MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 10 NOIEMBRIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE
ARTE 10 Noiembrie
INVITAȚIE LA OPERĂ 10 Noiembrie
Biografie Nicolae Florei
FLOREI, Nicolae (n. 10.XI.1927, Vasiova, CS – † 25.XI.2000, Bucureşti). Cântăreţ de operă – bas, profesor de muzică, dirijor de cor. Instruirea muzicală a început-o la Timişoara la Şcoala Normală apoi la Conservatorul lui Sabin Drăgoi respectiv Institutul de Artă iar după desfiinţarea acestuia (1950), îşi finalizează studiile la Conservatorul din Bucureşti la clasa de canto a lui Petre Ştefănescu-Goangă. Înainte însă de a ajunge la Bucureşti activează ca profesor de muzică la Bocşa Vasiovei. În capitală debutează ca solist în vocal-simfonic într-o cantată de Ciprian Porumbescu la Ansamblul de cântece şi dansuri „Ciocârlia“. De altfel de-a lungul carierei sale solistice a abordat şi cântarea bisericească (în strana bisericii ortodoxe din Vasiova) şi creaţia de lied sau romanţa. Debutează în genul operei (1955) în rolul titular din Rigoletto de Giuseppe Verdi. Urmează apoi roluri şi în alte opere verdiene precum Aida, Traviata, Forţa destinului sau ale altor compozitori precum Boema şi Tosca de Puccini, Faust de Gounod, Lucia di Lammermoor de Donizetti, Bărbierul din Sevilla de Rossini, Samson şi Dalila de Saint-Saëns dar şi în creaţii lirice româneşti precum Năpasta de Sabin Drăgoi, Ion Vodăde Gheorghe Dumitrescu, Fata de la Cozia de Emil Monţia toate culminând cu Oedip de George Enescu într-o montare modernă la Staatsoper din Viena în viziunea regizorului Andrei Şerban. A fost partener de scenă cu marile voci ale operei româneşti din cea de a doua jumătate a secolului XX: Elena Cernei, Maria Slătinaru, Zenaida Pally, Nicolae Herlea, Ludovic Spiess, Dan Iordăchescu, Mihail Arnăutu ş.a. Basul Nicolae Florei a dus faima artei interpretative româneşti pe multe meridiane ale globului: Belgia, Cehoslovacia, Germania, Polonia, URSS dar şi Australia sau Noua Zeelandă. Vocea sa de aur a rămas vie în eternitate prin numeroasele înregistrări de radio, televiziune şi pe discuri „Electrecord“.
MUZICĂ 10 Noiembrie
NOSTALGIA POR LA MUSICA DE ANTES - Selection de Cecil Gomzales
POEZIE 10 Noiembrie
Friedrich von Schiller
Biografie
(Friedrich Schiller sau Federico, Marbach, Germania, 1759 - Weimar, id, 1805.) Poet și dramaturg german. Fiul unui chirurg militar, a studiat medicina și dreptul la Școala Militară din Stuttgart, mai degrabă decât teologia, așa cum a fost dorința lui.Indiferent interdicțiile de disciplina militară, el a devenit interesat în literatura de protorromántica "Sturm und Drang" , iar în 1781 a lansat primul său joc, tâlharii,dramă antiauthoritarian care a dus la îndepărtarea din funcție de chirurg Senior și interzicerea scrierii de lucrări care ar putea submina ordinea socială.
Forțat să plece din Stuttgart, a plecat mai întâi la Mannheim (1782), unde a reprezentat lucrări de conținut republican lăudând libertatea și puterea spiritului; mai târziu, temându-se de represalii suplimentare, sa mutat la Leipzig. Pe parcursul acestei perioade de ratacire, a fondat o revista si sa imprietenit cu o femeie influentă, Charlotte von Kalb, care ia dat o protecție.
În cele din urmă, sa mutat la Dresda și a rămas acasă jurist Korner, admirator, care la îndrumat spre o ideologie și o estetică mai puțin înălțat. Sub această influență a terminat lui Don Carlos (1787), o lucrare care marchează granița dintre prima fază revoluționară și clasicist, caracterizat prin aceea , cu toate acestea, printr - o clasicism mai aproape de Shakespeare decât greco - cultura romană.
Potrivit criticilor, lucrarea sa cea mai realizat este trilogia în versetul Wallenstein(1776-1799), o dramă în care evenimentele istorice iau pe o dimensiune ideologică a personajelor acea stea. In timp ce sunteti cazat la domiciliu Korner a scris , de asemenea, oda bucuriei (1775), încorporată de Beethoven în Simfonia a IX - , în care își exprimă idealismul său generos și unflappable.
În 1787 sa dus la Weimar, cu scopul de a întâlni Herder și Goethe Wielan. Apoi, el sa dedicat cercetării istorice, iar în 1789 a devenit profesor de istorie la Universitatea din Jena. El a scris unele lucrări în care a explicat concepția idealistă a istoriei și filosofice poeme Zeii Greciei (1788) și artiști (1789).
În 1790 sa căsătorit cu Charlotte von Lengefeld, iar un an mai târziu, a câștigat o pensie de la Ducele de Holstein-Augustenburg, datorită căreia nu putea să se dedice studiul lui Kant, a cărui filozofie sa refugiat de consecințele reale ale Revoluției Franceze, ardoare el a apărat teoretic. Rezultatul studiului filozofiei kantiene, a publicat unele tratate estetice care, la idealul său de perfecțiune morală, s-au alăturat căutarea frumuseții, potrivit lui, cele două valori asumate individual, determină evoluția și schimbările în societate .
Lăsând la o parte investigațiile lor istorice și filozofice, în anul 1794 a fondat revista Die Hören și a început o colaborare fructuoasă cu Goethe. Prietenia lor a fost întărită după reședința la Weimar (1799), când au fondat (1797) o altă revistă, Musenalmanach (Almanah muzelor), care a lucrat, de asemenea, Wilhelm von Humboldt. În ea, Schiller și Goethe publicat în colecția de colaborare de epigrame (1797), Xenia și un an mai târziu, fiecare separat publicat balade, inspirate mai ales în antichitate și Evul Mediu.
Schiller a petrecut ultimii ani ai vieții sale la teatru, genul în care a strălucit talentele sale mai mult. În 1804 a văzut lumina cea mai populară dintre lucrările sale, William Tell, în care iubirea și glorificarea de libertate, scriitor ideal dacă constantă, manifestă în modul cel mai armonios și eficient. A murit un an mai târziu , fără să fi fost în măsură să finalizeze tragedie cel mai ambițios, Dimitrie, despre fiul lui Ivan cel Groaznic, și care părea un preludiu la o schimbare de direcție în lucrarea sa.
Copila Din Străini
Într-un cătun, pe la Florii,
Venea în orice primăvară,
Cu cele dintîi ciocîrlii,
O mîndră, tainică fecioară.
Ea nu era născută-n plai,
Nu se ştia de unde este,
Şi urmele i le pierdeai
La despărţire, făr' de veste.
În sfînta ei apropiere
Era atîta-nsufleţire,
Dar o nobleţă, o putere
O-ndepărta de iscodire.
Venea cu fructe şi cu flori,
Le aducea din depărtare,
Din cîmpii cei mai roditori,
De rouă plini şi plini de soare,
Cu drag le împărţea apoi,
Unuia fructe — altuia flori:
Bătrîni în cîrji şi juni vioi
Mergeau spre casă zîmbitori.
Şi toţi erau bineveniţi,
Dar cînd să plece din cătun,
Ea dete darul cel mai bun
Unei perechi de-ndrăgostiţi.
Manusa
Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mult se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Şi pe două porţi deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
Se aşează.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,
Cavalerului Delorges:
, , Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!"
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape.
Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
, , Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi!"Şi-o lăsă numaidecât.
Cuvintele Credinţei
Eu ştiu trei cuvinte — şi rostul li-i sfânt
Trec ele din gură în gură,
Nici răul, nici jalea acestui pământ
Sfinţenia lor nu le fură;
Şi cel ce în ele mai mult n-a crezut,
Credinţa şi cinstea de mult şi-a vândut.
Voinţa ni-i slobodă, — aşa ne-a zidit
Cel sfânt, — şi în neagra robie,
Şi cel ce dreptatea pe lumea-a iubit
Aceasta prea bine o ştie.
De vrei să-l urmezi — apoi fugi de păcat
Şi sufletul tău îl păstrează curat.
