REVISTA MEA DIN 17 NOIEMBRIE / 2.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 17 NOIEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 17 Noiembrie

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ier Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei și Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; Sf Cuv Lazăr zugravul

Viața Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareii Pontului

    Sfântul Grigorie s-a născut în slăvita şi marea cetate a Neocezareei din părinţi necredincioşi. Apoi, din copilărie rămânând orfan, a fost dat la învăţături elineşti, unde, învăţând, a început să priceapă înţelepciunea cea desăvârşită, care este cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; căci din făpturi cunoştea pe Făcătorul şi se sârguia a-I bineplăcea Lui cu viaţă înţeleaptă.

    Auzind învăţătura Sfintei Evanghelii, îndată s-a făcut următor al ei. Apoi, luând botezul, vieţuia întru desăvârşirea Evangheliei, adică întru curăţenie şi neagoniseală, lepădând toate deşertăciunile lumeşti şi părăsind plăcerile trupului, îşi păzea curăţenia fecioriei sale cu mare înfrânare, căci până la fericitul său sfârşit n-a cunoscut păcat trupesc. Astfel, s-a păzit pe sine de păcat şi de necurăţie pentru ca mai bine să placă lui Dumnezeu, Celui curat şi fără de păcat, Care S-a născut din Preacurata Fecioară. Aceluia dăruindu-se din tinereţe, sporea cu ajutorul Lui din putere în putere şi din bunătăţi în bunătăţi şi umblă în calea vieţii fără prihană.

    De aceea era iubit de Dumnezeu şi de oamenii buni, iar de cei răi era urât. Căci, fiind mulţime de tineri ca să înveţe înţelepciunea filosofiei şi a medicinei şi învăţând el împreună cu aceia, fiind încă tânăr, au început să-l urască pentru viaţa lui plină de înţelepciune şi fără prihană. Căci aceia, fiind robiţi de neînfrânare şi de patimi, trăiau în necurăţie, intrând prin casele de desfrânare, după cum era obiceiul tinerilor pagini. Iar Sfântul Grigorie, fiind tânăr creştin, se abătea de la orice cale necurată şi ura fărădelegea. Precum este crinul în mijlocul spinilor, aşa înflorea el cu curăţenia în mijlocul celor necuraţi.

    Fiind cunoscută multora viaţa sa cea curată şi fără de prihană, mulţi filosofi dintre cei mai renumiţi şi unii cetăţeni îl cinsteau şi-l lăudau mult. Iar cei de o vârstă cu el, neputând să privească spre un tânăr ca acesta, care întrecea cu înfrânarea şi curăţenia nu numai pe cei tineri, ci şi pe cei bătrâni, s-au gândit să-i aducă necinste în popor, cum că ar trăi în necurăţie ca şi alţii, ca astfel să strice numele lui cel bun cu care era lăudat de toţi. Deci au îndemnat asupra lui o desfrânată ca să grăiască fărădelege despre acest drept şi să-i scoată nume rău tinărului cel nevinovat şi curat cu inima.

    Odată, pe când era sfântul într-un loc cu nişte filosofi vestiţi şi cu dascălii cei mai de frunte vorbind împreună, s-a apropiat de dânsul desfrânată, îndemnată de cei de o vârstă cu el, cerând fără ruşine plată pentru păcatul trupesc ce zicea că l-ar fi săvârşit cu dânsa. Auzind aceasta, toţi se mirau, iar unii dintr-înşii s-au tulburat, crezând că este lucru adevărat. Alţii însă n-au crezut cuvintele aceleia, ştiind pe Grigorie că este curat şi înţelept şi o alungau pe acea desfrânată fără de ruşine. Ea însă, strigând cu glas mare, supăra pe sfântul să-i dea plată pentru desfrânare. Sfântul Grigorie s-a ruşinat, auzind nişte cuvinte ca acelea fără de ruşine şi neadevărate de la acea femeie cunoscută ca desfrânata de o mulţime de oameni cinstiţi, ba chiar ca o fecioară curată se rumenea la faţă.

    Sfântul, fiind fără de răutate şi blând, nu i-a zis nimic aspru, nici n-a arătat vreun fel de mânie, nici nu se îndrepta şi nici nu punea înainte martori ai nevinovăţiei sale. Apoi cu blândeţe a zis către un prieten al său: "Dă-i degrabă preţul pe care îl cere ca să se ducă de la noi şi să nu ne supere mai mult". Iar prietenul lui îndată i-a dat cât a cerut, răscumpărând pe Grigorie de nevinovată ruşine.

    Însă Dumnezeu, Care este în cer martor credincios a descoperit acea nedreptate, trimiţând un duh necurat asupra acelei desfrânate fără de ruşine şi mincinoasă. Astfel, când a luat în mâinile sale plata cea nedreaptă, îndată a primit pedeapsă cumplită, căci a năvălit divolul asupra ei şi a început s-o chinuie înaintea tuturor. Apoi acea necurată femeie a căzut la pământ şi strigă cu glas înfricoşat şi tremura cu tot trupul, scrâşnind din dinţi şi tăvălindu-se, încât cei ce erau acolo de faţă s-au umplut de mare frică, văzând grabnica şi cumplita izbândă pentru nevinovatul tânăr. Deci, n-a încetat diavolul a o chinui, până când Sfântul Grigorie n-a făcut rugăciune cu sârguinţă către Dumnezeu pentru dânsa şi a gonit pe diavoli. Aşa a fost începutul sfinţeniei şi minunilor lui, încă din tinereţe, lucru de care se minunau cei bătrâni.

