătățească situația financiară. Din moment ce el a fost aliatul ei, acest eșec a afectat poziția politică a reginei. La 25 mai Adunarea notabililor a fost dizolvată, din cauza incapacității sale de a duce lucrurile la capăt. De această lipsă de soluții a fost acuzată regina. În realitate, vina era o combinație de mai mulți alți factori. Au fost prea multe războaie costisitoare, o familie regală prea mare, cu cheltuieli mari și o lipsă a dorinței din partea multora dintre aristocrații responsabili de a ajuta la acoperirea costurilor de guvern din propriile lor buzunare cu impozite mai mari. Maria Antoaneta a obținut porecla de „Madame Déficit”, „doamna Datorie” (sic) în vara anului 1787, ca urmare a percepției publice că ea singură a ruinat finanțele națiunii.^[21]

Situația politică din 1787 s-a înrăutățit când Parlamentul a fost exilat și a culminat la 11 noiembrie când regele a încercat să utilizeze lit de justice. El a fost provocat în mod neașteptat de către vărul său căzut în dizgrație, ducele de Chartres, care a moștenit titlul de Duce d'Orléans la moartea recentă a tatălui său. Noul duce de Orléans a protestat public la acțiunile regelui, iar ulterior a fost exilat. În cele din urmă, la 8 iulie și 8 august, regele a anunțat intenția sa de a convoca Adunarea Stărilor Generale, legiuitorul tradițional ales al țării, care nu fusese consultat din 1614.

Preocuparea principală a reginei la sfârșitul anului 1787 și în 1788 a fost îmbunătățirea stării de sănătate a Delfinului. Suferea de tuberculoză și avea coloana răsucită și curbată sever. A fost dus la castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze.^[22] Băiatul, în vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la 4 iunie 1789 de tuberculoză, lăsând titlul de Delfin fratelui său mai mic, Louis Charles.

Moartea sa, care în mod normal ar fi fost jelită la nivel național, a fost ignorată de poporul francez care se pregătea pentru următoarea reuniune a Adunării Stărilor Generale.

Maria Antoaneta împreună cu copiii ei și Madame Élisabeth, când mulțimea a intrat în Palatul Tuileries la 20 iunie 1792.

La sfârșitul lui august a fost adoptată Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (La Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen) , ceea ce a dus la începutul monarhiei constituționale în Franța.^[23] La 5 octombrie familia regală este obligată să se mute la Paris, la Palatul Tuileries sub supraveghere. În ciuda încercărilor ei de a rămâne în afara interesului publicului, regina a fost acuzată de a avea o aventură cu comandantul Gărzii Naționale, marchizul de La Fayette. În realitate ea îl detesta ^[24] pe marchiz pentru tendințele sale liberale și pentru că era parțial răspunzător pentru plecarea forțată de la Versailles a familiei regale.

În acest timp au fost proiectate mai multe comploturi pentru a ajuta membrii familiei regale să evadeze. Regina a respins mai multe, deoarece n-a vrut să plece fără rege. Alte ocazii pentru a salva familia au fost în cele din urmă anulate de regele nehotărât. Când în cele din urmă regele s-a angajat într-un plan de scăpare, indecizia lui a jucat un rol important în eșecul planului. Într-o încercare de a scăpa din Paris spre cetatea regalistă Montmédy, planificată de contele Axel von Fersen și baronul de Breteuil, unii membri ai familiei regale au trebuit să joace rolul unor slujitori ai unei baronese ruse bogate.

Maria Antoaneta în 1793

Ulei pe pânză de Kucharski.

Inițial, regina a respins planul întrucât acesta prevedea ca ea să plece doar cu fiul ei. Ea dorea ca și restul familiei regale să-i însoțească. Regele a pierdut timp pentru a decide pe care membri de familie ar trebui să-i expună riscului, care ar trebui să fie data de plecare și calea exactă a traseului care urmează să fie utilizat. După multe amânări, în cele din urmă evadarea a avut loc la 21 iunie 1791, și a fost un eșec. Întreaga familie a fost capturată ^[25] douăzeci și patru de ore mai târziu, la Varennes, azi Varennes-en-Argonne, și adusă înapoi la Paris, într-o săptămână.

Deși noua constituție ^[26] a fost adoptată la 3 septembrie 1791, Maria Antoaneta a sperat până la sfârșitul anului 1791 că noul drum politic ar putea fi oprit. A sperat că noua constituție se va dovedi imposibilă și că fratele ei, noul împărat al Austriei, Leopold al II-lea, va găsi o cale pentru a înfrânge revoluționarii. Ea a ignorat faptul că Leopold era mai interesat să profite de starea de haos din Franța în beneficiul Austriei decât de a-și ajuta sora și familia ei.^[27]

Maria Antoaneta în drum spre ghilotină

(Cerneală de Jacques-Louis David, 16 octombrie 1793)

Rezultatul tendințelor agresive ale lui Leopold și cele ale fiului său, Francisc al II-lea, care l-a succedat în luna martie 1792, a fost faptul că Franța a declarat război Austriei la 20 aprilie 1792. Regina a fost privită ca un dușman, chiar dacă ea personal a fost împotriva pretențiilor austriece asupra teritoriilor franceze. Situația s-a complicat în vară, când armatele franceze erau în permanență învinse de austrieci și regele a exercitat dreptul de veto la mai multe măsuri care ar fi limitat puterea lui pe viitor. În acest timp, din cauza activităților politice ale soțului ei, Maria-Antoaneta a primit ^[28] porecla de „Madame Veto”.

La 13 august familia regală a fost închisă în turnul Templului din Marais în condiții considerabil mai aspre decât cele de la Palatul Tuileries.^[29] O săptămână mai târziu, mulți dintre apropiații familiei regale, printre care și Prințesa de Lamballe, au fost interogați de către Comuna din Paris. Transferată la închisoarea La Force, ea a fost una dintre victimele Masacrului din Septembrie, fiind ucisă la 3 septembrie. Capul ei a fost aplicat pe o știucă și plimbat prin tot orașul. Deși Maria Antoaneta n-a văzut capul prietenei ei de la ferestra închisorii, ea a leșinat ^[30] la auzul sfârșitului înspăimântător care s-a abătut asupra prietenei ei credincioase.

La 21 septembrie abolirea monarhiei a fost declarată oficial iar Convenția Națională a devenit autoritatea supremă a Franței. Familia regală a fost redenumită „Capet” și au început pregătirile pentru procesul regelui.^[31] La 26 decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui iar Ludovic al XVI-lea a fost executat la 21 ianuarie 1793, la vârsta de 38 de ani. La 27 martie Robespierre evocă soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. La 13 iulie Delfinul este luat de lângă mama lui și încredințat cizmarului Simon. La 2 august Maria Antoaneta este separată de prințese (fiica sa Madame Royale și cumnata sa madame Élisabeth) și este condusă la Conciergerie. În timpul șederii sale în închisoare, Maria Antoaneta a suferit de tuberculoză și posibil de cancer la uter, ceea ce îi cauza hemoragii frecvente.^[32]

La 14 octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul reginei. Spre deosebire de rege, căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în considerare timpul acordat (mai puțin de o zi) și punctul de vedere misogin iacobin. Acuzația cea mai infamă a fost că a abuzat sexual de fiul ei. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare în dimineața zilei de 16 octombrie 1793. Întoarsă în celulă a scris o scrisoare cumnatei sale afirmând conștiința ei clară, credința catolică și sentimentele pentru copiii ei. Scrisoarea nu a ajuns la Élisabeth.^[33]

În aceeași zi, părul ei a fost tăiat și a fost plimbată prin Paris într-un coș deschis purtând o rochie albă simplă. La 12:15 pm, cu două săptămâni jumătate înainte de a împlini 38 de ani, a fost executată ^[34][35] în Piața Revoluției (în prezent Place de la Concorde). Ultimele sale cuvinte au fost „Iertați-mă, domnule, n-am vrut” adresate călăului Sanson, pe care îl călcase pe picior. Corpul ei a fost aruncat într-un mormânt nemarcat în cimitirul Madeleine (care a fost închis anul următor).

Cumnata sa Élisabeth a fost executată în 1794 iar fiul ei a murit în închisoare în 1795. Fiica ei s-a întors în Austria printr-un schimb de prizonieri, s-a căsătorit și a murit fără a avea copii în 1851. Atât corpul ei cât cel și al regelui Ludovic al XVI-lea au fost exhumate la 18 ianuarie 1815 în timpul Restaurației, când contele de Provence a devenit regele Ludovic al XVIII-lea. Înmormântarea rămășițelor regale a avut loc trei zile mai târziu, la 21 ianuarie 1815, după 22 de ani de la executarea regelui Ludovic al XVI-lea, la biserica St Denis.

Maria Antoaneta

Părinți Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei  Frați și surori Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen Arhiducesa Maria Anna a Austriei Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Maximilian Franz a Austriei Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei  Căsătorită cu Ludovic al XVI-lea al Franței Copii Marie-Thérèse, Ducesă de Angoulême Louis-Joseph, Delfin al Franței Ludovic al XVII-lea al Franței Sophie Hélène Béatrice

·         1767: Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn (Edward Augustus; n. 2 noiembrie 1767 – d. 23 ianuarie 1820) a fost membru al Familiei Regale Britanice, al patrulea fiu al Regelui George al III-lea și tatăl Reginei Victoria.

Prințul Eduard a fost numit Duce de Kent și Strathearn și Conte de Dublin în 23 aprilie 1799 și, câteva săptămâni mai târziu, numit General și comandant-șef al forțelor Britanice în America de Nord; în 23 martie a fost numit Guvernator al Gibraltarului, funcție pe care a deținut-o nominal până la moarte. Ducele de Kent a fost numit Mareșal al Forțelor 3 septembrie 1805.

El a fost primul membru al familiei regale care a trăit în America de Nord pentru o perioadă mai lungă decât o vizită scurtă și primul prinț ce a intrat în Statele Unite după independență, în 1794.

Prințul Eduard copil.

Prințul Eduard s-a născut pe 2 noiembrie 1767. Tatăl său era deținătorul tronului, George al III-lea, băiatul cel mai mare al lui Frederick, Prinț de Wales si al Augustei de Saxe-Gotha. Mama sa era Regina Charlotte (născută Ducesa Charlotte de Mecklenburg-Strelitz), fiica Ducelui Charles Louis Frederick de Mecklenburg-Sterlitz.

Ca fiu al monarhului Britanic, el a primit de la naștere titlul de Înălțimea Sa Prințul Edward, și era al patrulea în linia de succesiune la tron. El a primit numele după unchiul său patern Ducele de York și Albany, care murise cu câteva săptămâni mai devreme și care fusese înmormântat la Westminster Abbey cu o zi înainte de nașterea sa.