Dreptatea pe lume nu-i sunet deşert,
Îşi are ea rost în viaţă:
Cei drepţi şi-n robie norocul nu-şi pierd,
Viaţa aşa ne învaţă.Acest adevăr pentru noi îi ascuns,
Dar pruncii cei mici mai demult l-au pătruns.
Căci Unu îi Domnul — Preasfântă voinţă
În toate voinţele noastre,
Şi una-i în toate Preasfânta Fiinţă
Mai sus de-nălţările-albastre;
Pe rând trec schimbările-n vecinic lanţuh,
Acelaşi rămâne în veci Sfântul Duh.
Păziţi trei cuvinte, şi rostul lor sfânt
Îl treceţi din gură în gură,
Căci răul şi jalea acestui pământ
Sfinţenia lor nu le fură,
Şi cel ce-n sfinţenia lor a crezut
Credinţa şi cinstea nu şi-a pierdut.
Ovidiu Genaru
Biografie
GENARU Ovidiu (pseudonimul lui Ovidiu Bibire), se naste la 10 nov. 1934, Bacau.
Poet, prozator si dramaturg.
Fiul lui Constantin Bibire, ospatar, si al Mariei (n. Vasile).
Absolva liceul la Bacau (1953) si Institutul de Cultura Fizica din Bucuresti (1957). Prof. de gimnastica la Scoala Sportiva din Bacau (1957-l966); redactor la revista Ateneu (1966-l974); prof. la Institutul Pedagogic din Bacau (1974-l980); muzeograf la Casa memoriala „G. Bacovia" din Bacau (1980-l989).
Debutul nesemnificativ dintr-o placheta editata de Casa de Creatie din Bacau (1959) este urmat de cel adevarat, din Luceafarul (1963); debut editorial cu volum de versuri Un sir de zile (1966). A semnat si cu pseudonimul Ovidiu Codrin.
A mai publicat volum de poeme Nuduri (1967), Tara lui pi (1969), Patimile dupa Bacovia (1972), Bucolice (1973), Elogii (1974), Goana dupa fericire (1974), Madona cu lacrimi (1977), Poeme rapide (1983), Flori de cimp (1984) si Am mai vorbit despre asta (1986), precum si volum de proza Week-end in oras (1969), Fidelitate (1977), Iluzia cea mare (1979) si Cafeneaua subiectelor (1980). Ca autor dramatic (La margine de paradis, 1976; Viata particulara - jucata si sub titlul Vieti paralele- 1977; Exercitii de forta si echilibru, 1980) a fost jucat indeosebi de teatrele din Moldova. A tradus, in colab., din scrierile lui VladimirHolan. Premiul Asoc. Scriitorilor din Iasi (1972; 1980); Premiul Uniunii Scriitorilor (1974).
Poet al extazelor suave in primele volume, Ovidiu Genaru se converteste in cele de maturitate la melancolia provinciala, tratata cu rafinament si ironie. Prozatorul e abil, dar fara anvergura, marcat de o prejudecata meliorista in rezolvarea conflictelor, iar dramaturgul se tine in umbra acestuia, reluindu-i problematica si subiectele. Un debut fara pregnanta, pierdut in conventio-nalitatea exultanta si tematica a anilor '60, este Un sir de zile (1966), pe care poetul il va sterge din bibliografia sa memorabila, cu prilejul antologiei Patimile dupa Bacovia (1972). Volumul urmator, Nuduri (1967), izbuteste sa personalizeze, intr-o retorica atinsa de febra im-nica, un sentiment beatitudinal si inaugural al lumii, exaltind starea ei virginala („Nedeflorata e lumea in calea poetului"). De aici incolo, traiectul lui Ovidiu Genaru devine o evolutie ondulata, atingind cind notele inalte, patetice, ale sintaxei imnodiale, cind pe cele joase, domestice, ale reveriei melancolice, intr-un ritm care-si are recurenta sa, chiar daca una imprevizibila. Dupa inca un volum. Tara lui pi (1969), aflai in trena extatica a celui de dinainte, poezia declina brusc in Patimile dupa Bacovia spre elegia confortabila si rafinata a nostalgiilor provinciale.
De la sintaxa exultantei, poetul se indreapta spre o retorica a blazarii, devenind - dintr-un suav oficiant al erosului. cu un registru de patimi ce se consuma in senzatia matinala si incandescenta- un tehnician al melancoliei, cu reveriile amenintate de o tandra autoironie. Poemului de elan, ce traia atit din beatitudinea senzatiei, cit si din injectia ardenta a retoricii, i se substituie poemul de recluziune, multumit sa administreze nostalgiile domestice. Schimbarile de registru sint adevarate conversiuni lirice,in care fondul de latente al poetului a fost stimulat de o revelatie din afara. Mutatiile se produc sub presiunea unui catalizator si au un efect imediat, rupind poezia lui Ovidiu Genaru in doua directii divergente. Impulsionata si directio-nata de revelatii succesive, disponibilitatea lui Ovidiu Genaru face ca intre cele doua stadii ale poeziei sale sa existe o falie evidenta, de nu chiar o evolutie paralela a tentatiei imnice si a celei melancolice. Doua poetici, reprezentind poli opusi in sensibilitatea si predispozitia vizionara a veacului, par a fi prezidat convertirile lui Ovidiu Genaru: Saint-John Perse si Bacovia. Sub fascinatia celui dintii, impingind la simulari extatice si la crize de ferventa retorica, s-au inchegat atit Nuduri si Tara lui pi, cit si Elogii (1974). un volum mai degraba de comanda entuziasta decit de sentiment liber (si el sters din lista volumelor reprezentative cu prilejul aceleiasi antologii). Din celalalt impuls, caruia i s-a taiat nota agonica, infernala si cosmaresca, s-au nascut Patimile dupa Bacovia si Bucolice (1973). el gi-rind. partial, si Goana dupa fericire (1974).
De regula, primul volum al fiecarui stadiu cel in care revelatia e mai proaspata si mai presanta e mai unitar, emanciparea poetului aducind cu sine si o pierdere de intensitate a starii si de coerenta a poeticii. Tara lui pi e o simpla anexa manierista a Nudurihr, iar Elogii reprezinta de-a dreptul caderea in manufactura a formulei exultante. Cam aceeasi ramine mecanica evolutiei si in celalalt stadiu, unde elementele de tehnica si de regie devin preponderente in raport cu cele de substanta si viziune. Provincia lui Ovidiu Genaru e mai aproape de cea a lui Petre Stoica decit de cea exasperanta a lui Bacovia", ridicata si ea mai degraba din nostalgii desuete si recluziuni inocente decit din anxietati si crispari. Rarefiata deja in Bucolice, melancolia lui Ovidiu Genaru devine un stil compozitional in Goana dupa fericire, unde poetul vegheaza ..sa intre in sala de dans si melancolia altor veacuri", traind din distilarea nostalgica a memoriei. Madona cu lacrimi (1977) reia firul exaltant
Poet, prozator si dramaturg.
Fiul lui Constantin Bibire, ospatar, si al Mariei (n. Vasile).
Absolva liceul la Bacau (1953) si Institutul de Cultura Fizica din Bucuresti (1957). Prof. de gimnastica la Scoala Sportiva din Bacau (1957-l966); redactor la revista Ateneu (1966-l974); prof. la Institutul Pedagogic din Bacau (1974-l980); muzeograf la Casa memoriala „G. Bacovia" din Bacau (1980-l989).
Debutul nesemnificativ dintr-o placheta editata de Casa de Creatie din Bacau (1959) este urmat de cel adevarat, din Luceafarul (1963); debut editorial cu volum de versuri Un sir de zile (1966). A semnat si cu pseudonimul Ovidiu Codrin.
A mai publicat volum de poeme Nuduri (1967), Tara lui pi (1969), Patimile dupa Bacovia (1972), Bucolice (1973), Elogii (1974), Goana dupa fericire (1974), Madona cu lacrimi (1977), Poeme rapide (1983), Flori de cimp (1984) si Am mai vorbit despre asta (1986), precum si volum de proza Week-end in oras (1969), Fidelitate (1977), Iluzia cea mare (1979) si Cafeneaua subiectelor (1980). Ca autor dramatic (La margine de paradis, 1976; Viata particulara - jucata si sub titlul Vieti paralele- 1977; Exercitii de forta si echilibru, 1980) a fost jucat indeosebi de teatrele din Moldova. A tradus, in colab., din scrierile lui VladimirHolan. Premiul Asoc. Scriitorilor din Iasi (1972; 1980); Premiul Uniunii Scriitorilor (1974).
