MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 8 OCTOMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 705: A murit califul arab musulman Abd al-Malik ibn Marwan (646 – 705) al cincilea calif din Dinastia Omeiazilor. A fost fiul califului Marwan I si a efectuat reforme menite sa arabizeze imperiul, a introdus araba ca limbă administrativă în cancelarii, în locul elenei şi al persanei medii, a bătut monede proprii, care le- au înlocuit pe cele bizantine şi sasanide, a efectuat reforme fiscale şi financiare. In timpul domniei sale s-a confruntat cu mai multe răscoale pe cuprinsul califatului. S-a înconjurat cu oameni de litere, şi a dispus construcţia unor clădiri remarcabile mai ales la Ierusalim. În anii 687-691 au fost înălţate pe Muntele Templului din Ierusalim sanctuarul musulman Haram ash Sharif, cuprinzând Domul sau Cupola Stancii şi Moscheea Al Aksa, pe locul unei bazilici creştine şi în aria locului in care se aflasera Primul şi celui de-al Doilea Templu evreiesc din Ierusalim.
· 1207: Moare ucis de cumani in timpul asedierii Salonicului, Ioniţă Caloianu, ţar (1197–1204) şi rege al statului româno–bulgar, din dinastia Asăneştilor. Caloian a asediat în două rânduri, însă de fiecare dată a eșuat în încercarea de ocupare a orașului, ca urmare fie a retragerii cavaleriei cumane, fie a contraofensivei hotărâte a împăratului de Constantinopol, Henric I. În 12o7, el a încheiat o alianță antilatină cu Theodor I Laskaris, conducătorul Imperiului Bizantin de Niceea. Pe parcursul aceluiași an, trupe ale lui Ioniță l-au atras într-o ambuscadă pe regele cruciat al Salonicului, Bonifaciu de Montferrat, care și-a pierdut viața (4 septembrie 1207). Căutând să profite de pe urma acestui eveniment, Caloian s-a îndreptat cu toate forțele sale către Salonic și a început asediul, însă a fost asasinat de către unul dintre comandanții cumani din armată, Monastăr, la începutul lunii octombrie.
· 1317: A murit impăratul Fushimi din Japonia; (n. 1265).
· 1436: Jacqueline (neerlandeză Jacoba van Beieren; franceză Jacqueline de Bavière; 16 august 1401 – 8 octombrie 1436) a fost Ducesă de Bavaria-Straubing, Contesă de Olanda și Zeelanda și Contesă de Hainaut din 1417 până în 1433. De asemenea, a fost Delfină a Franței pentru o scurtă perioadă între 1415 și 1417 și Ducesă de Gloucester în anii 1420, dacă mariajul ei cu Humphrey, Duce de Gloucester, este acceptat ca valid.
* 1606: Contele Ioan al VI-lea de Nassau-Dillenburg (22 noiembrie 1536 – 8 octombrie 1606) a fost un conte de Nassau în Dillenburg. Printre alte nume pe care le-a purtat au fost Jan al VI-lea sau Jan de Oude („Ioan cel Bătrân”, pentru a-l distinge de al doilea fiu al său, „Ioan cel Mijlociu”, și de nepotul său, „Ioan cel Tânăr”).
* 1656: Johann Georg I (5 martie 1585 – 8 octombrie 1656) a fost Elector de Saxonia din 1611 până în 1656.
Jacqueline a fost ultimul conducător Wittelsbach de Hainaut și Olanda. După decesul ei, domeniile ei au trecut drept moștenire lui Filip cel Bun, Duce de Burgundia.
Născută la castelul Le Quesnoy în comitatul Hainaut, Jacqueline, încă de la naștere a fost numită "de Olanda", inducând astfel că ea era moștenitoarea domeniilor tatălui ei. A fost singura fiică a lui Wilhelm al II-lea, Duce de Bavaria (cunoscut de asemenea drept Wilhelm al VI-lea, Conte de Olanda) din căsătoria lui cu Margareta de Burgundia. La vârsta de numai 22 de luni și din nou la vârsta de cinci ani, Jacqueline a fost logodită cu Jean, Duce de Touraine, al patrulea fiu al regelui Carol al VI-lea al Franței și al reginei Isabeau de Bavaria. Ambii copii au fost crescuți la castelul Le Quesnoy, locul de naștere al Jacquelinei. Băiatul a fost dat în tutela socrului său, din moment ce era de așteptat că va deveni conducător al comitatului Hainaut.[2] La 22 aprilie 1411 Papa i-a acordat dispensa pentru căsătorie, și la 6 august 1415, când Jacqueline avea 14 ani, ea și Jean s-au căsătorit la Haga.[3]
La 15 decembrie 1415, fratele mai mare al lui Jean, Delfinul Franței, a murit iar Jean a devenit noul Delfin și moștenitor al tronului Franței. Însă Jean a murit la 4 aprilie 1417. Două luni mai târziu, la 31 mai, Jacqueline și-a pierdut și tatăl.
După decesul tatălui ei, Jacqueline a devenit suverană în Olanda, Zeelanda și Hainaut. Totuși, unchiul ei, Johann al III-lea, duce de Bavaria-Straubing și episcop de Liège, a pretins de asemenea drepturi de moștenire asupra Olandei și Zeelandei.
Poziția Jacqueline era prea slabă și, prin urmare, ea s-a recăsătorit. În 1418, unchiul și tutorele ei, Ioan fără Frică, Duce de Burgundia, a aranjat o căsătorie cu vărul ei, Johann al IV-lea, Duce de Brabant. Johann s-a dovedit a fi un lider politic slab și în 1420 i-a dat lui Johann al III-lea custodia deplină asupra Olandei și Zeelandei timp de 12 ani.[4] După această pierdere din moștenire ei, Jacqueline și aliații săi au decis să dizolve căsătoria. Ei au susținut că nu a fost valabilă deoarece soții erau rude apropiate iar Jacqueline a plecat în secret în Anglia la invitația regelui Henric al V-lea.[5] A fost oaspete de onoare la curtea Angliei, și atunci când s-a născut viitorul Henric al VI-lea, Jacqueline a fost unul din nașii lui.[6]
,_gravin_van_Holland_en_Zeeland.jpg)
După moartea neașteptată a lui Henric al V-lea în 1422 Jacqueline a obținut un divorț dubios de Johann de Brabant valid în Anglia, lucru care i-a permis să se căsătorească cu Humphrey, Duce de Gloucester.[7]
Jacqueline a sperat că Humphrey îi va recupera domeniile, el fiind regent în Anglia, însă Humphrey era foarte ocupat cu treburile de stat. Humphrey a venit în Hainaut, unde a fost recunoscut drept conte legitim, dar a trebuit să plece înainte de a putea face ceva în legătură cu Olanda și Zeelanda, care au negat drepturile sale. El a trebuit să se întoarcă în Anglia, lăsând-o pe Jacqueline în Hainaut. Acesta a trebuit să se predea în 1425 și a fost închisă la Gent.
Situația ei s-a schimbat când unchiul ei Johann al III-lea de Bavaria a murit la 6 ianuarie 1425, victimă a otrăvirii. Jacqueline a evadat din închisoare deghizată în haine bărbătești și a fugit la Schoonhoven și mai târziu la Gouda, unde a stat cu liderii fracțiunii Hook. Acum își disputa moștenirea cu fostul ei soț, Johann de Brabant. În acest sens, Humphrey a intervenit, deși cu forță limitată, cu consecințe dezastruoase pentru alianța engleză-burgundă, care a ajutat cauza engleză în Franța, în timpul Războiului de O Sută de ani. Papa Martin al V-lea a decretat că Jacqueline era încă soția lui Johann al IV-lea, duce de Brabant, și, prin urmare, căsătoria ei cu Humphrey de Gloucester a fost ilegitimă.[8]
La 3 iulie 1428 Jacqueline a trebuit să accepte un tratat de pace cu ducele de Burgundia. Prin acest tratat, Jacqueline își păstra titlurile de contesă de Olanda, Zeelanda și Hainaut însă administrarea teritoriilor ei a fost plasată în mâna lui Filip, care a fost de asemenea numit moștenitorul ei în cazul în care ea murea fără copii. Nu i s-a permis să se căsătorească fără permisiunea mamei ei și a lui Filip. Situația sa financiară era dezastruoasă. Abia avea un venit suficient pentru a-și susține cheltuielile casei. Mai mult decât atât, ducele de Burgundia nu s-a oprit după tratatul de pace din 1428. El a cumpărat loialitatea aliaților ei sau i-a îndepărtat de ea într-un alt mod.[9]
De Paști 1433, Jacqueline în mod "voluntar" i-a dat lui Filip toate titlurile și teritoriile ei. În schimb, ea a primit un venit mai mare.
Odată cu renunțarea la titlurile ei, Jacqueline s-a retras în Zeelanda. Acolo, ea și Francis, Lord de Borssele ("Frank van Borssele"), un nobil local influent, au devenit apropiați. În primăvara anului 1434 ei s-au căsătorit și Filip i-a garantat lui Francis titlul de conte de Oostervant.[10] Această căsătorie, contrar celorlalte trei, a fost una fără dragoste, cel puțin din partea Jacquelinei.[11] Nu a durat mult. În 1436 ea s-a îmbolnăvit și după câteva luni de boală a murit de tuberculoză[12] la castelul Teylingen, la 8 octombrie 1436, la vârsta de 35 de ani.
Neavând copii, Filip de Burgundia a moștenit Hainaut și Olanda. Soțul ei Frank i-a supraviețuit 34 de ani.
| Jacqueline | |||||||
| Contesă de Hainaut, Olanda și Zeelanda, Delfină de Viennois, Ducesă de Touraine, Brabant, Gloucester | |||||||
| |||||||
Ioan al VI-lea s-a născut în Dillenburg, fiind cel de-al doilea fiu al contelui William I de Nassau-Dillenburg și al celei de-a doua soții, Juliane de Stolberg-Wernigerode, și fratele lui Wilhelm I de Orania. El a fost autorul principal al Uniunii de la Utrecht.
Mai întâi, el s-a căsătorit pe 16 iunie 1559 cu Elisabeth de Leuchtenberg (cca. martie 1537 – 6 iulie 1579), care a născut 13 copii:
- Contele Wilhelm Ludovic (13 martie 1560 – 31 mai 1620)
- Contele Ioan al VII-lea (7 iunie 1561 – 27 septembrie 1623)
- Contele George (1 septembrie 1562 – 9 august 1623)
- Elisabeta (24 ianuarie 1564 – 5 mai 1611), s-a căsătorit:
- pe 3 octombrie 1583 cu contele Filip al IV-lea, Conte de Nassau-Weilburg
- pe 7 mai 1603 cu contele Wolfgang Ernst I de Isenburg-Büdingen
- Juliana (6 octombrie 1565 – 4 octombrie 1630), s-a căsătorit:
- pe 24 aprilie 1588 cu contele Adolf Henry de Dhaun
- pe 8 februarie 1619 cu contele Ioan Albrecht I de Solms-Braunfels
- Filip (1 decembrie 1566 – 3 septembrie 1595)
- Maria (12 noiembrie 1568 – 10 mai 1625), s-a căsătorit pe 2 decembrie 1588 cu contele Ioan Ludovic I de Nassau-Wiesbaden-Idstein
- Anna Sibylla (29 septembrie 1569 – 19 decembrie 1576)
- Mathilde (27 decembrie 1570 – 10 mai 1625), s-a căsătorit pe 24 iunie 1592 cu contele Wilhelm al V-lea de Mansfeld-Arnstein
- Albert (născut și mort în 1572)
- Contele Ernest Cazimir de Nassau-Dietz (22 decembrie 1573 – 2 iunie 1632)
- Louis Gunther (15 februarie 1575 – 12 septembrie 1604)
- Fiu născut mort (6 iulie 1579)
S-a căsătorit pentru a doua oară pe 13 septembrie 1580 cu Kunigunde Jakobäa de Simmern (9 octombrie 1556 – 26 ianuarie 1586), fiica lui Frederic al III-lea, Elector Palatin, care a născut 4 copii:
- Fiu născut mort (19 iulie 1581)
- Maria Amalia (27 iulie 1582 – 31 octombrie 1635), s-a căsătorit pe 23 august 1600 cu contele Wilhelm I de Solms-Braunsfeld-Greiffenstein
- Kunigunde (12 iulie 1583 – 4 aprilie 1584)
- Fiu născut mort (23 februarie 1585)
S-a căsătorit pentru a treia oară pe 14 iunie 1586 cu Johannetta de Sayn-Wittgenstein (15 februarie 1561 – 13 aprilie 1622), care a născut 7 copii:
- George Louis (12 aprilie 1588 – 16 aprilie 1588)
- Prințul Ioan Ludovic de Nassau-Hadamar (6 august 1590 – 10 martie 1653)
- Johannette Elisabeth (13 februarie 1593 – 13 septembrie 1654), s-a căsătorit pe 16 decembrie 1616 cu contele Conrad Gumprecht de Bentheim-Limburg, fiul lui Arnold III-lea, Conte de Bentheim-Steinfurt-Tecklenburg-Limburg
- Anna (24 noiembrie 1594 – 11 februarie 1660), s-a căsătorit pe 19 iunie 1619 cu contele Philipp Ernst de Isenburg-Birstein
- Magdalena (13 august 1595 – 31 iulie 1633), s-a căsătorit pe 29 mai 1624 cu contele Georg Albrecht I de Erbach
- Anna Amalie (19 iulie 1599 – 4 mai 1667), s-a căsătorit pe 25 noiembrie 1648 cu contele Otto Wilhelm de Isenburg-Birstein
- Iuliana (9 iunie 1602 – 26 august 1602).
A murit în orașul său natal, Dillenburg, în vârstă de 69 de ani.
| Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg | |
 Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg | |
| Căsătorit(ă) | Elisabeth de Leuchtenberg Kunigunde Jakobäa de Simmern Johannetta de Sayn-Wittgenstein |
|---|---|
| Familie nobilă | Casa de Nassau |
| Tată | Wilhelm I de Nassau-Dillenburg |
| Mamă | Juliane de Stolberg-Wernigerode |
Născut la Dresda, Johann Georg a fost al doilea fiu al Electorului Christian I de Saxonia și a Sophie de Brandenburg.[1]El a aparținut liniei albertine a Casei de Wettin. La moartea tatălui său, în 1591, vărul său Frederic Johann de Saxa-Altenbourg a fost numit regent și a guvernat pînă la moartea sa, în 1602. Fratele său mai mare Christian, a domnit de la moartea regentului până în 1611. Pentru că el nu a avut moștenitori, Johann Georg I i-a succedat la 23 iunie 1611.
Începutul domniei lui Johann Georg I a fost o perioadă de tensiuni crescânde între protestanți și catolici, tensiunile culminând cu Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648). Poziția geografică a Electoratului Saxonia l-a condamnat să se implice în război. În calitate de șef al celui mai puternic stat protestant, Johann Georg a fost predestinat să conducă statele protestante.
Johann Georg s-a căsătorit de două ori. A lăsat în urma sa trei fii: Augustus (1614–1680), Christian (d. 1691) și Maurice (d. 1681).[1]
La Dresda, la 16 septembrie 1604, Johann Georg s-a căsătorit prima dată cu Sibylle Elisabeth, fiica Ducelui Frederic I de Württemberg. Ea a murit la nașterea singurului lor copil, un fiu, care a murit în aceeași zi.[2][3]
La Torgau, la 19 iulie 1607, Johann Georg s-a căsătorit a doua oară cu Magdalene Sibylle, fiica lui Albert Frederic, Duce de Prussia. Ei au avut nouă copii:[4]
- Sophie Eleonore (n. 23 noiembrie 1609, Dresda – d. 2 iunie 1671, Darmstadt), s-a căsătorit la 1 aprilie 1627 cu Georg al II-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
- Marie Elisabeth (n. 22 noiembrie 1610, Dresda – d. 24 octombrie 1684, Husum), s-a căsătorit la 21 februarie 1630 cu Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp.
- Christian Albert (n. 4 martie 1612, Dresda – d. 9 august 1612, Dresda).
- Johan Georg al II-lea (n. 31 mai 1613, Dresda – d. 22 august 1680, Freiberg), succesor al tatălui său ca Elector de Saxonia.
- Augustus (n. 13 august 1614, Dresda – d. 4 august 1680, Halle), a moștenit Weissenfels ca Duce.
- Christian I (n. 27 octombrie 1615, Dresd – d. 18 octombrie 1691, Merseburg), a moștenit Merseburg ca Duce.
- Magdalene Sibylle (n. 23 decembrie 1617 – d. 6 ianuarie 1668, Schloss Altenburg), s-a căsătorit la 5 octombrie 1634 cu Prințul Moștenitor Christian, fiul cel mare al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei; a doua oară la 11 octombrie 1652 cu Frederic Wilhelm al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg.
- Maurice (n. 28 martie 1619 – d. 4 decembrie 1681, Moritzburg), a moștenit Zeitz ca Duce.
- Henric (n. 27 iunie 1622, Dresda – d. 15 august 1622, Dresda).
· 1735: Împăratul erei Yongzheng (împăratul Yung -Cheng, chineză:雍正 帝; pinyin : Yongzheng DI , Wade - Giles : Yung1 - cheng4 Ti4 , manciuriană:ᡥᡡᠸᠠᠯᡳᠶᠠᠰᡠᠨ ᡨᠣᠪ, Hūwaliyasun Tob hūwangdi , mongolă: Nairalt Töv Khaan; 13 decembrie 1678 – 8 octombrie 1735) , născut Yinzhen ( Yin - chen , chineză :胤 禛; pinyin : Yinzhen , Wade - Giles : Yin4 - chen1 ; manciuriană:ᡳᠨ ᠵᡝᠨ; transliterare Moellendorff: in jen ) a fost al cincilea împărat care a condus dinastia manciuriană Qing, domnind între 1722-1735. Un conducător foarte muncitor, obiectivul său principal a fost de a crea un guvern eficient, la costuri minime. Ca și tatăl său, Împăratul Kangxi, Yongzheng a folosit forța militară pentru a păstra poziția dinastiei lui. Domnia sa a fost cunoscută ca despotică, eficientă și viguroasă.