Prințul Edward a fost botezat la 30 noiembrie 1767; nașii săi au fost Prințul Moștenitor de Brunswick-Luneburg (unchiul patern prin căsătorie, reprezentat de Contele de Hertford, Lordul Chamberlaine), Ducele Charles de Mecklengurg-Strelitz (unchiul matern, reprezentat de Contele de Huntingdon), Prințesa moștenitoare de Brunswick-Wolfenbuttel (mătușa paternă, reprezentată de altcineva) și Contesa de Hesse-Kassel (mătușa maternă și paternă în același timp, reprezentată de către Ducesa de Argyll).

Prințul și-a început pregătirea militară în Germania în 1785. Regele George al III-lea a intenționat să îl trimită la Universitatea din Göttingen, dar s-a răzgândit în urma sfatului Ducelui de York. În schimb, Prințul Edward a mers la Lüneburg și mai târziu la Hanovra, acompaniat de către tutorele sau, Baronul Wangenheim. Între 1788 și 1789 și-a completat educația la Geneva.

În 1790 s-a întors acasă fără permisiune, și în dizgrație, a fost trimis în Gibraltar ca simplu ofițer și a adus-o cu el din Marsilia pe Doamna de Saint-Laurent.

A fost trimis în Canada în 1791. În cea mai mare parte a carierei sale în Canada a locuit în Halifax, Noua Scoție și a fost activ în formarea apărării militare a portului pentru a proteja baza Navală Regală, și influențarea instituțiilor socio-politice și economice ale coloniei și orașului. Prințul a fost avansat la gradul de general-maior în octombrie 1793 iar în anul următor a servit cu succes în campanile din Indiile de Vest, primind mulțumiri de la parlament. Tatăl său i-a refuzat atunci întoarcerea acasă, și a fost avansat ca locotenent-general în ianuarie 1796.

I s-a permis să se întoarcă în Anglia doar după ce a suferit o cădere de pe cal, în 1798. Pe 24 aprilie 1799, a fost numit Duce de Kent și Strathearn și Conte de Dublin, a primit mulțumirile parlamentului și un venit de 12,000 £ și a fost mai târziu, în mai, avansat la gradul de general și numit Comandant-șef al Forțelor Britanice în America de Nord. A primit permisiunea parinților săi pe 22 iulie 1799 și a plecat cu vaporul la Halifax. A părăsit Halifax doar 12 luni mai târziu și a ajuns în Anglia pe 31 august 1800 unde îl aștepta numirea ca Lord locotenent al Irlandei.

Portretul Prințului Eduard de George Dawe, 1818

Numit Guvernatorul Gibraltarului de către Biroul de Război, publicat pe 23 martie 1802, Ducele și-a luat postul în primire pe 24 mai 1802 cu ordin expres de la guvern de a restaura disciplina printre trupele bete, dar disciplina sa aspră a provocat dezastru iscând o răscoală printre soldați în regimentul său și al 25-lea Regiment, în Ajunul Crăciunului 1802. Ducele de York, pe atunci Comandant șef al Forțelor, l-a chemat înapoi în mai 1803 după primirea rapoartelor privind răscoala, dar în ciuda ordinului său direct a refuzat să se întoarcă în Anglia până la sosirea noului succesor. I s-a refuzat permisiunea de a se întoarce în Gibraltar pentru o anchetă și deși i s-a permis să continue gurvernarea Gibraltarului până la moarte, nu i s-a permis să se întoarcă.

Ca o consolare pentru sfârșitul carierei sale militare active la vârsta de 35 ani, a fost avansat la gradul de mareșal și numit Ranger al Hampton Court Park pe 5 septembrie 1805 ceea ce i-a oferit rezidența în ceea ce acum se numește Pavilionul. Fratele său marinar, William, ce avea copii pe care trebuia să îl întrețină a fost numit Ranger al Bushy Park în 1797. El a continuat să servească ca si colonel onorific al 1st Regiment of Foot (the Royal Scots) până la moarte.

Deși s-a dovedit a fi un dezastru ca soldat și deși comportamentul său a fost până la un punct, ca al colegilor săi, s-a sugerat că excesele sale ca disciplină militară nu erau trăsături ale caracterului său natural, ci erau învățate de la tutorele său Baronul Wangenheim. Desigur, Wangenheim, acordându-i o alocație foarte mică, l-a obișnuit cu împrumuturile la o vârstă foarte fragedă. Ducele a aplicat aceeași disciplină militară îndatoririlor sale personale ca cea pe care o cerea celorlalți, probabil separând comportamentul militar corespunzător de cel civil. El a introdus prima școală regimentală. Ducele de Wellington l-a considerat un orator de prima mână. El a fost interesat tot timpul de experimentele sociale ale lui Robert Owen, a votat pentru emancipare catolică și a susținut literatura, Biblia și societățile anti-sclavie.

Fiica sa Victoria, după ce a auzit ideile Lordului Melbourne, a adăugat în jurnalul său privat din data de 1 august 1838 “din ceea ce am auzit, era cel mai bun dintre toți ».

Ca urmare a morții în noiembrie 1817 a unicului nepot al Regelui Goerge al III-lea, Prințesa Charlotte Augusta de Wales, succesiunea a început să pară nesigură. Prințul regent și fratele său mai mic, Ducele de York, deși căsătoriți, erau înstrăinați de soțiile lor și nu aveau nici un moștenitor legitim. Fiicele moștenitoare ale regelui George III erau toate trecute de vârsta la care puteau fi fertile. Ceilalți fii necăsătoriți ai Regelui George al III-lea, Ducele de Clarence (mai târziu Regele William al IV-lea), Ducele de Kent, și Ducele de Cambridge, toți s-au grăbit să contracteze căsătorii legale și să asigure un urmaș la tron. (Cel de-al cincilea fiu al Regelui George al III-lea, Ducele de Cumberland, era deja căsătorit dar nu avea nici un copil în viață în acel moment, în timp ce căsătoria celui de-al șaselea fiu, Ducele de Sussex, era nulă deoarece s-a căsătorit în contravenție cu Actul de Căsătorie Regal din 1772).

Din partea sa, Ducele de Kent, în vârstă de 50 ani, deja luând în considerare căsătoria și încurajat în această partidă cu cumnata nepoatei sale decedate Prințesa Charlotte, s-a logodit cu Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld (17 august 1786 – 16 martie 1861) cuplul căsătorindu-se pe 29 mai 1818 la Schloss Ehrenburg, Coburg (în religia Luterană) și din nou pe 11 iulie 1818 la Kew Palace, Kew, Surrey.

Ei au avut un singur copil, Prințesa Alexandrina Victoria de Kent (24 mai 1819 – 22 ianuarie 1901), care a devenit Regina Victoria pe 20 iunie 1837. Ducele era foarte mândru de fiica sa spunându-le prietenilor săi să se uite bine la ea deoarece ea va fi Regina Angliei.

Văduvă cu 3 copii (doi din prima căsătorie), Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld era fiica Ducelui Franz Friedrich de Saxa-Coburg-Saalfeld și sora Prințului Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld soț al moștenitoarei tronului de-abia decedate. Primul soț al noii Ducese de Kent a fost Emich Carl, al doilea Prinț de Leiningen, cu care a avut 2 copii, un fiu Carl și o fiică Fedora.

Ducele de Kent a cumpărat o casă proprie de la Doamna Fitzherbert în 1801. Castelul Hill Lodge din Castlebar Hill Ealing a fost atunci plasat arhitectului James Wyatt și s-au cheltuit mai mult de £100,000. Un vecin apropiat al Little Boston House între 1815 și 1817 a fost US Envoy cu soția sa englezoaică. “Ne-am dus toți la biserică și am auzit o predică de caritate susținută de Dr. Crane în fața Ducelui de Kent”. În 1829 fostul ajutor de tabără al Ducelui a cumpărat casa de la Ducesa într-o tentativă de a-i reduce datoriile.

Ca urmare a nașterii Prințesei Victoria în mai 1819, Ducele și Ducesa au încercat să găsească un loc unde să trăiască fără prea multe cheltuieli, luând în considerare datoria foarte mare a Ducelui (ce nu a fost plătită până ce fiica sa a ajuns pe tron și plătită apoi în timp, din venitul ei). După ce le-a fost recomandată coasta Devonului, ei au închiriat de la General Baynes, în încercarea de a rămâne incognito, Cabana Woolbrook pe plaja Sidmouth.

Ducele de Kent a murit de pneumonie pe 23 ianuarie 1820 la Cabana Woolbrook, Sidmouth, Devon și a fost înmormântat în Capela Sf. George, la Castelul Windsor. El a murit cu doar 6 zile înaintea tatălui sau, George al III-lea, și la mai puțin de un an de la nașterea fiicei sale.

El i-a precedat pe tatăl și pe cei trei frați mai mari ai săi, dar din moment ce nici unul dintre frații săi mai mari nu a avut nici un moștenitor legitim, fiica sa, Victoria, a succedat la tron la moartea unchiului său Regele William al IV-lea în 1837.

Ducele de Kent a avut numeroase amante. În Geneva: Adelaide Dubus, care a murit la nașterea fiicei lor Adelaide Victoria Auguste Dubus (1789- în sau după 1832) și Anne Gabrielle Alexandrine More’ mama lui Edward Schenker Scheener (1789-1853). Scheener s-a căsătorit dar nu a avut copii și s-a întors la Geneva, probabil semnificativ în 1837, unde a și murit mai târziu.

Ducele a fost acompaniat din 1790 până la căsătoria sa în 1818, timp de 28 de ani, de Doamna de Saint-Laurent sau Julie de St. Laurent (1760-1830) născută Therese-Bernardine Montgenet. Portretul Ducelui semnat de către Beechey a fost al ei.

Nu există nici o dovadă că ar fi rezultat copii dar multe familii din Canada au pretins a fi descendenți ai cuplului.

Prințul Eduard

Duce de Kent și Strathearn

Portret de Sir William Beechey, 1818 Părinți George al III-lea al Regatului Unit[2] Charlotte de Mecklenburg-Strelitz[2]  Frați și surori George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii  Căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld Copii Victoria a Regatului Unit

* 1777: Prințesa Sofia (2 noiembrie 1777 – 27 mai 1848) a fost membră a familiei regale britanice, al doisprezecelea copil și a cincea fiică a regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte.

Prințesa Sofia s-a născut la Palatul Buckingham din Londra. Tatăl ei era regele George al III-lea, fiul cel mare al lui Frederick, Prinț de Wales și al soțiie lui Augusta de Saxa-Gotha. Mama ei era regina Charlotte (născută Prințesa Charlotte de Mecklenburg-Strelitz). Tânăra prințesă a fost botezată la 1 decembrie 1777 la Palatul St James de arhiepiscopul de Canterbury, Frederick Cornwallis. Nașii săi au fost Prințul August de Saxa-Gotha-Altenburg (văr primar), Ducesa de Braunschweig-Wolfenbüttel (vară primară) și Ducesa de Mecklenburg (soția vărului ei)

Ca majoritatea surorilor sale, Prințesa Sofia a fost forțată să-și trăiască viața drept companioană a mamei sale, regina Charlotte. Prințeselor nu le era permis să interacționeze cu nimeni din afara curții regale. În timpul vieții ei au existat zvonuri legate de o relție incestioasă cu fratele ei, Ernest Augustus, Duce de Cumberland care mai târziu a devenit rege al Hanovrei. Nu este clar dacă a existat vreun adevăr în aceste zvonuri sau dacă acestea au fost difuzate de liberal-conservatori în dauna Ducelui, care a fost conservator și extrem de influent în Camera Lorzilor.

Unii istorici consideră că, în 1800, ea a născut un copil nelegitim al cărui tată este posibil să fi fost generalul Thomas Garth. Anthony Camp contestă convingerea că ea ar fi avut un copil și oferă un rezumat detaliat al dovezilor disponibile.^[3]

Ultimii ani ai vieții i-a trăit la Palatul Kensington alături de nepoata sa, Prințesa Victoria. Ca rezultat, Prințesa Sofia a fost una dintre puținele rude paterne pe care Victoria le-a văzut des. Ca și cumnata ei (mama Prințesei Victoria), Sofia a căzut sub vraja lui Sir John Conroy și l-a lăsat să-i gestioneze banii.

La zece ani după ce a orbit, Prințesa Sofia a murit la 27 mai 1848 la Kensington în Londra. A fost înmormântată la cimitirul Kensal Green din Londra deși ea a vrut la Castelul Windsor alături de fratele ei, Prințul Augustus Frederick, Duce de Sussex. După ce a murit, s-a descoperit că John Conroy a irosit mare parte din banii ei.

Prințesa Sofia a Regatului Unit

Părinți George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex

·         1795:  James K. Polk, al 11-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (d. 1849)

·         1815: George Boole, matematician britanic, creatorul logicii matematice moderne (d. 1864)
* 1824: Robert von Zimmermann (n. 2 noiembrie 1824, Praga – d. 1 septembrie 1898, Praga) a fost un filosof ceh de origine austriacă.

A predat la Universitatea din Viena începând cu anul 1861^[4], fiindu-i profesor de psihologie lui Ioan Slavici

Opera:

• Philosophische Propädeutik, 1852
• Geschichte der Ästhetik als philosophische Wissenschaft, 1858
• Allgemeine Ästhetik als Formwissenschaft, 1865
• Studien und Kritiken zur Philosophie und Ästhetik, 2 volume, 1870
• Anthroposophie, 1882

Robert von Zimmermann

·         1844: S-a nascut Mehmed V, al 35-lea sultan al Imperiului Otoman; (d. 1918). Mehmed V Reshad (2 November 1844 – 3 July 1918) was the 35th Ottoman Sultan. He was the son of Sultan Abdülmecid I. He was succeeded by his half-brother Mehmed VI.
* 1844: John Jacob Loud (n. 2 noiembrie 1844 – d. 10 august, 1916) a fost un inventator american cunoscut pentru primul design al pixului (sau stiloul cu bilă)^[1].

A studiat să devină avocat la Colegiu Harvard și a lucrat pe post de casier la Banca Națională Union din Weymouth, Massachusetts, a fost, de asemenea, activ în comunitatea sa ca membru al bisericii, administrator al mai multor organizații locale, și membru al societăților istorice locale. Loud a inventat și a obținut un brevet pentru ceea ce este considerat a fi primul pix în 1888, dar invenția sa nu a fost comercializată și brevetul a expirat în cele din urmă.

Pixul modern a fost brevetat ulterior în 1938, la 22 ani după moartea lui Loud, de ungurul László József Bíró, naturalizat în Argentina ca Ladislao José Biro, iar ulterior mulți alți producători și-au protejat prin drepturi de proprietate intelectuală modificările și ameliorările aduse acestuia

John J. Loud

John J. Loud at Harvard, circa 1866 Căsătorit cu Emily Keith Vickery Număr de copii 8

·         1847: Georges Sorel, publicist francez (d. 1922)

·         1865: Warren Gamaliel Harding, al 29-lea președinte american (d. 1923)

·         1869 - S–a nascut poeta Iulia Hasdeu, fiica scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu (“Lacrimile copilariei”,“Printesa Papillon”, “Domnisoara Maussade”) (m.17.09.1888).

·         1873: S-a nascut Dimitrie Paciurea, sculptor român (d. 1932). Dimitrie Paciurea (n. 2 noiembrie 1873, București – d. 14 iulie 1932, București), sculptor român. Stilul său simbolic și reprezentațional contrastează puternic cu stilul simplificat până la esența pură al contemporanului și conaționalului său Constantin Brâncuși. În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române

Născut în București, a studiat aici între 1890 și 1894 la Școala de Arte și Meserii, secția Mecanică, apoi Sculptură, avându-l ca profesor pe sculptorul Wladimir Hegel, care i-a insuflat cultul pentru formă, și care l-a sprijinit să își continue studiile la Paris^[9] (între 1896 și 1900). Studiază în perioda 1895 - 1899, sprijinit de Ministerul Agriculturii, Comerțului, Industriei și Domeniilor la Școala de Arte Decorative și Industriale din Paris după care se înscrie la Școala de Belle-Arte, atelierul lui Gabriel Thomas, apoi al lui Jean-Antoine Injalbert. Între anii 1898 - 1899 studiază în cadrul Academiei Julian, în atelierele lui William Bouguereau și Gabriel Ferrier.^[10]

Debutează în 1894 la Expoziția artiștilor în viață, fiind apoi prezent la Saloanele Oficiale, la manifestările "Cercului artistic" și ale "Tinerimii artistice". În 1919 se află printre membrii fondatori ai Societății "Arta română". Operele îi sunt prezentate în expoziții personale în București, în 1907, 1922 (împreună cu Cornel Medrea), 1930. A participat de asemenea la expoziții de artă românească deschise la München (1913), Bruxelles (1930) și la Bienala de la Veneția (1924). Începând din 1909 a fost profesor de sculptură la Școala Națională de Arte Frumoase din București.

Încă de la primele sale lucrări a apărut foarte clar desprinderea de formulele academizante - destul de respectate de colegii din institutele de artă bucureștene - orientarea decisă spre o creație, în care tradiții îndepărtate și experiențe apropiate coexistă, aducând originalitate și distincție în sculptura românească. Aluziile la patrimoniul bizantin sau al Renașterii (Gigantul, 1905; Christ încoronat cu spini, 1907) se produc în desfășurarea unui discurs plastic ce vizează realitățile epocii. Cu o forță imaginativă alimentată de viziuni mitice, Paciurea începe să amplifice sensurile realului prin montaje neașteptate, cu program simbolic sau prin inventarea unor ființe fantastice. De la Omul primitiv (1906) și Sfinxul (1913), trece la seria de "Himere": Himera văzduhului, Himera pământului, Himera apei, Himera nopții. Paciurea a realizat și un mare număr de portrete, compoziții (Fata cu ulciorul, 1920) și un proiect nerealizat pentru un monument al Unirii Principatelor Române.

Este înmormântat la Cimitirul Bellu fig. 35A.

Opera

Himera văzduhului

Himera apei

Lucrări monumentale:

• 1904 - Mon. Gheorghe Duca (bronz, grup alegoric), București;
• 1906 - Omul primitiv;
• 1905 - Două fântâni, cu arh. V.G. Ștefănescu, Parcul Carol, Craiova, Dolj;
• 1905 - Gigantul (piatră), frontonul Muzeului „Grigore Antipa”(distrus);
• 1907 - Christ încoronat cu spini;
• 1912 - Madona Stolojan, Cimitirul Bellu, București;
• 1913 - Sfinxul;
• 1920 - Fata cu ulciorul (portret);
• 1931 - Zeul Pan, Academia României din Roma, Italia;
• 1931 - Seria Himere - Himera văzduhului, Himera pământului, Himera apei, Himera nopții.

Lucrări în colecții publice:

• Muzeul Național de Artă al României, București;
• Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București;
• Muzeul de Artă, Brașov;
• Muzeul de Artă, Cluj-Napoca;
• Muzeul de Artă, Constanța;
• Muzeul de Artă, Craiova, Dolj.

EXPOZIȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Himera pământului

Expoziții personale:

• 1907 - cu Gheorghe Petrașcu, Ateneul Român, București;
• 1922 - cu Gabriel Popescu și Cornel Medrea, Ateneul Român, București;
• 1930 - cu Gabriel Popescu și Iosif Steurer, Muzeul Aman, București;
• 1932 - Pavilionul Artelor, București;
• 1957, 1973 - Expoziție retrospectivă, Muzeul Național de Artă al României, București.

Expoziții de grup:

• 1894 - 1896 - Expoziția Artiștilor în Viață, București;
• 1905, 1910, 1923 - Cercul Artistic, București;
• 1907 - 1909, 1913 - 1915, 1928 - Tinerimea Artistică, București;
• 1909 - 1911, 1913, 1914, 1927 - 1929, 1931 - Salonul Oficial de Pictură și Sculptură, București;
• 1912 - Tinerimea artistică, München, Germania;
• 1912, 1929 - Expoziția Universală, București;
• 1917 - 1918 - Expoziția artiștilor români, București;
• 1919 - Arta Română, Salonul sculptorilor români, București;
• 1920 - 1921, 1923 - Arta Română, București;
• 1924 - Cercul Artistic și Salonul Oficial de Pictură și Sculptură, Veneția, Italia;
• 1924 - Bienala de artă, ediția a XIV-a, București;
• 1925 - Salonul Oficial de Pictură și Sculptură, Paris, Franța;
• 1925 - Expoziția de artă românească, Muzeul Jeu de Paume, București;
• 1929 - Salonul Oficial de Grafică, Barcelona, Spania;
• 1930 - Expoziția de artă românească veche și modernă, Bruxelles, Belgia;
• 1931 - Expoziția de artă românească, București;
• 2008 - Against Nature: the Hybrid Forms of Modern Sculpture, Henry Moore Institute, Leeds, Marea Britanie;
• 2009 - Centrul de Artă Modernă și Contemporană, Messiah, Debrecen, Ungaria;
• 2011 - L’Europe des esprits ou la fascination de l’occulte 1750-1950, Muzeul de Artă Modernă și Contemporană, Strasbourg, Franța.

• 

  Statuia Gigant expusă în Parcul Carol din București, parte din grupul cu Statuile Giganții
   
• 

  Himeră, laviu
   
• 

  Dimitrie Paciurea - Autoportret

* 1882: Ion Flueraș (sau Ioan Flueraș, Ioan Fluieraș) (n. 2 noiembrie 1882, Chereluș, comitatul Arad - d. 7 iunie 1953, Gherla, Regiunea Cluj) a fost un socialist român din Arad, de meserie rotar.

Primii patru ani de școală i-a urmat la școala confesională română unită din Chereluș.^[1] Din lipsa mijloacelor materiale, părinții l-au dat ucenic la un meșter din Pâncota. În anul 1901 a absolvit examenul de calfă, fapt care i-a dat dreptul de a se angaja ca lucrător calificat.

A trăit între anii 1903-1918 la Budapesta.

Între 1918 - 1920 a fost membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei și Banatului, în care a deținut portofoliul sănătății. A redactat ziarul Tribuna Socialistă. Neînțelegându-se cu socialiștii din Vechiul Regat, a preferat să candideze la alegerile din 1928 pe listele Partidului Național Țărănesc, fiind ales deputat din partea acestei formațiuni. A fost președinte al Confederației Generale a Muncii începând cu 1926 și până în 1938, când sindicatele au fost interzise în România.

A fost arestat de autoritățile comuniste în iunie 1948 și condamnat la 15 ani temniță grea pentru „crimă de înaltă trădare”. A fost omorât în închisoarea din Gherla în 1953 de către deținuții Constantin Juberian și Ștefan Rek. Primul a fost condamnat la moarte și executat în 1954, iar al doilea a fost condamnat la 12 ani de închisoare.

Ion Flueraș

Bustul lui Ioan Flueraș, ridicat în Alba Iulia

·         1885: Harlow Shapley (2 noiembrie 1885, Nashville, Missouri – 20 octombrie 1972, Boulder, Colorado) a fost un astrofizician american

A calibrat relația perioadă – luminozitate a cefeidelor, pusă în evidență de Henrietta Leavitt, și a putut determina astfel distanța de numeroase roiuri globulare și să precizeze structura Căii Lactee. Harlow Shapley a descoperit în 1936 o concentrație de 76.000 de galaxii. Acest super-roi de galaxii a primit numele său: Super-roiul lui Shapley. În urma acestor realizări, a obținut Premiul Rumford, în 1933, cât și Medalia Franklin, în 1945.

A contribuit și la determinarea poziției excentrice a Soarelui în Calea Lactee. A fost unul din principalii participanți la Marea Dezbatere care a animat astronomia și cosmologia la începutul anilor 1920, privitoare la controversa relativă la natura galactică sau extragalactică a unor obiecte, denumite în acea epocă nebuloase, care corespund însă unor galaxii.

A studiat și myrmecologia (studiul furnicilor).

După 1949, a fost în vizorul McCarthyismului drept comunist.

Asteroidul 1123 Shapleya a primit numele în onoarea sa.

Harlow Shapley s-a căsătorit cu Martha Betz (1891-1981) în aprilie 1914, ea l-a asistat la lucrările sale de la Observatorul Mount Wilson și la Harvard. Ea a decedat în 1981, la vârsta de 90 de ani.^[2]

Unul din copiii lor este Lloyd Stowell Shapley, matematician și economist, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 2012, împreună cu Alvin E. Roth, pentru teoria alocațiilor stabile și practica mecanismelor de piață.

Harlow Shapley

Frați și surori John Shapley[*]  Căsătorit cu Martha Betz Copii 5 (o fată și patru băieți)

* 1888: Ivar Rooth (n. 2 noiembrie 1888 – d. 27 februarie 1972) a fost un economist și un avocat suedez. Între anii 1951 și 1956, el a fost directorul general al Fondului Monetar Internațional, fiind a doua persoană care a îndeplinit această funcție de conducere

·         1892: Paul Abraham, compozitor ungur (d. 1960)

·         1899: Peter Aufschnaiter, alpinist austriac (d. 1973)

·         1900: Carola Neher, actriță germană (d. 1942)
* 1902: Prințesa Mafalda Maria Elisabetta Anna Romana de Savoia (2 noiembrie 1902 – 27 august 1944) a fost a doua fiică a regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei și a soției acestuia, Elena de Muntenegru. Viitorul rege Umberto al II-lea al Italiei a fost fratele ei mai mic.

Mafalda s-a născut la Roma. În copilărie a fost apropiată de mama ei, de la care a moștenit dragostea de muzică și arte. În timpul Primului Război Mondial ea și-a însoțit mama în vizitele acesteia în spitalele militare italiene.

La 23 septembrie 1925, la castelul Racconigi, Mafalda s-a căsătorit cu Prințul Filip de Hesse, Landgraf de Hesse-Kassel. Prințul Filip a fost un membru loial al mișcării politice germane naționalist socialiste iar fratele său, Prințul Christoph de Hesse, care făcea parte din ierarhia partidului, s-a căsătorit cu Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei, sora Prințului Filip, Duce de Edinburgh, viitorul soț al reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit.

Căsătoria Prințului Filip cu Prințesa Mafalda l-a pus în poziția de a acționa ca intermediar între guvernul Național-Socialist din Germania și guvernul fascist din Italia. Cu toate acestea, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler (șeful Partidului Național-Socialist și cancelar al Germaniei), credea că Prințesa Mafalda lucra împotriva eforturilor de război; el a numit-o "hoitul negru al casei regale italiene".

La începutul lui septembrie 1943, Prințesa Mafalda a călătorit în Bulgaria pentru a participa la funeraliile cumnatului ei, regele Boris al III-lea al Bulgariei. În timp ce era acolo, a fost informată de capitularea Italiei în fața Puterilor Aliate, de faptul că soțul ei era ținut sub arest la domiciliu în Bavaria iar copiii erau într-un sanctuar din Vatican. Gestapoul a ordonat arestarea ei iar la 23 septembrie ea a primit un telefon de la Hauptsturmführer Karl Hass care i-a spus că are un mesaj important de la soțul ei.

La sosirea ei la ambasada Germaniei, Mafalda a fost arestată, aparent pentru activități subversive, dar (se presupune, în general), mai mult ca un ostatic de a-l convinge pe tatăl ei, regele Italiei, să nu se opună intereselor germane în război. Prințesa Mafalda a fost transportată la München pentru interogatoriu, apoi la Berlin și în cele din urmă în lagărul de concentrare Buchenwald.

La 24 august 1944 aliații au bombardat o fabrică de muniție din interiorul lagărului Buchenwald. Unii dintre cei 400 de prizonieri au fost uciși iar Prințesa Mafalda a fost grav rănită; ea era adăpostită într-o unitate adiacentă fabricii bombardate și atunci când a avut loc atacul a fost îngropată până la gât în moloz și a suferit arsuri grave la braț. Condițiile din lagărul de muncă a făcut ca rănile să se infecteze iar personalul medical i-a amputat brațul; ea a sângerat abundent și nu și-a mai recăpătat cunoștința.

Familia regală hessiană nu a fost anunțată de decesul ei deși au existat zvonuri care au circulat până la sfârșitul anului 1944. Moartea ei nu a fost confirmată până când Germania nu s-a predat în 1945.

Mafalda

Părinți Victor Emanuel al III-lea al Italiei Elena de Muntenegru  Frați și surori Umberto al II-lea al Italiei Maria Francesca de Savoia Princess Yolanda of Savoy[*] Giovanna a Italiei  Căsătorită cu Filip, Landgraf de Hesse Copii Prințul Moritz Prințul Heinrich Prințul Otto Prințesa Elisabeta

* 1902: Prințul Rostislav Alexandrovici al Rusiei (2 noiembrie 1902 – 31 iulie 1978) a fost un membru al familiei imperiale a Rusiei.

Prințul Rostislav Alexandrovici a fost fiul Marelui Duce Alexandru Mihailovici și al Marii Ducese Xenia Alexandrovna. A fost strănepotul Țarului Nicolae I al Rusiei (din partea tatălui) și, de asemenea, stră-strănepot al aceluiași Țar din partea mamei. A fost nepotul Țarului Alexandru al III-lea și nepot de frate al Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.

În timpul Revoluției Ruse, Prințul Rostislav a fost ținut prizonier împreună cu părinții și bunica sa, împărăteasa mamă, la Dulber, în Crimeea.^[1] A scăpat de soarta pe care au avut-o unii veri de-ai săi, care au fost uciși de către bolșevici, deoarece a fost eliberat de trupele germane în 1918. A părăsit Rusia în decembrie 1918 la bordul navei britanice HMS Marlborough, care l-a dus în Malta, unde a petrecut nouă luni. După aceea s-a mutat în Anglia, iar mai târziu la Cannes, în Franța.

Rostislav a fost căsătorit de trei ori. Prima dată s-a căsătorit la Chicago la 1 septembrie 1928 cu Prințesa Alexandra Pavlovna Galitzine (7 mai 1905 – 5 decembrie 2006). Au avut un fiu:

• Prințul Rostislav Rostislavovici (3 decembrie 1938 – 7 ianuarie 1999).

Rostislav a divorțat în 1944, apoi s-a recăsătorit la 24 noiembrie 1944 cu Alice Eilken (n. 30 mai 1923). Au avut un fiu:

• Prințul Nicolae Rostislavovici (9 septembrie 1945 – 9 noiembrie 2000).

Au divorțat la 11 aprilie 1951, iar Rostislav s-a căsătorit a treia oară la 19 noiembrie 1954 cu Hedwig Maria Gertrud Eva von Chappuis (6 decembrie 1905 – 9 ianuarie 1997). Nu au avut copii.

Prințul Rostislav Alexandrovici

Părinți Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei  Frați și surori Prințesa Irina Alexandrovna a Rusiei Prințul Vasili Alexandrovici al Rusiei Prințul Nikita Alexandrovici al Rusiei Prințul Dmitri Alexandrovici al Rusiei Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei  Căsătorit cu Prințesa Alexandra Pavlovna Galitzine Alice Eilken Hedwig Maria Gertrud Eva von Chappuis Copii Prințul Rostislav Rostislavovici Prințul Nicolae Rostislavovici

* 1903: Albert Pilát (n.* 2 noiembrie 1903, Praga, Imperiul Austriac – d. 29 mai 1974, Praga, Cehoslovacia) a fost un botanist și micolog ceh renumit, cu rădăcini austro-germane, care a contribuit între altele cu publicații semnificative referitoare la bureții din ordinul Gasteromycetales și din ordinul Polypores. Abrevierea numelui său de autor este Pilát.

Albert Pilát

Dr. rer. nat. Albert Pilát

* 1904: Iosif Romulus Botto (n. 2 noiembrie 1904 Tăut, Bihor) a fost un compozitor și dirijor român. A compus marșul Treceți batalioane române Carpații

·         1904: S-a nascut Louis Eugene Felix Neel, fizician laureat al premiului Nobel. 