    Deci, avea el acolo un prieten care se numea Fermian şi era de neam din Capadocia, bine priceput şi cu obiceiuri bune. Aceluia i-a descoperit Sfântul Grigorie gândul inimii sale, cum că voieşte să lase toate şi să slujească lui Dumnezeu. Deci l-a aflat şi pe Fermian având acelaşi gând şi pe aceeaşi cale voind a călători împreună cu dânsul. Sfătuindu-se împreună, au lăsat amândoi filosofia cea din afară şi, ieşind din şcolile elineşti, s-au dus să înveţe înţelepciunea creştinească şi tainele dumnezeieştii Scripturi. În acea vreme Origen, care până atunci nu căzuse în eres, era dascăl preaslăvit între creştini. Deci, mergând Sfântul Grigorie către Origen împreună cu prietenul său Fermian, s-au pus pe învăţătură şi au petrecut la dânsul vreme îndelungată. Apoi s-a întors în patria sa, Neocezareea.

    Cetăţenii Neocezareei şi toţi cunoscuţii, văzând înţelepciunea lui cea mare, voiau să-l aibă între dânşii ca pe un cetăţean cinstit şi îndreptător al cetăţii. El însă, fugind de mândria şi de slavă lumească cea deşartă şi de cursele vrăjmaşului cele cu multe împletituri ce sunt în lume, a ieşit din cetate şi din patria sa şi s-a sălăşluit în pustie, vieţuind cu înfrânare. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, numai singur Dumnezeu le ştie, Cel ce a zidit inimile noastre şi înţelege toate lucrurile.

    Petrecând Sfântul Grigorie în pustie şi îndeletnicindu-se în gândiri către Dumnezeu, fericitul Fedim, episcopul cetăţii Amasiei din Capadocia, aflând despre dânsul, voia să-l scoată din pustie spre ajutorul Bisericii lui Hristos şi să-l pună arhiereu şi învăţător, pentru că mai înainte vedea în dânsul darul lui Dumnezeu cum că are să fie mare stâlp al Bisericii şi întăritor al credinţei.

    Având Sfântul Grigorie darul mai înainte vederii şi cunoscând că episcopul vrea să-l ia din pustie spre slujba Bisericii, se ascundea dinaintea lui, judecându-se a fi nevrednic de o asemenea treaptă şi umbla din loc în loc prin pustie ca să nu-l poată afla. Dar fericitul Fedim îl căuta cu sârguinţă şi cu rugăciuni îl chemă din pustie la dânsul. Însă, neputând despărţi de pustie pe iubitorul de pustie şi a-l aduce în cetatea Amasiei pentru hirotonie, a făcut un lucru străin şi neobişnuit. Fiind îndemnat de Duhul lui Dumnezeu şi aprins cu râvnă pentru Sfânta Biserică, n-a ţinut seama că Grigorie nu a venit acolo la dânsul şi că nu puţină depărtare este între dânşii, fiindcă de la cetatea Amasiei până la pustia aceea unde vieţuia Sfântul Grigorie era cale de trei zile.

    Episcopul Fedim, neţinând seama de depărtarea aceea dintre dânşii, a sfinţit pe Grigorie episcop al Bisericii Neocezareei, deşi nu venise el acolo de faţă. Căci, căutând către Dumnezeu, a zis: "Tu, Cela ce toate le ştii, Dumnezeule, şi toate le poţi, caută în ceasul acesta spre mine şi spre Grigorie, şi săvârşeşte cu darul Tău, hirotonisirea lui". Astfel l-a hirotonit pe fericitul, nefiind de faţă. Despre aceasta mărturiseşte Sfântul Grigorie de Nişă, care a scris viaţa acestui sfânt, fapt ce se întăreşte şi în canonul din Minei, în pesna a cincea, adeverind astfel: "Stătătorul înaintea lui Dumnezeu, Fedim, fiind aprins de râvnă, te-a uns pe tine, părinte, nefiind tu de faţă, bizuindu-se pe bună ta credinţă şi pe viaţa ta cea curată, grăitorule de Dumnezeu, Grigorie". În acest chip minunat, fericitul Fedim a săvârşit hirotonia lui Grigorie; deci şi nevenind el, s-a supus a primi cârma Bisericii. Căci cum putea a se împotrivi voii dumnezeieşti? Însă mai întâi a făcut rugăciune, cerând de sus ajutor pentru un lucru dumnezeiesc ca acesta.

    În acea vreme începea eresul lui Pavel de Samosata, pentru care Sfântul Grigorie, fiind întru nepricepere, se rugă cu sârguinţă lui Dumnezeu şi Maicii Sale, ca să-i arate credinţa cea adevărată. Într-o noapte, rugându-se mai cu sârguinţă, i s-a arătat Preacurata Fecioară Maria, strălucind ca soarele, împreună cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care era îmbrăcat în veşminte arhiereşti. Arătând Preacurata Fecioară cu mâna spre Sfântul Grigorie, a poruncit Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să-l înveţe taina Sfintei Treimi şi cum se cade a crede drept. Deci, în puţină vreme, Sfântul Grigorie a fost învăţat, din porunca Maicii Domnului, de către Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu mari taine dumnezeieşti şi a pătruns adâncul înţelepciunii.

    Acestea erau cuvintele descoperirii grăite de Sfântul Ioan: "Unul este Dumnezeu, Părintele Cuvântului Celui viu, al învăţăturii celei ipostatice, al puterii şi al tainei celei veşnice, născătorul desăvârşit al Celui desăvârşit, Tatăl Fiului, Cel Unul născut. Unul Domnul, Unul dintru Unul, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănarea şi chipul Dumnezeirii; Cuvântul lucrător, înţelepciunea care ţine alcătuirea celor ce sunt şi puterea cea făcătoare a toată făptura; Fiul Cel adevărat al Părintelui Celui adevărat, Fiul Cel nevăzut al Părintelui Celui nevăzut, Cel desăvârşit al Celui desăvârşit; Cel fără de moarte şi veşnic al Celui veşnic.