Poet al extazelor suave in primele volume, Ovidiu Genaru se converteste in cele de maturitate la melancolia provinciala, tratata cu rafinament si ironie. Prozatorul e abil, dar fara anvergura, marcat de o prejudecata meliorista in rezolvarea conflictelor, iar dramaturgul se tine in umbra acestuia, reluindu-i problematica si subiectele. Un debut fara pregnanta, pierdut in conventio-nalitatea exultanta si tematica a anilor '60, este Un sir de zile (1966), pe care poetul il va sterge din bibliografia sa memorabila, cu prilejul antologiei Patimile dupa Bacovia (1972). Volumul urmator, Nuduri (1967), izbuteste sa personalizeze, intr-o retorica atinsa de febra im-nica, un sentiment beatitudinal si inaugural al lumii, exaltind starea ei virginala („Nedeflorata e lumea in calea poetului"). De aici incolo, traiectul lui Ovidiu Genaru devine o evolutie ondulata, atingind cind notele inalte, patetice, ale sintaxei imnodiale, cind pe cele joase, domestice, ale reveriei melancolice, intr-un ritm care-si are recurenta sa, chiar daca una imprevizibila. Dupa inca un volum. Tara lui pi (1969), aflai in trena extatica a celui de dinainte, poezia declina brusc in Patimile dupa Bacovia spre elegia confortabila si rafinata a nostalgiilor provinciale.
De la sintaxa exultantei, poetul se indreapta spre o retorica a blazarii, devenind - dintr-un suav oficiant al erosului. cu un registru de patimi ce se consuma in senzatia matinala si incandescenta- un tehnician al melancoliei, cu reveriile amenintate de o tandra autoironie. Poemului de elan, ce traia atit din beatitudinea senzatiei, cit si din injectia ardenta a retoricii, i se substituie poemul de recluziune, multumit sa administreze nostalgiile domestice. Schimbarile de registru sint adevarate conversiuni lirice,in care fondul de latente al poetului a fost stimulat de o revelatie din afara. Mutatiile se produc sub presiunea unui catalizator si au un efect imediat, rupind poezia lui Ovidiu Genaru in doua directii divergente. Impulsionata si directio-nata de revelatii succesive, disponibilitatea lui Ovidiu Genaru face ca intre cele doua stadii ale poeziei sale sa existe o falie evidenta, de nu chiar o evolutie paralela a tentatiei imnice si a celei melancolice. Doua poetici, reprezentind poli opusi in sensibilitatea si predispozitia vizionara a veacului, par a fi prezidat convertirile lui Ovidiu Genaru: Saint-John Perse si Bacovia. Sub fascinatia celui dintii, impingind la simulari extatice si la crize de ferventa retorica, s-au inchegat atit Nuduri si Tara lui pi, cit si Elogii (1974). un volum mai degraba de comanda entuziasta decit de sentiment liber (si el sters din lista volumelor reprezentative cu prilejul aceleiasi antologii). Din celalalt impuls, caruia i s-a taiat nota agonica, infernala si cosmaresca, s-au nascut Patimile dupa Bacovia si Bucolice (1973). el gi-rind. partial, si Goana dupa fericire (1974).
De regula, primul volum al fiecarui stadiu cel in care revelatia e mai proaspata si mai presanta e mai unitar, emanciparea poetului aducind cu sine si o pierdere de intensitate a starii si de coerenta a poeticii. Tara lui pi e o simpla anexa manierista a Nudurihr, iar Elogii reprezinta de-a dreptul caderea in manufactura a formulei exultante. Cam aceeasi ramine mecanica evolutiei si in celalalt stadiu, unde elementele de tehnica si de regie devin preponderente in raport cu cele de substanta si viziune. Provincia lui Ovidiu Genaru e mai aproape de cea a lui Petre Stoica decit de cea exasperanta a lui Bacovia", ridicata si ea mai degraba din nostalgii desuete si recluziuni inocente decit din anxietati si crispari. Rarefiata deja in Bucolice, melancolia lui Ovidiu Genaru devine un stil compozitional in Goana dupa fericire, unde poetul vegheaza ..sa intre in sala de dans si melancolia altor veacuri", traind din distilarea nostalgica a memoriei. Madona cu lacrimi (1977) reia firul exaltant
(„O, ce zile frumoase, nicicind lumina nu picura-n maslini mai dulce decit atunci cind prastia si lancea se odihnesc in iarba!*) |
tragindu-l intr-un spatiu livresc, jumatate antic, jumatate autohton, cu entuziasme de plai ce imping poemele in stilistica paradisiaca: „Albinele mari ca bourii pasc floarea de nu ma uita / Cerul e chiar podul casei", in vreme ce Poeme rapide (1983) il reinnoada pe cel dezabuzat, taind reveriilecu foarfeca ironiei. Flori de cimp (1984) sint un jurnal donjuanesc, istoria amorurilor fiind refacuta cu detasare, prin impletirea senzatiilor cu nostalgia si a notatiei cu ironia. Am mai vorbit despre asta (1986) e un volum de confluenta a liniilor divergente de dinainte, fara ca acestea sa se ciocneasca propriu-zis intre ele, ci raminind in cicluri de sine statatoare. Ramas in umbra poetului, prozatorul nu se bazeaza pe inventia epica, romanele lui Ovidiu Genaru dind impresia unor improvizatii de virtuozitate. Abordind stari de criza, aiente la evolutia interioara a personajelor, fara a fi neaparat psihologice, ele propun o viziune meliorista, rezolvind, de regula, frustrarile - sentimentale sau sociale -prin reintegrare.
Dintr-o criza sentimentala iese eroul din Week-end tn oras (1969), pe cind cel din Fidelitate (1977) se vede reabilitat in pragul mortii. Un anumit schematism e, de asemenea, evident in constructia romanului: un simpatizant comunist ajuns la inchisoare din pripeala istoriei si greselile primului val de activisti e cautat si readus la viata de ilegalistul pe care in tinerete l-a ajutat in actiunile sale. Pentru batrin'c cam tirziu, caci reabilitarea il omoara fericit, dar fata batrina, care nu voise sa se dezica de tata in vremurile de restriste, asa cum a facut fratele ei, se reapuca de studiu si de idila cu salvatorul. Iluzia cea mare (1979) atinge actualitatea sociala si politica, dar izoleaza conflictul intre mentalitati schematizate - un activist, o burgheza -. fara a se angaja in radiografia sociala. Schite de virtuozitate si simple bruioane epice cuprinde Cafeneaua subiectelor (1980). intre proza si teatru exista mai mult decit simple incidente, cel din urma fiind de fapt doar o transpunere scenica a romanelor (La margine de paradis e Fidelitate dramatizata, iar Viata particulara e prefigurarea Iluziei celei mari). Pe cit de in umbra poc tului sta prozatorul, pe atita sta dramaturgul in umbra prozatorului.
OPERA: Un sir de zile. Versuri, Bucuresti, 1966; Nuduri. Versuri, Bucuresti, 1967; Tara Ini pi, versuri. Bucuresti, 1969; Weekend in oras. Roman. Bucuresti, 1969; Patimile dupa Bacovia, versuri. Bucuresti, 1972 (ed. II, postfata de R. C. Cristea, 1986); Bucolice, versuri. Iasi, 1973; Elogii. Poezii, Bucuresti, 1974; Goana dupa fericire, versuri, Bucuresti, 1974; La margine de paradis, in Teatrul. nr. 5, 1976; Madona cu lacrimi. Poezii, Cluj-Napo-ca, 1977; Fidelitate. Roman, Iasi, 1977; Viata particulara, in Teatrul, nr. 7, 1977; Iluzia cea marc. Roman. Bucuresti, 1979; Cafeneaua subiectelor. Schite, Iasi, 1980; Exercitii de forta si echilibru, jucata de Teatrul dramatic .,G. Bacovia". Bacau. in stagiunea 1980/1981; Poeme rapide, lasi. 1983; Flori de cimp. Poezii, Bucuresti, 1984: Am mai vorbit despre asta, versuri. Iasi, . Traduceri: VI. Holan. Noapte cu Hamlet. Versuri, in colab. cu D. Sesanu, cuvint inainte de O. Genaru, Bucuresti. 1974. |
REFERINTE CRITICE: M. N. Rusii. Utopica, 1969; I. Constantin. Despre poeti, 1971: P. Poanta. Modalitati ; Al. Piru, Poezia, II; M. Mincu, Poezie si generatie, 1975; E. Barbu, O istorie; D. Laurentiu, Eseuri asupra starii de gratie, 1976; M. Iorgulescu, Firescul ca exceptie, 1979; Gh. Grigur-cu, Poeti; D. Cristea, Faptul de a scrie, 1980; C. Livescu. Scene din viata imaginara, 1982; E. Simion. Scriitori, IV; Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986. |
Anchetarea Unei Lacrimi
I s-a cerut sa se legitimeze: nu avea acte
A fost intrebata cu ce a gresit si ea a ridicat din umeri
"Recunoaste ca traiesti in concubinaj cu diversi indivizi" a zbierat acuzarea
"Provii din ras sau din plans?"
"Nu-mi cunosc parintii" a raspuns lacrima
si grefierul a notat in procesul verbal: origine dubioasa
"Innoptezi in cartierele orasului nostru si nu
esti inregistrata in cartea de imobil" a spus procurorul
"Prezenta dumitale tulbura viziunea reala
si produce igrasie umana" a adaugat judecatorul
"Lacrima Lacrima si mai cum?"
"Nu sunt casatorita" a raspuns modest lacrima "Sunt disponibila…"
"E o tarfa si o stricata" s-a auzit murmurul salii
"sa recunoasca deschis ce cauta printre noi"
"Pastrati liniste" a ordonat clopotelul
"Numeste-ti unul doi trei martori" o indemna avocatul
"Nu vreau sa ma apar sunt nevinovata" a raspuns lacrima
"Daca tot te afli aici te acuz din principiu" a spus procurorul
Adio Si Roua
Viata înlocuita cu altceva.
Morminte calde pe cer.
Îngerul meu pazitor
ma pedepseste cu fier.
O mâna întinsa de tine
stârneste adieri de cantalup.
Dragostea noastra sub cheie
de jder si de lup.
Nu te plimb în caleasca si nu
te iau în balansoir
lumea nu ne cunoaste
nu ne spune bonsoir
Caci fiind în pustiu locul acela
e nedefinit în corp
ca si sufletul.
Oarba si orb.
De zile cu femeie la mijloc
nu ma mai satur nu.
Ultimul Ovidiu al fantasmelor
ultima tu.
Seara cade ca ghilotina
taie plângeri si ziduri în doua.Pe scaunul absentei tale
Adio si roua.
Ioana Bantaş
Biografie
Ioana Bantaş s-a născut la 10 noiembrie 1937, Clocociov, judeţul Olt. Este fiica Mariei (născută Neaţă), muncitoare, şi a lui Ion Mustaţă, gestionar. După studiile liceale absolvite la Piteşti (1955), urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1955-1960). A funcţionat ca învăţătoare şi profesoară de limba română în provincie, apoi în Bucureşti. A fost soţia poetului Cezar Baltag. Debutează în 1957, cu versuri, în „Tânărul scriitor”. Debutul editorial are loc în 1966, cu volumul de versuri Memorie de iulie, prefaţat de Al. Piru.
În primele poeme a fost identificată influenţa lui Nichita Stănescu, cel din O viziune a sentimentelor, dar se poate susţine şi că acestea sunt rodul sensibilităţii proprii, exprimată ca uimire şi extaz juvenil în faţa miracolelor cosmosului şi ale vieţii. Simbolul cu cea mai mare pondere ce apare aici, soarele (cu o întreagă constelaţie izotopică: cerul, zborul, aripa, părul despletit în vânt), se încarcă de semnificaţii personale: „memoria de iulie” se va clarifica ulterior ca temă majoră a poeziei spaţiului ancestral al autoarei.
Vertebra lui Yorick (1970) afirmă a doua temă structurantă a universului poeziei scrise de Bantaş, feminitatea, în ipostaza Penelopei şi a Euridicei, exercitând o funcţie apotropaică şi protectoare.
Scrisori către Orfeu (1972) dezvoltă aceste ipostaze. Neputincioasă în faţa arcanelor făpturii lui Orfeu, Euridice asumă, magic, misiunea de a-l apropria înglobându-l, „înfăşurat în hrana ochiului meu”. Tot acum, capătă consistenţă cealaltă temă, a memoriei, în care subzistă universul fabulos, mitico-magic al copilăriei: bunica „trecea precum leoaica / bătrână în amurg, / cu un popor de zâne / şi iepuri după ea”, Oltul – mag şi vrăjitor – „cu soare mă ungea, / cu şopârle mă lega” etc.
Scrisori către Orfeu (1972) dezvoltă aceste ipostaze. Neputincioasă în faţa arcanelor făpturii lui Orfeu, Euridice asumă, magic, misiunea de a-l apropria înglobându-l, „înfăşurat în hrana ochiului meu”. Tot acum, capătă consistenţă cealaltă temă, a memoriei, în care subzistă universul fabulos, mitico-magic al copilăriei: bunica „trecea precum leoaica / bătrână în amurg, / cu un popor de zâne / şi iepuri după ea”, Oltul – mag şi vrăjitor – „cu soare mă ungea, / cu şopârle mă lega” etc.
Acest spaţiu-timp originar reapare în Dimineaţa primigeniei (1980), unde abundă evocările de ritualuri: „dimineţile” morţilor, făcutul pâinii sau, pur şi simplu, mersul copilei ţărănci spre câmp, purtând pe cap coşul cu demâncare („Treceam aşa pe dealuri legănând / soarele copt în baniţă”). Totul – fiinţe, obiecte, gesturi – este învăluit într-un aer magic, de incantaţie. Primigenia, o ipostază a poetei-copil, reactualizează spaţiul-timpul auroral: „Jos era cerul verde strălucitor / şi unde călcam se aprindeau / sori minusculi, unde dormeam / se deschideau izvoare”.
Din acelaşi fond mitico-magic arhetipal se nutresc şi cele câteva povestiri publicate între 1969 şi 1975 în „Luceafărul”: Singură ploaia, Comana şi Duminică, Bunica. Aspiraţia către poezia meditaţiei abstracte (ciclul Cântece pentru numărul unu din Scrisori către Orfeu) este contrazisă de adevărata vocaţie a poetei, care rămâne lirica feminităţii (în ipostaza de iubită şi mamă) şi a copilăriei în decorul arhaic.
Moare la 7 decembrie 1987, Bucureşti
Opera
Memorie de iulie, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1966;
Poarta spre vid, Bucureşti, 1969;
Vertebra lui Yorick, Bucureşti, 1970;
Scrisori către Orfeu, Bucureşti, 1972;
Dimineaţa primigeniei, Bucureşti, 1980.
Memorie de iulie, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1966;
Poarta spre vid, Bucureşti, 1969;
Vertebra lui Yorick, Bucureşti, 1970;
Scrisori către Orfeu, Bucureşti, 1972;
Dimineaţa primigeniei, Bucureşti, 1980.
George Ţărnea
Biografie
A fost fiul basarabeanului Grigore Țărnea și al oltencei Maria Țărnea - Isărescu[1][2]. S-a născut în Șirineasa, iar în acte a fost trecut Ghiorghe[2].
A urmat studiile liceale în Băbeni, la liceul care astăzi îi poartă numele[3], iar apoi urmează cursurile Facultății de filosofie din București[4].
A fost căsătorit cu Marta Nora Țărnea, fost deputat, subsecretar de stat și secretar de stat, iar din căsătoria lor au rezultat patru copii: Alexandra (1966), Andrei Bogdan (1972), Marta Maria Georgia (1974) și Ioana Anca Bianca (1984)[2].
La 16 mai 1964 debutează în publicația argeșeană Secera și ciocanul, cu poezia Drumeție[2], dar adevăratul debut în literatură a avut loc în anul 1967 sau 1968 când i-a fost publicat un grupaj de poezii în Viața românească[4].
A colaborat la numeroase reviste de literatură: România literară, Contemporanul, Luceafărul, Convorbiri literare, Astra, Tribuna, Steaua, Ateneu, Orizont, Tomis, Orizont literar, Timpul, Ramuri etc.
George Țărnea a murit la 2 mai 2003, la București.