·         1906: Luchino Visconti di Modrone, Conte de Lonate Pozzolo (n. 2 noiembrie 1906 - d. 17 martie 1976), a fost un regizor de film, operă și teatru și scenarist italian. Este cunoscut în întreaga lume datorită filmelor Ghepardul (1963) și Moarte la Veneția (1971).

În timpul celui de-al doilea război mondial, Visconti, care simpatizase și anterior cu comuniștii, a devenit membru al Partidului Comunist Italian.

A decedat la Roma din cauza unei atac cerebral la vârsta de 69 de ani. În localitatea Ischia, există un muzeu dedicat operei complete a lui Luchino Visconti.

Filme de lung metraj

• 1943 Ossessione (1943)
• 1948 Pămȃntul se cutremură (La terra trema)
• 1951 Bellissima
• 1953 Siamo donne - episodul al cincilea
• 1954 Senso
• 1957 Nopți albe (Le notti bianche)
• 1960 Rocco și frații săi (Rocco e i suoi fratelli)
• 1962 Boccaccio '70 - episodul Il lavoro
• 1963 Gepardul (Il Gattopardo)
• 1965 Tremurătoarele stele ale Ursei (Vaghe stelle dell'Orsa)
• 1967 Le streghe - episodul La strega bruciata viva
• 1967 Lo straniero
• 1969 La caduta degli dei
• 1971 Moarte la Veneția (Morte a Venezia)
• 1973 Ludwig
• 1974 Gruppo di famiglia in un interno
• 1976 Inocentul (L'innocente)

Alte filme

• 1945 Giorni di Gloria, documentar
• 1951 Appunti su un fatto di cronaca, film scurt
• 1970 Alla ricerca di Tadzio, film TV

OPERĂ (GEN MUZICAL)

• La vestale de Gaspare Spontini, 1954, La Scala with Maria Callas
• La sonnambula de Vincenzo Bellini, 1955, La Scala with Maria Callas, dirijat de Leonard Bernstein
• La traviata de Giuseppe Verdi, 1955, La Scala with Maria Callas, dirijat de Carlo Maria Giulini
• Anna Bolena de Gaetano Donizetti, 1957, La Scala with Maria Callas
• Iphigénie en Tauride de Christoph Willibald Gluck, 1957, La Scala with Maria Callas
• Don Carlos de Giuseppe Verdi, 1958, Royal Opera House, Covent Garden
• Macbeth de Giuseppe Verdi, 1958, Spoleto Festival
• Il duca d'Alba de Gaetano Donizetti, 1959, Spoleto Festival
• Salome de Richard Strauss, 1961, Spoleto Festival
• Il diavolo in giardino de Franco Mannino with libretto de Visconti, Filippo Sanjust and Enrico Medioli, 1963, Teatro Massimo, Palermo
• La traviata de Giuseppe Verdi, 1963, Spoleto Festival
• Le nozze di Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart, 1964, Teatro dell'Opera di Roma Rome
• Il trovatore de Giuseppe Verdi, 1964, Royal Opera House, Covent Garden (Sanjust production); Teatrul Bolșoi, Moscova (Carlos Benois production)
• Don Carlos de Giuseppe Verdi, 1965, Rome Opera
• Falstaff de Giuseppe Verdi, 1966, Opera de Stat din Viena, Viena, cu Dietrich Fischer-Dieskau, dirijor Leonard Bernstein
• Der Rosenkavalier de Richard Strauss, 1966, Royal Opera House, Covent Garden
• La traviata de Giuseppe Verdi, 1967, Royal Opera House, Covent Garden with Mirella Freni
• Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi, 1969, Staatsoper, Vienna, with Eberhard Wächter, dirijat de Josef Krips
• Manon Lescaut de Giacomo Puccini, 1973, Spoleto Festival, with Nancy Shade and Harry Theyard

Luchino Visconti

·         1908: Bunny Berigan, artist (jazz) american (d. 1942)

·         1908: Dimitrie Berea cu pseudonimul Demetre de Berea (n. 2 noiembrie 1908, Bacău, România – d. 14 ianuarie 1975, Paris, Franța^[4]) a fost un pictor român, emigrat în 1946 și naturalizat cetățean francez.^[5]

A devenit în anii '30 cel mai promițător tânăr artist plastic al României și s-a remarcat ulterior ca portretist. În această calitate a devenit pictor oficial al vedetelor de la Hollywood și a fost căutat de capete încoronate și de alte oficialități, de oameni politici la modă sau de scriitori de succes

Cimitirul Père-Lachaise.

·         1911: Odysseas Elytis, poet grec, laureat al Premiului Nobel (d. 1996)

·         1912 - S-a nascut poetul si prozatorul Vasile Dobrian („Steaua inimii”, „Umbra unei melancolii”) (m.1998).
* 1912: Karl Haffer (n. 2 octombrie 1912, data și locul decesului necunoscute)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Haffer a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al cincilea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3] El a jucat în toate cele trei meciuri disputate de România.

·         1913: S-a născut actorul american Burt Lancaster: “Omul care aduce ploaia”, “Elmer Gantry”, “Aeroportul”, “Ghepardul”. Burt Lancaster (n. 2 noiembrie 1913 – d. 20 octombrie 1994), unul din marii actori americani, laureat al Premiului Oscar. A primit Premiul Oscar în 1960;

Numele său întreg este Burton Stephen "Burt" Lancaster. S-a născut pe 2 noiembrie 1913 și a decedat pe 20 octombrie 1994. Este binecunoscut publicului pentru fizicul său atletic și zâmbetul cuceritor care l-au transformat într-un adevărat Don Juan al marelui ecran. I se spunea "Domnul mușchi și dinți", într-un sens ironic, pentru frumusețea corporală și a zâmbetului. Pe parcursul carierei sale însă a acceptat roluri care au contrazis imaginea sa de băiat frumos. În anii '50 și-a abandonat imaginea sa de cuceritor și a fost privit drept cel mai bun actor al generației sale.

A fost nominalizat de patru ori la Premiile Oscar și a câștigat unul dintre trofee pentru pelicula Elmer Gantry din 1960. A mai câștigat un Golden Globe pentru acest rol dar și două trofee BAFTA pentru peliculele The Birdman of Alcatraz (1962) and Atlantic City (1980). Casa sa de producție Hecht-Hill-Lancaster a fost cea mai de succes și inovatoare companie de gen din anii 50 de la Hollywood, producând filme precum Marty (1955), Trapeze (1956) sau Sweet Smell of Success (1957). A regizat chiar două filme, The Kentuckian (1955) și The Midnight Man (1974). În 1999, Institutul American de Film l-a numit pe Lancaster al 19-lea cel mai bun actor al tuturor timpurilor.

S-a născut la New York. Atât mama sa, Elizabeth, cât și tatăl, James Henry Lancaster, au fost poștași. De origine irlandezi, cei doi au fost împătimiți protestanți. Și bunicii săi au fost emigranți în Statele Unite. Rudele sale credeau că au legături genealogice cu Frederick Roberts. Pentru că a crescut într-un cartier faimos al New York-ului, și-a petrecut aproape tot timpul său liber pe stradă, cu prieteni din acel mediu. De aici și-a dezvoltat un adevărat talent artistic, de gimnast, de dansator. La liceu era un adevărat star al baschetului. După ce a absolvit liceul, și-a pierdut mama în urma unei boli necruțătoare. A fost acceptat după aceea la Universitatea din NY, având și o bursă de sportiv.

Burt Lancaster

in Desert Fury (1947) Căsătorit cu June Ernst (m. 1935–1946; divorced) Norma Anderson (m. 1946–1969; divorced) Susan Martin (m. 1990–1994; his death) Copii Bill Lancaster James Susan Joanna Sighle Burt Lancaster (1913 - 1994)

* 1916: Paul Erdös (n. 2 noiembrie 1916, Hurezu Mare, județul Satu Mare – d. 17 noiembrie 1987) a fost un grafician român.

Paul Erdös (grafician)

·         1925 - S–a nascut pictorul George Vlaescu.

·         1929: S-a nascut Richard E. Taylor, fizician american, laureat al premiului Nobel. 

·         1932: Stéphane Audran, actriță franceză

·         1932: Melvin Schwartz, fizician american (d. 2006)

·         1936: S-a nascut Jack Starrett, actor si regizor american.

·         1937 - S-a nascut Earl Carroll, vocalist american (Cadillacs, Coasters).

·         1938: Sofía a Greciei (Sofía Margarita Victoria Federica; n. 2 noiembrie 1938) este fiica regelui Paul I al Greciei și soția regelui Juan Carlos I al Spaniei. A fost regina Spaniei pe durata domniei soțului ei (22 noiembrie 1975 - 19 iunie 2014).

Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei s-a născut la Psychiko, Atena, Grecia la 2 noiembrie 1938, fiind primul copil al regelui Paul I al Greciei și al reginei Frederika. Sofia aparține Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Atât din partea tatălui, cât și din partea mamei, este strănepoată a reginei Victoria a Marii Britanii. Fratele ei este regele Constantin al II-lea al Greciei, care a fost deposedat de tron. După abolirea monarhiei, titlurile regale nu au mai fost recunoscute de Constituția Greciei.

Prințesa Sofia și-a petrecut copilăria în Egipt și Africa de Sud, unde familia și-a petrecut exilul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. S-au întors în Grecia în 1946. Sofia a absolvit prestigioasa școală „Schule Schloss Salem” din sudul Germaniei, apoi a studiat puericultură, arte și arheologie la Atena și la Cambridge.

Prințesa Sofia a reprezentat Grecia la navigație la Jocurile Olimpice din 1960. Pe lângă greacă și spaniolă, Sofia mai vorbește franceza, engleza și germana.

La 14 mai 1962 Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei s-a căsătorit la Atena cu Infantele Juan Carlos al Spaniei, pe care l-a întâlnit într-o croazieră în insulele grecești în 1954. Prin această căsătorie a renunțat la pretențiile la tronul Greciei și s-a convertit de la ortodoxism la religia romano-catolică. Transliterarea latină a numelui ei grecesc (Σοφία), „Sofia”, a fost atunci modificată în varianta spaniolă „Sofía”.

Sofía și Juan Carlos au trei copii și opt nepoți:

• Elena (Ducesă de Lugo), n. 1963, a fost căsătorită cu Jaime de Marichalar și au doi copii: Felipe Juan Froilán și Victoria Federica
• Cristina, n. 1965, este căsătorită cu Iñaki Undangarín și au patru copii: Juan, Pablo, Miguel și Irene
• Felipe, n. 1968, actualul rege al Spaniei. Este căsătorit cu Letizia Ortiz și au doi copii: infanta Leonor și infanta Sofía.

La 19 iulie 1969, Francisco Franco l-a desemnat ca succesor al său pe Juan Carlos. Acesta a fost proclamat rege al Spaniei la 22 noiembrie 1975, după moartea lui Franco.

De-a lungul domniei soțului ei, regina Sofía l-a însoțit în vizite oficiale și la diferite evenimente, însă a avut de asemenea activități pe cont propriu. Este președinte executiv al Fundației Regina Sofía, înființare în 1977, și care activează în domenii precum imigrația, educația, asistența socială și protecția mediului. De asemenea este președinte de onoare al Consiliului Regal pentru îngrijirea și educația persoanelor cu handicap din Spania, precum și al Fundației spaniole pentru ajutorarea dependenților de droguri. S-a implicat în mod deosebit în programele împotriva dependenței de droguri, participând la numeroase conferințe pe această temă, atât în ​​Spania, cât și în străinătate. De asemenea, s-a implicat în programe de dezvoltare a zonelor rurale, fiind în special interesată de situația femeilor și a copiilor.

A participat de mai multe ori la reuniunile grupului Bilderberg.

Mai multe muzee, centre de expoziții, școli de muzică și spitale din Spania îi poartă numele.

Regina Sofía reprezintă adesea familia regală spaniolă la nunți regale europene, cele mai recente fiind nunta Prințesei Moștenitoare Victoria a Suediei cu Daniel Westling în 2010 și nunta Prințului William, Duce de Cambridge cu Kate Middleton din 2011.

Pasionată de sport, regina a participat la finala masculină de tenis de câmp de la Wimbledon din 2010, câștigată de spaniolul Rafael Nadal; de asemenea, a participat la Cupa Mondială FIFA 2010 unde echipa Spaniei a primit trofeul de campioană mondială.

La 19 iunie 2014, regele Juan Carlos a abdicat, pe tronul Spaniei urcând fiul lui și al Sofíei, regele Felipe al VI-lea și soția acestuia, regina Letizia. Cu toate acestea, după abdicare, Juan Carlos și Sofía și-au păstrat titlul onorific de rege, respectiv regină, potrivit unui decret regal în acest sens, emis la 13 iunie 2014

Sofía

Regină a Spaniei

Părinți Paul I al Greciei Frederica de Hanovra  Frați și surori Constantin al II-lea al Greciei Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei  Căsătorită cu Juan Carlos I al Spaniei Copii Infanta Elena Infanta Cristina Felipe al VI-lea al Spaniei

·         1938 - S-a nascut David (“Jay”) Black, vocalist american (Jay & The Americans).
* 1939: Titi Cioacă (n. 2 noiembrie 1939, Turnu Măgurele, România – d. 10 februarie 2017, București, România) a fost un medic veterinar și senator român în legislatura 1990-1992, ales în județul Teleorman pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, senatorul Titi Cioacă a fost membru în grupurile de prietenie cu Statul Israel, Republica Argentina, Republica Elenă, Republica Italiană și Australia.

* 1940: Gheorghe Gruia Marinescu (n. 2 octombrie 1940, București - d. 9 decembrie 2015, Mexico City) a fost un handbalist român, care a făcut parte din lotul echipei naționale de handbal a României. Gruia a fost campion mondial în 1964, în Cehoslovacia, și în 1970, în Franța, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la München, din 1972, și campion european cu Steaua, în 1968. A fost de opt ori campion al României cu Steaua, în anii 1963, 1967, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972 și 1973.

Gruia a fost unul dintre handbaliștii care nu au trecut prin filiera clasică de selecție, juniori – tineret – seniori. A fost selecționat după ce a fost văzut întâmplător jucând volei la echipa Steaua București. După trei luni de instruire intensivă a debutat în Divizia A și, după un tur de campionat, a fost cooptat direct în lotul național de seniori. În 1978, el a plecat în Mexic, contribuind semnificativ la dezvoltarea handbalului din această țară. În anul 1992, a fost numit de către IHF drept „cel mai bun handbalist al tuturor timpurilor”.^[1]

A decedat la 9 decembrie 2015, în Ciudad de México, în urma unui atac de cord.^[2] Federația Română de Handbal a decis ca, printr-o ceremonie specială din ianuarie 2016, să retragă definitiv din naționala României tricoul cu numărul 10 purtat de handbalist

Gheorghe Gruia

·         1941 - S-a nascut Bruce Welch, chitarist, vocalist si compozitor britanic (The Shadows).
* 1941: Agostino Capozzi (n. 2 noiembrie 1941 în Melito di Napoli, Napoli, Italia), cunoscut simplu ca Mario Trevi, este un cântăreț, actor și cantautor italian. Este considerat unul dintre ultimii cântăreți napolitani clasici în activitate.

Mario Trevi

Mario Trevi

·         1942: S-a nascut Stefanie Powers, actrita americanca. 

·         1944: Keith Emerson, muzician și textier american (Emerson, Lake & Palmer)

·         1945 - S-a nascut John David Souther, chitarist, vocalist si compozitor american.
* 1946: Petre Lupu (n. 2 noiembrie 1946, Mogoșești, județul Iași), cunoscut și după autonimul franțuzesc Pierre Lupu,^[1] este un actor de teatru, film și voice-over român. Este unul dintre fondatorii Sindicatului Artiștilor și Tehnicienilor din Teatrul Bulandra, precum și membru al UNITER din 1990

De când a fost tânăr licean, Petre Lupu a cochetat cu arta. În paralel cu liceul a urmat și cursurile Școlii Populare de Arte din Iași la secțiile Pictură și Regie de teatru.^[2] În anii 1964 și 1965 a urmat cursurile Facultății de Arte Plastice din Iași. În toamna anului 1965 ajunge în București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică.^[3] Este admis la examen și după patru ani de studii absolvă secția Actorie, promoția 1969. A fost student la clasa profesorului universitar Ion Finteșteanu, asistent universitar fiind Sanda Manu.

Între anii 1969 și 1972 a fost angajat ca actor la Teatrul Dramatic din Constanța.^[2] Următoarea etapă ca actor l-a dus pe Petre Lupu între anii 1972 și 1975 la Sibiu, în cadrul Teatrului de Stat. Din 1975 și până în prezent este actor la Teatrul Bulandra din București.^[1] A mai avut colaborări cu Teatrul Țăndărică (teatru pentru copii) și cu Teatrul de Televiziune la TVR.^[2]

A îmbinat aparițiile pe scenă cu roluri în filme cum ar fi: Nea Mărin miliardar, A doua cădere a Constantinopolului, Trenul vieții, Divorț... din dragoste și altele. În ultimii ani, Petre Lupu a dublat în română producții americane și străine de animație și nu numai, notabile fiind serialele Phineas și Ferb, Să-nceapă aventura și Violetta, precum și filmele Ratatouille, Madagascar 3: Fugăriți prin Europa și Paddington.

Teatru

• „Puricele în ureche” de Georges Feydeau, regia Emil Mandric (1969)
• „Leonce și Lena” de Georg Büchner, regia Liviu Ciulei(1970)
• „Titanic vals” de Tudor Mușatescu, regia Toma Caragiu(1975)
• „Ferma” de David Storey, regia Sanda Manu (1975)
• „Pelicanul” de August Strindberg, regia Ioan Taub (1976)
• „Casa cea nouă”, regia Valeriu Moisescu (1976)
• „Răceala” de Marin Sorescu, regia Dan Micu (1976)
• „Pescărușul” de Anton Cehov, regia Liviu Ciulei (1977)
• „Tineri căsătoriți caută cameră” de Mihail Roscin, regia Petre Popescu (1977)
• „Anecdote provinciale” de Alexandr Vampilov, regia Valeriu Moisescu (1977)
• „Articolul 214” de Ion Luca Caragiale, regia Dan Micu (1979)
• „Porunca a șaptea” de Dario Fo, regia Gelu Colceag(1993)
• „Victor sau copiii la putere” de Roger Vitrac, regia Gelu Colceag (1994)
• „Vizita bătrânei doamne” de Friedrich Dürrenmatt, regia Felix Alexa (1994)
• „Casa evantai” de Marin Sorescu, regia Theodor-Cristian Popescu (1995)
• „Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu (1996)
• „Vânzătorii gloriei” de Marcel Pagnol, regia Eli Malka (1996)
• „Totul în grădină” de Edward Albee, regia Tudor Mărăscu(1997)
• „Trandafirii roșii” de Zaharia Bârsan, regia Vlad Massaci (1998)
• „Tacâmuri de pui” de György Spiró, regia Gelu Colceag(1998)
• „Mutter Courage și copiii ei” de Bertolt Brecht, regia Cătălina Buzoianu (1999)
• „Fantomele din Canterville” de Oscar Wilde, regia Ilinca Stihi (2014)^[7]

Dublaj

• Phineas și Ferb (2007–2015) - Heinz Doofenshmirtz
• Prințesa și Broscoiul (2009) – Reggie
• Să-nceapă aventura (2010–2015) - Împăratul gheții
• Lego Ninjago: Maeștrii Spinjitzu (2011–prezent)
• Winnie de pluș (2011) – bufniță
• Violetta (2012–prezent)
• Ralph Strică-Tot (2012) – Regele Bomboană
• Aventurile lui Sammy 2 (2012) – Bog Boss/Costello
• Madagascar 3: Fugăriți prin Europa (2012) – soldat
• Khumba (2013) – Phango
• Cum să evadezi de pe Pământ (2013) – Doc
• Sunt un mic ticălos 2 (2013) – Eduardo/El Macho
• Clopoțica și Zâna Pirat (2014) – Oppenheimer
• Pinguinii din Madagascar (2014) – soldat
• Boxtroli (2014) – Pungașul/Fru Fru
• Avioane: Echipa de intervenții (2014) – voci adiționale
• Annie (2014) – chelner
• Paddington (2014) – domnul Curry
• SpongeBob: Aventuri pe uscat (2015) – Squidward^[8]
• Acasă (2015) – Smek
• Fură steagul, salvează Luna (2015) – Frank
• Soy Luna (2016–prezent)
• Angry Birds – Filmul (2016) – Edward^[9]
• Norm de la Polul Nord (2016) – bunicul
• Să-nceapă Aventura-împăratul Gheții
• Fetițele Powerpuff-Primarul
• Tom și Jerry-Tom,Spike,Butch,Narator,Clint Clobber,Unchiul Pecos
• Ed,Edd și Eddy-Johnny (în filmul Ed,Edd și Eddy - Marele Show)

Filme

An	Film	Țară	Rol
1977	Tufă de Veneția	România
1978	Expresul de Buftea	România	Tânăr
1979	Nea Mărin miliardar[4]	România	Mitch
1980	Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii	România
1981	Semnul șarpelui	România
	Fata morgana	România
1991	Divorț... din dragoste	România
1992	Capul de rățoi	România
1994	Începutul adevărului	România
	A doua cădere a Constantinopolului	România
1997	Scrisorile prietenului	România
1998	Trenul vieții[5]	Franța      Belgia      Olanda      Israel      România	Ben
1999	Le record[6]	Franța
2002	Țăcăniții	Franța      Belgia      România
2006	Prețul iubirii	România	Ștefan
2008	Restul e tăcere	România	Pacient
2010	La bani, la cap, la oase

·    1946: Nicolae Mohanu (n. 2 noiembrie 1946) este un senator român, ales în 2012.
*     1946: Alan Jones^[1] (născut pe 2 noiembrie 1946) a fost un pilot australian de Formula 1. El a fost primul pilot care a câștigat Campionatul Mondial de Formula 1 cu echipa Williams, devenind campion mondial în 1980 și al doilea australian care a făcut acest lucru după triplul campion mondial Jack Brabham.

·         1946: Giuseppe Sinopoli, dirijor, compozitor, medic, arheolog italian

·         1946 - S-a nascut Les “Chip” Hawkes, basist britanic (Tremeloes). 

·         1947: Dave Pegg, muzician (basist) britanic

·         1949: Lois McMaster Bujold (n. 2 noiembrie 1949, Columbus, Ohio, SUA) este o scriitoare americană de science-fiction și fantasy. Bujold este unul dintre scriitorii cei mai apreciați în domeniul ei, câștigând premiul Hugo pentru "Cel mai bun roman" de patru ori. Nuvela sa "The Mountains of Mourning" a câștigat atât Premiul Hugo cât și Premiul Nebula. În genul fantastic, Blestemul Chalionului a câștigat premiul Mythopoeic în 2002, categoria literatură pentru adulți, și a fost nominalizat la premiul World Fantasy, iar continuarea sa, Paladinul sufletelor, a fost recompensată cu premiul Hugo și premiul Nebula. În anul 2011 i-a fost decernat premiul Skylark.

Bujold este fiica lui Robert Charles McMaster^[2][3] și atribuie stârnirea interesului pentru science fiction, precum și unele aspecte ale Sagăi Vorkosigan, influenței lui. El a fost editor^[4] la Nondestructive Testing Handbook,^[5] cunoscută mai mult sub numele McMaster on Materials.

Bujold scrie că experiența creșterii alături de un tată faimos este reflectată în experiențele personajelor sale Miles și Fiametta, care cresc în umbra unui "om celebru". Observând că tendința apare la ambele genuri, ea se întreabă de ce se folosește mereu titulatura "sindromul fiului omului celebru" și niciodată aceea de "sindromul fiicei omului celebru".^[6]

Fratele ei este, la fel ca tatăl lor, inginer, ajutând-o cu detalii tehnice la scrierea cărții Falling Free. În prezent, Bujold trăiește în Minnesota,^[7] are doi copii și este divorțată

Lois McMaster Bujold

·         1949: Frankie Miller, vocalist, chitarist și compozitor britanic

·         1955: Răzvan Ionescu, actor român de teatru și film

* 1955: Valentin Emil Mușat (n. 2 noiembrie 1955 în Vălenii de Munte) este un scriitor român contemporan.

A absolvit în 1974 Colegiul Național ,,Nicolae Iorga" din Vălenii de Munte și în 1982 Facultatea de Limba și Literatura Română (română-franceză) a Universității București. A debutat în 1969 în revista ecoul a Colegiul Național ,,Nicolae Iorga" editată de scriitorii Valeriu Sârbu și Miron Radu Paraschivescu. A participat între 1970-1973 la taberele naționale de creație literară și de artă plastică de la Gâlma ,Păușa și Costinești coordonate deTudor Opriș fiind inclus în antologiile Excelsior. A publicat în Preludiu,Amfiteatru,Luceafărul,Limba și literatura română,Orizont,Cronica,Litere,Caiete critice,Flacăra,Tribuna învățământului,Gazeta de Transilvania,al cincilea anotimp,Revista nouă,Adevărul literar și artistic,Ararat ș.a.

A  fost membru al Cenaclului ,,Junimea" al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București și al Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu. Destinul cultural i-a fost marcat de colaborarea cu profesorii și scriitorii Valeriu Sârbu , Ovid S.Crohmălniceanu , Mircea Martin ,Silviu Angelescu  , Petre Nicolau ,Mircea Nedelciu ,Viorel Știrbu,Dumitru Radu Popescu.

Redactor-șef al revistei literare accent apărută la Vălenii de Munte din inițiativa scriitorului Valeriu Sârbu sub egida Uniunii Scriitorilor din România (1998).

A fost laureat al primei ediții a Festivalului de poezie și muzică folk ,,Miron Radu Paraschivescu" (1976) și a obținut premii literare la Festivalul  ,, Moștenirea Văcăreștilor" de la Târgoviște (1970-1974)

Din 1982 este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național ,,Nicolae Iorga" din Vălenii de Munte. I s-a acordat Diploma ,,Gheorghe Lazăr" și Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de ofițer .

Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România .

În 2015 susține teza de doctorat Imaginile mito-poetice și funcția lor ordonatoare în cultura orală tradițională română coordonată de prof.univ.dr.Silviu Angelescu în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor ,,Constantin Brăiloiu" al Academiei Române.

Opera

Poezii

1. poet de formula unu, Editura „Viitorul Românesc”,București,1998,postfață de Mircea Martin

2. în căutarea titlului pierdut, Editura „Viitorul Românesc” ,București,2004,prefață de Dumitru Radu Popescu

3. anatomia singurătății, Editura „Premier”,Ploiești,2007

4. taxe , impozite,vămi, Editura Verus ,București , 2010

Studii de etnologie și folclor

1. Lumea de dincolo, Editura Total Publishing, București, 2018, prefață de Silviu Angelescu

Colaborări, volume colective

1. Parodie/negation et/ou continuite´: Tristan Tzara et…Gustave Flaubert,în EURESIS,1-2, L´ Avant-garde roumaine et son contexte europeen ,Edition UNIVERS,Bucarest ,1994

2. Une styloscopie de la prose de Mircea Nedelciu, în EURESIS,1-2,Le postmodernisme dans la culture roumaine,Edition UNIVERS ,Bucarest ,1995 „ 3. Sexualitatea în literatură, în Sexualitatea umană și sănătatea ,Editura Tehnică,2000, București ` 4. C.Negruzzi,Mateiu I. Caragiale , în Prozatori români, Editura Novelnet,Ploiești,2004

5. Eugen Simion 80 ,Editura Tracus Arte ,București,2013

6.Monografia Colegiului Național,, Nicolae Iorga"Vălenii de Munte,Editura Verus,București,2010

7.Doctus cum  libro ,în Petre Gheorghe Bârlea,Liber Amicorum,Editura Bibliotheca,Târgoviște,2018,p.101 și Ecartul imaginal în același volum,p.227

Studii și articole(selectiv)

1.Aspecte ale geneticii textuale în comediile lui I.L.Caragiale,în al cincilea anotimp , Oradea,1998           

2.Drumul și oglinda.Motive lirice în poezia lui Blaga , în Adevărul literar și artistic, 23mai 2000

3.Palimpsestul identității, în Adevărul literar și artistic ,9 ianuarie 2001

4.Un debut liric cu implicații epice , în Gazeta de Transilvania , 8 ianuarie 2006

5.Un poet pentru al nouălea cer, în Cronica , februarie 2006

6.O antologie a literaturii vălenare, în Vălenii (numerele din 2007-2008)

7.Fiziologia editorului , în accent ,nr.III,1999

8. Cauza oricărui ecou , în Caiete critice ,nr.9/2011

9.O carte ce trebuie continuată: Lucian Avramescu -,,Despre singuratate"  ,A.M.Press ,23 iunie 2018 și în Ziarul Prahova, 25 iunie 2018

* 1955: Koji Tanaka (n. 2 noiembrie 1955) este un fost fotbalist japonez.

* 1959: Panagiotis (Notis) Sfakianakis (Greacă: Νότης Σφακιανάκης; născut pe 2 noiembrie 1959) este un cântăreț grec ale cărui cântece aparțin genului Laïkó^[A] (română muzică folk urbană), fiind unul dintre cei mai de succes cântăreți – din Grecia și Cipru – din toate timpurile^[1]. Melodia sa de referință - "Vulturul" (greacă O αετος)^[B] - este unul dintre cele mai populare cântece din istoria muzicii grecești

S-a născut în orașul Heraklion din insula Creta, dintr-un tată cretan și o mamă din Asia Mică. A avut doi frați: George și Pollyanna (primul decedat de cancer). La vârsta de șapte ani, s-a mutat împreună cu mama lui în insula Kos.^[3] Pasionat de muzică, în jurul vârstei de 20 de ani a devenit disk jokey, practicând pentru a se întreține diverse alte meserii: electrician, instalator, chelner, muncitor necalificat.^[2]

În 1985 a avut prima tentativă de a cânta sub forma unei trupe care prelua hiturile în limba engleză ale momentului, proiect pe care pe fondul insuccesului l-a abandonat. Un an mai târziu − revenit în Creta ca și cântăreț solo – a avut ocazia de a lua contact și de a-și asuma dezideratele profesiei de muzician.^[2] Între 1986 și 1990 a încearcat diverse expediente, ajungând să cânte un timp în deschiderea altor concerte.^[3] În 1991 l-a întâlnit pe Costas Bourmas, manager al filialei grecești a Sony Music Entertainment, cel care avea să-l lanseze în carieră. Cu Sony a înregistrat primul său album [Prima dată]„Πρώτη φορά”^[3] , care a și ajuns între primele 10 locuri

Notis Sfakianakis Νότης Σφακιανάκης

* 1960: Pornsak Songsaeng (în thailandeză พรศักดิ์ ส่องแสง, n. 2 noiembrie 1960, Provincia Khon Kaen, Thailanda) este un actor și cântăreț thailandez.

·         1961: S-a nascut K.L. Lang, cantareata canadiana. 
* 1962: Derzsi Ákos (n. 2 noiembrie 1962) este un senator român, ales în 2016.

·         1962: Ron McGovney, primul basist a trupei Metallica
* 1963: Borut Pahor (n. 2 noiembrie 1963) este un politician sloven, președinte actual al Sloveniei, începând cu decembrie 2012, fost prim-ministru al Sloveniei între 2008 și 2012, ex-membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Sloveniei.
* 1964: Daniel Gherasim (n. 2 noiembrie 1964,^[1] București, Republica Populară Română) este un fotbalist român care a jucat pentru FC Steaua București pe postul de portar.

·         1965: Shah Rukh Khan (n. 2 noiembrie 1965) este un actor, producător de film, prezentator de televiziune și cântăreț din India. A primit numeroase premii: Filmfare Award for Best Actor, Screen Awards, IIFA Award for Best Actor, Zee Cine Award for Best Actor – Male, Zee Cine Award – Critics' Choice Best Actor, Bollywood Movie Award – Best Actor, Bollywood Movie Award – Most Sensational Actor, GIFA Best Actor Award, GIFA Most Searched Male Actor on Internet, Apsara Award for Best Actor in a Leading Role, The Global Indian Film and TV Honours, Indian Telly Awards, Airtel Super Star Awards, MTV Youth Icon of the Year, Officier des Arts et des Lettres‎, Padma Shri, Legiunea de Onoare în grad de cavaler, Filmfare Awards.

Shah Rukh Khan

Căsătorit cu Gauri Khan[*] (din 25 octombrie 1991)  Număr de copii 3  Copii Aryan Khan[*] Suhana Khan[*] Abram Khan[*]

·         1966: David Larry Schwimmer este un actor american nominalizat la premiile Emmy. S-a născut la 2 noiembrie 1966 în Astoria, New York și este cel mai bine cunoscut pentru rolul lui Ross Geller în sitcom-ul Friends (Prietenii tăi) (1994 - 2004).

Filmografie

• 1984 - Ghost Busters
• 1989 - A Deadly Silence
• 1991 - Flight of the Intruder
• 1992 - Crossing the Bridge
• 1992 - The Wonder Years (serial)
• 1993 - The Waiter
• 1993 - The Pitch
• 1993 - NYPD Blue (serial)
• 1993 - Twenty Bucks
• 1994 - Wolf
• 1994 - 2000 -- Friends (serial)
• 1994 - Monty (serial)
• 1995 - The Party Favor
• 1996 - The Pallbearer
• 1997 - Breast Men
• 1998 - The Thin Pink Line
• 1998 - Kissing a Fool
• 1998 - Since You've Been Gone
• 1998 - Six Days Seven Nights
• 1998 - Apt Pupil
• 1998 - All the Rage
• 2000 - Love & Sex
• 2000 - Picking Up the Pieces
• 2001 - Band of Brothers (mini-serial)
• 2001 - Hotel
• 2001 - Uprising
• 2005 - Duane Hopwood
• 2005 - Madagascar (voce)
• 2005 - Curb Your Enthusiasm
• 2006 - Big Nothing
• 2007 - Run, Fat Boy, Run
• 2007 - Ratatouille (voce)
• 2008 - Madagascar 2 (voce)

Ross Geller

Căsătorit cu Zoë Buckman[*] (2010–2017)[1]  Număr de copii 1

* 1967: Viorel Ion (n. 2 noiembrie 1967, Mărăcineni, județul Buzău, România) este un fost fotbalist român, cunoscut în special pentru perioada petrecută la FC Steaua București, Oțelul Galați și VfL Bochum și devenit antrenor încă din timpul finalului carierei sale de jucător. Ca antrenor, s-a remarcat la clubul său de origine, FC Gloria Buzău, pe care l-a dus între 2005 și 2008 din liga a III-a până în primul eșalon. A fost ultimul antrenor al acestei echipe înaintea desființării, ei, cu această ocazie el fiind suspendat doi ani pentru participarea la aranjarea de meciuri pentru mafia pariurilor.^[1]

Activează și în viața politică locală, fiind ales consilier local al municipiului Buzău din partea Partidului Social Românesc (PSRo).

* 1968: Sabin Gherman (n. 2 noiembrie 1968, Zau de Câmpie, județul Mureș) este un jurnalist și publicist român, autorul cunoscutului și controversatului manifest "M-am săturat de România".

Sabin Gherman s-a născut la data de 22 noiembrie 1968, în satul Zau de Câmpie, județul Mureș. A absolvit cursurile Facultății de Litere, secția română-franceză a Universității din Craiova. În perioada 1992-1999 a lucrat ca redactor, apoi realizator la TVR Cluj.

A publicat două volume de versuri, Phaluscriptum (1991) și Bă Ghermane (1993). În anul 1998 a publicat articolul M-am săturat de România în cotidianul "Monitorul de Cluj", eseu asimilat mai apoi ca manifest al Fundației ProTransilvania. Între anii 1999-2000 conferențiază la diferite universități din Viena și Budapesta.

În mai 2000, devine fondator și președinte al Ligii Transilvania-Banat. În prezent, este jurnalist liber profesionist și este mandatat din partea Alianței Libere Europene ca raportor pentru România.

A candidat la alegerile din 6 iunie 2004 pentru funcția de primar al municipiului Cluj-Napoca, ca reprezentant al Partidului Creștin Democrat, obținând un număr de 652 voturi, adică 0,43% din voturile exprimate.

Cărți publicate

• Phalus scriptum (București, 1991);
• Bă Ghermane (Cluj, 1993);
• M-am săturat de România (Monitorul de Cluj, 1998).

·         1968: Jaume Balagueró, regizor, scenarist american
* 1973: Hubert Petru Ștefan Thuma (n. 2 noembrie 1973) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL Ilfov.

Pe 14 octombrie 2014, Hubert Petru Ștefan Thuma și fostul șef al Parchetului Sectorului 4 București, Mihai Betelie, au fost condamnați de instanța supremă la șase luni de închisoare cu suspendare, pentru fapte de corupție, decizia fiind definitivă

* 1973: Daniel Usvat (n. 2 noiembrie 1973, Oradea) este un fost jucător român de fotbal a activat pe postul de mijlocaș.

·         1974: Cornell Iral Haynes, Jr. (2 noiembrie 1974, Austin SUA) cunoscut sub numele de scenă Nelly, este un rapper din St. Louis, Missouri, care a avut succes începând cu anul 2000, când a semnat cu Universal Records. A apărut alături de grupul St. Lunatics încă din 1996. Este unul dintre cei mai bine vânduți rapperi din toate timpurile, având peste patruzeci de milioane de discuri vândute.A fost de trei ori pe locul I în topurile din Marea Britanie (patru incluzând contribuția sa pe piesa lui Notorious B.I.G. , Nasty Girl), a avut 3 single-uri pe locul I în topul U.S. Billboard Hot 100 și a câștigat trei premii Grammy. În trecut obișnuia să poarte un plasture lipit pe obraz în semn de protest față de faptul că fratele său era în închisoare.

Nelly

* 1975: Stéphane Sarrazin, (născut la data de 2 noimebrie 1975, în Barjac, Gard, Franța) este un pilot de curse care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 în sezonul 1999.
* 1979: Marián Čišovský (n. 2 noiembrie 1979 în Humenné) este un fotbalist slovac, care joacă pentru FC Viktoria Plzeň.

* 1979: Tomáš Zdechovský (n. 2 noiembrie 1979, Havlíčkův Brod, Cehia) este un om politic, scriitor și manager ceh. Este membru al Parlamentului European din 2014.

* 1980: Diego Alfredo Lugano Moreno (n. 2 noiembrie 1980 în Canelones) este un fotbalist uruguayan care joacă în Spania pentru echipa São Paulo și este căpitanul Echipei naționale de fotbal din Uruguay.A mai jucat pentru Plaza Colonia,São Paulo și Fenerbahçe.El este,de asemenea, căpitanul echipei naționale de fotbal uruguayene,și a fost selectat cel mai bun căpitan al Cupei Mondiale FIFA 2O10.

* 1981: Monica Iozzi de Castro^[1] (n. 2 noiembrie 1981, Ribeirão Preto) este o actriță și reporteriță braziliană

Monica Iozzi

* 1982: Charles-Hubert Itandje (n. 2 noiembrie 1982) este un fotbalist francez care joacă pentru clubul grec PAOK Salonic.

·         1983: Silviu Izvoranu, fotbalist român
* 1984: Alexandra Carmen Lăncrănjan (n. 2 noiembrie 1984^[1]) este o procuroare a Direcției Naționale Anticorupție (DNA), membru al Asociației Liderjust, formator la Institutul Național al Magistraturii și Expert Național (drepturile omului) la Instititutul Național al Magistraturii
* 1986: Pablo Estifer Armero (n. 2 noiembrie 1986) este un fotbalist columbian care evoluează la clubul Esporte Clube Bahia și la echipa națională de fotbal a Columbiei.

* 1986: Hannah Maud Hart (n. 2 noiembrie 1986), câteodată poreclită Harto, este o personalitate pe internet, comediană, autoare și actriță americană. Este cunoscută pentru apariția ei în My Drunk Kitchen, un serial săptămânal pe YouTube în care gătește ceva în timp ce este beată. Pe lângă canalul ei principal, ea mai deține un al doilea canal, în care vorbește despre viață în general și își spune opinia în legătură cu diferite subiecte. Ea a coregizat și a jucat în filmul de comedie independent Camp Takota, apărut în 2014. A scris o parodie a unei cărți de bucate care a fost un New York Times bestseller pentru 5 săptămâni în 2014.

Hannah Hart

Hannah Hart la VidCon în 2014, în Anaheim, California

* 1989: Stevan Jovetić (chirilic: Cтeвaн Joвeтић, IPA: [stɛ̂ʋaːn jɔ̂ʋɛtitɕ]; n. 2 noiembrie 1989) este un fotbalist muntenegrean care evoluează la clubul AS Monaco și la echipa națională de fotbal a Muntenegrului.

* 1989: Victor Machín Pérez (Las Palmas de Gran Canaria, Spania, n. 2 noiembrie 1989), cunoscut sub numele de Vitolo, este un fotbalist spaniol care joacă pentru FC Sevilla, în Prima Divizie din Spania, pe postul de mijlocaș ofensiv sau extremă, de obicei, pe partea stângă.

·         1990: Kendall Francis Schmidt (n. 2 noiembrie 1990^[1]) este un actor american, cântăreț și compozitor. El l-a jucat pe Kendall Knight în Big Time Rush, a participat la o trupă cu același nume, și a avut mici roluri în emisiuni TV cum ar fi ER, Without a Trace, Phil of the Future, Ghost Whisperer, Gilmore Girls, și Frasier.^[2] Primul single al lui Schmidt cu Heffron Drive, "Parallel," a fost lansat în Martie 2014,prin intermediul propriei sale case de discuri TOLBooth Records.

Kendall Schmidt

Kendall Schmidt în 2013.

* 1990: Abeiku Quansah (n. 2 noiembrie 1990, Kumasi, Ghana) este un fotbalist aflat sub contract cu OGC Nice.
* 1991: Dina Eduardovna Galiakbarova (în rusă Дина Эдуардовна Галиакбарова; n. 2 noiembrie 1991, Bișkek, Kârgâzstan) este o scrimeră rusă specializată pe sabie, triplă campioană mondială pe echipe (în 2010, 2011 și 2012) și dublă campioană pe echipe (în 2012 și 2014).