    Unul Duhul Sfânt, Care are fiinţă de la Tatăl şi prin Fiul este arătat oamenilor; chipul cel desăvârşit, viaţa, pricina celor ce vieţuiesc, izvor sfânt, sfinţenia care dă sfinţenie, întru care se descoperă Dumnezeu Tatăl, Care este mai presus de toate, şi Dumnezeu Fiul prin Care sunt toate. Treimea cea desăvârşită, Care cu slavă, cu veşnicia şi cu împărăţia nu se desparte, nici se depărtează; căci nici nu este ceva zidit sau făcut în Sfânta Treime, nici adaos, adică să fie ceva ce n-ar fi fost mai întâi şi după aceea să fi venit. Nici Fiul n-a fost cândva să nu fi fost întru Tatăl, nici Duhul întru Fiul, că neprefăcută şi neschimbată este Treimea, totdeauna aceeaşi".

    Aceste cuvinte care au fost grăite de Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, după vedenia aceea, le-a scris Sfântul Grigorie cu mâna sa şi a fost păstrată acea scrisoare multă vreme, până la stăpânirea agarenilor, adică a turcilor, în Biserica Neocezareei. Apoi sculându-se, s-a dus la Neocezareea. Atunci toată cetatea aceea era întru întunericul închinării la idoli, fiind acolo mulţime de idoli şi de capişti idoleşti. Acolo se aduceau mulţime de jertfe idolilor, încât tot văzduhul era plin de mirosuri ce ieşeau din dobitoacele înjunghiate şi arse ca jertfă; numai câteva suflete de creştini erau în cetatea aceea, ce avea atâta mulţime de popor.

    Sfântul Grigorie, mergând la Neocezareea, în cale a avut prilej să dea de o capişte idolească. Era atunci seară şi căzuse o ploaie mare, de aceea sfântul a fost nevoit să intre în acea capişte idolească, împreună cu călătorii şi a rămas într-însa. Acolo erau mulţi idoli în care vieţuiau draci şi se arătau aievea slujitorilor lor şi vorbeau cu ei. Deci, înnoptând Sfântul Grigorie acolo, îşi săvârşea obişnuitele sale rugăciuni de miezul nopţii şi de dimineaţă, însemnând cu semnul Crucii văzduhul spurcat de jetfele idoleşti. Iar dracii, înfricoşându-se de semnul Sfintei Cruci şi de rugăciunile Sfântului Grigorie, au lăsat capiştea şi au fugit.

    Făcându-se ziuă, Sfântul Grigorie şi-a urmat calea sa, care îi era înainte, împreună cu ceilalţi călători, iar popa cel idolesc a intrat în capişte, după obiceiul său, vrând să aducă jertfă idolilor, însă n-a găsit pe draci căci fugiseră de acolo. Dar, deşi aducea jertfă dracilor, nu i se arătau, precum se obişnuise mai înainte, încât slujitorul nu pricepea pentru care pricină au fugit zeii săi din capişte. El i-a rugat mult să se întoarcă iarăşi la locul lor. Dar ei de departe strigau, zicând: "Nu putem să intrăm acolo, unde a fost străinul acela care mergea din pustie la Neocezareea". Auzind acestea slujitorul, a alergat către Sfântul Grigorie şi, ajungându-l, l-a oprit, strigând la el cu mânie, de ce a îndrăznit să intre în capiştea zeilor lor, fiind creştin, căci pentru această pricină zeii au urât locul acela. Apoi slujitorul s-a dus de acolo, îngrozind pe Sfântul cu judecată împărătească, vrând ca îndată să-l ducă cu sila către chinuitor.

    Sfântul Grigorie, potolind mânia lui cu cuvinte blânde şi înţelepte, a zis mai pe urmă: "Astfel este Dumnezeul meu, că şi dracilor porunceşte, şi mie mi-a dat putere asupra lor, încât şi ei mă ascultă". Iar slujitorul, auzind acestea, şi-a potolit mânia, şi a rugat pe Sfântul să poruncească zeilor să se întoarcă iar la locurile lor. Iar Sfântul, luând o bucăţică de hârtie din cărticica sa, a scris pe dânsa aceste cuvinte: "Eu, Grigorie, îţi poruncesc, satano, intră!" Şi a dat hârtiuţa aceea slujitorului, poruncindu-i să o pună pe altarul necuraţilor zei. Apoi îndată s-au întors dracii în capişte, vorbind cu el ca şi mai înainte.

    Slujitorul s-a înspăimântat, minunându-se de o putere dumnezeiască ca aceea care era în Sfântul Grigorie, căci porunceşte dracilor cu cuvântul şi-l ascultă pe el. Apoi iarăşi a alergat după dânsul şi, ajungându-l, fiindcă încă nu ajunsese în cetate, l-a întrebat de unde are o putere ca aceea, încât şi zeii lor păgâneşti se tem de dânsul şi-i ascultă porunca lui. Iar Sfântul Grigorie, văzând inima slujitorului lesne de înduplecat către sfânta credinţă, a început a-i spune despre Unul adevăratul Dumnezeu, Care pe toate le-a zidit cu cuvântul. Şi astfel îi spunea taina sfintei credinţe ortodoxe.

    Pe când vorbeau ei, mergând pe cale, popa idolesc a rugat pe Sfântul Grigorie să facă vreo minune spre arătarea mai cu dinadinsul a credinţei sale. Atunci s-a întâmplat că era acolo o piatră mare, ca un munte, pe care nici un fel de putere omenească nu putea să o mişte din loc. Acelei pietre i-a poruncit Sfântul Grigorie, cu numele lui Hristos, să se mişte din locul său. Atunci piatra singură de sine mergea în alt loc, unde voia popă, încât l-a cuprins frica de acea minune preaslăvită şi a mărturisit că Unul este Adevăratul şi Atotputernicul Dumnezeu, Cel propovăduit de Sfântul Grigorie şi nu este altul afară de El. Acel fapt s-a vestit pretutindeni, încât în Neocezareea a ştiut tot poporul despre minunile Sfântului Grigorie şi despre stăpânirea lui peste draci. Şi s-a înştiinţat toată cetatea de venirea lui, mulţime de popor ieşindu-i întru întâmpinare, vrând a-l vedea. Căci auziseră despre dânsul că a mutat în alt loc numai cu cuvântul acea piatră mare şi că porunceşte zeilor şi-l ascultă pe dânsul.

    Sfântul Grigorie, intrând în cetate, a aflat numai şaptesprezece suflete de credincioşi, iar ceilalţi oameni se închinau idolilor celor fără suflet şi slăveau pe diavoli. Deci se ruga lui Dumnezeu în ascunsul inimii sale să caute spre zidirea Sa şi să lumineze atâta mulţime de popor care rătăceşte şi să-l întoarcă pe calea mântuirii. El a fost primit în casa unui bărbat cinstit, fiind cel mai de frunte din cetate, cu numele de Musonie; şi petrecea acolo, învăţând pe oameni cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, în care sporea cu ajutorul Lui, încât nu trecea nici o zi fără câştigarea sufletelor omeneşti. Căci se adună şi Sfântul Grigorie în casa lui Musonie, cu mulţime de popor, cu femeile şi cu copiii lor, ca să audă învăţătura şi să vadă vindecările şi minunile ce se făceau de către dânsul, izgonind din oameni duhurile cele viclene. De aceea din zi în zi se adăuga şi se înmulţea numărul credincioşilor. Apoi, în puţină vreme, a zidit o biserică preaminunată din averea oamenilor care au crezut în Domnul. Căci ei, tot ce aveau dădeau Sfântului pentru zidirea bisericii şi îşi deschideau vistieriile lor pentru împodobirea casei Domnului, pentru hrana săracilor şi trebuinţa bolnavilor, oricât ar fi fost de trebuinţă.

    Deci cuvântul lui Dumnezeu sporea în Neocezareea şi sfânta credinţă se înmulţea, iar închinarea idolilor dispărea şi se pustiau capiştile lor cele urâte, idolii se zdrobeau, iar numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos era preamărit în Neocezareea, unde se săvârşeau prin Sfântul Grigorie, cu puterea lui Dumnezeu, minuni prea mari şi înfricoşate.

    Doi fraţi, după moartea tatălui lor, au rămas moştenitori ai unei mari avuţii pe care au împărţit-o între dânşii. Apoi mai aveau şi un iezer mare, pentru care se sfădeau căci fiecare dintre dânşii dorea să-l aibă singur întreg; deci şi-au ales ca judecător pe făcătorul de minuni, Grigorie. Mergând Sfântul către dânşii la iezer, voia să facă pace între ei, dar n-a sporit nimic cu cuvintele pentru că amândoi erau neînduplecaţi şi nu voiau să se lase unul pe altul să aibă parte de iezer. După multă sfadă voiau să facă chiar război între dânşii, pentru că în amândouă părţile era popor mult şi de-abia a putut Sfântul să-i potolească în acea zi să nu facă război.

    Făcându-se seară s-au dus pe la casele lor, amânând războiul pe a doua zi, iar Sfântul a rămas singur lângă iezer şi, petrecând toată noaptea în rugăciuni, a poruncit iezerului, în numele Domnului să se usuce de tot şi să nu rămână nici picătură de apă şi nici tină într-însul, ci să fie pământ bun de arăt şi de semănat. Deci s-a făcut aşa, căci deodată nu se ştie unde s-a ascuns apa şi s-a făcut pământ uscat.

    A doua zi, venind fraţii la iezer cu mulţime de oameni înarmaţi ca să facă război, n-au aflat în locul unde era iezerul nici o picătură de apă şi, ca şi cum n-ar fi fost niciodată apă acolo, au aflat pământ înverzit. Mirându-se de aceasta, fraţii s-au împăcat între dânşii, iar toţi oamenii preamăreau pe Dumnezeu.

    Astfel de judecată dreaptă a făcut făcătorul de minuni, căci acolo unde nu putea să fie pace între fraţi şi era aproape a se face război, a uscat iezerul cu apă ca să nu se ia dragostea lor dintre fraţi.

    În pământul acela este un râu ce se numeşte Licos, care primăvara se umplea cu apă, încât ieşea din matca sa şi, vărsându-se în satele, câmpiile, grădinile şi livezile care erau în apropiere, făcea mare pagubă semănăturilor şi poporului. Auzind poporul care trăia pe marginea râului aceluia, despre Sfântul Grigorie al Neocezareei, făcătorul de minuni, cum că are stăpânire peste ape - căci aflaseră că a poruncit iezerului celui mare şi s-a uscat -, s-au adunat toţi de la mic la mare şi, mergând la Sfântul, au căzut la picioarele sale, rugându-l să fie milostiv şi să potolească pornirea râului, care atunci, mai mult ca oricând, vărsase şi înecase multe sate. Iar Sfântul a zis către dânşii: "Singur Dumnezeu a pus hotar apelor şi nu pot să curgă altfel, decât numai aşa precum le-a poruncit El". Iar ei supărau pe Sfântul cu rugămintea. Deci Sfântul, văzând necazul lor, a mers împreună cu ei la râul acela.

    Venind la malurile care formau albia râului când nu era revărsat, a înfipt acolo toiagul său, zicând: "Hristos îţi porunceşte ţie, râule, ca să nu mai ieşi din hotarele tale, nici să-ţi mai verşi apele mai departe, ci să curgi între aceste maluri cu rânduială". Apoi îndată toiagul cel înfipt a crescut stejar mare, iar apele s-au adunat cu rânduiala în mijlocul malurilor. De atunci, niciodată nu s-a mai revărsat râul acela ci, când se înmulţeau apele şi se apropiau de stejar, îndată se întorceau înapoi şi nu mai înecau holdele oamenilor.

    Odată acest sfânt făcător de minuni a vrut să zidească o biserică la un loc frumos, aproape de un munte. Începând el a pune temelia, locul era strâmt şi nu putea să-l mai lărgească din cauza muntelui aceluia. Deci, Sfântul a stat la rugăciune. Şi, rugându-se din destul, a poruncit muntelui, în numele lui Iisus Hristos, să se mişte şi să se îndepărteze de la locul său, cât trebuia pentru lărgirea bisericii. Apoi îndată s-a cutremurat muntele şi, mişcându-se, s-a depărtat făcând destul loc pentru lărgimea temeliei bisericii. Astfel era credinţa acestui plăcut al lui Dumnezeu, încât muta şi munţii. Mulţi dintre necredincioşi, văzând o astfel de minune, se întorceau către Domnul şi se botezau de către Sfântul; iar vestea despre dânsul străbătea pretutindeni pentru minunile cele mari pe care le făcea cu puterea lui Dumnezeu, de care era plin.

    Oarecând, fiind Sfântul Grigorie în cetatea Comani pentru alegerea episcopului - când a fost ales un bărbat vrednic, adică Sfântul Alexandru, care mai pe urmă s-a învrednicit cununii muceniceşti -, întorcându-se el de acolo, oarecare din necredincioşii evrei au vrut să râdă de Sfântul, zicând că nu are întru el Duhul lui Dumnezeu. Astfel, ei au pregătit un lucru întru acest chip: pe calea pe unde avea să meargă Sfântul, au pus un evreu gol între dânşii, ca şi cum ar fi fost mort, iar ei se prefăceau că s-ar tângui pentru el. Când Sfântul a trecut pe lângă dânşii, au început să-l roage să arate milă spre acel mort şi să-i acopere trupul. Iar el, dezbrăcând haina sa cea de deasupra şi, dând-o lor, s-a dus. Ei, însă, au început a râde şi a batjocori pe Sfântul, zicând: "De-ar fi avut Duhul lui Dumnezeu întru el, ar fi cunoscut că nu zace un om mort, ci unul viu". Şi au început a-l striga pe cel culcat ca să se scoale. Dar Dumnezeu a întors asupra lor o batjocoră ca aceea, căci într-adevăr a rămas mort tovarăşul lor. Iar lor, părîndu-li-se că a adormit, îl loveau peste coaste ca să-l trezească, strigându-l cu mare glas, dar el nu le da nici un răspuns, căci adormise somnul cel veşnic. Deci, văzându-l mort, râsul lor s-a schimbat într-o adevărată tânguire şi şi-au îngropat mortul lor.

    Când s-a pornit prigoană asupra creştinilor, în vremea împărăţiei necredinciosului Diocleţian, a ieşit poruncă împărătească în toate locurile, ca toţi creştinii să fie siliţi către închinarea idolilor, iar cei ce nu se vor pleca poruncii împărăteşti, să fie chinuiţi şi omorâţi. Atunci Sfântul Grigorie a sfătuit turma să să se ascundă, adică cei ce nu au putere şi darul lui Dumnezeu pentru răbdarea chinurilor celor cumplite, că nu cumva, dându-se cineva cu îndrăzneală chinuitorilor şi văzând muncile cele înfricoşate, îndată să se sperie şi, neputând răbda acele chinuri, să cadă din credinţa în Dumnezeu. "Căci mai bine este, zicea el, a se ascunde puţină vreme şi a aştepta chemarea şi ajutorul Domnului Dumnezeu către nevoinţa cea mucenicească, decât să lepede credinţa".

    Sfătuind astfel pe cei credincioşi, s-a sculat şi, luând pe unul din diaconii săi, s-a dus în pustie şi s-a ascuns de pagini. Venind prigonitorii împăratului în cetatea Neocezareei, îl căutau mai întâi pe Sfântul Grigorie, spre chinuire, ca pe cel ce era în partea aceea capul tuturor creştinilor şi păstor al oilor celor cuvântătoare. Dar nişte pagini, înştiinţându-se despre dânsul că s-a ascuns într-un munte, au spus ostaşilor şi i-au dus pe dânşii până la muntele acela. Atunci ei au alergat cu sârguinţă la munte, ca nişte câini gata să vâneze şi ca nişte lupi care vor să răpească oile. Iar Sfântul Grigorie, văzând că se apropie ostaşii şi nu este cu putinţă a mai fugi şi a se ascunde de dânşii, a ridicat mâinile la cer, încredinţându-se acoperământului lui Dumnezeu. Asemenea a poruncit şi diaconului său să facă. Şi stăteau amândoi cu mâinile întinse şi se rugau, iar ostaşii căutau pe Sfântul cu sârguinţă însă nu l-au aflat pentru că nu puteau să-l vadă, deşi de multe ori au trecut pe lângă dânsul. Apoi, căutându-l destul, s-au întors.

    Pogorându-se din munte, ostaşii au zis către cei ce-i aduseseră pe dânşii: "N-am aflat pe nimeni în muntele acesta, decât doi copaci stând nu departe unul de altul". Iar unul dintre dânşii, înţelegând minunea ce s-a făcut, i-a lăsat şi a alergat el însuşi la munte. Apoi, aflând pe Sfântul şi pe diaconul stând la rugăciune, a căzut la picioarele lui, dorind să se facă creştin, ceea ce a şi dobândit. Astfel s-a făcut din prigonitor, rob al lui Hristos şi de atunci se ascundea împreună cu ceilalţi creştini.

    Odinioară, Sfântul Grigorie, săvârşindu-şi obişnuitele sale rugăciuni către Dumnezeu, s-a tulburat foarte tare şi a stat neclintit mult timp tăcând, ca şi când ar fi privit la o privelişte de umilinţă. După mai multă vreme s-a luminat la faţă şi, umplându-se de bucurie, a început cu mare glas a mulţumi lui Dumnezeu şi a cânta cu glas de prăznuire, zicând: "Binecuvântat este Domnul, Care nu ne-a dat spre vânarea dinţilor lor". Apoi l-a întrebat diaconul, zicând: "Care este pricina schimbării tale, Părinte, că adineauri erai tulburat şi acum te arăţi vesel?" Iar Sfântul i-a răspuns: "Am văzut, fiule, o vedenie minunată cu un copil mic, luptându-se cu diavolul cel mare şi, biruindu-l pe diavol, l-a aruncat la pământ".

    Iar diaconul nu a înţeles cele grăite şi iarăşi a zis Sfântul: "Un copil creştin cu numele Troadie a fost adus la judecată înaintea prigonitorului, şi după multe şi grele chinuri a fost omorât pentru Hristos, iar el acum merge la cer cu prăznuire. Deci eu mai întâi eram tulburat, căci mă temeam că nu cumva să-l biruie chinurile şi să se lepede de Hristos. Dar acum, văzându-l săvârşindu-şi nevoinţa muceniciei şi mergând către cer, mă bucur". Diaconul, auzind acestea, se miră cum vede Sfântul cele ce se petrec departe, ca şi cum ar fi aproape şi slăvea pe Dumnezeu, Cel ce dă plăcuţilor Lui astfel de daruri.

    Încetând prigoana, Sfântul s-a întors la scaunul său şi, iarăşi adunându-şi turma să, bine o păzea. Apoi a aşezat să se prăznuiască pomenirea Sfinţilor Mucenici care au pătimit în vremea prigoanei ce a fost atunci, iar slava lui Hristos se întindea şi închinarea la idoli se pierdea prin sârguinţă Sfântului Grigorie care n-a încetat ostenindu-se întru bună vestire a lui Hristos până la sfârşitul vieţii. Apoi, cu învăţăturile sale şi cu facerea de minuni, aducând către Dumnezeu pe locuitorii Neocezareei, precum şi toate hotarele cele dimprejurul ei, a curăţit-o de jertfele idoleşti, sfinţind-o cu jertfa cea fără de sânge.

    Ajungând la adânci bătrâneţi s-a apropiat de fericitul sfârşit şi la sfârşitul vieţii a întrebat pe cei ce stăteau înaintea lui: "Citi necredincioşi se mai află încă în Neocezareea?" Şi i-au răspuns că numai şaptesprezece se mai află, care se mai ţin de închinarea la idoli, iar cetatea întreagă crede în Hristos. Atunci Sfântul a zis:

    "Slavă lui Dumnezeu căci, atunci când am venit eu în Neocezareea la episcopie numai şaptesprezece creştini am aflat, toată cetatea fiind idolatră. Iar acum, mergând către Dumnezeu, rămân atâţia necredincioşi câţi credincioşi s-au aflat întâi, căci acum toată cetatea este a lui Hristos".

    Acestea zicând, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel a vieţuit Sfântul Grigorie făcătorul de minuni al Neocezareei, cu plăcere de Dumnezeu şi bine s-a săvârşit. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să dea Domnul, să dobândim şi noi sfârşit bun. Amin.

Ghenadie I al Constantinopolului

Aducerea acoperământului Maicii Domnului de către Sf. Ghenadie și împăratul Leon

Cel între sfinți, părintele nostru Ghenadie I (grec.: Άγιος Γεννάδιος), a trăit în secolul al V-lea și a slujit ca Patriarh al Constantinopolului între anii 458-471. Printre altele, este cunoscut și pentru faptul de a fi fost un adept al școlii antiohiene de exegeză.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 17 noiembrie.

Viața

Sursa principală pentru cele ce se știu despre viața Sf. Ghenadie este cartea „Grădina sufletelor”, scrisă de sfinții Sofronie și Ioan, călugări la mănăstirea Salamina, de lângă Alexandria. Cei doi călugări au fost clerici ai Bisericii din Constantinopol chiar în timpul când aceasta era păstorită de Patriarhul Ghenadie.

Ghenadie era preot în Constantinopol când, la moartea patriarhului Anatolie în anul 458, a fost ales să îi succeadă acestuia pe tronul Bisericii din Constantinopol ca Patriarh de Constantinopol, fiind sprijinit de împăratul Leon I „cel Mare” (457-474).

Încă de la începutul păstoririi sale, Ghenadie și-a dovedit zelul său pentru credința creștină și pentru menținerea disciplinei monahale și a clerului, disciplină care slăbise în acea perioadă. Se distingea prin blândețea lui, toleranță, puritate și abstinență. Ne putem face o idee despre puterea rugăciunilor sale din următorul exemplu: în biserica Sf. Elefterie din Constantinopol era citeț un anume Charisius, care avea o reputație foarte proastă, fiind leneș, cheltuitor, impuritatea și chiar bănuit că se ocupa cu vrăjitoria. Sf. Ghenadie l-a admonestat cu blândețe și răbdare, dar în zadar. Atunci patriarhul a recurs la strictețe și a dat ordine să fie pedepsit și disciplinat acest cleric. Chiar și după pedeapsă, Charisius nu s-a îndreptat. Patriarhul Ghenadie a trimis atunci un emisar în numele său la biserica Sf. Elefterie, în care slujea Charisius. Intrând în biserică, trimisul Patriarhului a ajuns în fața altarului, a pus mâna pe placa ce acoperea mormântul Sf. Mucenic Elefterie și a rostit: „Sfinte Mucenic Elefterie! Patriarhul Ghenadie îți spune, prin mine păcătosul, că acest Charisius care slujește aici, în biserica ce îți este închinată, face multe nelegiuiri și creează mare scandal; prin urmare, fie îndreaptă-l pe el, fie scoate-l afară din Biserică!”. A doua zi Carisius, a fost găsit mort, spre spaima întregului oraș.

O altă minune atribuită Sf. Ghenadie și care zugrăvește marea putere a rugăciunilor sale, a avut loc atunci când un pictor a îndrăznit să picteze o imagine a lui Iisus Hristos, dându-i acestuia trăsăturile zeului păgân Jupiter. În urma acestei blasfemii, mâna pictorului s-a uscat imediat. Pictorul s-a pocăit și venind la biserică și-a mărturisit toate păcatele sale Patriarhului. St. Ghenadie s-a rugat pentru iertarea păcătosului și acesta s-a vindecat.

În acea perioadă, patriarhul monofizit Timotei al II-lea al Alexandriei fusese depus și exilat de către împăratul Leon I „cel Mare”. Timotei a venit totuși la Constantinopol, susținând că acceptă învățăturile Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon , pentru a fi restabilit pe tronul patriarhal. Dar, la 17 iunie 460, Papa Leon cel Mare i-a scris Patriarhului Ghenadie avertizându-l că „Timotei se descalificase el însuși, prin faptele sale, de harul de a mai fi episcop”. Sfătuit de patriarh, împăratul l-a exilat definitiv pe Timotei, mai întâi la Gangra, în Anatolia, apoi la Chersones, în Crimeea. În scaunul patriarhal al Alexandriei a fost confirmat Timotei al III-lea (Timotei Solofaciolus).

În timpul patriarhatului Sf. Ghenadie a fost construită la Constantinopol, în cartierul Psamathia, o biserică având hramul Sf. Ioan Botezătorul. Consulul Studios, un demnitar roman creștin, a adus un grup de monahi din Mănăstirea Neadormiților (a „achimiților” - Acoemetae), ctitorind astfel în anul 462 Mănăstirea Studion, cea care a devenit mai târziu principalul model al călugărilor de la Muntele Athos, precum și pentru majoritatea mănăstirilor ortodoxe. Sf. Ghenadie l-a rânduit ca egumen al noii mănăstiri pe Sf. Marcian (cel prăznuit la 10 ianuarie), cel pe care tot el îl numise mai înainte oeconomus al Bisericii Constantinopolului (administrator al tuturor bunurilor materiale ale Bisericii).

Patriarhul l-a rânduit, de asemenea, pe Sf. Daniil Stâlpnicul la preoție.

Așa cum relata Theodorus Lector (Theodoros Anagnostes) în a sa Historia Ecclesiastica., Sf. Ghenadie a ordonat ca nimeni să nu poată deveni membru al clerului până nu învăța Psaltirea pe de rost.

Sf. Ghenadie s-a străduit să elimine simonia (vânzarea și cumpărarea harului de a săvârși slujbe bisericești, în locul dobândirii acestui har prin vrednicie), care era, din păcate, destul de răspândită în acea perioadă, deși fuseseră luate unele măsuri la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451. Pentru aceasta, patriarhul Ghenadie I a convocat un sinod ce a avut loc la Constantinopol în anul 459. La acest sinod au participat 81 de episcopi, nu numai din Imperiul Roman de Răsărit, ci și din Africa (Egipt), inclusiv cei care fuseseră înlăturați pentru vederile lor ortodoxe de către patriarhul monofizit Timotei al II-lea al Alexandriei. În cadrul lucrărilor sinodului a fost aprobată Enciclica împotriva simoniei, scrisă de însuși Ghenadie și au fost luate măsuri concrete pentru ca simonia să nu mai poată fi practicată. La același sinod a fost condamnată falsa învățătură a ereticului Eutihie.

În anul 471 Sf. Ghenadie a adormit în pace, după ce păstorise timp de 13 ani Biserica din Constantinopol. A rămas în istoria Bisericii ca un patriarh plin de sfințenie, dar și pătruns de misiunea sa de conducere corectă a activităților Bisericii. Lucru mai rar pentru acea epocă, a fost glorificat de toți cei care au scris despre viața și activitatea lui.^[1]

Scrieri

Sf. Ghenadie este autorul unor Dialoguri și comentarii la Cartea profetului Daniel, lucrare care nu s-a păstrat însă. Conform unor alte surse, Ghenadie ar fi scris comentarii nu numai la Cartea profetului Daniel, ci și la alte cărți ale Vechiului Testament, precum și la epistolele Sf. Pavel.

A scris de asemenea o Enciclică împotriva simoniei, care a fost aprobată la un sinod ce a avut loc la Constantinopol în anul 459.

Sf Cuv Lazăr zugravul

Acest sfânt de mic copil s-a făcut monah și a învățat meșteșugul zugrăvirii (al iconografiei, picturii icoanelor și frescelor).

Acest sfânt de mic copil s-a făcut monah şi a învăţat meşteşugul zugrăvirii (al iconografiei, picturii icoanelor şi frescelor). Iar pe lângă viaţa aspră şi înfrânarea ce întrebuinţa, se silea fericitul încă şi spre milostenie. Pentru care a şi primit harul preoţiei. Iar după ce s-a făcut preot, a dat război împotriva tuturor eresurilor, şi atât de multe necazuri a suferit, nu numai de la nestorieni şi eutihieni şi dioscoreni, ci şi de la luptătorii împotriva icoanelor, încât este cu neputinţă prin cuvânt a se spune. Ci şi la Roma cea veche a fost trimis ca să ajute părinteştile şi apostoleştile dogme, cărora le dau război luptătorii împotriva icoanelor. Şi, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, iarăşi a fost trimis la Roma pentru aceeaşi pricină; şi în drumul său de a doua oară la Roma, pe la mijlocul căii, s-a îmbolnăvit din tulburările vremii, şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, fiind adus la împărăteasa cetăţilor, a fost aşezat în mănăstirea ce se numea a lui Evandru.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 17 Noiembrie

A.   PLĂCINTE , ANTREURI

Spanac în foi de plăcintă

·       1 kg spanac

·       2 linguri margarină

·       ½ kg foi de plăcintă

·       Sare piper măcinat

Spanacul fiert, scurs şi tocat se înăbuşe în margarină cu sarea şi piperul.

          Foile de plăcintă se ung cu ulei şi se împart în patru părţi, la fel şi spanacul.

          Se pune la marginea fiecărui grup de foi de plăcintă spanac sub formă de sul şi apoi se rulează foile, obţinând patru rulouri care se aşază în tava unsă cu margarină sau cu ulei şi se dau la cuptor la foc potrivit să se rumenească.

 

 

B.  SALATE

Salată de andive

·       500 g andive

·       40 g ulei

·       75 g lămâie

·       Sare

Andivele se spală, se îndepărtează frunzele veştede, se desfac frunzele sănătoase şi se taie fâşii.

          Din ulei, zeamă de lămâie şi sare se prepară un sos ce se toarnă peste andive, într-o salatieră.

          Atenţie, salata de andive se va consuma imediat ce a fost pregătită.

 

 

C.  SOSURI

Sos vinegret

Într-un castron se pun 3 linguri ulei, 1 lingură oţet, sare şi piper după gust şi se amestecă cu furculiţa sau cu telul până se emulsionează şi devine lăptos.

     Se poate adăuga şi pătrunjel verde.

     Se utilizează la salate de legume crude sau fierte.

 

 

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă oltenească de praz cu zeamă de varză

·       1,5 kg praz

·       300 g roşii

·       100 g morcovi

·       100 g albitură

·       100 g fidea de post (fără ou)

·       2 legături verdeaţă

·       50 g făină

·       200 g ulei

·       1,5 l zeamă de varză

·       Sare

Prazul se toacă mărunt şi se căleşte în ulei.

          Se adaugă zarzavatul tăiat julien şi se mai călesc împreună câteva minute.

          Se stinge cu apă şi se pune la fiert.

          Făina se rumeneşte într-o cratiţă cu restul de ulei, se stinge cu roşiile curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cuburi şi se adaugă la ciorbă.

          Când zarzavatul este aproape fiert se pune fideaua şi se mai fierbe cam 20 minute.

          Se adaugă zeama de varză ce a fost strecurată şi fiartă separat.

          Se potriveşte gustul de sare, iar la sfârşit se adaugă verdeaţa tocată.

 

 

E.   MÂNCĂRURI

Musaca de vinete

·       ½ kg vinete

·       5 roşii coapte

·       1 ceapă tăiată mărunt

·       5 căţei usturoi tăiaţi mărunt

·       ½ ceaşcă ulei

·       Sare

·       Piper

·       1 linguriţă zahăr

·       1 legătură pătrunjel

·       ½ kg macaroane groase

·       Sos beşamel conform reţetei date

Se spală şi se taie vinetele în bucăţi lungi şi groase.

          Se sărează şi se lasă 30 minute în strecurătoare pentru a se scurge sucul dăunător.

          Se decojesc şi se taie mărunt roşiile.

          Se călesc ceapa cu usturoiul şi pătrunjelul în ulei şi se adaugă roşiile.

Se spală din nou vinetele şi se lasă să se scurgă bine, după care se prăjesc uşor în ulei încins.

          Se fierb macaroanele în apă sărată şi se strecoară bine.

Se pun jumătate din macaroane într-o formă tapetată cu ulei, peste ele o parte din sosul sosul beşamel, vinetele prăjite, restul de macaroane şi se acoperă cu restul de sos beşamel.

Se dă la cuptor potrivit 30 – 40 minute.

 

F.   DULCIURI

Desert din fructe crude

·       4 mere

·       1 pumn de stafide

·       4 linguri de zahăr

·       20 nuci măcinate

·       Lămâie

·       Frişcă vegetală

Se rad merele pe răzătoare fără coajă, se amestecă cu stafidele, zahărul, nucile măcinate, zeama de lămâie şi sucul de fructe.

          Compoziţia se pune în cupe şi se acoperă cu frişcă vegetală.

          Se serveşte rece.