· Premiul de creație originală „Vâlcea artistică”, ediția I pentru poezie, 1974
· Premiul de poezie pentru volumul Scrisori de fiecare zi, 1980 din partea Uniunii Scriitorilor Craiova
· Premiul Capri, 1991
· Diploma de excelență a Festivalului de cultură „Poarta sărutului” din partea Ministerului Culturii
· Diploma „Serile de la Badiceni”, Premiul național pentru poezie, 2001
· Premiul de excelență pentru toată activitatea literară, Societatea Academică „Titu Maiorescu”, 2002
· Premiul „Virgil Mazilescu”, 2003
· Păsările miresei, Ed. Literatorul Biblioteca Argeș (G.Tomozei) 1972
· Testamentele înțeleptului, Ed.Cartea Românească, București 1974
· Starea de iubire, Ed. Facla, Timișoara 1975
· Balade, Ed. Cartea Românească, București 1976
· Drumul domnului de rouă, Ed. Cartea Românească, București 1977
· Înalta fidelitate, Ed. Scrisul Românesc, Craiova 1977
· Baladă pentru vinul tînăr, Ed. Albatros, București 1980
· Cîntec pentru țara-om, Ed. Ion Creangă, București 1981
· Cartea Clara, Ed. Cartea Românească, București 1986
· "Anuar", Ed. Eminescu București 1989
· De ținut minte - Cartea necuprinsului, Ed. Tanera, București 1994
· Cartea cu iubiri secrete - 183 sonete, Ed. Tanera București 1994
· Poeme supărate rău, Ed. Helicon, Timișoara 1996
· Un abecedar bizar de purtat în buzunar, Ed. Enciclopedică, București 1997
· Legiada - Ghid artistic și turistic pentru spațiul euristic, Ed. Enciclopedică București 1998
· Declanșatorul de plăceri - carte eretică de erotică poetică, Ed. Conphys Rm. Vâlcea 1999
· Cartea Claudiană - Din pricina ta, Ed. Conphys Rm. Vâlcea 1999
· Cartea Iluminării - Rugăciuni și viziuni, Ed. Emia, București 2000
· Călimara goală și gândacul de bucătărie sau Cartea Suavă a Iubirii Definitive, Ed. Enciclopedică București 2001,
· Cartea cu ele cele din elegii - 101 Poeme antologice, cu o prefață de Eugen Negrici, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea 2001
· Cartea inimii albastre - Gânduri și Elegii, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea 2001
· Ritualuri de împerechere, Ed. Conphys, Rm Vâlcea 2002
· "Exerciții de iubire" , Ed. Constrast, Bucuresti 2003
· Poeme supărate rău - Fals tratat scatologic de bună purtare, Ed. Conphys, Rm Vâlcea 2003
· Era muzicii lejere - Cântece de petrecanie, cu o prefață de Laurențiu Ulici, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea 2003
· Exerciții de iubire, Ed. Contrast, București 2003 (postumă)
Balada Ultimei Iubiri
Strânge-mă-n braţe, iubito, strâge-mă tare,
Cum ai strânge un prunc, nu un aspru bărbat,
Pregătit de la prag pentru altă plecare
Şi-n al cărui văzduh alte clopote bat.
Eu nimic nu mai am din străvechea mea fire -
Nestatornică, rea şi pierdută-n poveşti,
Dar tânjesc, în sfărşit, după prima iubire,
Aşteptând-o să crească din cea care eşti.
Rugaciune de poet
Fa-mi Doamne rost de-o axioma
Mai rezistenta la purtat,
Sa pot razbi, din voma-n voma,
Cu optimismul prescurtat…
Ca-i prea pe dos ce se întâmpla
În lumea asta de consum.
Mi-au rasarit trei crini la tâmpla
Dar cum pot, Doamne, sa-mi asum
Nemasurata lor lumina –
Care nu pare-a scapata –
Fara o diploma divina
Semnata chiar de mâna ta
De-aceea te si-ntreb, Stapâne
A tot ce-i înca marginit,
Dupa uitare, cum ramâne
Cu partea mea de infinit ?
Scrisoare de bun ramas
Iubito, câta lume între noi
Numaratori de ploi din doi în doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zapezi pe buze ne-au crescut...
Asculta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntuneric si de frig
Si nu mai vreau sa stiu pâna la sfârsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas
Cine si-a smuls peretii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut si cine a câstigat
De toate înlantuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celalalt
Sub cerul prea strain si prea înalt
Când am sa uit cum suna glasul tau,
Decât tacerea, ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamna umbra ta?
Numaratori de ploi din doi în doi
Iubito, câta lume între noi.
Biografie
1953, 10 noiembrie: Potlogi, Dâmbovita; pe nume întreg, Mihăileanu Laurentiu Eleodor;
1961-1972: Curs primar si liceal, Petrosani, Hunedoara;
1972-1977: Facultatea de Chimie, Iasi;
Stare civilă: căsătorit (1975), un fiu (1976);
1978, debut absolut: Convorbiri Literare (proză scurtă, prezentarea lui Daniel Dimitriu);
1998, debut editorial: Pantofi de poet, poezie.
2000, membru U.S.R.
Volume publicate:
Pantofi de poet (poezie, Interval, 1998, Cluj-Napoca), Hăituiri de suflet (poezie, Limes, 1999, Cluj-Napoca),
Ioan al nimănui (proză, Limes, 2000, Cluj-Napoca) şi Dreptul la iarbă (LiterNet, 2002, format PDF);
Ce dacă? (teatru, Cartea de Ştiinţă, 2007, Cluj-Napoca);
În antologii:
Antologia de proză 2002 (LiterNet, 2002, pdf);
Repetitie fără orchestră – Antologie de proză scurtă românească din Mileniul III, coord. Horia Gârbea (Limes, 2004, Cluj-Napoca);
Colaborări:
Convorbiri Literare, Orizont, Vatra, Steaua, Tribuna, Al cincilea anotimp, Oraşul, LiterNet.ro, Respiro.net, Agora online, Pro Saeculum.ro, Suplimentul de marţi (Asalt, Constanta), Balada (Germania), Astrolabe (Tunisia).
Contact: lmcluj@yahoo.com, tel.0744-951501; 0364-114416.
Cluj-Napoca, 27 iul 2007 Laurenţiu Mihăileanu
1961-1972: Curs primar si liceal, Petrosani, Hunedoara;
1972-1977: Facultatea de Chimie, Iasi;
Stare civilă: căsătorit (1975), un fiu (1976);
1978, debut absolut: Convorbiri Literare (proză scurtă, prezentarea lui Daniel Dimitriu);
1998, debut editorial: Pantofi de poet, poezie.
2000, membru U.S.R.
Volume publicate:
Pantofi de poet (poezie, Interval, 1998, Cluj-Napoca), Hăituiri de suflet (poezie, Limes, 1999, Cluj-Napoca),
Ioan al nimănui (proză, Limes, 2000, Cluj-Napoca) şi Dreptul la iarbă (LiterNet, 2002, format PDF);
Ce dacă? (teatru, Cartea de Ştiinţă, 2007, Cluj-Napoca);
În antologii:
Antologia de proză 2002 (LiterNet, 2002, pdf);
Repetitie fără orchestră – Antologie de proză scurtă românească din Mileniul III, coord. Horia Gârbea (Limes, 2004, Cluj-Napoca);
Colaborări:
Convorbiri Literare, Orizont, Vatra, Steaua, Tribuna, Al cincilea anotimp, Oraşul, LiterNet.ro, Respiro.net, Agora online, Pro Saeculum.ro, Suplimentul de marţi (Asalt, Constanta), Balada (Germania), Astrolabe (Tunisia).
Contact: lmcluj@yahoo.com, tel.0744-951501; 0364-114416.
Cluj-Napoca, 27 iul 2007 Laurenţiu Mihăileanu
Concesie
Mă numesc Acum, deşi fusesem Ieri.
Trecutul mi se scorojise ―
se descojea
şi-mi falsifica peisajele.
Era vulgar, nespălat, s-a căţărat
cu degete murdare pe acuarela lui
Serge Tissot, varsându-mi
întreg vermillonul pe pantaloni.
Să-mi fi dorit, oare,
alt Ieri,
alt câine, alte simpatii, haine?
Nu, nici gând, căci m-ar fi trădat
şi aceştia, cu siguranţă.
Păi irişii din staţia lui 101,
ei cui ar fi rămas?
Dar stima buchinistului de pe Eroilor?
Aş plânge după cameea de la gâtul Mariei.
Neîndoielnic, alt Ieri m-ar îmbolnăvi,
m-ar fărâmiţa ca pe frunza obosită.
Dar chingile timpului sunt numele,
după cum şi Ieri ascultă de Acum.
Tot aşa, un Ieri bine camuflat şi vinovat
ar fi strigat în lume tot ca pe mine.
Trecutul mi se scorojise ―
se descojea
şi-mi falsifica peisajele.
Era vulgar, nespălat, s-a căţărat
cu degete murdare pe acuarela lui
Serge Tissot, varsându-mi
întreg vermillonul pe pantaloni.
Să-mi fi dorit, oare,
alt Ieri,
alt câine, alte simpatii, haine?
Nu, nici gând, căci m-ar fi trădat
şi aceştia, cu siguranţă.
Păi irişii din staţia lui 101,
ei cui ar fi rămas?
Dar stima buchinistului de pe Eroilor?
Aş plânge după cameea de la gâtul Mariei.
Neîndoielnic, alt Ieri m-ar îmbolnăvi,
m-ar fărâmiţa ca pe frunza obosită.
Dar chingile timpului sunt numele,
după cum şi Ieri ascultă de Acum.
Tot aşa, un Ieri bine camuflat şi vinovat
ar fi strigat în lume tot ca pe mine.
În munți
Trupul meu îngheţat
zace-n ape adânci
şi clare —
raze calde-l luminează
uneori.
De culoarea lunii trupul
îmi tânjeşte după soare
afluenţi cu albie abruptă —
neîndurata lacului oglindă
să o unduie
s-o spargă —
trupul meu iasă afară
înfierbântă-se în lespezi
ori să piară.
Trupul — semn al meu
de aşteptare
undeva în munţi
sub ape clare.
zace-n ape adânci
şi clare —
raze calde-l luminează
uneori.
De culoarea lunii trupul
îmi tânjeşte după soare
afluenţi cu albie abruptă —
neîndurata lacului oglindă
să o unduie
s-o spargă —
trupul meu iasă afară
înfierbântă-se în lespezi
ori să piară.
Trupul — semn al meu
de aşteptare
undeva în munţi
sub ape clare.
Undeva în Pigalle
Alunecăm, alunecăm.
Ea nu recunoaşte
că-i băutoare de bere.
E portocaliu cu alb
ghidul de conversaţie
dar ce folos.
Observ, e iulie,
ei fugindu-i machiajul -
pe tâmplă are lipitori.
Unei cunoştinţe
i-aş povesti desigur multe.
Cu ea n-am făcut cunoştinţă.
Dar alunecăm, alunecăm,
de parcă m-ar obliga
să răsuflu printr-un pai.
Ea nu recunoaşte
că-i băutoare de bere.
E portocaliu cu alb
ghidul de conversaţie
dar ce folos.
Observ, e iulie,
ei fugindu-i machiajul -
pe tâmplă are lipitori.
Unei cunoştinţe
i-aş povesti desigur multe.
Cu ea n-am făcut cunoştinţă.
Dar alunecăm, alunecăm,
de parcă m-ar obliga
să răsuflu printr-un pai.
Biografie Arthur Rimbaud
Jean-Nicolas-Arthur RIMBAUD
(Cherleville, 20 oct. 1854 – Marseille, 10 nov. 1891)
Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".
- Prose et vers de college (rédigè1864-1870, publ. en 1932)
- Poésies (r. 1869-1871, publ. En 1891, 1895, 1898)
- Derniers vers (1872)
- Album zutique (1936)
- Un coeur sous une soutane (1870-1871)
- Une Saison en enfer (1873)
- Les Illuminations (1872-1873)
Jean-Nicolas-Arthur RIMBAUD
(Cherleville, 20 oct. 1854 – Marseille, 10 nov. 1891)
Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".
- Prose et vers de college (rédigè1864-1870, publ. en 1932)
- Poésies (r. 1869-1871, publ. En 1891, 1895, 1898)
- Derniers vers (1872)
- Album zutique (1936)
- Un coeur sous une soutane (1870-1871)
- Une Saison en enfer (1873)
- Les Illuminations (1872-1873)
Simţire
În seri de vară-albastre, voi merge pe poteci
Printre ţepoase grâne, strivind otava verde,
Şi tipărindu-mi paşii în firele ei reci,
Îmi voi lăsa-n vânt părul – uşor să mi-l dezmierde.
Voi merge în tăcere, şi fără nici un gând,
Dar îmi va creşte-n suflet iubirea nesfârşită;
Ca un nomad umbla-voi, departe, străbătând
Prea fericit, Natura, ca lângă o iubită.
1870
În româneşte de Petre Solomon
Senzatie
În seri de vara-albastre, voi merge pe carari,
Sa ma întepe grâne, sa calc pe ierbi marunte;
Prin proaspata racoare voi trece-n dulci visari,
Lasa-voi adierea sa scalde a mea frunte.
Fara a spune-o vorba si fara nici un gând,
Doar dragostea urca-va în suflet infinita;
Ca un nomad voi merge departe, strabatând
Preafericit, Natura, ca lânga o iubita.
Traducere de Petru Dinca
Vîrsta De Aur
Cîte-un glas, mereu
Ca de înger, verde,
- La mijloc sînt eu - ,
Spune, să mă certe :
Întrebări buluc
Dacă-ţi curg, o mie,
La beţii te duc,
Şi la nebunie;
Recunoaşte că-i
Vesel, şi uşor e :
Să fii printer-ai tăi,
Doar cu ape, flore !
Şi el cînta. O,
Vesel e, şi lesne !
Uite-i dincolo…
Cînt cu el mirsme, -
Recunoaşte că-i
Vesel, şi uşor e :
Să fii printer-ai tăi,
Doar cu ape, flore !...etc...
Şi alt glas – mereu
Ca de înger ! -, verde,
La mijloc sînt eu,
Spune, să mă certe;
Şi el cîntă, -atent,
Cu suflarea frate :
Cu nemtesc accent,
Dar fierbinte-n toate :
Lumea-i viciu, joc;
Ce te miri? Ia-ţi locul
Şi aruncă-n foc,
Sumbru, nenorocul.
O, frumos castel !
Viaţa ta e clară !
Vîrsta ta-i din care ?
Fire princiară
Fratelui cel mare ! etc...
Cînt si eu apoi :
Fraţi multipli ! Voi,
Glasuri fară public !Lîngă mine roi,
Daţi-mi nimbul pudic ... etc ...
TEATRU/FILM 10 Noiembrie
În regia lui Tudor Mărăscu:
Biografie Tudor Mărăscu
Tudor Mărăscu s-a născut pe 10 noiembrie 1940 și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1970. A creat peste 60 de spectacole de teatru și film, având și o activitate prestigioasă în Televiziunea Română, potrivit unui comunicat al Uniunii Teatrale din România (UNITER).
A semnat regia a zeci de spectacole, la Teatrul Odeon, Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul Național din București, precum și la teatre din țară. Printre piesele pe care le-a montat se numără "Dulcea pasăre a tinereții" de Tennessee Williams (2006), "Pădurea" de A.N. Ostrovski (2005), "Visul unei nopți de vară" de W. Shakespeare (2000), "Nimic despre Hamlet" de R. F. Alexandru (1998), "Doi pe o bancă" de Al. Ghelman (1993).
De asemenea, a semnat regia multor spectacole de televiziune și filme TV, precum "Adio, Europa", după romanul lui I.D.Sârbu (2002, serial de televiziune), "Hitler al XVII-lea" de A. Dohotaru (1998, spectacol de televiziune), "Miracolul" (1987), "Încrederea" (1984), "Singur de cart" (1984), "Învingătorul" (1981), "Bună seara, Irina" (1979).
De-a lungul vieții a fost onorat cu distincții, precum premiul UNITER pentru întreaga activitate în regie (2011), decorația "Meritul pentru învățământ" în grad de Comandor (2004), premiul acordat de Asociația Profesioniștilor de Televiziune (APTR) pentru serialul "Adio, Europa", realizat de Televiziunea Română (2003), premiul acordat de APTR pentru divertisment - emisiunea "Surprize, surprize", realizată de Televiziunea Română (2003), Diploma de Onoare acordată de Uniunea Scriitorilor din România pentru sprijinirea și promovarea dramaturgiei originale la Teatrul de Televiziune. La acestea se adaugă o serie de premii primite în străinătate pentru dramaturgie și filmele sale.
A murit pe data de 22 ianuarie 2012.
· Doi pe o banca / (1997)
· Mircea Ciobanu sau magia alba a imaginii (1997) - regizor
· Mincinosul (1995)
· Harvey / (1994)
· Încrederea (1984)
· Singur de cart (1983)
· Învingătorul (1981)
· Banchetul (1980)
· Saramura (1979)
· Bufetul 'La Senat' (1973)
· Recomandari (1971)
· Rochita mea / (1971)
Filmografie - design de producţie
· Cum ne-ar vrea barbatii?! (1982)
Cu Gheorghe Dinică:
Biografie Gheorghe Dinică
În zorii zilei de 25 decembrie 1933, în prag de Crăciun, se năștea în Giulești, la periferia Bucureștiului, un băiat. Părinții (Petre, funcționar la poștă, și Jana - casnică) au decis să-și înregistreze băiatul după Anul Nou. Astfel, Gheorghe Dinică apare în certificatul de naștere ca fiind născut pe 1 ianuarie 1934.
Viitorul mare actor și-a petrecut copilăria tot în Giulești. „Strada pentru mine a fost lucrul cel mai important. M-a învățat foarte multe, pentru că aveam prieteni mai mari care ne dirijau. Era o lume care nimeni n-ar crede că a existat, lumea cartierului”, povestea Dinică autoarei Mia Pădurean, în monografia „Un actor pentru eternitate”, apărută în 2008 la Editura Limes din Cluj-Napoca.
Pe 1 ianuarie 1944, când avea doar 10 ani, a fost salvat ca prin minune, dar mulți dintre prietenii lui de joacă au fost uciși de bombardamente, în cartierul Giulești unde locuia. Trauma războiului și moartea „văzută cu ochii” i s-au întipărit profund pentru tot restul vieții. A continuat să meargă la școală și câștiga băni ca să se întrețină.
„Eram liber, părinții mei nu mai aveau grijă de mine. Stăteam pe unde apucam. Mi-am făcut viața în funcție de cum gândeam și de posibilitățile de atunci”, se destăinuie actorul în carte.
În sălile cinematografelor de pe Calea Griviței i s-a născut dorința de a deveni actor, conform celor consemnate de Mia Pădurean. John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant sunt actorii care l-au impresionat în mod deosebit. Pe lângă filmele văzute la cinematograful Marna, mergea să vadă și trupele de artiști de la Teatrul de revistă, cu Titi Mihăilescu, iar mai târziu cu Puiu Călinescu.
A început să joace în teatrele de amatori ale unor întreprinderi, care puneau în scenă Molière, Shakespeare, dar și dramaturgie românească. Prima apariție pe scenă a tânărului Dinică a fost cu o trupă de amatori de la Poștă, în piesa „Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu, în rolul locotenentului Stămătescu.
S-a înscris în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor (C.C.S) din București, iar, la 22 de ani, a fost distribuit în „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu. A avut șansa să fie văzut de actrița Dina Cocea, care se afla în public, care l-a primit la cursurile ei de pregătire.
Pe 1 ianuarie 1944, când avea doar 10 ani, a fost salvat ca prin minune, dar mulți dintre prietenii lui de joacă au fost uciși de bombardamente, în cartierul Giulești unde locuia. Trauma războiului și moartea „văzută cu ochii” i s-au întipărit profund pentru tot restul vieții. A continuat să meargă la școală și câștiga băni ca să se întrețină.
„Eram liber, părinții mei nu mai aveau grijă de mine. Stăteam pe unde apucam. Mi-am făcut viața în funcție de cum gândeam și de posibilitățile de atunci”, se destăinuie actorul în carte.
În sălile cinematografelor de pe Calea Griviței i s-a născut dorința de a deveni actor, conform celor consemnate de Mia Pădurean. John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant sunt actorii care l-au impresionat în mod deosebit. Pe lângă filmele văzute la cinematograful Marna, mergea să vadă și trupele de artiști de la Teatrul de revistă, cu Titi Mihăilescu, iar mai târziu cu Puiu Călinescu.
A început să joace în teatrele de amatori ale unor întreprinderi, care puneau în scenă Molière, Shakespeare, dar și dramaturgie românească. Prima apariție pe scenă a tânărului Dinică a fost cu o trupă de amatori de la Poștă, în piesa „Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu, în rolul locotenentului Stămătescu.
S-a înscris în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor (C.C.S) din București, iar, la 22 de ani, a fost distribuit în „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu. A avut șansa să fie văzut de actrița Dina Cocea, care se afla în public, care l-a primit la cursurile ei de pregătire.
După aceste cursuri, Dinică a intrat - în 1957 - la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. A absolvit Institutul în 1961, iar doi ani mai târziu a fost distribuit în filmul „Străinul”, în regia lui Mihai Iacob.
Cariera cinematografică a lui Gheorghe Dinică însumează aproape 100 de filme.Cel mai important premiu obținut de actor a fost cel de la Karlovy Vary, în 1976, pentru Prin cenușa imperiului. A obținut mia mzulte premii sin partea ACIN - în 1972, 1975, 1987 (pentru interpretările din Explozia, Felix și Otilia, Bariera, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Ilustrate cu flori de câmp, Cuibul de viespi, Secretul lui Herodot) și UCIN - în 1992 (pentru Casa din vis), 1993 (Patul conjugal).
Cât privește viața privată, Gheorghe Dinică nu s-a căsătorit până la 60 de ani și nici nu a avut copii. „Pe primul plan a stat întotdeauna munca pe scenă”, mărturisea actorul. Dar în 1995, Gheorghe Dinică fost invitat acasă la o familie de prieteni, pe care nu-i văzuse de mult timp. Acolo a cunoscut-o pe Gabriela-Georgeta, care i-a atras atenția și căreia i-a propus o întâlnire. Pe 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă.
Ultima sa mare provocare în teatru a fost rolul „Mefisto”, din spectacolul „Faust”. Regizorul Silviu Purcărete și Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, i-au distribuit, în 2006, pe Gheorghe Dinică și pe Ștefan Iordache, în cele mai importante roluri, Mefisto și respectiv Faust, din această superproducție. Dar Dinică s-a retras, după 3-4 zile, de la repetiție.
În film, ultima sa apariție importantă a fost cea din 2007 în „Ticăloșii", în regia lui Șerban Marinescu. Gheorghe Dinică a jucat în ultimii doi ani de viață în serialele de televiziune „Inimă de țigan” și „Regina”.
Actorul Gheorghe Dinică a încetat din viață, marți, 10 noiembrie 2009, în jurul orei 13, după ce timp de 20 de zile a fost internat la secția de terapie intensivă a Spitalului de Urgență Floreasca din București. Pe 9 noiembrie fusese operat de colecist, dar avea și o infecție cu stafilococ auriu și candida. Diagnosticul fusese "bronhopneumonie cu stafilococ auriu și candida, pneumonie bazală stânga în remisie, șoc septic și disfuncție multiplă la organe".
Cât privește viața privată, Gheorghe Dinică nu s-a căsătorit până la 60 de ani și nici nu a avut copii. „Pe primul plan a stat întotdeauna munca pe scenă”, mărturisea actorul. Dar în 1995, Gheorghe Dinică fost invitat acasă la o familie de prieteni, pe care nu-i văzuse de mult timp. Acolo a cunoscut-o pe Gabriela-Georgeta, care i-a atras atenția și căreia i-a propus o întâlnire. Pe 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă.
Ultima sa mare provocare în teatru a fost rolul „Mefisto”, din spectacolul „Faust”. Regizorul Silviu Purcărete și Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, i-au distribuit, în 2006, pe Gheorghe Dinică și pe Ștefan Iordache, în cele mai importante roluri, Mefisto și respectiv Faust, din această superproducție. Dar Dinică s-a retras, după 3-4 zile, de la repetiție.
În film, ultima sa apariție importantă a fost cea din 2007 în „Ticăloșii", în regia lui Șerban Marinescu. Gheorghe Dinică a jucat în ultimii doi ani de viață în serialele de televiziune „Inimă de țigan” și „Regina”.
Actorul Gheorghe Dinică a încetat din viață, marți, 10 noiembrie 2009, în jurul orei 13, după ce timp de 20 de zile a fost internat la secția de terapie intensivă a Spitalului de Urgență Floreasca din București. Pe 9 noiembrie fusese operat de colecist, dar avea și o infecție cu stafilococ auriu și candida. Diagnosticul fusese "bronhopneumonie cu stafilococ auriu și candida, pneumonie bazală stânga în remisie, șoc septic și disfuncție multiplă la organe".
Trupul neînsuflețit a fost adus pe 13 noiembrie 2009 în foaierul Teatrului Național din București unde a fost petrecut cu aplauze timp de 15 minute de aproximativ 2000 de persoane venite să-și ia rămas bun. A fost înmormântat în aceeași zi, în cimitirul Bellu, pe Aleea Gheorghe Dinică, denumită astfel în semn de omagiu. S-a alăturat astfel colegilor de breaslă: Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ștefan Iordache, Nicu Constantin.
· The Mouth of Truth (2011) - Tillius
· Aniela (2009) - generalul Grigorie Vulturesco
· Weekend cu mama (2009) - tatăl vitreg Trailer
· Regina (2008) - Aurică Fieraru
· Gala (2007) - bărbat în parc
· Inimă de țigan (2007) - Aurica Fieraru
· Feher tenyer / Palme albe (2006) - Puma
· Bani de dus, bani de-ntors (2005) - Manole
· L'homme presse / Un om grăbit (2005) - Zacharie Regencrantz
· Orbirea voluntara - Gellu Naum (2005)
· Aleodor Imparat / Aleodor imparat (2004) - voce Bondar
· Magnatul (2004) - Gheorghe Manasia
· Orient Express (2004) - Costache
· Sindromul Timisoara - Manipularea (2004)
· Dulcea saună a morții (2003) - detinutul Paraschiv "Lama"
· Examen (2003) - procurorul Dumitrascu
· Filantropica (2002) - Pepe
· Turnul din Pisa (2002) - lautarul Gigi, hot de benzina
· După-amiaza unui torționar (2001) - Franţ Ţandără
· Patul lui Procust (2001) - Nae Gheorghidiu
· Război în bucătărie (2001) - contonier
· Manipularea (2000)
· Faimosul Paparazzo (1999) Trailer
· Șarpele (1996) - Stere Solomon
· Craii de Curtea Veche (1995) - Maiorica Arnoteanu
· Terente - Regele bălților (1995) - ziaristul Bazil Ionescu
· Această lehamite (1994) - Doctorul
· Crucea de piatră / Crucea de piatră - ultimul bordel (1994) - Activistul comunist Mache Puzderie, fost hingher
· Începutul adevărului / Oglinda (1994) - Mihai Antonescu
· Cel mai iubit dintre pământeni (1993) - anchetator de Securitate
· Codin și Chira Chiralina (1993)
· Liceenii în alertă (1993) - Jean, patronul magazinului "Raiul Copiilor"
· Patul conjugal (1993) - directorul de cinematograf Vasile Potop
· Privește înainte cu mânie (1993) - carciumarul grec Dimos Trailer
· Casa din vis (1991)
· Divorț... din dragoste (1991) - avocat Flavius Prunaru
· Lacrima cerului (1989)
· Momentul adevarului (1989)
· Cuibul de viespi (1987) - Georges Duduleanu, fiul Anetei
· Figurantii (1987) - fostul servitor Matei
· Să-ți vorbesc despre mine (1987) - Liviu Runcan
· Vară sentimentală (1986)
· Secretul lui Nemesis (1985) - N. M. Sisescu Trailer
· Acordați circumstanțe atenuante? (1984)
· Secretul lui Bachus (1984) Trailer
· Un petic de cer (1984) - actor
· Zbor periculos (1984)
· Pe malul stâng al Dunării albastre (1983) - majordomul Matei
· Râdeți ca-n viață (1983)
· Concurs (1982) - Mitica de la aprovizionare
· Întunericul alb (1982)
· Lumini și umbre: Partea II (1982)
· Totul pentru fotbal (1982) - arbitru strain de fotbal
· De ce trag clopotele, Mitică? (1981) - frizerul si subchirurgul, Nae Girimea "Bibicu"
· O lume fără cer (1981)
· Bietul Ioanide (1980) - conferentiarul universitar Gonzalv Ionescu
· Reteaua "S" (1980) - spionul Eugen Panait
· Ultima noapte de dragoste (1980) - Deputatul Costica Mavrodin
· Drumuri în cumpănă (1979) - instructorul de Partid, Onisor Borcea
· Acțiunea Autobuzul (1978) - Baronul, seful banditilor
· Cuibul salamandrelor (1978) - specialistul in stingerea incendiilor de sonda George "Salamandra"
· Doctorul Poenaru (1978) - Judecatorul Mircea Voican
· Revanșa (1978) - comandantul legionar Paraipan
· Trepte spre cer (1978) - seful de echipa de liniori Vitcu
· Osânda (1977) - Ion, Seful de Post de Jandarmi
· Marele singuratic (1976) - Primul Secretar al Judetului
· Premiera (1976) - actorul Gheorghe Mihoc
· Prin cenușa imperiului (1976) - escrocul Diplomatul
· Trei zile și trei nopți (1976) - comisarul sef Mesesan
· Evadarea (1975) - Capitanul Stoian
· Filip cel bun (1975) - Lupu, fost coleg cu tatal lui Filip
· Ilustrate cu flori de câmp (1975) - Marin, responsabil de la Alimentara
· Mastodontul (1975) - carciumarul Ilarie Micu
· Nu filmam sa ne amuzam (1975) - Directorul Apostu
· Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - Sultanul Mahomed al II-lea
· Zidul (1975) - ilegalistul Savu
· Dincolo de nisipuri (1974) - Maiorul Ionescu
· Frații Jderi (1974) - Dumitru Crivat Trailer
· Nemuritorii (1974) - fostul postelnic Butnaru
· Tatăl risipitor (1974) - Marin, fiul lui Oaie, invalid de razboi
· Un comisar acuză (1974) - comisarul legionar Paraipan
· Explozia (1973) - Gica Oprisan, zis Salamandra
· Felix și Otilia (Serial TV) / Felix și Otilia (1973) - avocatul Stanică Raţiu
· Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) - notar
· Bariera (1972) - pungasul Ionel Calaretu
· Cu mâinile curate (1972) - banditul Lascarica
· Felix și Otilia (1972) - Stanică Raţiu
· Alcesta / (1971) - tatal lui Admet
· Nebunia lui Pantalone (1971)
· Diavolul și bunul Dumnezeu (1970)
· Itelet / Sentinţa (1970) - Nobil sarb
· Prea mic pentru un razboi atat de mare (1970) - Plutonierul veteran
· Prometeu / (1970)
· Un nasture sau absolutul / (1970)
· Ziaristii / (1969) - Pamfil
· Dacii (1967) - dublaj voce Fuscus
· Maiorul și moartea (1967) - Maiorul de Militie Tache
· Golgota (1966) - Sergent
· Procesul alb (1965) - activistul comunist Dumitrana
· Comoara din Vadul Vechi (1964) - Zamfir, sotul Mariei
· Strainul / Străinul (1964) - activistul comunist Jurca
Pe malul stang al Dunarii albastre (1983):
Oscar Wilde - O femeie fara importanta
SFATURI UTILE 10 Noiembrie
BENEFICIILE ULEIULUI DIN ARBORE DE CEAI
Pana la aceasta data, se cunosc 327 de studii stiintifice numai despre proprietatile antimicrobiene ale uleiului din arbore de ceai! Ca si cum miile de ani de zile de utilizare nu au contat! Din fericire, stiinta recupereaza in sfarsit si explica de ce uleiul de arbore de ceai este atat de eficient in tratarea unor afectiuni precum:
· Acnee
· Infectii bacteriene
· Varicela
· Dureri ale racelii
· Congestie si infectii ale tractului respirator
· Dureri ale urechii
· Infectii micotice (in special candida, micoza inghinala, piciorul atletului si ciuperca degetului mare)
· Halitoza (respiratie urat mirositoare)
· Paduchi
· MRSA
· Psoriazis
· Cuticule moi si uscate
· Calmeaza intepaturi de insecte, dureri si arsuri solare
· Combate furunculi cauzati de infectii cu stafilococi
Pe langa aceasta lista exista si alte utilizari casnice si cosmetice ale uleiului din arbore de ceai!
· Lotiune antiacneica
· Balsam de rufe antimicrobian
· Solutie contra insectelor
· Deodorant natural
· Inlatura mirosul picioarelor
· Inlatura mucegaiul
· Solutie de curatare pentru casa
Un articol publicat in revista Fitomedicina de anul trecut a evaluat relatia dintre variate uleiuri esentiale si a descoperit ca niciunul (inclusiv uleiul din arborele de ceai) nu provoaca reactii secundare daca sunt utilizate impreuna cu variate antibiotice. Mai mult decat atat, s-a descoperit ca unele uleiuri esentiale au un efect sinergetic, si ar putea preveni dezvoltarea rezistentei la antibiotice!
In multe situatii doctorii din medicina functionala prescriu uleiuri esentiale din arbore de ceai sau de oregano in locul medicamentelor obisnuite pentru ca sunt la fel de eficiente si nu au efecte secundare.
GÂNDURI PESTE TIMP 10 Noiembrie
Pearl S. Buck - Citate:
Friedrich von Schiller - Citate:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu