REVISTA MEA DIN 24 NOIEMBRIE / 2.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 24 NOIEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 24 Noiembrie

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Sfințiți Mc Clement, episcopul Romei și Petru, episcopul Alexandriei

Viața Sf Sfințit Mc Clement, episcopul Romei

În slăvita şi marea cetate Romă cea veche era un om slăvit şi de neam mare, cu numele Faust, care îşi trăgea neamul său din împăraţii Romei, cei de demult, având femeie cu numele Matilda care, de asemenea, era de neam împărătesc, fiind rudenia lui August şi a lui Tiberiu, cezarii Romei, pe care însuşi cezarul a dat-o lui Faust de soţie. Şi erau amândoi necredincioşi, îndeletnicindu-se cu închinarea idolilor. Aceştia au născut mai întâi doi fii gemeni şi au numit pe unul Faust iar pe celălalt Faustinian. După aceea au născut şi pe al treilea fiu şi i-au pus numele Clement.

    Faust, avea un frate cu obiceiul rău şi fără de ruşine, care, văzând pe femeia fratelui său că era foarte frumoasă, s-a rănit cu frumuseţea ei şi voia să o amăgească spre desfrânare. Dar ea, fiind plină de înţelepciune, nu voia să-şi necinstească casa sa cea de bun neam, şi-l îndepărta în tot chipul de la sine pe acel desfrânat. Şi nevrând a-l vădi pe el, nu spunea la nimeni despre aceasta, nici chiar bărbatului său, temându-se ca să nu iasă pentru dânşii veste rea în popor, şi să-şi facă de râs casa.

    Matilda, văzând însă că nu poate în alt fel să scape de dânsul, de nu se va depărta de ochii şi vecinătatea lui, s-a gândit la un lucru ca acesta, şi a zis odată către bărbatul ei: "Un vis minunat am avut în această noapte domnul meu. Am văzut un bărbat cinstit şi bătrân ca unul dintre zei, zicând către mine: Tu şi cei doi fii gemeni ai tăi de nu veţi ieşi din Roma vreo zece ani, cu moarte neaşteptată şi pierzătoare veţi muri împreună cu dânşii".

    Acestea auzind Faust, bărbatul ei, s-a înspăimântat şi mult gândindu-se la aceasta, a socotit să o trimită pe ea din Roma, undeva, împreună cu cei doi copii, vreo zece ani, căci zicea întru sine: "Mai bine este să trăiască iubita mea soţie împreună cu fiii mei, chiar şi în altă ţară străină, decât să moară aici de moarte grabnică şi neaşteptată".

    Deci, pregătind o corabie cu toate cele de trebuinţă, a trimis-o pe ea în ţara elinească, în cetatea Atena, împreună cu cei doi fii gemeni, Faust şi Faustinian, cu robi şi cu roabe şi cu multă avere; şi i-a poruncit ca, după ce va ajunge la Atena, să dea pe amândoi copiii la învăţătura înţelepciunii elineşti. Aşa s-au despărţit unul de altul, cu nespusă jale şi cu multe lacrimi. Matilda împreună cu cei doi copii, intrând în corabie, au pornit pe mare; iar Faust împreună cu fiul său cel mai tânăr, Clement, au rămas în Roma.

    Mergând Matilda câteva zile pe mare, s-a ridicat o furtună cu valuri mari, iar corabia fiind dusă de vânt şi de valuri într-o ţară neştiută, s-a sfărâmat acolo la miezul nopţii, şi s-au înecat cu toţii. Iar Matilda, purtată de valuri, a fost aruncată pe o piatră într-un ostrov, în dreptul cetăţii ce se numea Antandros, care era în părţile Asiei, şi se tânguia nemângâiata pentru fiii ei înecaţi, şi de supărarea aceasta mare voia să se arunce şi dânsa în mare. Dar văzând-o goală, plângând foarte şi suspinând cumplit, oamenilor de pe acolo li s-a făcut milă de dânsa şi ducând-o în cetatea lor, au îmbrăcat-o. Şi venind la dânsa nişte femei iubitoare de străini, o mângâiau şi îşi spuneau fiecare întâmplările cele rele, făcându-i oarecum mângâiere în mâhnirea ei.

    Iar una dintr-însele i-a povestit, zicând: "Bărbatul meu era corăbier foarte tânăr şi s-a înecat în mare, iar eu am rămas văduvă tânără, şi mulţi voiau să mă ia în a doua căsătorie. Dar eu iubind pe bărbatul meu şi după moartea lui, am vrut a petrece întru văduvie. Deci, de voieşti să petreci împreună cu mine în casa mea, vom lucra amândouă cu mâinile noastre şi ne vom hrăni. Matilda s-a învoit cu sfatul femeii şi, petrecând în casa ei, se ostenea lucrând cu mâinile şi cu aceasta câştigându-şi hrana sa.

    Deci a petrecut astfel douăzeci şi patru de ani. Iar fiii ei, Faust şi Faustinian, de asemenea după ce s-a sfărâmat corabia, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au aflat vii; căci văzându-i nişte tâlhari de mare, ce se întâmplaseră atunci pe acolo, i-au luat pe dânşii în vasele lor, şi ducându-i în Cezareia lui Stratonic, i-au vândut unei femei cu numele Iusta, care i-a crescut pe dânşii ca pe fiii ei şi i-a dat la învăţătura cărţii. Învăţând ei toată înţelepciunea cea elinească, au auzit mărturisirea Evangheliei lui Hristos şi primind Sfântul Botez, urmau Sfântului Apostol Petru.

    Iar Faust, tatăl lor, vieţuind în Roma cu Clement, nu ştia nimic de nevoia ce se întâmplase femeii sale şi copiilor lui. Şi trecând un an, a trimis nişte slugi ale sale la Atena, ca să vadă cum petrece femeia sa şi copiii săi, trimiţându-le şi multe din cele de trebuinţă. Iar ei mergând, nu s-au mai întors. În al treilea an s-a îngrijorat, pentru că nu avea nici o veste de la soţia sa şi de la copii, şi a trimis la Atena alte slugi cu cele de trebuinţă. Iar ei, mergând acolo şi neaflând pe nici unul dintre dânşii, s-au întors în al patrulea an şi au spus că nu au aflat nicidecum pe stăpâna lor în Atena, nici n-a auzit cineva de dânşii acolo, şi nici de urma lor nu s-a aflat.

    Auzind acestea, Faust, a căzut în mare întristare, tânguindu-se cu amar. Şi, înconjurând toate porturile Romei, întreba pe corăbieri dacă n-au văzut sau să fi auzit cineva de soţia sa şi de copiii săi. Sau dacă n-a aflat cineva măcar trupul femeii sale cu cei doi copii ai săi, la marginea mării. Dar nimic n-a putut afla de la cineva. Deci, pregătind o corabie şi luând câteva slugi şi avere, a pornit el însuşi în căutarea soţiei şi a iubiţilor săi fii. Iar pe Clement, fiul său cel mai tânăr, l-a lăsat cu celelalte slugi credincioase ca să înveţe carte. Şi a umblat mult prin toată lumea, pe mare şi pe uscat, căutând mulţi ani pe soţia şi pe copiii săi, dar nu i-a găsit.

    Deznădăjduindu-se de dânşii foarte, îi era mare jale de aceasta. Apoi, din pricina acestei supărări, nu a mai vrut să se întoarcă acasă, părându-i-se lucru cu nedreptate a se îndulci singur de bunătăţile acestei lumi, fără iubită sa soţie, de care avea mare dragoste pentru marea şi plină ei înţelegere şi înţelepciune.

    Deci, lepădându-se de toată cinstea şi slavă lumească, umbla prin ţări străine ca un sărac şi nu spunea nimănui cine este. Iar copilul Clement, venind în vârstă desăvârşită şi învăţând bine învăţătura filosofiei şi, văzându-se lipsit de tatăl său şi de maică să, era totdeauna mâhnit. Căci acum erau douăzeci şi patru de ani de când se dusese maică să, iar de când plecase tatăl său de acasă erau douăzeci, şi, deznădăjduindu-se de viaţa lor, plângea pentru dânşii ca pentru cei morţi. Încă îşi aducea aminte şi de sfârşitul său, că o să moară şi nu ştie unde se va afla după moarte, socotind dacă mai este oare altă viaţă, după această puţină vreme, sau nu.

 

    Aceasta gândind, totdeauna îi erau ochii plini de lacrimi, şi nu voia să se mângâie cu nici un fel de veselie lumească, ci totdeauna se arăta tulburat şi cu faţa posomorâtă, suspinând greu. Apoi, auzind de venirea lui Hristos în lume, căuta să ştie despre aceasta mai cu adevărat.

    După aceea i s-a întâmplat a vorbi cu un om cu bună credinţă, care a zis către dânsul că Fiul lui Dumnezeu a venit în Iudeea şi a propovăduit tuturor viaţa veşnică, de vor vieţui după voia Părintelui ceresc, ce L-a trimis pe El. Şi tuturor celor ce-L vor asculta, le-a făgăduit să le dea bunătăţile cele negrăite în veacul ce va să fie; iar cei ce se leapădă de Dânsul şi nu primesc învăţătura Lui vor fi munciţi în veci în focul gheenei.

    Auzind Clement acestea, s-a aprins cu râvnă nespusă ca să ştie mai cu adeverire despre Hristos şi despre învăţăturile lui. De aceea s-a gândit să meargă în Iudeea unde se răspândise buna vestire a lui Hristos. Deci, lăsând casa sa cu mulţimile de averi, a plecat cu vreo câteva slugi credincioase şi, luând aur din destul, a intrat într-o corabie şi a pornit în părţile Iudeii. Dar făcându-se furtună pe mare, a fost dus în Alexandria, şi aflând acolo pe Sfântul Varnava, a ascultat cu plăcere învăţătura lui despre Hristos. Apoi a plutit în Cezareea lui Stratonic, unde a aflat pe Apostolul Petru şi, fiind botezat de dânsul, îi urmă lui împreună cu ceilalţi ucenici, între care erau şi cei doi fraţi ai lui gemeni, Faust şi Faustinian. Însă nu-i cunoştea pe dânşii că-i sunt fraţi, nici ei nu-l puteau cunoaşte pe dânsul, de vreme ce foarte de mici se despărţiseră unii de alţii şi nu mai ţineau minte feţele unul altuia.

    Mergând Petru în Siria, a trimis înaintea sa pe Faust şi pe Faustinian, iar pe Clement l-a oprit lângă sine şi, intrând într-o corabie, a plutit pe mare şi înnoptând apostolul îl întreba pe Clement despre neamul lui. Iar el i-a spus lui toate cu de-amănuntul, de ce neam bun este şi cum a plecat maica sa din Roma împreună cu doi copii, în urma unei vedenii pe care a avut-o în vis, şi cum, după patru ani, a plecat şi tatăl său spre căutarea ei şi nu s-a mai întors. Iar acum sunt douăzeci de ani de când nu aude de dânşii nimic şi i se pare că părinţii şi fraţii lui sunt morţi. Iar Petru s-a uimit auzind povestirea lui. Şi în acea vreme, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a stat corabia în insula aceea în care era Matilda, maica lui Clement.

    Deci au ieşit oarecare din corabie şi au mers în cetate să cumpere cele de trebuinţă şi a ieşit şi Sfântul Petru; iar Clement a rămas în corabie. Mergând Petru către cetate, a văzut pe bătrâna Matilda, şezând lângă poarta cetăţii cerând milostenie, căci acum nu mai putea să se hrănească din osteneala ei, că-i slăbiseră mâinile. De aceea cerea milostenie şi cu aceasta se hrănea pe sine şi pe cealaltă bătrână, care o primise pe ea în casa sa, şi care de asemeni slăbise şi zăcea acasă bolnavă.

    Văzând Sfântul Apostol pe Matilda, a cunoscut-o cu duhul că este străină şi a întrebat-o despre patria sa. Iar ea, oftând greu, a lăcrimat şi a zis: "O, amar mie străina, că nu este altă femeie în lumea aceasta mai nevoiaşă şi mai ticăloasă decât mine". Iar Sfântul Petru, văzând-o pe ea lăcrimând şi zicând acestea, a început a o întreba mai cu dinadinsul, cine este şi de unde este. Şi a cunoscut-o pe dânsa şi a mângâiat-o cu cuvintele, zicând: "Eu ştiu pe fiul tău cel mai tânăr, Clement, şi se află acum chiar în părţile acestea". Iar ea auzind despre fiul său, s-a făcut ca o moartă de spaimă şi de bucurie. Iar Petru luând-o de mâna a ridicat-o de la pământ şi i-a spus să meargă după el la corabie, zicându-i: "Nu te tulbura, bătrâno, că îndată vei şti cu adevărat despre fiul tău".

    Mergând către corabie, le-a ieşit Clement întru întâmpinare, care, văzând pe femeie urmând lui Petru, se miră. Iar ea, uitându-se asupra lui Clement, a început a-l cunoaşte pe el după asemănarea feţei cu tatăl său şi a întrebat pe Petru: "Oare nu este acesta Clement, fiul meu?" Iar Petru a zis: "Acesta este". Iar Matilda a căzut pe grumazii lui Clement, plângând. Clement, neştiind cine este acea femeie şi pentru ce plânge, o depărta pe ea de la sine. Iar Petru a zis către dânsul: "Nu depărta, fiule, pe aceea ce te-a născut pe tine". Iar Clement, auzind aceasta, a lăcrimat şi a căzut la picioarele ei, sărutându-le şi plângând. Deci, li s-a făcut lor mare bucurie pentru aflarea şi cunoştinţa lor. Şi s-a rugat Sfântul Petru pentru dânsa către Domnul şi i-a tămăduit mâinile, iar ea a rugat pe Sfântul Apostol pentru tămăduirea bătrânei sale. Sfântul Petru, mergând în casa ei, a ridicat-o din patul durerii, apoi i-a dat Clement o mie de drahme, pentru hrana maicii sale.

    După aceea, luând pe maică să împreună cu bătrâna cea vindecată, le-au dus în corabie şi au pornit pe apă. Atunci Matilda l-a întrebat fiul despre bărbatul ei Faust, şi auzind că a plecat spre căutarea ei şi de douăzeci de ani nu se aude nimic de dânsul, se tânguia cu amar că după un mort, căci nu mai nădăjduia a fi el între cei vii. Apoi, ajungând în Antandros, au lăsat corabia şi au început a călători pe uscat împreună cu Matilda şi cu bătrâna ei.

    Sosind în Laodiceea, i-au întâmpinat pe ei Faust şi cu Faustinian, care merseseră acolo mai înainte de dânşii. Aceia au întrebat pe Clement: "Cine este femeia străină şi cu cealaltă bătrână, care vin împreună cu voi?" Iar Clement a răspuns: "Este maica mea pe care am aflat-o în această ţară străină". Deci, a început a le spune lor toate pe rând, de câtă vreme nu s-a văzut cu maica sa şi cum a plecat din casă împreună cu doi feciori gemeni. Iar ei, auzind acestea, au cunoscut că Clement este fratele lor, şi că aceea este maica lor, şi începând a plânge de mare bucurie, au strigat: "Cu adevărat această este maica noastră Matilda, şi acesta este fratele nostru Clement, că noi suntem fraţii cei gemeni, Faust şi Faustinian, care am plecat din Roma împreună cu maica noastră". Şi căzând unul pe grumazul celuilalt au plâns mult, sărutându-se cu dragoste.

    Atunci puteai vedea veselindu-se maica şi fiii săi, pentru că i-a văzut pe dânşii sănătoşi şi povesteau unul altuia, că, cu judecăţile lui Dumnezeu, s-au izbăvit de înec. Apoi preamăreau pe Dumnezeu, bucurându-se, şi numai de aceasta le era lor supărare, că nu ştiau nimic despre tatăl lor. După aceea au rugat pe Apostolul Petru să boteze pe maica lor. Deci a ieşit a doua zi la mare, foarte de dimineaţă, şi a botezat la un loc ascuns şi pe Matilda şi pe cealaltă bătrâna, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi a trimis-o înaintea sa, ca să meargă cu fiii săi la gazdă.

    Sfântul Petru a mers apoi pe altă cale şi iată că era în cale un bătrân cinstit, cărunt la barbă, dar cu haine proaste îmbrăcat, care aştepta pe Petru, căruia, făcându-i urare de dragoste, a zis: "Te văd pe tine om străin şi nu prost, chiar faţa ta te arată a fi un om cu bună pricepere, deci voiesc a vorbi puţin cu tine". Iar Petru a zis: "Grăieşte, domnule, ce voieşti". Şi a început a grăi omul acela astfel: "Te-am văzut acum făcând rugăciune la un loc ascuns lângă ţărm, şi luând seamă în taină, m-am dus şi te-am aşteptat puţin aici, vrând ca să-ţi spun că în deşert vă osteniţi, rugându-vă lui Dumnezeu; pentru că El nu este nici în cer nici în pământ şi nu are nici un fel de purtare de grijă pentru noi, ci toate se fac după întâmplare. Deci, nu vă înşelaţi făcând rugăciuni lui Dumnezeu, Care nu există".

    Sfântul Petru, auzind aceste cuvinte ale lui, a zis: "Prin ce cunoşti acestea, că toate se fac nu după rânduiala lui Dumnezeu şi nici după purtarea de grijă a Lui, ci după întâmplare? Şi cu ce fel de dovadă adevereşti că nu există Dumnezeu? Şi dacă nu există Dumnezeu, apoi cine a făcut cerul şi l-a împodobit cu stele? Cine a întemeiat pământul şi l-a înfrumuseţat cu flori?"

    Iar omul acela, oftând din adâncul inimii a zis: "Eu, stăpâne, ştiu citirea stelelor şi am slujit zeilor cu atâta osârdie ca nimeni altul şi am cunoscut că toate sunt înşelăciune, pentru că nu este nici un fel de Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost Dumnezeu în cer, ar fi auzit suspinul celor ce plâng şi ar fi luat aminte spre rugăciunea celor ce se roagă şi ar fi căutat spre amărăciunea inimii celor ce slăbesc de supărare. Ci de vreme ce nu este Cel ce ascultă, nici Cel ce mângâie în supărări, de aici dar mă încredinţez că nu există Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost, m-ar fi auzit şi pe mine care m-am tânguit întru amărăciunea inimii.

    Căci iată, precum mă vezi, stăpâne, de douăzeci de ani şi mai bine mă aflu în mare supărare, şi o, vai mie, cât de multe rugăciuni am făcut către toţi zeii! O, cât de multe lacrimi am vărsat şi nici un zeu nu m-a auzit şi a fost deşartă toată osteneala mea". Iar Sfântul Petru a zis: "Pentru aceasta n-ai fost auzit de atâta vreme, pentru că te-ai rugat la mulţi zei deşerţi şi mincinoşi; iar nu către Unul adevăratul Dumnezeu, în Care credem noi şi ne rugăm Lui".

    Sfântul Petru, vorbind multă vreme cu omul acela şi întrebând despre Dumnezeu, l-a cunoscut din povestirea lui, că el este Faust, tatăl lui Clement şi al fraţilor lui, şi bărbatul Matildei. Apoi a zis către dânsul că, de va crede întru Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, apoi îndată va vedea pe femeia şi pe fiii săi, întregi şi sănătoşi. Iar el a zis: "Au doar vor învia din morţi femeia mea şi copiii mei? Căci eu singur am cunoscut din citirea stelelor şi de la prea înţeleptul Anuvion, cititorul de stele, m-am încredinţat că femeia mea şi cei doi copii s-au înecat în mare".

    Sfântul Petru l-a luat în gazdă la sine şi când a intrat Faust şi a văzut pe Matilda, s-a înspăimântat; şi uitându-se la dânsa cu dinadinsul şi cu mirare, tăcea. Apoi a zis: "Ce minune este aceasta? Pe cine văd eu acum? Şi apropiindu-se mai mult, a strigat: "Cu adevărat această este iubita mea soţie!" Şi îndată de bucurie amândoi au plâns, încât nu puteau nici a grăi unul către celălalt, căci a cunoscut şi Matilda pe bărbatul său. Şi abia venindu-şi în fire, Matilda a putut zice: "O, preaiubitul meu Faust, dar cum te-ai aflat viu până acum? Pentru că eu am auzit că eşti mort".

    Atunci s-a făcut tuturor negrăită bucurie, căci s-au recunoscut soţii, asemenea şi fiii cu părinţii lor şi, îmbrăţişându-se plângeau şi se bucurau, mulţumind lui Dumnezeu. Toţi cei care se întâmplaseră acolo, văzând acestea, au plâns şi au mulţumit lui Dumnezeu. Atunci Faust, rugind pe Apostolul, cerea Botezul, căci credea fără îndoială întru Unul adevăratul Dumnezeu. Şi, fiind botezat, înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de mulţumire, cu lacrimi. Apoi s-au dus de acolo toţi în Antiohia.

    Acolo, învăţând credinţa lui Hristos, s-a înştiinţat ighemonul Antiohiei despre Faust, că este de neam împărătesc, şi despre femeia şi fiii lui, cum şi de întâmplarea lor. Şi îndată a trimis vestitori la Roma şi a spus cezarului toate cele despre dânşii. Iar cezarul a scris înapoi ighemonului ca degrabă, cu mare cinste să-i aducă la Roma. Făcându-se aceasta, cezarul s-a bucurat de întoarcerea lor şi, auzind toate cele ce li s-au întâmplat, a plâns mult.

    Apoi au făcut ospăţ mare în acea zi şi i-a cinstit foarte, iar a doua zi le-a dat bogăţie multă, robi şi roabe, şi i-au adus în slavă mare şi au fost cinstiţi de toţi.

    De atunci vieţuiau în foarte bună credinţă, dând milostenie multă la săraci, şi au petrecut în acea bună stare vreme îndelungată şi în bătrâneţi bune. Apoi împărţind toate, celor ce le trebuia ajutor, s-au dus către Domnul. Iar fiii lor au rămas îndeletnicindu-se în apostoleştile învăţături, căci acum venise şi Sfântul Petru în Roma. Iar mai vârtos fericitul Clement era ucenic nedespărţit al Sfântului Petru şi părtaş al tuturor căilor, ostenelilor şi răbdărilor lui pentru Hristos şi propovăduitor al bunei Lui vestiri. Apoi l-a aşezat Sfântul Petru că episcop al Romei, mai înainte de răstignirea sa de către Nero.

    După aceea, Sfântul Petru sfârşindu-se, după episcopul Lin şi după episcopul Clit a urmat Clement, care îndrepta bine corabia lui Hristos prin mijlocul viforului şi al învăluirii, fiind tulburată pe acea vreme de chinuitori. Deci, Clement păştea turma lui Hristos cu multă osteneală şi răbdare, fiind înconjurat pretutindeni de cumpliţi chinuitori, ca de nişte lei ce răcnesc şi că de nişte lupi ce răpesc, care căutau să înghită şi să piardă credinţa creştinească. Şi, fiind în atâtea nevoi şi prigoniri, nu înceta a se îngriji cu multă sârguinţa de mântuirea sufletelor omeneşti.

    Astfel, a întors la Hristos mulţime de popor necredincios, nu numai din poporul cel de jos, ci şi din palatele împărăteşti, pe mulţi din cei de neam mare şi slăviţi, între care era şi un oarecare Sisinie şi mulţi din rudeniile împăratului Nerva. Deci, atât se ostenea întru bunăvestirea lui Hristos, încât odată, în ziua Paştilor, a botezat în mărturisirea Treimii patru sute douăzeci şi patru de oameni, care erau toţi de neam mare. Pe Domnila, nepoata sa, care era logodnica lui Avrilian, fiul antipatului celui dintâi al Romei, a sfinţit-o spre păzirea fecioriei sale şi a împărţit Roma la şapte grabnici scriitori, ca să scrie faptele sfinţilor mucenici, care erau omorâţi atunci pentru Hristos.

    Dar când cu învăţătura sa, cu ostenelile, cu facerea minunilor şi cu felul vieţii sale plină de fapte bune, înmulţea Biserica lui Hristos, atunci a ridicat diavolul vrăjmaşi, pe Torcutian comitele, care, văzând mulţimea cea nenumărată a celor ce crezuseră în Hristos prin învăţătura lui Clement, a învăţat pe unii din popor să se scoale cu vrajbă asupra lui Clement şi asupra credincioşilor creştini.

    În acea vreme stăpânea în cetatea Romei, Mamertin, eparhul şi s-a făcut tulburare în poporul Romei pentru Clement. Şi, mergând cei ce ridicară tulburarea la eparh, începând a cleveti împotriva lui Clement, ziceau: "Până când va defăima acesta pe zeii noştri?" Iar alţii grăiau împotrivă, apărând pe Clement şi zicând: "Dar ce rău a făcut omul acesta? Sau ce bine n-a făcut? Căci pe fiecare bolnav care-l cerceta l-a făcut sănătos şi oricine are supărări şi aleargă la dânsul dobândeşte mângâiere, nefăcând supărare nimănui, ci multe faceri de bine a arătat tuturor".

    Alţii, fiind aprinşi cu duhul vrăjmaşului, strigau: "Toate acestea făcându-le cu farmece, dezrădăcinează slujbele zeilor noştri. Pe Jupiter nu-l mărturiseşte a fi dumnezeu, iar pe Heracle păzitorul nostru îl numeşte duh necurat. Despre cinstita Afrodita spune că a fost desfrânată, iar Vesta cea mare zice că va fi arsă cu foc; asemenea şi pe cinstita Atena, pe Artemida, pe Hermes, pe Cronos şi toate numele zeilor noştri şi capiştele lor cu ocări le necinsteşte. Deci, sau să jertfească zeilor noştri, sau să fie omorât".

    Iar Mamertin, eparhul cetăţii, nerăbdînd gâlceava şi tulburarea poporului, a poruncit să aducă la sine pe Sfântul Clement şi a început a grăi către dânsul: "Din rădăcină de neam bun ai ieşit, precum mărturiseşte despre tine toată mulţimea Romei, dar te-ai înşelat şi pentru aceasta nu poate mulţimea să te rabde şi să tacă. Căci nu ştie pe care dumnezeu cinsteşti, nici pe Acela ce se zice Hristos, Care este potrivnic zeilor noştri. Deci, se cade ţie să lepezi toată înşelăciunea şi rătăcirea de bună voie şi să te închini zeilor, cărora, după obicei, ne închinăm toţi".

    Sfântul Clement a răspuns: "Rog mintea ta cea bună ca să iei seamă la răspunsul meu şi nu la graiurile rele ale poporului celui nepedepsit şi care gâlceveşte asupra mea în deşert. Căci deşi vorbesc mulţi asupra noastră, însă nu pot să ia de la noi ceea ce suntem, fiindcă noi suntem oameni cu minte şi înţelepţi, iar ei sunt fără de pricepere. Ei vorbesc fără de socoteală asupra lucrului cel bun, şi totdeauna tulburările şi gâlcevile dintre cei nepedepsiţi, s-au obişnuit a ieşi. Drept aceea, porunceşte-le mai întâi să tacă şi, făcându-se linişte, să grăiască omul cel priceput, cu socoteală, pentru mântuirea sa şi să caute pe adevăratul Dumnezeu, Căruia are să se închine cu credinţă".

    Acestea şi mai multe grăind sfântul, n-a aflat eparhul vină într-însul şi a trimis la împăratul Traian, vestindu-l despre Clement, că s-a sculat poporul asupra lui pentru zei, şi nu încetează a striga, însă nu se află asupra lui nici o mărturisire vrednică de crezut. Iar împăratul Traian a scris eparhului ca "Clement, ori să jertfească zeilor, sau să fie trimis la surghiun într-o cetate pustie în hotarele Hersonului".

    Un răspuns că acesta al împăratului văzând Mamertin, i-a părut rău de Clement şi-l rugă să nu-şi aleagă de bună voie acel surghiun, ci să aducă jertfă zeilor şi va fi scăpat de o osândire ca aceea. Iar sfântul îi spunea eparhului că el nu se teme de acea izgonire, ci mai vârtos se bucură de dânsa. Şi atâta dar a dat Dumnezeu Sfântului Clement, încât s-a umilit eparhul de cuvintele lui şi a plâns pentru dânsul, spunând: "Dumnezeul căruia Îi slujeşti tu cu toată inima să-ţi ajute în această izgonire la care eşti osândit". Şi pregătind o corabie şi dându-i toate cele de trebuinţă, l-a trimis. Şi au mers mulţi din cei binecredincioşi la surghiun împreună cu Sfântul Clement, voind mai bine să rabde izgonire împreună cu păstorul şi învăţătorul lor, decât a vieţui fără dânsul şi fără învăţătura lui cea sfântă.

    Ajungând sfântul la locul la care era osândit în surghiun, a aflat acolo mai mult de două mii de creştini, care erau osândiţi să taie piatră în munţii aceia. Deci şi el a fost rânduit împreună cu dânşii la lucrul acela. Iar creştinii, văzând pe Sfântul Clement, toţi cu un suflet, cu lacrimi şi cu suspine, apropiindu-se de dânsul, ziceau: "Roagă-te pentru noi, arhiereule, ca să ne arătăm vrednici făgăduinţei lui Hristos". Iar Sfântul a zis: "Nu sunt vrednic unui dar ca acesta al Stăpânului meu, ca să mă învrednicească a fi părtaş cununii voastre". Apoi îi mângâia şi-i întărea cu cuvintele sale folositoare.

    Înştiinţându-se Sfântul de la dânşii că au mare lipsă de apă, pentru că de la şase stadii îşi aduceau în spate apă, a zis către dânşii: "Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să deschidă mărturisitorilor Lui izvor de apă vie, precum a deschis în pustie lui Israel, fiind însetat, când Moise a lovit piatra şi a curs apă, pentru ca, cu darul Lui fiind răcoriţi, să ne bucurăm".

    Şi au început toţi a se ruga. Apoi, săvârşindu-se rugăciunea, Sfântul Clement a văzut un miel stând pe loc care ridica piciorul drept, ca şi cum ar fi arătat locul. Iar Sfântul Clement, cunoscând că este Domnul, Cel ce se arată, pe Care nimeni nu-L vedea decât numai el, s-a dus la locul acela şi a zis: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, săpaţi în locul acesta". Şi stând împrejur, au început a săpa cu casmale şi n-au aflat nimic, pentru că n-au nimerit locul acela în care stătuse mielul.

    După aceasta Sfântul Clement a luat o casma mică şi a început a săpa în locul acela în care stătuseră picioarele mielului şi îndată a izvorât apă foarte limpede şi dulce şi s-a făcut din acel izvor un râu mare. Atunci s-au bucurat toţi, iar Sfântul Clement a zis: "Pornirile râurilor înveselesc cetatea lui Dumnezeu". Şi a ieşit vestea de acea minune prin toată partea aceea, încât alergau acolo popoarele de prin toate cetăţile şi satele din jur, şi văzând râul care izvora cu minune, mai presus de nădejde prin rugăciunile sfântului şi auzind învăţătura lui, credeau în Hristos şi se botezau de către Sfântul Clement în acea apă.

    Apoi atâta mulţime de popor necredincios alerga la Sfântul şi se întorcea la credinţă, încât în toate zilele se botezau câte cinci sute şi mai mult de suflete. Şi atât s-au înmulţit într-un an credincioşii, încât s-au zidit şaptezeci şi cinci de biserici şi au sfărâmat toţi idolii şi toate capiştele în toată partea aceea, pentru că toată ţara aceea a primit sfânta credinţă.

    Înştiinţându-se despre aceasta Traian cezarul, că mulţime de popor fără număr a crezut în Hristos, îndată a trimis în acea parte pe un ighemon cu numele Afidian, care, venind, a omorât pe mulţi creştini, cu felurite chinuri. Apoi, văzând că, cu bucurie alergau toţi la chinuri pentru Hristos, n-a vrut mai mult să piardă poporul, numai pe Sfântul Clement a început a-l sili să aducă jertfă. Şi aflându-l pe el neplecat în credinţă şi stând tare în Domnul, a poruncit să-l pună într-o luntre şi să-l ducă în mijlocul mării, apoi acolo legându-i de gât o ancoră de corabie, să-l arunce în adânc şi să-l înece, pentru ca să nu mai afle creştinii trupul lui.

    Aceasta făcându-se, stăteau credincioşii pe mal, privind la înecarea Sfântului, tânguindu-se pentru dânsul cu mare plângere. După aceea doi din ucenicii lui, care erau mai credincioşi, anume Cornelie şi Fiv, au zis către toţi creştinii: "Să ne rugăm toţi cu un suflet, ca să ne arate nouă Domnul, cinstitul trup al mucenicului". Rugându-se poporul, s-a depărtat marea de trei mile de loc, iar poporul mergând pe uscat, precum odinioară Israelitenii prin Marea Roşie, au aflat o casă de marmură în chipul bisericii, făcută de Dumnezeu.

    Acolo zăcea trupul Sfântului şi ancora cu care fusese înecat era aproape de dânsul. Şi vrând credincioşii să ia de acolo cinstitul şi sfântul trup al mucenicului, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, celor mai sus pomeniţi, să lase să fie acolo trupul Sfântului; căci în tot anul la pomenirea lui, tot aşa se va depărta marea şapte zile, dând cale celor ce vor vrea să vină la închinăciune. Deci s-a făcut acea minune mulţi ani de la împărăţia lui Traian, până la împărăţia lui Nichifor, împăratul grec. Şi multe şi nespuse minuni se săvârşeau prin rugăciunile Sfântului, pentru că proslăvea Dumnezeu pe plăcutul Său.

    Odinioară, depărtându-se marea după obicei la pomenirea Sfântului, şi venind mulţime de popor la moaştele lui, s-a întâmplat de a rămas acolo un copil mic, pentru că uitându-l părinţii lui în biserică au ieşit. Şi îndată a început marea a se întoarce şi a acoperi biserica, şi se sârguia fiecare a ieşi mai degrabă ca să nu-i acopere apa. Atunci au ieşit degrabă şi părinţii copilului cel rămas în biserică, părîndu-li-se că şi copilul lor a ieşit împreună cu ceilalţi din popor. Deci, căutând într-o parte şi în alta, nu l-au văzut pe el şi căutându-l prin poporul cel ce ieşise nu l-au aflat. Acum nu era cu putinţă a se mai întoarce înapoi, pentru că marea acoperise biserica. Deci, plângeau părinţii nemângâiaţi pentru dânsul şi s-au dus la casa lor, tânguindu-se.

    Iar în anul următor, iarăşi depărtându-se marea, au venit părinţii copilului după obicei, la închinarea Sfântului şi, intrând în biserică, au aflat pe copil viu şi sănătos, şezând lingă racla Sfântului, şi luându-l cu nespusă bucurie, îl întrebau cum s-a păzit viu. Iar copilul, arătând cu degetul racla Sfântului mucenic, zicea: "Acesta m-a păzit pe mine viu şi m-a hrănit, şi toată înfricoşarea mării a izgonit-o de la mine". Atunci s-a făcut mare bucurie părinţilor lui, şi la tot poporul, care venise la praznic, de acea minune mare şi preamăreau toţi pe Dumnezeu şi pe Sfântul mucenic. Apoi s-au întors părinţii cu bucurie întru ale lor, având pe fiul lor viu şi sănătos.

    În vremea împărăţiei lui Nichifor, împăratul grec, care a fost după Irina, maica lui Constantin, sosind pomenirea Sfântului Clement, nu s-a îndepărtat marea ca în toţi anii cei ce trecuseră, şi a fost aşa până la cincizeci de ani şi mai bine. Iar când a fost Fericitul Gheorghe episcop în Herson, foarte s-a mâhnit el de aceasta, căci nu se îndepărtează marea, şi moaştele unui sfânt că acela şi plăcut al lui Dumnezeu sunt acoperite cu apă, ca sub un obroc. În zilele lui au venit din Constantinopol în Herson doi învăţători filosofi, Metodie şi Constantin, care s-a numit mai pe urmă Chiril, şi mergeau la Cazări, la propovăduire.

    Aceştia, întrebând de moaştele Sfântului Clement şi înştiinţându-se că sunt în mare, au îndemnat pe episcopul Gheorghe spre căutarea lor, ca să se sârguiască să afle acea comoară duhovnicească. Iar episcopul Gheorghe, fiind îndemnat la acestea de acei învăţători, a mers mai întâi la Constantinopol ca să vestească despre aceea pe împăratul Mihail al treilea, care era feciorul lui Teofil, şi împărăţea cu fericită să maică Teodora; asemenea şi pe preasfinţitul patriarh Ignatie, care păstorea Biserica după Sfântul Metodie. Iar împăratul şi cu patriarhul au trimis împreună cu dânsul bărbaţi cinstiţi şi pe tot clerul Sfintei Sofii.

    Venind ei în Herson, s-a adunat împreună cu Metodie şi cu Constantin tot poporul cel credincios, şi au mers la marginea mării cu psalmi şi cu cântări, vrând să câştige comoara cea dorită, dar nu s-a îndepărtat marea. Şi apunând soarele, au şezut în corabie, iar la miezul nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat mai întâi capul, apoi moaştele sfântului au ieşit din apă. După aceea luându-le arhiereul, le-a dus în corabie şi ducându-le în cetate cu cinste, le-a aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli. Şi, începând Sfânta Liturghie, multe minuni s-au făcut. Orbii au văzut, şchiopii şi cei cu tot felul de boli s-au făcut sănătoşi, şi dracii s-au izgonit din oameni, prin rugăciunile Sfântului Clement şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Viața Sf Sfințit Mc Petru, episcopul Alexandriei

    Cel dintre sfinţi, părintele nostru Petru, arhiepiscopul Alexandriei, din copilăria sa a fost crescut de Fericitul Toma, arhiepiscop al aceleeaşi cetăţi. Şi după dânsul a fost ridicat la scaunul arhiepiscopal, în vremurile acelea când erau prigoniri cumplite şi cu anevoie de răbdat, de la păgânii împăraţi Diocleţian şi Maximilian, când mucenicilor lui Hristos le erau strimte temniţele şi legăturile, iar sângele lor uda cetăţile, uliţele şi câmpurile.

    În nişte vremuri ca acelea, pline de groază, de nevoi grele şi de supărare, ocârmuia acest Sfânt Petru Biserica lui Dumnezeu, întru mare răbdare şi întru nespuse osteneli. Iar cu învăţătura şi cu chipul bărbăţiei sale, cel nebiruit în credinţă, a întărit pe mulţi din cei ce erau slabi cu sufletul şi fricoşi, i-a scăpat de cădere şi mulţime mare a adus către cunună mucenicească. În cele din urmă a fost izgonit şi el pentru Hristos. Şi, umblând prin Tir, prin Fenicia şi prin Palestina, îşi întărea oile cuvântătoare prin scrisori şi le împuternicea cu darul Sfântului Duh.

    Temându-se că nu cumva, înfricoşându-se cineva de chinuri, să se lepede de Hristos, ziua şi noaptea îşi ridică mâinile sale cu rugăciuni către Dumnezeu, pentru dânşii. Apoi, întorcându-se iarăşi în Alexandria, slujea celor ce erau închişi prin temniţe pentru sfânta credinţă, al căror număr era de şase sute şaizeci. Dintre aceştia era o mulţime de preoţi şi de clerici, care au fost omorâţi toţi cu diferite chinuri; de a căror pătimire - în care au răbdat până la sfârşit -, Sfântul Petru se bucură cu duhul.

    Păscând el bine turma lui Hristos, s-a ivit în Alexandria un lup răpitor îmbrăcat în piele de oaie, Arie ereticul, care a început a semăna neghinele blestematei lui învăţături, prin mijlocul griului, hulind dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos şi vătămând cu acea hulă Biserica lui Dumnezeu. Iar păstorul cel bun, adeseori astupa gura acelui lup viclean, disputând cu dânsul, certându-l şi înfricoşându-l, ca să nu strice mărturisirea cea bună a Sfintei Treimi, care s-a dat Bisericii lui Hristos, fără prihană. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, slugă şi înşelătorul, şi din răutatea lui cea potrivnică lui Dumnezeu, n-a vrut să se plece la dreptate. Atunci Sfântul Petru a blestemat pe acel hulitor şi, despărţindu-l de Biserică, l-a scos ca pe un netrebnic.

    Fiind izgonit acel lup din turma lui Hristos, se ascundea ca întunericul înaintea luminii. Pentru că, precum zice Scriptura, cel ce face rele urăşte lumina şi nu vine către ea, ca să nu se vădească lucrurile lui că sunt rele, şi nu mai îndrăznea acel fărădelege a se apropia de un asemenea păstor, pe care, cu nici un fel de vicleşug sau cu cuvinte cu meşteşug împletite, n-a putut să-l înşele. Iar Sfânta Biserică creştea şi se înmulţea în Alexandria, deşi erau cumplite acele vremuri, căci nu mai putea tirania aceea a împiedica şi a opri calea cea către Hristos, a oamenilor ce doreau mântuirea, care-şi puneau în primejdie nu numai avuţia, ci şi viaţa, alergând la învăţătura Sfântului Petru şi la Sfântul Botez, lepădându-se de slujba idolească.

    Înştiinţându-se despre aceasta păgânul împărat Maximin, care stăpânea atunci părţile de răsărit şi petrecea în Nicomidia, că mulţi prin învăţătura Sfântului Petru se întorc de la idoli la Hristos, a trimis patru tribuni ai săi, cu ostaşi, ca să-l prindă pe Sfântul şi să-l aducă legat la dânsul. Ajungând trimişii în cetatea Alexandriei au aflat pe Sfântul Petru în biserică, cu mulţime de popor credincios, săvârşind pomenirea tuturor sfinţilor. Şi luându-l pe el, au pus asupra lui legături grele şi s-a făcut în popor mare tulburare şi gâlceava, căci unii se tânguiau pentru dânsul, iar alţii strigau, zicând: "Pentru ce ne răpiţi pe păstorul nostru?" Şi s-a adunat toată Alexandria, vrând să-şi pună sufletul pentru păstorul lor şi striga poporul asupra împăratului şi asupra trimişilor lui.

    Văzând tribunii tulburarea şi gâlceava cea mare a poporului, au poruncit să-l păzească pe sfânt în temniţa ce era aproape de biserică şi au scris împăratului, vestindu-i toate cele ce se făcuseră. Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a mâniat foarte şi a scris înapoi către dânşii, poruncindu-le ca îndată să taie capul lui Petru, învăţătorul creştinesc şi pe toţi cei ce se împotriveau să-i piardă cu moarte. Luând tribunii scrisoarea împăratului, se sârguiau a împlini porunca lui, adică să-l scoată pe Sfântul Petru că să-l taie. Dar poporul, care şedea la uşa temniţei ziua şi noaptea, nu-i lăsa să-l scoată la moarte pe părintele său, căci era mulţime fără număr adunată, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, călugări şi călugăriţe, care nu se depărtau de temniţă, fiind legaţi cu dragoste de arhiereul lui Dumnezeu.

    Când au văzut ostaşi înarmaţi venind către temniţă ca să-l scoată pe Sfântul Petru şi să-l taie, au strigat toţi cu un glas, zicând: "Mai întâi ucideţi-ne pe noi toţi, dacă aveţi poruncă de la împăratul vostru, şi după aceea veţi lua pe părintele nostru. Nu ne vom depărta nicidecum de păstorul nostru, nici nu vom lăsa să pătimească ceva rău învăţătorul şi doctorul sufletelor noastre".

    Acestea auzind tribunii şi văzând mulţime de popor, nu voiau să facă multă şi mare vărsare de sânge, ci se sârguiau, ca în taină, să taie capul Sfântului şi să împlinească voia împăratului.

    Acestea astfel făcându-se, s-a înştiinţat Arie că arhiepiscopul care îl despărţise pe el de Biserica apostolică, şade în legături şi în temniţă şi are să fie omorât pentru Hristos; a venit cu vicleşug şi cu pocăinţă făţarnică, pentru că nădăjduia că după dânsul să se suie el pe scaun şi să fie arhiepiscop al Alexandriei. Deci a venit ca şi cum şi-ar cere iertare, căindu-se de eresul său cel hulitor. Apoi a rugat pe nişte preoţi, mai cu seamă pe Ahila şi pe Alexandru, să roage pe Sfântul Petru pentru dânsul, ca să-i ierte greşeala şi să-l primească în sânul Bisericii.

    Dar Dumnezeu, Care ia aminte spre toate sfaturile inimii şi de departe citeşte gândurile omeneşti, văzând inimă cea vicleană a lui Arie, i s-a arătat noaptea Fericitului Petru şi i-a descoperit tot vicleşugul acelui blestemat eretic, şi a poruncit ca să nu-l primească în Sfânta Biserică. A doua zi, mulţi din cetăţenii cei binecredincioşi şi cinstiţi, împreună cu preoţii Ahila şi Alexandru, intrând în temniţă, l-au rugat pe sfântul arhiepiscop, căzând la picioarele lui, ca să-l ierte şi să-l dezlege de afurisenie pe Arie.

    Fericitul Petru, plângând şi suspinând, a răspuns lor: "Nu ştiţi, iubiţilor, pentru cine mă rugaţi pe mine! Mă rugaţi pentru acela care voieşte să dărâme Biserica lui Hristos! Ştiţi că eu iubesc toate oile mele, şi n-aş fi vrut să piară vreuna dintr-însele. Ci pentru toţi rog bunătatea lui Dumnezeu, că tuturor să le dea iertare de păcate şi mântuire. Însă pe Arie îl lepăd, de vreme ce este lepădat de Însuşi Dumnezeu şi de Sfânta Biserică.

    Nu atâta după judecata mea, ci după a lui Dumnezeu, pentru că nu omului a greşit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre care nu îndrăznesc a căuta Heruvimii şi Serafimii, care cu neîncetate glasuri strigă: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; iar puterile cereşti zic: Plin este cerul şi pământul de slava Ta! Dar ereticul cel fără de ruşine, cu hula sa, îndrăzneşte a face despărţire între Tatăl şi între Fiul şi între Duhul Sfânt. Deci, cum îl voi ierta pe acela asupra căruia se mânie toată făptura pentru Făcătorul său? Anatema va fi Arie şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie, de nu se va pocăi!"

    Zicând acestea Fericitul Petru, au căzut la picioarele lui toţi cei ce îl rugau pentru Arie şi nu au îndrăznit mai mult a-l supăra. Iar el, luând la o parte pe preoţi, pe Ahila şi pe Alexandru, a zis către dânşii: "Eu sunt om păcătos, însă ştiu că Domnul Dumnezeu meu m-a chemat să primesc cunună mucenicească mai înainte de a mă săvîrşi. Vă spun vouă, care sunteţi stâlpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu în această noapte.

    Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui după mine pe scaunul arhiepiscopiei, iar după tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cât pentru Arie, să nu mă socotiţi a fi nemilostiv şi aspru asupra celor ce greşesc, pentru că păcatul făcut din neputinţă omenească, de ar fi fost atât de mare, este însă mai mic faţă de răutatea lui Arie. Pe cei ce greşesc din neputinţă, mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care mă rugaţi, cum îl pot ierta? Căci cele dinlăuntru îi sunt pline de vicleşug şi de hulă, iar din inima lui curge un râu tulbure de hulă asupra atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Pentru că numeşte zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute, pe Care L-au propovăduit proorocii, apostolii şi evangheliştii.

    Cum îmi ziceţi să mă înduplec la rugăciunile voastre şi să iert pe Arie care nu a vrut să asculte învăţătura mea şi să-şi vie în simţire? Iar dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o singur de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat în această noapte. Căci, rugându-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniţă o lumină mare şi am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânăr ca de doisprezece ani, iar faţa strălucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinţă a căuta spre slava cea negrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, însă ruptă de sus până jos, pe care o strângea la piept cu amândouă mâinile, acoperindu-şi goliciunea Sa".

    Văzând eu acestea, a căzut asupra mea frică şi spaimă şi cu multă temere rugându-mă Lui, am zis: "Mântuitorule, cine Ţi-a rupt haina?" Iar Domnul a răspuns: "Arie cel fără de ruşine mi-a rupt-o, căci a despărţit de Mine pe poporul pe care l-am câştigat cu sângele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în sânul Bisericii, pentru că are viclene şi rele gânduri asupra Mea şi asupra poporului Meu. Şi iată că vor să te roage pentru el ca să-l ierţi. Dar tu să nu-l asculţi şi să nu primeşti în turmă un lup în loc de oaie. Porunceşte lui Ahila şi lui Alexandru, care vor fi episcopi după tine, să nu-l primească".

    Deci, iată că v-am spus vouă cele ce mi-a poruncit, iar dacă nu veţi asculta şi nu veţi face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat".

     Zicând aceasta, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat, şi toţi s-au rugat împreună cu dânsul. Săvârşind rugăciunea, a zis: "Rugaţi-vă pentru mine, fraţilor". Iar cei ce stăteau împrejur, rugându-se, au zis: "Amin". Iar Ahila şi Alexandru, sărutând mâinile lui, plângeau, căci le spunea că nu-l vor mai vedea pe el mult. Şi acei preoţi au spus poporului toate cuvintele pe care le-a zis Fericitul Petru despre Arie, şi ceea ce le-a poruncit lor, ca să nu-l primească în Sfânta Biserică, fiind lup şi vrăjmaş al Fiului lui Dumnezeu.

    După aceasta, Sfântul Petru, văzând că poporul creştinesc fiind aprins cu râvnă, nu lăsa pe trimisul împărătesc ca să-l scoată din temniţă la moarte, şi temându-se să nu se ridice război între creştini şi ostaşii trimişi de împărat, şi să fie el pricina unui război sângeros dorea a se dezlega de trup şi a merge către Domnul. Deci a voit pe ascuns a se da pe sine chinuitorilor, ca să păzească poporul fără vătămare şi să ajungă mai repede la doritul sfârşit. El a trimis o slugă a sa credincioasă, care şedea lângă dânsul, la unul din tribuni, pe ascuns de popor, să-i spună astfel: "De voieşti să faci ce este plăcut lui Maximin, vino în noaptea aceasta în taină la temniţă şi, săpând peretele pe unde voi bate eu pe dinăuntru, ia-mă pe mine şi săvârşeşte porunca împăratului tău". Şi s-a făcut aşa.

    Căci, sosind noaptea, a venit tribunul cu ostaşii şi au săpat în taină temniţa pe din dos, cât să încapă un om, pentru că nu era cu putinţă să meargă la uşile temniţei şi să le deschidă, căci mulţimea poporului creştinesc stătea de strajă. Şi era în noaptea aceea vânt şi frig şi nimeni din credincioşi n-a auzit zgomotul ce se făcea prin săparea peretelui. Iar Sfântul Petru, făcându-şi semnul Crucii, a zis: "Mai bine îmi este mie a muri, decât să piară poporul". Şi a ieşit din temniţă prin peretele săpat, neştiind nimeni din credincioşi. Iar tribunul s-a mirat împreună cu ostaşii de o voinţă ca aceea a sfântului, de a veni la moarte. Şi, luându-l, l-au dus la locul acela.

    Când au ajuns la locul osândirii, ce se numea Vucolul, în care şi-a săvârşit mai înainte mucenicia şi Marcu evanghelistul, a cerut voie de la ostaşi să-l lase să se coboare înăuntrul mormântului apostolului, să-şi ia iertăciune. Iar ostaşii i-au zis: "Du-te, dar să te întorci devreme, mai înainte de a se face ziuă şi a cunoaşte creştinii pricina".

    Ducându-se acolo, îi săruta mormântul şi, ca şi cum ar fi fost viu şi l-ar fi auzit, zicea către apostol, cu lacrimi şi cu umilinţă: "Părinte cinstite, evanghelist al Stăpânului Hristos, mărturisitorule al pătimirilor Lui, pe tine te-a trimis Hristos întâiul arhiereu şi păstor al acestei cetăţi în care ai propovăduit cuvântul credinţei şi apostoleşte ţi-ai împlinit slujba şi ai luat cununa mărturisirii, plată pentru ostenelile tale, şi în scaunul tău a urmat Fericitul Anian, apoi Milios, Dimitrie şi Dionisie şi după dânşii Maxim, Iraclie şi Fericitul Teona, care m-a crescut pe mine. Şi atunci mi-a încredinţat şi mie Stăpânul Hristos Biserica aceasta şi m-a făcut urmaş al tău, deşi am fost nevrednic. Şi din ceasul acela însetez să mă fac părtaş al patimii Lui şi să-mi săvârşesc muceniceşte drumul nemerniciei mele. Roagă-te pentru mine, bunule părinte, să-mi săvârşesc şi eu această nevoinţă cu cuget neschimbat şi cu inima neîndoită, căci acum mă duc să beau paharul morţii lui Hristos şi încredinţez acoperământului tău această turmă, pe care mai înainte mi-ai dat-o şi mă rog ţie să o păzeşti nevătămată cu rugăciunile tale către Domnul".

    După ce a zis acestea, s-a sculat din mormânt şi întinzând mâinile către cer a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, unule născut, Fiule al Părintelui Celui fără de moarte şi fără de început, auzi-mă pe mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău. Încetează şi potoleşte viforul care tulbură Biserica Ta, schimbă furtuna aceasta în aer curat şi dulce, facă-se sângele meu pecete şi sfârşit al prigoanei iubitei Tale turme, căci eşti binecuvântat în veci. Amin". În acelaşi timp se ruga şi o fecioară, care era acolo aproape de mormântul Sfântului Apostol Marcu, şi, cum şi-a sfârşit rugăciunea de miezul nopţii, a auzit un glas ceresc, zicând: "Petru, începutul apostolilor şi Petru, sfârşitul mucenicilor". Care s-a şi împlinit atunci, căci după puţină vreme a împărăţit marele Constantin şi a încetat prigoana contra Bisericii noastre.

    După ce şi-a împlinit Sfântul rugăciunea sa, a sărutat mormântul apostolului şi cele ale arhiereilor care erau acolo în cimitir şi astfel s-a întors la tribuni cu faţa înflorită, veselă şi strălucită de o lumină negrăită, încât se minunau şi se înspăimântau cei ce îl priveau. În acelaşi timp veneau la locul acela două femei, una fecioară şi alta bătrâna, aducând două giulgiuri şi patru piei, pe care văzându-le fericitul şi cunoscând că le-a trimis Dumnezeu, le-a poruncit să întindă pieile pe pământ şi giulgiurile pe deasupra. Atunci a îngenunchiat deasupra pieilor şi se ruga mulţumind Domnului. Şi, făcându-şi cruce, şi-a scos omoforul; apoi dezgolindu-şi grumazul, şi-a plecat capul ca să i-l taie.

    Dar ostaşii, cucernicindu-se de fapta lui cea bună, au rămas amorţiţi şi nemişcaţi şi nu avea nici unul curaj a-l omorî, ci porunceau unul altuia să-şi scoată paloşul dar nu puteau. Mai pe urmă fiindcă se făcea ziuă şi se temeau să nu se audă lucrul acesta în cetate şi să vină creştinii să-i împiedice, s-au învoit şi a pus fiecare ostaş câte cinci galbeni de aur pe pământ ca să-i ia acela care va îndrăzni să taie capul Sfântului mucenic. Unul dintr-înşii, de dragostea aurului îndemnându-se, luând galbenii, l-a tăiat.

    Atunci au fugit degrabă toţi elinii, iar sfântul trup al mucenicului a stat multă vreme acolo, până când s-a auzit vestea pretutindeni şi s-au înştiinţat creştinii care păzeau temniţa, şi au alergat la locul celor osândiţi. Văzând ei sfintele moaşte, au făcut mare plângere ca nişte fii pentru părintele lor cel iubitor de fii, tânguindu-se pentru el.

    Apoi s-au adunat nu numai cei din cetate, ci şi cei de prin toate laturile dimprejurul Egiptului şi au făcut multă plângere, tânguindu-se de pierderea unui părinte că acela. Toţi se adunau cu osârdie să ia câte un petic din hainele lui, pentru evlavie. De aceea au înfăşurat mai degrabă sfintele moaşte în pieile acelea şi în giulgiurile care au primit sângele lui şi, legându-le strâns, le-au păzit, temându-se de pornirea mulţimii ca să nu le răpească şi să le împartă.

    După aceasta s-a făcut neînţelegere între dânşii, fiindcă unii voiau să-l îngroape acolo în cimitirul apostolului, iar alţii ziceau să-l ducă în al lui Teona, care a arhierit înainte de dânsul, căci acolo a crescut Sfântul. Cei mai sârguitori au pregătit o barcă - căci era aproape de ţărmurile Nilului, la locul cel mai sus numit -, şi au pus pe Sfântul într-însa şi l-au dus la locul ce se numea Lefcada, în partea dinspre apus a cetăţii. Acolo l-au îngropat cu evlavie, în a douăzeci şi patra zi a lunii noiembrie, în cimitirul pe care însuşi Sfântul l-a zidit. Dar mai înainte de a-l îngropa l-au dus în mitropolie la sfântul scaun şi, punându-i capul pe trup, l-au aşezat în scaunul arhieresc. Văzându-l tot poporul, a contenit din plâns şi s-a mângâiat, căci, fiind viu, niciodată n-a vrut să şadă în scaunul acela, ci în locul de dedesubtul lui.

    Pentru aceasta clericii de atunci, neştiind pricina, se sminteau şi cârteau. Apoi, întrebându-l preoţii în taină pe Sfântul Petru pentru ce defaimă în acest chip vrednicia cea mare a arhieriei şi şade jos când este îmbrăcat cu podoabe arhiereşti, a răspuns, zicând:

    "Să nu vă siliţi a sta în sfântul scaun, că frică şi cutremur cuprinde sufletul meu când mă apropii de scaun, fiindcă văd o putere dumnezeiască şi luminată şezând într-însul. De aceea de bucurie şi de frică mă minunez, neştiind ce să fac atunci, şi pentru aceea şed în locul cel de jos, şi atunci cu frică nemăsurată, ca să nu se smintească poporul şi să mă osândească. Iată v-am spus pricina şi vă rog când mă veţi mai vedea făcând aşa, să nu vă supăraţi, ci mai vârtos sfătuiţi poporul să nu se smintească".

     Deci, pentru această pricină au suit sfintele lui moaşte în sfântul scaun, să se bucure poporul, de vreme ce, ca un smerit cugetător, n-a şezut într-însul în viaţa lui.

    Făcându-se acest lucru, au adus episcopii pe Ahila aproape de scaun, au pus asupra lui omoforul Sfântului şi l-au hirotonisit pe el patriarh, după cum a poruncit marele Petru. Iar pe Sfântul Petru l-au îngropat cu mare cuviinţă şi cu iubire de cinste, cu giulgiuri şi cu miruri de mult preţ precum se cădea, şi l-au pus în mormântul pe care el şi l-a zidit, la care s-au făcut multe semne şi minuni şi unde până astăzi se fac, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 24 Noiembrie

A.   PLĂCINTE

Plăcintă cu ciuperci

·       500 g ciuperci

·       60 g margarină

·       Sare

·       Piper

·       Aluat franţuzesc din:

-         250 g margarină

-         250 g făină

-         ½ pahar apă

-         Puţină sare

Se prepară aluatul franţuzesc din cantităţile indicate şi se lasă la rece.

          Se curăţă ciupercile, se spală bine şi se taie felioare subţiri.

          Se înăbuşe într-o cratiţă ciupercile în margarină, sare şi piper şi se amestecă din când în când.

          Când ciupercile s-au înmuiat şi zeama din ele a scăzut se dau de pe foc şi se lasă să se răcorească.

          Se scoate aluatul şi se împarte în două.

          Din jumătate se întinde o foaie de forma şi mărimea tăvii de plăcintă.

          Se unge forma, se aşază foaia şi se dă la cuptor să se coacă.

          În acest timp cealaltă jumătate de aluat se pune la rece.

          Când aluatul din tavă este copt, se pune pe deasupra, întinzând pe toată suprafaţa foii, ciupercile scăzute şi răcorite.

          Se întinde a doua foaie din restul de aluat care se pune deasupra, peste ciuperci şi se dă la cuptor până se rumeneşte frumos.

          După ce se scoate din cuptor, se taie în bucăţi, se aşază pe platou şi se serveşte caldă.

 

B.   SALATE

Salată de cartofi

·       1 kg cartofi

·       2 cepe

·       2 linguri ulei

·       Oţet

·       Sare

·       Muştar

Se fierb cartofii în coajă.

          Se curăţă fierbinţi, se taie felii, se toarnă peste ei un sos de ulei cu oţet în care s-a amestecat o lingură de muştar.

          Se adaugă ceapa tăiată mărunt.

          Se amestecă fără a sfărâma cartofii.

 

C.   SOSURI

Sos de ulei cu oţet şi muştar

Prezentat la salata de cartofi.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă de varză acră

·       ½ l apă

·       ¾ varză acră

·       1 morcov

·       1 pătrunjel rădăcină

·       1 ceapă

·       2 – 3 linguri ulei

·       2 linguri pastă roşii

·       1 legătură verdeaţă

Morcovul, pătrunjelul şi ceapa, curăţate şi spălate se dau pe răzătoarea de zarzavat şi se prăjesc uşor într-o lingură de margarină.

          Se adaugă apa şi se lasă să fiarbă 10 – 15 minute, apoi se pune varza, tăiată cât mai mărunt.

          După ce dă câteva clocote, se adaugă roşiile opărite şi trecute prin strecurătoare, sarea şi se lasă să fiarbă până când varza este gata.

          La sfârşit se adaugă verdeaţa tocată mărunt.

          Se serveşte cu mămăliguţă.

 

E.   MÂNCĂRURI

Pilaf de ciuperci

·       400 g ciuperci

·       1 pahar mic de ulei

·       150 g orez

·       1 ceapă

·       Sare

·       Piper

·       2 – 3 roşii

·       Mărar

·       Pătrunjel verde

Ciupercile curăţate se fierb în apă clocotită cu sare şi apoi se scurg bine.

          Într-o cratiţă se căleşte puţin ceapa în ulei.

          Se adaugă orezul ales şi după ce s-au înfierbântat sestinge cu 3 ceşti de apă clocotită.

          Se pun ciupercile tăiate în bucăţi potrivite şi toate ingredientele de mai sus.

          Se acoperă cratiţa şi se dă la cuptor, la foc mic, până ce apa scade complet.

          Se recomandă să se pună la cuptor în vas Jena.

          Se poate servi cald sau rece.

 

F.   DULCIURI

Desert din dovleac

·       1 felie mare de dovleac

·       5 – 6 linguri nuci măcinate

·       2 linguri miere

·       2 linguri zahăr tos

·       Coaja şi zeama de la o lămâie

·       Puţină sare

Se curăţă dovleacul de coajă şi seminţe, se taie bucăţele, se fierbe cu puţină apă, zahăr şi sare.

          Când este pe jumătate fiert, se adaugă mierea, coaja şi zeama de lămâie.

          Când este gata se amestecă nucile măcinate.

          Poate fi servit cald sau rece.