Domnia Yongzheng a fost mult mai scurtă decât domniile tatălui său (Împăratul Kangxi) și a fiului său (Împăratul Qianlong), moartea sa subită a fost, probabil, cauzată de volumul mare de munca. Yongzheng a continuat o eră de pace și prosperitate, înăbușind corupția și risipa și a reformat administrația financiară.[1] În timpul domniei sale a fost constituit Marele Consiliu, o instituție care a avut un impact enorm asupra viitorului imperial al Chinei.
| Împăratul Yongzheng 雍正帝 | |||||||||
| Împărat Qing | |||||||||
| |||||||||
· 1754: Henry Fielding, scriitor englez (n. 1707). Este apreciat pentru umorul său sănătos și puterea satirica a scrierilor sale, din care se detașează romanul Tom Jones, tradus in numeroase limbi.
· 1793: John Hancock, politician american, semnatar al Declarației de Independență a Statelor Unite (n. 1737)
· 1803: Vittorio Alfieri (n. 16 ianuarie 1749, Asti, Piemont - d. 8 octombrie 1803, Florența) a fost un poet, dramaturg și filosof italian. A fost foarte influențat de cultura clasică și de spiritul romantic. Este considerat părintele tragediei italiene.
Contele Vittorio Alfieri s-a născut într-o veche familie nobilă. A studiat la Academia Militară din Torino. Pierzându-și tatăl la o vârstă fragedă, educația sa a fost neglijată și a avut o tinerețe foarte dezordonată.
Și-a petrecut mulți ani cutreierând prin aproape toată Europa (Italia, Franța, Olanda, Austria, Spania, Portugalia, Anglia, Suedia, Finlanda și Rusia), în căutare de aventuri; dar la vârsta de 25 de ani, a suferit o subită metamorfoză a stilului său de viață. Dorința de a plăcut unei femei distinse atât prin spiritul său cât și prin rang, contesa de Albany[13], soția ultimului bărbat din familia Stuart[14]. Față de aceasta, Alfieri a conceput cea mai vie pasiune, inspirându-i gustul pentru litere și pentru poezie, pe care le disprețuise până atunci. A exersat în scrierea de tragedii și a creat un sistem de compoziție, cu totul nou pentru Italia acelei epoci, substituind un dialog strâns, un stil bărbătesc și concis, manierei efeminate și lipsite de vigoare folosite de înaintașii săi, suprimând personaje inutile de îndrăgostiți sau de confidenți.
Lucrând cu o ardoare de necrezut, Alfieri a compus, în mai puțin de șapte ani (1775 – 1782), paisprezece tragedii, dintre care mai multe capodopere. În același timp, a scris în proză lucrări care trebuiau să-l plaseze alături de Machiavelli, un „Tratat despre Tiranie”, și „Prințul și Literatura”, în autorul care se arată un republican ardent. În aceeași epocă, a compus poemul „Etruria răzbunată”.
Contesa de Albany, devenind văduvă în 1788, Vittorio Alfieri s-a unit cu ea printr-o căsătorie secretă, apoi a mers în Franța, cu dorința de a-și da la tipărit mai multe din lucrările sale și chiar de a se stabili în această țară, pe care o numea atunci „patrie a libertății”. Dar înspăimântat de excesele de la 10 august 1792, s-a grăbit să fugă și s-a retras la Florența. Guvernul revoluționar[15] instalat la Paris l-a tratat de emigrat și l-a deposedat cea mai mare parte din averea pe care o adunase și pe care o plasase în fondurile franceze. Toate acestea cauze reunite au sfârșit prin a-i inspira, față de Franța și pentru revoluție o ură implacabilă, ură pe care nu a încetat să o difuzeze în toate scrierile sale.
În ultimii ani ai vieții, Alfieri a învățat limba greacă, cu scopul de a studia, în original, marii tragici pe care îi luase drept modele. A tradus și a imitat mai multe dintre cele mai frumoase tragedii de Eschil, de Sofocle și de Euripide.
Epuizat de lucrările sale, a murit, la vârsta de 54 de ani, în 1803, la Florența, lăsând un mare număr de opere postume, printre care se remarcă o autobiografie deosebit de celebră, care este considerată adesea drept cea mai mare operă a sa: „Vita”[16].
În literatura italiană, Vittorio Alfieri est cel mai mare poet tragic, inamicul neînduplecat al tiranilor, al sclaviei al convenționalismului. Tragediile sale Saul, Filippo, Virginia, Mirra, Bruto secondo sunt, pentru Alfieri, ocazii de luptă pentru libertate și constituie simboluri de voință și de iubire de patrie.
Opera:
Poeme
Dramaturgie
- Filippo
- Polinice, 1783
- Antigona, (în italiană: Antigone), 1783
- Agamemnone
- Virginia
- Oreste
- Conjurația Pazzi-lor (în italiană: La congiura de'Pazzi), 1789
- Don Garcia
- Rosemunda
- Maria Suart (în italiană, Maria Suarda), 1789
- Timoleon
- Octavia
- Merope
- Saul, 1782
- Agis
- Sofonisbe
- Mirra, 1789
- Bruto primo
- Bruto secondo
- Cleopatra
- Dom Garel.
| Vittorio Alfieri | |
 Vittorio Alfieri, pictură de François-Xavier Fabre, Florența, 1793.  Vittorio Alfieri, in Le opere di Vittorio Alfieri, 1809 |
* 1808: Wilhelmina von Hessen-Kassel (25 februarie 1726 – 8 octombrie 1808) a fost prințesă prusacă, căsătorită cu Prințul Henric al Prusiei.
.jpg)
Wilhelmina a fost fiica prințului Maximilian de Hesse-Kassel și a soției acestuia, Friederike Charlotte de Hesse-Darmstadt. Wilhelmina a fot nepoata Landgrafului Wilhelm al VIII-lea de Hesse-Kassel și a regelui Frederic I al Suediei. A făcut cunoștință cu Henric când a vizitat Kassel în 1751 și s-a căsătorit cu el la 25 iunie 1752.
Wilhelmina a fost descrisă ca o frumusețe a vremii. Wilhelmina li Henric au avut propria lor curte și au locuit la castelul Rheinsberg din Berlin. Wilhelmina nu a avut copii cu Henric, despre care s-a spus că acorda mai multă atenție preietenilor bărbați decât ei. Cuplul s-a separat în 1766 după o presupusă aventură a Wilhelminei. După separare, ea a locuit la palatul Unter den Linden din Berlin.
Prințesa suedeză Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp a descris-o la momentul vizitei ei în 1798:
Era o doamnă înaltă și frumoasă, cu o figură bine păstrată, deși foarte subțire, și puteți vedea în continuare remarcabila ei frumusețe din tinerețea ei. Ochii ei sunt mari și plini de viață, deși oarecum proeminenți și cu o privire neliniștită. Este plină de duh și literal, ca urmare a vârstei, ea poartă uneori discuții ale mai multor discipline în același timp. Manierele ei sunt regale și ea a fost foarte politicoasă și față de mine, foarte plăcută.[3]
Ea a fost unul dintre puținii membri ai Casei Regale care au rămas în Berlin în timpul ocupației franceze din 1806. În timp ce cea mai mare parte a familiei regale au plecat din cauza criticilor anti-napoleoniene pe care le-au exprimat, și membrii curții regale fie că i-au urmat sau au părăsit capitala pentru moșiile lor de la țară, Wilhelmina a rămas cu Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei și soția acestuia, Elisabeth Louise de Brandenburg-Schwedt din cauza "vârstei lor înaintate", precum și Prințesa Augusta a Prusiei, care era însărcinată în acel moment.
| Prințesa Wilhelmina | |||||||
| |||||||
· 1869: A incetat din viata la varsta de 65 de ani, Franklin Pierce, al 14-lea presedinte al SUA.
* 1898: Prințesa Marie Friederike Leopoldine Georgine Auguste Alexandra Elisabeth Therese Josephine Helene Sophie of Saxe-Altenburg (2 august 1854 – 8 octombrie 1898) a fost soția Prințului Albert al Prusiei, regent al ducatului Brunswick.
* 1898: Prințesa Marie Friederike Leopoldine Georgine Auguste Alexandra Elisabeth Therese Josephine Helene Sophie of Saxe-Altenburg (2 august 1854 – 8 octombrie 1898) a fost soția Prințului Albert al Prusiei, regent al ducatului Brunswick.
Maria a fost singurul copil al lui Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau, care a atins vârsta adultă; fratele ei mai mic, Georg, a murit în copilărie.[1] Pentru că tatăl ei nu a avut moștenitori pe linie masculină, titlul a fost preluat de vărul Mariei, Ernst.
La 9 aprilie 1873 la Berlin s-a căsătorit cu Prințul Albert al Prusiei, un nepot al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Mariajul nu a fost fericit iar mai târziu cei doi au divorțat.
Împreună au avut trei copii:
- Friedrich Heinrich Albrecht (1874–1940)
- Joachim Albrecht (1876–1939)
- Friedrich Wilhelm (1880–1925)
| Prințesa Maria | |||||||
| Prințesă Albert de Prusia | |||||||
.jpg)
| |||||||
* 1904: Clemens Winkler (n. 26 decembrie 1838 – d. 8 octombrie 1904) a fost un chimist german, cunoscut pentru faptul că a descoperit elementul chimic germaniu în anul 1886.
| Clemens Winkler | |
 |
· 1914: Dimitrie A. Sturdza (pe numele complet Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu, n. 10 martie 1833, Miclăușeni, județul Iași – d. 8 octombrie 1914, București) a fost un academician, om politic român și de 4 ori prim-ministru al României între anii 1895 - 1909. A fost, de asemenea, președintele Academiei Române, între anii 1882 și 1884.
Educat la Academia Mihăileană, și-a continuat studiile în Germania, unde a luat parte la mișcările politice ale vremii. Ulterior, a devenit secretar particular al lui Alexandru Ioan Cuza. După aceea, s-a întors împotriva lui Cuza, devenind membru în guvernul liberal al lui Ion Brătianu.
În 1899 a fost ales lider al partidului ca succesor al lui Ion Brătianu. În această calitate a fost ales de patru ori prim-ministru. Deși un om cu mare capacitate de muncă, era reprezentantul al celui mai strâmt naționalism și disprețuia tot ce era "străin", făcând astfel foarte mult pentru a întârzia dezvoltarea politică și industrială a țării sale.
A fost numit secretar permanent al Academiei Române, devenind o autoritate recunoscută în numismatica românească. Ca secretar al academiei, a asistat publicarea colecțiilor de documente istorice făcute de Constantin Hurmuzachi (30 de volume, București, 1876 - 1897), precum și alte acte și documente în afară de pamflete politice minore.
În 1907, în timpul ultimei guvernări a lui Dimitrie A. Sturdza, I.I.C. Brătianu, ministru de interne, și generalul Alexandru Averescu, ministru de război, au condus acțiunea de reprimare a țăranilor răsculați.
A murit într-un spital de boli mintale, fiind suferind și în perioada cât a fost prim-ministru.
- Caricaturi de Nicolae S. Petrescu-Găină
.jpg)
.jpg)
| Dimitrie A. Sturdza | |||
 Politicianul Dimitrie A. Sturdza | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 10 martie 1833 Miclăușeni, Principatul Moldovei | ||
| Decedat | 8 octombrie 1914, (81 de ani) București, România | ||
| Părinți | Alexandru (Sandu) Sturdza | ||
| Căsătorit cu | Honorina Rosetti | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România  | ||
| Ocupație | politician | ||
| Activitate | |||
| Educație | Academia Mihăileană | ||
| Alma mater | Universitatea Bonn Universitatea Ludwig Maximilian din München Universitatea Georg-August din Göttingen Universitatea Humboldt din Berlin | ||
| Cunoscut pentru | Prim-ministru al României între anii 1895 - 1909 | ||
| Partid politic | Partidul Național Liberal | ||
| |||
· 1915 (8/21): A murit Virgil Oniţiu, prozator, publicist şi traducător; îi revine meritul de a fi înfiinţat Fondul „Coresi”, destinat să ajute profesorii în editarea manualelor; membru corespondent al Academiei Române din 1902 (n. 1864) – 100 de ani. NOTĂ: Dicţionarul scriitorilor români M-Q (2001) dă moartea la 21 octombrie 1915.
* 1927: Arhiducesa Maria Theresa de Austria (15 iulie 1845 – 8 octombrie 1927) a fost membră a Casei de Habsburg-Lorena.
Maria Theresa a fost fiica cea mare a Arhiducelui Albert, Duce de Teschen și a Prințesei Hildegard de Bavaria. La 18 ianuarie 1865, la Viena, s-a căsătorit cu Ducele Filip de Württemberg, membru al unei ramuri a Casei regale de Württemberg. El era fiul Ducelui Alexandru de Württemberg (1804-1881) și a Prințesei Marie de Orléans (1813-1839).
Maria Theresa și Filip au avut cinci copii:
- Ducele Albrecht (1865–1939)
- Maria Amelie (1865–1883)
- Maria Isabella (1871–1904); s-a căsătorit cu Prințul Johann Georg de Saxonia, al doilea fiu al regelui George I al Saxoniei
- Ducele Robert (1873–1947)
- Ulrich (1877–1944)
| Maria Theresa de Austria | |||||||||
| Ducesă de Württemberg | |||||||||
| |||||||||
· 1928: S-a stins din viata Larry Semon, comediant american celebru in epoca filmului mut, la varsta de 39 de ani.
· 1939: A murit George Mihail Zamfirescu, scriitor român. (Domnişoara Nastasia”, “Idolul şi Ion Anapoda”, “Maidanul cu dragoste”, “Sfânta mare neruşinare”); (n.13.10.1898).
· 1954: A decedat Dimitrie D. Pompeiu, unul dintre creatorii şcolii matematice româneşti, membru al Academiei Române (n.22.10.1873).
· 1959: A murit compozitorul, dirijorul şi profesorul Constantin Baciu; (n. 1885).
· 1973: Gabriel Honoré Marcel (n. 7 decembrie 1889, Paris – d. 8 octombrie 1973, Paris) a fost un filozof, dramaturg, editor de carte, critic literar și teatral, muzicolog și teatrolog francez.
Gabriel Marcel este fiul unui diplomat, Henry Marcel, secretar de stat, ministrul Franței la Stockholm (Suedia), devenit apoi director al Institutului de Arte Plastice (Beux-Arts), al Bibliotecii Naționale și al muzeelor naționale. Încă din copilărie, Gabriel Marcel se familiarizează cu atmosfera unei tradiții protestante (calvinism, Zwingli) și cu spiritualitatea unui iudaism laicizat dinspre mamă, Laure Meyer, precum și cu o tradiție agnostică pe linie paternă.
Până la sfârșitul vieții sale, Gabriel Marcel păstrează relații foarte strânse – implicat fiind și familial – cu vârfurile Bisericii Reformate din Franța, ceea ce, alături de conversiunea sa, din 1929, la catolicism, contribuie la închegarea unei atitudini spirituale ecumenice. Această sinteză religioasă se întregește, spre sfârșitul activității sale creatoare, printr-o declarată afinitate a gândirii lui Gabriel Marcel cu spiritualitatea teologiei ortodoxe.
În 1893, după decesul mamei sale, tatăl se recăsătorește cu Marguerite Meyer, sora mamei lui Gabriel Marcel. Acest eveniment familial – filtrat prin optica unei hermeneutici filozofico-artistice – se va sublima în textura dramatică a mai multor piese de teatru ale sale. Problematica oedipiană – transpusă în contextul unei interpretări metafizice – va fi mereu prezentă în teatrul marcelian, care are o predilecție pronunțată pentru desfășurarea acțiunii dramatice în cadrul spațiului familial. Încă din copilărie călătorește mult, familiarizându-se cu marile orașe de artă.În 1910 devine agrégé în filozofie. Titlul tezei sale de doctorat este Ideile metafizice ale lui Coleridge în raporturile lor cu filosofia lui Schelling. De altfel, referința la filosofia lui Schelling va rămâne una din constantele gândirii marceliene. Din 1912 va începe o carieră pedagogică, practicată, cu intermitențe, până în 1941. Predă filosofia la Liceul din Vendôme. Începînd din 1914, în cadrul unei unități speciale a armatei franceze și a Crucii Roșii, Gabriel Marcel se ocupă de regăsirea soldaților dispăruți pe câmpul de luptă. Pe parcursul acestei activități, Marcel își aprofundează interesul său pentru fenomenele paranormale. Descoperirea capacităților sale mediumnice constituie o adevărată revelație pentru tânărul creator. Publică primele sale creații dramatice cu titlul Le Seuil invisible, conținând piesele La Grâce și Le Palais de sable, la Editura Grasset. Între anii 1915 și 1918, predă filosofia la Liceul „Condorcet” din Paris. În 1919 se căsătorește cu Jacqueline Boegner, fiica pastorului Alfred Boegner (directorul Misiunii Evanghelice) și verișoara pastorului Marc Boegner, unul dintre reprezentanții iluștri al Bisericii Reformate. Importanța acestei comunități religioase în Franța secolului XX este considerabilă, întrucât, într-o proporție majoritară, marea burghezie bancară este de obediență reformată. Jacqueline Boegner – deși Marcel se convertește la catolicism în 1929 – va rămâne, până la sfârșitul vieții sale (1947), protestantă. Din 1919 este profesor de filozofie la Liceul din Sens până în anul 1922. Experiențele pe terenul învățământului liceal nu-i procură, însă, o reală satisfacție intelectuală. Pe de o parte, prelegerile sale sunt prea dificile pentru elevi, pe de alta, necesitatea de a-și manifesta autoritatea profesorală îl obosește pe filozof. Marcel nu se va mai întoarce în învățământul liceal decât în perioadele de criză majoră : adică între 1939-1940, când va preda cursuri de filozofie la Paris, și în 1941, la Montpellier. În 1919 își începe cariera de critic literar și teatral. Publică primul său articol în prestigioasa revistă literară la Nouvelle Revue Française (N.R.F.) la 1 septembrie 1919 (N.R.F., 6e année, n° 72, pp. 618-627). Urmează o serie impresionantă de articole, cronici literare și dramatice în revistele N.R.F. și L’Europe Nouvelle. În 1921 apare, la Grasset, piesa Le Coeur des Autres. Colaborând intens la N.R.F., Gabriel Marcel îl întâlnește pe remarcabilul critic literar Charles Du Bos. O prietenie de o viață se leagă între cei doi gânditori. În 1922 devine lector la Editurile Grasset și Plon. La Plon îi este încredințat postul de director al colecției de literatură universală „Feux croisés”. Va îndeplini această funcție timp de aproape trei decenii. Articolele, eseurile și studiile sale critice și filosofice apar în cele mai importante reviste culturale ale epocii : Sept, Temps présent și La Vie intellectuelle. În 1923 publică, la Editura Stock, piesa L'Iconoclaste, în 1925 apar piesele Un Homme de Dieu, La Chapelle ardente și Le Quatuor en fa dièse. La Chapelle Ardente este reprezentată la Teatrul Le Vieux-Colombier în regia lui Gaston Baty. Reprezentată în 1949, piesa Un Homme de Dieu va fi considerată primul monument al teatrului existențialist. În 1926 participă activ la reuniunile cenaclului „Union pour la Vérité” al lui Paul Desjardins și la Decadele de la Pontigny (transformate după război în întîlnirile de la Cerisy-La-Salle). În 1928 publică Journal métaphysique (trad. în românește de Dorin Ștefănescu, Timișoara, Ed. Amarcord, 1995). Inspirat de dialectica hegeliană, influențat de spiritualismul lui Bergson, de raționalismul lui Brunschvicg și de existențialismul creștin al lui Kierkegaard, Gabriel Marcel devine, prin apariția Jurnalului metafizic, unul din cei mai importanți gânditori contemporani. Una din cheile reflecției marceliene este distincția subtilă stabilită între Existență și Obiectivitate. Nu lipsesc din Jurnal nici meditațiile asupra fenomenelor paranormale șis asupra științelor oculte (spiritism, levitație, telepatie, magie, alchimie etc.). La 6 octombrie 1928 apare în L’Europe Nouvelle (n° 556, p.1344) comentariul lui Gabriel Marcel asupra romanului Les Conquérants al lui André Malraux. Criticul emite ipoteza că numai printr-o implicare personală în atrocități a romancierului a putut să fie creată o imagine atât de vie a absurdului existențial. Malraux ripostează, la 20 octombrie, în paginile aceleiași reviste (L’Europe Nouvelle, n° 558, p. 1411), respingând cu vehemență observațiile morale marceliene, pe care le consideră prea pioase, recunoscând însă faptul că zugrăvirea abisurilor existențiale din roman a fost înfăptuită pe fundalul unor experiențe reale și personale. Controversa dintre cei doi se încheie totuși cu victoria argumentelor metafizice invocate de Marcel, acestuia revenindu-i, de altfel, ultimul cuvânt (L’Europe Nouvelle, ibidem). Gabriel Marcel devine, treptat, unul dintre criticii cei mai importanți ai momentului. Vasta sa operă critică cuprinde în jur de 300 de recenzii, studii sau note critice care pot fi regrupate sub formă de monografii dedicate celor mai renumiți autori ai literaturii franceze din secolul XX : Marcel Proust, André Gide, François Mauriac, André Malraux, Albert Camus etc. O culegere de texte marceliene consacrate operei literare și dramatice a lui Jean-Paul Sartre a apărut la Editura Vrin, în 1981 (L’existence et la liberté humaine chez Jean-Paul Sartre). De menționat, de altfel, faptul că Sartre frecventa întrunirile literare ce aveau loc săptămânal, timp de mai mulți ani, la domiciliul parizian al lui Marcel. La 23 martie 1929 – ca răspuns la apelul lui François Mauriac și după o pregătire spirituală de câteva săptămîni sub îndrumarea lui Gaston Fessard, S.J. – Marcel se convertește la catolicism. Este botezat și acceptat în sânul Bisericii Catolice franceze. La convertirea filozofului a contribuit, nu în mică măsură, și Charles Du Bos, adeptul unui catolicism spiritual. În 1931 publică Trois pièces la Editura Plon (Le regard neuf, Le Mort de demain, La Chapelle ardente). În 1932 apare, la Editura Vrin, monografia lui Jean Wahl consacrată operei filosofice și dramatice a lui Gabriel Marcel. Conferință la Societatea de Filosofie din Marsilia : Positions et approches concrètes du mystère ontologique. În 1933 apar piesele Le monde cassé și La Soif la Editura Desclée de Brouwer,iar în 1935, la Editura Aubier, Etre et Avoir (A fi și a avea). Această operă este, de fapt, o continuare a Jurnalului filozofic, de la data de 10 noiembrie 1928 până la 30 octombrie 1933, urmată de o suită de patru eseuri "esențiale” pentru practicarea cugetării moderne. În A fi și a avea – pe lângă distincția fundamentală postualtă în titlu și explicitată pe larg pe parcursul cărții – Marcel inaugurează o metodă cu totul nouă în contextul reflecției contemporane. Prin această operă, filosofia “concretă” și “neosocratismul” marcelian sunt introduse în conștiința modernă. În paginile acestei opere de un răsunet excepțional, se cristalizează o adevărată hermeneutică organică a ființei. Concepția lui Schelling, după care meditația trebuie să se reformuleze, să se autodepășească și să-și păstreze deci caracterul ei proteic, își găsește în cartea lui Gabriel Marcel o ilustrare remarcabilă. În 1936 la Grasset apare piesa Le Chemin de crête, Plon editează piesa Le Dard, iar Editura Stock publică Le Fanal. Marcel alternează creațiile sale filosofice cu cele dramatice, considerând că ele nu sunt decât părțile aceluiași întreg. Conform viziunii marceliene, dramele reprezintă o încarnare concretă a esenței filosofiei lui, iar, complementar, filosofia sa constituie o sublimare a dramaturgiei sale metafizice. În 1937 la Congresul internațional de filosofie de la Paris susține o polemică cu Léon Brunschvicg. În 1938 piesa Le Fanal este reprezentată la Comédie-Française. În 1939 publică studiul Monarchie et Catholicisme în Cahiers des cercles monarhistes universitaires (numărul din iulie-august). Timp de decenii, opțiunea politică marceliană rămâne constantă, situându-se pe pozițiile unei spiritualități tradiționaliste. În 1940 apare Du Refus à l’Invocation la Gallimard, volum reeditat, cu titlul Essai de philosophie concrète, în colecția "Idées”. Figurează pe lista autorilor interziși de către autoritățile germane. În timpul Ocupației, trăiește în zona liberă, administrată de către guvernul de la Vichy. În 1944 publică Homo viator la Editura Aubier. Elaborează principiile unei metafizici a speranței. Ca și Socrate, care își termina dialogul Fedru (Phaidros) cu o rugăciune adresată marelui Pan, Gabriel Marcel își încheie Homo viator cu invocarea geniului tutelar al umanității. Noua ediție este revăzută și întregită în 1963, an în care apare și piesa L'Horizon, editată de “Les Etudiants de France”. În 1946 îl întâlnește pe Heidegger la Freiburg. Publică La métaphysique de Royce la Aubier și Théâtre comique (Colombyre; La Double expertise; Les Points sur les i; Le Divertissement posthume) la Editura Albin Michel în 1947. Călătorește în Spania, Portugalia, Austria și Germania. În 1948 dirijează conferința UNESCO de la Beirut. Paul Ricoeur publică în același an Gabriel Marcel et Karl Jaspers la Editura Temps présent din Paris. Gabriel Marcel este la apogeul activității sale creatoare, îi este decernat distincția de Ofițer al Legiunii de Onoare. În 1949 îi este decernat Marele Premiu pentru literatură al Academiei Franceze și publică la Editura Plon, piesele L'Emissaire, Le Signe de la Croix, La Fin des temps în volumul Vers un autre royaume. Editurile Nauwelaerts și Vrin reeditează Positions et approches concrètes du mystère ontologique. Predă o suită de conferințe "Gifford lectures” la Universitatea din Aberdeen. În 1950 opera lui dramatică se întregește cu piesa La Fin des Temps, publicată la Editura Réalités. În 1951 întreprinde o serie de conferințe în Maroc și în marile orașe ale Americii de Sud. Apare Le Mystère de l'être( Vol. I. Réflexion et mystère. Vol. II. Foi et réalité) (reeditare în 1967, în colecția „Foi vivante”, la Editura Flammarion-Aubier, și în 1993 la Éditions Universitaires). Publică Les Hommes contre l'humain la Editura La Colombe (volum reeditat de A. Fayard în 1968) și piesa Rome n'est plus dans Rome, urmată de studiul Etudes sur le Théâtre, la Editura La Table ronde. În 1952 este numit membru al Institutului din Paris. Publică piesa Mon temps n'est pas le vộtre în 1953. În 1954 apare, la Plon, Le Déclin de la Sagesse,iar în 1955 Aubier editează L'homme problématique. Publică, la Plon, piesa Croissez et multipliez. În 1956 ține o serie de conferințe în Canada. Îi este decernat Premiul Goethe. 1957 : conferințe în Japonia. În 1958 apare piesa La Dimension Florestan la Plon. Publică Théâtre et Religion. Opera sa filosofică, dramatică și critică se întregește, astfel, printr-o sinteză teatrologică. Apare, la Flammarion, Présence et Immortalité (volum reeditat în colecția „10x18”, la Plon, 1968). În 1961 susține o serie de conferințe, „William James Lectures” la Universitatea Harvard (S.U.A.). În 1962 Xavier Tilliette, S.J., publică Gabriel Marcel ou le socratisme chrétien, în colecția „Philosophes Contemporains”, volum editat de Desclée de Bouwer. În 1964 îi este decernat Premiul Păcii. Publică La Dignité humaine la Aubier. Apar Fragments philosophiques (1909-1914) la Editura Nauwlaerts din Louvain (Belgia) și Paris. Marcel își continuă, la revista Les Nouvelles Littéraires, activitatea de critic dramatic. Teatrul absurd (Ionesco, Beckett, Adamov) nu satisface exigențele spirituale ale criticului. 1965 : conferințe în S.U.A. și în Japonia. În 1967 apare, la Plon, volumul Le secret est dans les îles, conținând piesele Le Dard, L'Emissaire și La Fin des temps. În 1968 apare volumul Entretiens Paul Ricoeur - Gabriel Marcel la Aubier.Publică Pour une Sagesse tragique et son au-delà la Plon. Metafizica marceliană se articulează din perspectiva unei ontologii de-a dreptul dramatice. În 1969 îi este decernat Premiul Erasmus, pe care îl împarte cu fizicianul Carl Friedrich von Weizsäcker. În 1971 publică, la Gallimard, opera autobiografică En chemin, vers quel Eveil ? și Coleridge et Schelling la Aubier-Flammarion. În 1973 apare , la Plon, Cinq Pièces majeures (Un Homme de Dieu, Le monde cassé, Le Chemin de crête, La Soif, Le Signe de la Croix). La 8 octombrie 1973 se stinge din viață. În ultimele sale clipe este înconjurat de prietenii și discipolii lui cei mai intimi : Paul Ricoeur, Pierre Boutang și Emil Cioran. Postum, îi apare, la Fayard, volumul Percées vers un ailleurs, care conține piesele L'Iconoclaste și L'Horizon.
Opere:
Filozofie
- Existence et objectivité (1914).
- Journal métaphysique (1914-1923). Paris, Gallimard, 1927.
- Être et avoir (1918-1933). Paris, Aubier, 1935.
- Du refus à l'invocation. Paris, Gallimard, 1940. (Réédité en 1967 sous le titre Essai de philosophie concrète, Paris, NRF/Gallimard, 1967)
- Homo viator. Paris, Aubier, 1945.
- La Métaphysique de Royce. Paris, Aubier, 1945.
- Position et approches concrètes du mystère ontologique. Introduction par Marcel de Corte. Louvain, E. Nauwelaerts; Paris, Librairie philosophique J. Vrin, 1949.
- Le Mystère de l'être. Paris, Aubier, 1951. 2 vol.
- Les Hommes contre l'humain. Paris, La Colombe, 1951. Réédition: Fayard, 1968.
- Le Déclin de la sagesse. Paris, Plon, 1954.
- L'homme problématique. Paris, Aubier, 1955.
- Théâtre et religion. Lyon, Éditions E. Vitte, 1958.
- Présence et immortalité. Paris, Flammarion, 1959.
- La Dignité humaine. Paris, Aubier, 1964.
- Entretiens Paul Ricoeur, Gabriel Marcel. Paris, Aubier, 1968. Réédition: Présence de Gabriel Marcel, 1999.
- Pour une sagesse tragique et son au-delà. Paris, Plon, 1968.
- Coleridge et Schelling. Paris, Aubier, 1971.
- Gabriel Marcel interrogé par Pierre Boutang suivi de Position et approches concrètes du mystère ontologique. Paris, J.-M. Place Éditeur, 1977.
- Tu ne mourras pas. Textes choisis et présentés par Anne Marcel. Préface du P. Xavier Tilliette. Éditions Arfuyen, 2005.
Teatru
- Le Cœur des autres. Paris, Grasset, 1921.
- L'Iconoclaste. Paris, Stock, 1923.
- Un Homme de Dieu. Paris, Grasset, 1925.
- Le Monde cassé suivi de Position et approches concrètes du mystère ontologique. Paris, Desclée de Brouwer, 1933.
- Le Chemin de crête. Paris, Grasset, 1936.
- Le Dard. Paris, Plon, 1936.
- Le Fanal. Paris, Stock, 1936.
- La Soif . Paris, Desclée de Brouwer, 1938. Réédité sous le titre: Les cœurs avides, La Table Ronde, 1952.
- Théâtre comique : Colombyre ou le brasier de la paix - La double expertise - Les points sur les i - Le divertissement posthume. Paris, Albin Michel, 1947.
- Vers un autre Royaume : L'émissaire - Le signe de la croix. Paris, Plon, 1949.
- Rome n'est plus dans Rome. Paris, La Table Ronde, 1951.
- Croissez et multipliez. Paris, Plon, 1955.
- Mon temps n'est pas le vôtre. Paris, Plon, 1955.
- La dimension Florestan suivi de la conférence Le crépuscule du sens commun. Paris, Plon, 1958.
Critică literară și dramatică
- Bibliographie de la critique littéraire et dramatique de Gabriel Marcel. In : François Bréda, La critique littéraire et dramatique de Gabriel Marcel, Les Éditions Grinta, Cluj-Napoca, 2004. [1]
| Gabriel Marcel | |
.jpg) |
· 1992: Willy Brandt, născut Herbert Ernst Karl Frahm, (n. 18 decembrie 1913, Lübeck – d. 8 octombrie 1992, Unkel) a fost un om politic german. A fost cancelar al Germaniei în perioada 21 octombrie 1969 - 7 mai 1974, din partea SPD.
| Willy Brandt | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1998: A murit la Bucuresti, compozitorul român de origine evreiască, Anatol Vieru, pedagog și teoretician al muzicii românești clasice a secolului al XX-lea; (n. 8 iunie 1926, Iasi).
· 2004 - Moare Jacques Derrida, filosof francez, promotor al teoriei deconstructiviste (n. 15 iulie 1930).
S-a născut în 1930 la El-Biar, în Algeria, într-o familie de evrei. Acolo face școala primară și liceul. Într-o Algerie care depindea de regimul pro-nazist de la Vichy, și în care începând din 1940 evreii erau excluși din învățământ și din justiție, Derrida este exmatriculat de la liceul Ben Aknoun.
Din 1942 învață la un liceu înființat de profesori evrei dați afară din învățământul de stat. Reîntors la Ben Aknoun, are o viață școlară dezordonată, gălăgioasă și îndreptată cu precădere spre activități sportive, din care nu lipsesc competițiile de tot felul.
Marele filosof de mai târziu visa în acel moment să devină fotbalist profesionist. Bacalaureatul din 1947 este un eșec pentru Derrida. în același timp, el trăiește stări de tulburare, inadaptare și retragere, citind foarte mult (Jean-Jacques Rousseau, André Gide, Friedrich Nietzsche, Albert Camus).
În perioada 1947-1948 participă la cursul de filosofie de la liceul Gauthier (Alger), unde este marcat profund de scrierile lui Bergson și Sartre. Din 1948 orientarea sa către filosofie este deja clară. Acum îl impresionează în mod deosebit Soeren Kierkegaard și Martin Heidegger. Anii 1952-1953 îl găsesc student la "École normale supérieure" din Paris, unde se împrietenește, printre alții, cu Bianco, Pierre Bourdieu, Serres. În 1943 îl cunoaște pe Michel Foucault.
În 1956 primește o bursă specială de auditor al cursurilor Universității Harvard. În această perioadă a citit scrierile lui James Joyce. În iunie 1957 se căsătorește, la Boston, cu Marguerite Aucouturier, împreună cu care va avea doi copii. În timpul războiului din Algeria, Derrida predă limbile franceză și engleză tinerilor algerieni. Din 1960 se instalează cu familia la Nisa și apoi predă la Sorbona și la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore și la Universitatea Yale. Totodată, înființează împreună cu niște prieteni Asociația Jan-Hus, care sprijinea intelectualii cehi disidenți sau persecutați.
În 1983 este creat "Colegiul internațional de filosofie", al cărui prim director este chiar Derrida. Pe lângă aceste activități, el primește și un rol în filmul "Ghost Dance", alături de Pascale Ogier.
A decedat în 2004 la Paris.
Dintre lucrările sale sunt de reținut cele trei lucrări publicate în 1967, la debutul său - L`ecriture et la différence (Scriitura și diferența), De la grammatologie (Despre gramatologie) și La Voix et le phénomène (Vocea și fenomenul). Lucrul despre care se vorbește mai puțin este însă preocuparea sa spre Marx, (cel puțin) din ultimul lui deceniu de viață, situîndu-se astfel printre puținii gînditori contemporani care n-au subscris la noul val de respingere în bloc a operei celui la care au facut apel - mai mult sau mai puțin întemeiat - toate mișcările și statele comuniste:
"Că vor sau nu, că știu sau nu, toți oamenii de pe întreg pamîntul sînt astăzi, într-o anumită măsură, moștenitori ai lui Marx și ai marxismului...Nu există niciun precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii...un astfel de eveniment (să repetăm: acela al unui discurs de formă filozofico-științifică care caută a se rupe de mit, de religie și de mistica naționalistă) deci acest eveniment s-a legat, pentru prima oară și în mod inseparabil, de niște forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocație universală, o mișcare muncitorească, respectiv o confederație de state). Toate acestea propunînd un nou concept de om, de societate, de economie, de națiune - și mai multe concepte privitoare la stat și la dispariția acestuia." ("Spectrele lui Marx", Editura Polirom 1999, pag. 143-144)
| Jacques Derrida | |||||
| |||||
· 2008 - A decedat George Emil Palade, medic şi om de ştiinţă american de origine română, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină în 1974 (n. 19 noiembrie 1912). A descoperit (1953) ribozomii (particule subcelulare care-i poartă numele), sediu al sintezei de proteine si a efectuat cercetări în domeniul organizării structurale şi funcţionale a celulei. A primit Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1974, împreună cu belgianul Albert Claude şi cu americanul de origine belgiană Christian René de Duve. A fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1975) (n. 1912). NOTĂ: În România se organizează în semn de omagiu pentru savantul George Emil Palade, la 19 noiembrie (ziua sa de naştere), „Ziua Cercetătorului şi Proiectantului din România”.
* 2008: Giovanni Giovannini (n. 30 mai 1920, Bibbiena, Arezzo – d. 8 octombrie 2008, Torino) a fost un jurnalist și scriitor italian.
A fost președintele Federației Italiene a Editorilor de Ziare (Federazione Italiana Editori Giornali, FIEG). Giovanni Giovannini a absolvit Facultatea de Drept la Universitatea din Torino. După ce a stat doi ani într-un lagăr de concentrare din Germania, revine în 1945 la Torino, unde își începe cariera de jurnalist la ziarul La Stampa.
| Giovanni Giovannini | |
 |
* 2010: Bernard Charles Henri Clavel (n. 29 mai 1923, la Lons-le-Saunier - d. 8 octombrie 2010, la La Motte-Servolex[6], și înhumat la Frontenay) a fost un scriitor francez. Participant la mișcarea care se opunea ocupării Franței de către naziști, Rezistența franceză, a cărei experiență îi va marca întreaga viață, scriitorul critică războiul, evocă sentimentul de înstrăinare specific marilor orașe și evidențiază valorile umane.
Opera:
- 1959 - Spaniolul („L'Espagnol”);
- 1962 - Casa altora („La maison des autres”);
- 1963 - Cel care ar fi vrut să vadă marea („Celui qui voulait voir la mer”);
- 1964 - Inima celor vii („Le coeur des vivants”);
- 1970 - Fructele iernii („Les fruit de l'hiver”), roman pentru care a primit Premiul Goncourt în 1968.
| Bernard Clavel | |
 |
· 2011: Dennis Ritchie, unul din creatorii limbajului de programare C și al sistemului de operare UNIX (n. 1941)
· 2012: A murit Aureliu Busuioc, scriitor, ziarist şi dramaturg din R. Moldova; S-a născut pe 26 octombrie 1928 în satul Codreanca, din județul interbelic Orhei. A urmat liceul „T. Boga” din Timișoara. A învățat și la Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni din Sibiu, pe care a abandonat-o în timpul examenelor finale pentru a fi „repatriat”. Revine în Moldova în 1949si studiază la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. A fost șef de sector la ziarul oficial al comunistilor din RSS Moldoveneasca, „Moldova socialistă”, redactor- șef adjunct la revista „Chipăruș”, redactor-șef la ziarul „Tinerimea Moldovei”, consultant literar, iar în 1977-1987 secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Romanul său „Singur în fața dragostei” (1966) a fost ecranizat la Moldova-film. A fost de asemenea autor al mai multor scenarii de film.
· 2013: A incetat din viata graficianul, desenatorul, gravorul şi ilustratorul de carte Ion Panaitescu; (n. 1936).Lucrările sale de gravură și grafică de șevalet au fost premiate în România, Italia, Franța și Polonia. A făcut parte din colectivul de artiști ai Atelierului de Gravură din București, locul de referință al gravurii românești în perioada anilor ’70 și ’80. A absolvit in 1969 institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” si in anul urmator a devenit membru al Uniunii artiștilor plastici din România. A avut expoziții personale la Turda (1976), București (1978, 1986, 1989, 1996, 2000, 2002), Mogoșoaia (2003), Bacău (1997), Roma (1974, 1988), Copenhaga (1983), Veneția (2001). A participat la saloanele de carte ilustrată de la München, Leipzig, Bratislava, Brno și la cele mai importante expoziții naționale și internaționale de grafică, gravură, desen și ilustrație de carte în peste 30 de orașe de pe patru continente.
* 2019: Corneliu Gheorghiu (n. , Botoșani, România – d. , Bruxelles, Belgia[1]) a fost un pianist și compozitor belgian de origine română.
Căsătorit cu muziciana Florica Gheorghiu, cu care s-a stabilit în Belgia din 1978, Corneliu Gheorghiu și-a continuat cariera. S-a consacrat de asemenea compoziției, publicând primele două volume de lucrări, „Rezonanțe Sonore” și „Meleagurile dorului” care au apărut la Editura Grafoart, ce a publicat și cartea sa „Despre pianistică”.
Împreună cu fiica sa, Corneliu Gheorghiu a creat la Bruxelles Fondul Fortuna, în memoria soției sale, Florica. Acest fond ajută, sub egida Fondation Roi Baudouin, tineri muzicieni la început de carieră.
Copilăria
Corneliu Gheorghiu s-a născut în 14 septembrie 1924, la Botoșani, într-o familie impregnată de o atmosferă profund muzicală: tatăl său Nicolae, farmacist, cânta la vioară, iar mama, Ecaterina Eufrosina, cânta la pian.
Pasionat de muzică din primii ani de viață, Corneliu Gheorghiu a asistat la lecțiile de vioară ale fratelui său mai mare, fiind fascinat de „gesturile profesorului Poch”, pe care le imita, imaginându-și că are propriul său instrument. Mama sa este cea care i-a oferit primele îndrumări, după ce a observat pasiunea sa.
Cursuri de pian cu Doamna Marița Goilav și studiul viorii cu domnișoara Costin.
În 1930, la doar șase ani, a susținut un mic recital de pian pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, interpretând câteva compoziții proprii, un Galop și Menuetul de Boccherini. Până la vârsta de opt ani a compus nouă valsuri, un tango, un Andante cantabile, două marșuri și două fantezii pentru pian și un preludiu în do minor pentru vioară.
Întâlnirea cu George Enescu
În 1931, George Enescu ajunge în turneu la Botoșani. Contactat de fosta sa colegă, Marița Goilav, pentru a-l asculta pe talentatul său elev, Corneliu Gheorghiu, Enescu acceptă greu, fiind copleșit de „copii minune” la tot pasul, și cu o singură condiție: băiețelul să-i cânte propriile sale compoziții. Astfel, Corneliu Gheorghiu este ascultat de Enescu, care e surprins de forma de lied a creațiilor sale „melodioase și corect armonizate”, recomandându-i să studieze la Academia Regale de Muzică și Artă Dramatică din București.
Admis în 1933, va avea profesori prestigioși pentru studiile sale:
pianul cu Florica Musicescu, compoziție cu Mihail Jora, armonie și contrapunct cu Ion Nonna Otescu, estetică, forme muzicale și contrapunct cu Dimitrie Cuclin, muzică de cameră cu Mihail Andricu, teorie și solfegii cu Ioan D. Chirescu, istoria muzicii și folclor cu Constantin Brăiloiu. În acea perioadă l-a cunoscut pe pianistul Dinu Lipatti, cu care va dezvolta ulterior o frumoasă relație de prietenie.
Activitate solistică
Debutează ca solist cu Concertul pentru pian nr. 26, în Re Major, de W.A. Mozart, interpretat alături de orchestra studenților, dirijată de Mihail Jora, la sala Dalles, în cadrul Festivalului Mozart.
Continuă să compună lucrări vocale si instrumentale - pentru pian, vioară.
Obține Premiul Marioara Voiculescu, acordat celui mai bun student al claselor de pian, urmat de Premiul Aurelia Cionca la Concursul cu același nume.
În 1949 interpretează Concertul în fa minor la Festivalul Bach, dirijat de Maestrul Constantin Silvestri.
Susține mai multe recitaluri de pian, de muzică de cameră, concerte în București și în țară, iar în anul 1950 este numit Solist de Stat [2] . Cariera solistică continuă și în Polonia (1957), Finlanda (1961), Cuba (1964), Rusia (1964), Franța (1965), Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Germania (1966, 1967, 1968), Liban (1969) [3].
La Electrecord imprimă în 1970 [4], alături de violonistul Mircea Negrescu, Sonatina pentru vioară și pian de Dimitrie Cuclin [5] și Sonata pentru vioară și pian op. 32 de Mihail Andricu [6].
În 1978 înregistrează la Electrecord, alături de basul Nicola Rossi-Lemeni discul M.P. Musorgski – Cântecele și dansurile morții; Cântece [7].
Tot la Electrecord realizează înregistrări cu Miniaturi pentru pian de compozitori români, album ce conține Preludiu in fa diez minor; Omagiu pe numele „Fauré" de George Enescu, Trei piese din suita pe teme populare tîrnăvene de Tudor Ciortea, Două piese pentru pian de Paul Constantinescu, Suită pentru pian de Alexandru Pașcanu, Patru miniaturi pentru pian de Vinicius Grefiens, Trei piese pentru pian de Dan Constantinescu [8]
Instalat la Bruxelles din 1978, susține recitaluri și concerte în Belgia, Olanda, Norvegia, Elveția, Anglia, Franța, Spania, Italia, Grecia.
Emisiuni de radio si televiziune în Elveția, Belgia, Germania, Grecia.
În 2017 realizează o serie de nouă emisiuni cu Monica Isàcescu la Radio România Muzical.
Realizatoarea Mihaela Poenaru îi consacră o emisiune pentru Trinitas.
În 2015, Muzeul George Enescu prezintă o expoziție ce retrasează itinerarul pianistului, compozitorului și profesorului universitar
Corneliu Gheorghiu: SUFLETUL PIANULUI, expoziție ce a fost prezentată și la Bruxelles și la Paris în 2017.
În toamna 2018, Asociația culturală Vis de Artist o va prezenta la Botoșani, la Muzeul Județean Botoșani.
Activitate didactică
Din anul 1963 a fost profesor al Conservatorului bucureștean, ulterior devenind șef al catedrei de pian principal. Printre studenții care au fost îndrumați de Corneliu Gheorghiu se numără: Krimhilda Cristescu, Alexandru Hrisanide, Dan Grigore, Cristian Mandeal, Ina Macarie, Alexandrina Zorleanu, Corina Sângeorzan, Adriana Fiederer, Anca Rachmuth, Ghizela Tulvan, Yvonne Dumitrescu Frankenfeld, Mihai Teodoru, Lia Dobric, Anca Boboc, Oana Velcovici, Genichiro Murakami [9], Alexander V. Panku [10], Marius Popp [11], Sebastian Ene [12], Eva Rădăcineanu, Sorin Melinte.
A susținut conferințe și prelegeri însoțite de exemplificări proprii, la conservator – alături de colegi și studenți, la radio și TV, despre Lipatti (1966), Enescu (1967), Baladele lui Chopin ( 1978 ), Melosul folcloric românesc în compoziții " savante " la Venezia, etc.
A fost membru al juriului la Concursul Enescu din 1967, secțiunea pian, alături de Nadia Boulanger, Florica Musicescu, Sigismund Toduță [13].
La Bruxelles a fost profesor la Academia Regală de Muzică, în perioada 1978-1989.
Creația
În 15 iunie 2000 Corneliu Gheorghiu, împreună cu alți prieteni muzicieni, interpretează un program exclusiv de creații proprii, la Bibliotheca Wittockiana din Bruxelles.
Lucrările sale sunt inspirate de melosul popular românesc, precum și de școala franceză de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea [15].
Perioada 1930-1935
Vals în Sib Major
Vals în la minor (dedicat mamei sale)
Vals în re minor
Vals în Fa Major (dedicat surorii sale)
Vals în Fa Major
Vals în Fa Major (dedicat Marcelei Teodoru)
Vals în Re Major (dedicat tatălui său)
Vals în Sol Major
Vals în Re Major
Andante commodo (dedicat lui Ionel Teodoru)
Marș nr. 1 în Sib Major (dedicat sublocotenentului Idieru)
Marș nr. 2 în Do Major (dedicat Grănicerilor din Botoșani)
Romanța No.1 în re minor
Romanța No.1 în re minor (dedicată profesoarei Marița Goilav)
Marș în Sol major (dedicat locotenentului Traian Ionescu, soțul verișoarei sale din Roman, Cecilia Secară)
Romanța nr. 3 în mi minor (Tango-ul „Vișinata”, dedicat verișoarei sale Cica - Cecilia Secară)
Lucrări pentru voce și pian (1949-2018)
Versuri Șt. O. Iosif:
Cântec sfânt (1949), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.
April (1956), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.
Versuri Sully Prudhomme:
Rouă și lacrimi (1949), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.
Suspin (1949), pentru bariton-bas și pian.
Versuri Veronica Porumbacu:
Îmi place (1959), pentru bariton și pian.
Ploaie de vară (1959), pentru bas și pian.
Bărăganuri (1962), pentru soprană și pian.
Versuri Paul Everac (Petre Constantinescu):
Declin, pentru bas și pian.
Versuri Ilinca Gheorghiu:
Après l’orage (1986), pentru mezzo-soprană și pian.
Le temps qui passe (1986), pentru soprană și pian.
Chanson d’Automne (1988), pentru soprană (mezzo-soprană) și pian.
Du bout des doigts (1991), pentru soprană și pian
Spre (1991)
Avant que le jour ne se lève (1992), pentru mezzo-soprană și pian.
Berceuse pour Morgane (1993), pentru soprană și pian.
La fin du voyage (1995), pentru soprană și pian.
Le palimpseste (1997), pentru soprană și pian.
Insomnie (2000), pentru soprană și pian
În prag de toamnă (2002), pentru soprană și pian.
Ton souvenir… (2004), pentru mezzo-soprană și pian.
L`equilibistre (2004).
Vanité (2009), Vanité II (2014).
Poveste din satul 2 Mai, pentru soprană și pian.
În mijloc de coline albastre (Entourée de collines bleues) (1988), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.
Le grenier pentru mezzo-soprană și pian
Juin, pentru soprană și pian.
La pluie, pentru mezzo-soprană și pian.
Amintire (2014), pentru soprană și pian.
Har (2014), pentru soprană și pian.
Le Sablier (2014), pentru soprană și pian.
Visare (2014), pentru soprană și pian.
În loc de mărțișor (2014).
Acasă (8.12.2017)
Florii (26.03-26.04.2018)
Envol
Bonheur insolent
Comme si ma vie en dependait
Versuri Mihai Eminescu:
Lacul – versiunea I (2015), pentru bariton și pian.
Lacul – versiunea II (2015), pentru bariton și pian.
Dorința (2015), pentru bariton și pian.
Și dacă… (2015), pentru bariton și pian.
Gândind la tine (4.05.2018).
Lucrări pentru pian
Triptic Moldav:
I. Flueraș pe malul Bistriței (1957)
II. Cându-i mai bini di trăitu’ (1956-1971)
III. Sărbătoare-n sat (dedicată soției sale, Florica) (1952)
Suita Vâlsană:
I. Doina (Cântecul Vâlsanului) (1947)
II. Colindă („O, ce veste minunată!”) (1950) = Colinda sur un Noël Roumain
III. Bețivul satului (1944)
IV. Chef la pădure (Baccanala) (1944-1982)
Capriccio (1942)
Cântec de leagăn pentru Daniela (1945)
Preludiu sublunar (1948)
Barcarola (Cântec de leagăn pentru Ilinca) (Sinaia, 1971)
Cântec din Făgăraș (Dedicație Pentru Ilinca – examen la pian) (1973)
Sonata monopartită (1975) = Sonate pour piano
Toccatina (1989)
Bolero (13.03.1991)
Lucrări pentru vioară și pian
Sonata tripartită:
I. Allegro giocoso (1942)
II. Lento afettuoso (Cântec fără cuvinte) (1947)
III. Robusto (Dans țărănesc) (1971)
Poem (Descifraj pentru tine) (1947) = Poem pentru vioară și pian (Poème pour violon et piano)
Lucrări pentru formații camerale
Improvizație – pentru 3 viori (1.04.1954)
Danse roumaine pour violoncelle et piano (10.09.1987)
Capriccio – pentru flaut, vioară și pian (1991)
Doină și joc pentru flaut și pian (Doïna et jeu pour flûte et piano) = Barcarolă (Suita vâlsană)
Legendă și horă moldavă pentru oboi și pian (Légende et hora moldaves pour hautbois et piano)
Transcripții și adaptări
Jacques Ibert – Măgărușul, de la pian la violoncel
Mazas – Studiu pentru vioară, acompaniament pian pentru vioară (1936)
Gabriel Fauré – După un vis, de la voce la pian solo (1951)
Haydn – Adagio, de la pian la violoncel (1952)
Richard Strauss – Serenada, de la voce la pian solo (1958)
Gluck – Gavotta, adaptare ușoară pentru elevi la pian (1992)
Cadențe
– la Concertul în Re major K.V.537 de Mozart (1952)
– la Concertul în Do major K.V.246 de Mozart (1960)
– la Concertul în Si bemol major op. 19 de Beethoven (1961)
| Corneliu Gheorghiu | |
 Corneliu Gheorghiu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Botoșani, România |
| Decedat | (95 de ani) Bruxelles, Belgia |
| Cetățenie |  Belgia |
| Ocupație | compozitor pianist |
| Activitate | |
| Instrument(e) | pian |
Sărbători
· Calendar religios 8 octombrie
- Calendar crestin ortodox:
Sf Cuv Pelaghia si Taisia
- Calendar crestin ortodox:
Sf Cuv Pelaghia si Taisia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu