REVISTA MEA DIN 25 DECEMBRIE / 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 25 DECEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Astăzi S-a născut Hristos, Mesia cel luminos!

LA MULȚI ANI TUTUROR PRIETENILOR MEI VIRTUALI CU PRILEJUL SĂRBĂTORII NAȘTERII DOMNULUI!

LA MULȚI ANI CELOR CE POARTĂ NUMELE CRISTIAN ȘI CRISTINA!

Evenimente

• 4 Î.Hr: Nașterea lui Iisus Hristos, fondatorul creștinismului, fiul lui Dumnezeu

• 36: Forțele împăratului Guangwu al Hanului de Est, sub comanda lui Wu Han, cuceri imperiul separatist Chengjia, reunind China.
• 274: Un templu pentru Sol Invictus este dedicat în Roma de împăratul Aurelian.

·         333: Imparatul Constantin cel Mare il ridica pe fiul sau cel mic, Constans, la rangul de Caesar.

·         336: Prima mentiune documentara a sărbătoririi Crăciunului la  Roma. Crăciunul a început să fie serbat de către creștini pe 25 decembrie, după cel puțin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest și începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Inițial, sărbătoarea nașterii lui Hristos era ținută pe 6 ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic), serbau aceeași „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez”. Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru nașterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau 6 ianuarie. În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor nașteri” din prespectiva bisericii.[7] Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.

·         496: Primul rege al francilor, Clovis I, s-a convertit de la arianism (erezie creştină din secolul IV formulată de Arius, prezbiter în Alexandria, care susţinea că Isus Cristos nu are caracter divin, fiind o fiinţă creată) la catolicism. A fost botezat la Reims. Este considerat fondatorul atât al Franţei cât şi al Dinastiei Merovingiene care s-a aflat la conducerea francilor în următoarele două secole.

·         800: Încoronarea lui Carol cel Mare de către Papa Leon al III-lea ca împărat al Occidentului.

·         1000: Ștefan I  a fost încoronat rege al Ungariei în ziua de Crăciun de an 1000 cu o coroană trimisa de Papa Silvestru al II-lea  și cu acordul Sfântului împărat Roman Otto al III-lea.  Ungaria a devenit un regat creștin in timpul domniei lui Stefan I, fiul lui Geza, după ce acesta a  lichidat o revoltă a aristocratiei pagane  maghiare condusă devărul său Koppány care s-au opus succesiunii sale  la tron (998). Ștefan I al Ungariei (în maghiară  István király „sfântul rege Ștefan”, n. 969, Strigoniu – d. 15 august 1038, Alba Regia) a fost un rege al Ungariei, considerat întemeietorul Regatului Ungariei, primul rege creștin al maghiarilor, membru al Casei Arpadiene. A  fost canonizat la 20 august 1083 de Papa Grigore al VII-lea ca sfânt al Bisericii Catolice, iar în anul 2000 a fost canonizat și de Biserica Ortodoxă.

·         1066: William Cuceritorul a fost încoronat rege al Angliei la Westminster Abbey, Londra.

·         1130: Contele Roger al II-lea al Siciliei este încoronat ca primul rege al Siciliei.

·         1896: apare la Arad, Transilvania, "Tribuna Poporului ", sub redacţia lui Ioan Rusu-Şirianu. Ziarul  va apărea pînă în 1912.

·         1908: Apare, la Vălenii de Munte, gazeta „Neamul Românesc literar”, sub conducerea lui Nicolae Iorga.

·         1916: Regele Ferdinand a instituit ordinul militar de război "Mihai Viteazul", cu trei clase.

·         1916: Unităţile militare germane, după ce cuceresc Bucureştiul, se îndreaptă către Moldova, convinse că vor obţine o victorie fără mari sacrificii. Este cunoscută remarca generalului Mackensen cum că într-o săptămână îşi va bea cafeaua la Iaşi, fapt ce nu se va materializa. La 25 decembrie 1916 trupele germano-austro-ungare ocupă Focşanii în cadrul Primului Război Mondial.

·         1926: Împăratul Taishō al Japoniei moare. Fiul său, Prințul Hirohito, îi succede ca împăratul Shōwa. 

·         1932: Un cutremur cu magnitudinea de 7,6 în provincia Gansu, China omoară ~70.000 oameni.

·         1977 - A fost inaugurat Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa; inaugurarea a fost dedicată aniversării centenarului independenţei de stat a României.

·         1978: Forțe vietnameze invadează Cambodgia cu scopul de a distruge regimul Khmerilor Roșii care, din 1976 supusese populația unui monstruos "proces de reeducare" în care și–au găsit moartea aproape două milioane de cambodgieni, asasinați sau înfometați.

·         1989: Televiziunea Română transmite în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Patriarhia Română.

·         1989 - A avut loc procesul soţilor Ceauşescu în faţa Tribunalului Militar Extraordinar. Tribunalul i-a condamnat pe cei doi, cu unanimitate de voturi, la moarte şi confiscarea averii sub acuzaţiile de genocid, subminarea puterii de stat şi subminarea economiei naţionale. Sentinţa a rămas definitivă (inculpaţii au refuzat să facă recurs) şi a fost executată (prin împuşcare cu mitraliera) în incinta garnizoanei din Târgovişte, unde cei doi fuseseră aduşi pe 22 decembrie.

·         1989 - A apărut primul număr al ziarului “Adevărul”, după seria editată de Al.V. Beldiman (1871–1888).

·         1990 - A avut loc vizita în România a Regelui Mihai, împreună cu membri ai familiei regale. Între timp, la emisiunea Actualităţi a Televiziunii, s-a anunţat că Regele Mihai a sosit clandestin în ţară, iar prezenţa lui este indezirabilă. Pe autostrada Bucureşti - Piteşti s-a improvizat un baraj cu vehicule militare, suita regală fiind oprită şi condusă la Aeroportul Otopeni unde a fost îmbarcată într-un avion românesc cu destinaţia Elveţia. În comunicatul Guvernului s-a afirmat că vizita a fost neautorizată şi că s-a procedat corect, în spiritul legilor ţării.

·         1991: Mihail Gorbaciov anunță într–o declarație televizată că demisionează din funcția de președinte al URSS, având în vedere situația creată odată cu formarea CSI (Comunitatea Statelor Independente).

·         1991: Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice hotărăște schimbarea denumirii statului din U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) în Federația Rusă.

·         2000: Ultima eclipsă de Soare a mileniului doi; grad de acoperire 72%; punct de maximum 17:35:00 UT; lățimea maximă a umbrei 122 km; a fost vizibilă din nord-vestul SUA, nord-estul Canadei, sudul Groenlandei.

Nașteri

·         4 i. Hr.: S-a nascut Iisus din Nazareth. Craciunul. Aniversarea nasterii lui Hristos. Fecioara Maria l-a nascut pe pruncul Iisus in orasul Betleem, intr-o pestera de langa cetatea lui David. Biserica spune ca “ingerii inconjurau ieslea ca pe un scaun de heruvimi, caci vedeau pestera ca un cer, fiind culcat intr-insa Stapanul. Langa iesle erau legati un bou si un asin ca sa se implineasca Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el si asinul ieslea Domnului sau. Boul acela si asinul erau adusi de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioara cea ingreuiata ca s-o duca deasupra sa pe cale, iar pe bou il adusese Iosif, ca sa-l vanda si sa plateasca datornicul bir imparatesc, si ca sa cumpere cele de trebuinta. Acele dobitoace necuvantatoare stand langa iesle, cu aburul lor incalzeau pe Prunc in frigul iernii si ii slujeau Stapanului si Facatorului”. Biserica vorbeste de mai multe minuni care au avut loc in ziua nasterii lui Iisus si arata ca trei pastori s-au dus la Betleem sa vada minunea si care apoi au vestit nasterea lui Mesia, cel venit pe lume sa mantuiasca omenirea.

·         1461: Cristina de Saxonia (d. 1521)
* 1494: Antoinette de Bourbon (25 decembrie 1494 – 22 ianuarie 1583) a fost nobilă franceză din Casa de Bourbon. A fost soția lui Claude de Lorena, Duce de Guise. Prin fiica ei cea mare, Maria de Guise, regină consort a regelui Iacob al V-lea al Scoției, ea a fost bunica maternă a Mariei Stuart, regină a Scoției. S-a căsătorit cu Claude de Lorena la 9 iunie 1513 și au avut 12 copii:

• Maria de Guise (1515–1560); căsătorită cu regele Iacob al V-lea al Scoției în 1538. Fiica lor a fost Maria, regină a Scoției.
• Francisc, Duce de Guise (1519–1563)
• Louise de Guise (10 ianuarie 1520 – 18 octombrie 1542); căsătorită cu Charles I, Duce de Arschot la 20 februarie 1541.
• Renée de Guise (2 septembrie 1522 – 3 aprilie 1602), stareță de St. Pierre, Reims.
• Charles de Guise (1524–1574), Duce de Chevreuse, arhiepiscop de Reims și cardinal de Guise.
• Claude, Duce de Aumale (1526–1573)
• Louis I, Cardinal de Guise (1527–1578)
• Philip de Guise (3 septembrie 1529 – 24 septembrie 1529)
• Peter de Guise (3 aprilie 1530); a murit de mic.
• Antoinette de Guise (31 august 1531 – 6 martie 1561), stareță de Faremoutier
• Francis de Guise (18 aprilie 1534 – 6 martie 1563)
• René, marchiz de Elbeuf (1536–1566)

Antoinette
Ducesă consort de Guise
Portret al Antoinettei de Léonard Limousin
Date personale
Născută	25 decembrie 1494 Castelul Ham, Picardy, Franța
Decedată	22 ianuarie 1583 (88 de ani) Castelul de Joinville
Părinți	Francis[*] Marie of Luxembourg, Countess of Vendôme[*]
Frați și surori	Louise de Bourbon[*] Francis de Bourbon, Count of Saint-Pol[*] Louis de Bourbon de Vendôme[*] Charles
Căsătorită cu	Claude, Duce de Guise
Copii	Marie, regină consort a Scoției Francisc, Duce de Guise Renée, stareță de St. Pierre Charles arhiepiscop de Reims Claude, Duce de Aumale Louis I, Cardinal de Guise Antoinette, stareță de Faremoutier Francisc René, marvhiz de Elbeuf
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce duchess[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Guise

·         1584: Margareta de Austria, regină a Spaniei (d. 1611)
* 1601: Ernst I, Duce de Saxa-Gotha și Altenburg, poreclit "Piosul" (25 decembrie 1601 – 26 martie 1675), a fost Duce de Saxa-Gotha și, prin căsătorie, a devenit și Duce de Saxa-Altenburg. Ducatele s-au unit mai târziu în Saxa-Gotha-Altenburg.

Ernest I, Duce de Saxa-Gotha

Rămas orfan de timpuriu (tatăl său a murit în 1605, iar mama sa, în 1617), a fost crescut într-o manieră strictă; a fost un copil înzestrat și precoce, dar nu puternic din punct de vedere fizic. A arătat din timp trăsături ale evlaviei. Ca domnitor, prin caracterul său și capacitatea guvernamentale, precum și a atenției personale în materie de stat, el a introdus o epocă de aur pentru supușii săi, după ravagiile Războiului de Treizeci de Ani. Econom înțelept, care nu a exclus generozitatea la ocazii potrivite, el și-a eliberat țara de datorii, și a lăsat la moartea sa o sumă considerabilă în trezorerie, și un sistem de impozitare redus.

Securitatea publică și o justiție eficientă și incoruptibilă au primit o mare atenție din partea sa; reglementările sale în aceste domenii au servit ca modele pentru alte state. A restricționat tortura și în secolul proceselor de vrăjitorie el a cedat iluziei comune deși nu a avut înclinații spre superstiții și a fost un dușman al alchimiei. A interzis dueluri și a impus pedeapsa cu moartea pentru un rezultat mortal.

În 1640, în conformitate cu tratatul de împărțire cu frații săi, Ernst a primit Gotha.

Legile sale nu au fost concepute în spiritul ideilor moderne despre libertate individuală. Reglementările sale au promovat agricultura, comerțul, învățământul și arta. Palatul său din Gotha a fost reconstruit iar colecțiile palatului își datorează originea lui Ernest; biblioteca a devenit una dintre cele mai mari din Germania. S-au construit biserici iar prin Schulmethodus introdus în 1642 Ernest a devenit părintele actualei gramatici școlare. Era o vorbă populară care spunea că țăranii lui erau mai bine instruiți decât orășenii și nobilii din alte părți iar la moartea sa, s-a spus, nimeni din țara sa nu era în imposibilitatea de a citi și a scrie.

A făcut din gimnaziul din Gotha o școală model care a atras nu numai elevii din toate landurile germane, dar și din Suedia, Rusia, Polonia și Ungaria. În mod asemănător a stimulat Universitatea din Jena, a crescut fondurile sale și a reglementat studiile cu accent prea mult pe latura religioasă. Biblia a fost cartea sa de zi cu zi și s-a străduit neîncetat pentru a-i face pe supușii săi mai religioși, după un model strict luteran.

A fost al nouălea fiu însă al șaselea fiu supraviețuitor al lui Johann al II-lea, Duce de Saxa-Weimar și al soției acestuia, Dorothea Maria de Anhalt. Mama lui a fost nepoata lui Christoph, Duce de Württemberg, și strănepoata lui Ulrich, Duce de Württemberg. La Altenburg la 24 octombrie 1636, Ernst s-a căsătorit cu verișoara lui, Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg. Ca rezultat al acestui mariaj, Saxa-Gotha și Saxa-Altenburg s-au unit când ultimul duce al liniei (vărul Elisabetei) a murit fără copii. Ernst și Elisabeta Sofia au avut 18 copii:

1. Johann Ernst (n. Weimar, 18 septembrie 1638 – d. Weimar, 27 noiembrie 1638).
2. Elisabeta Dorothea (n. Coburg, 8 ianuarie 1640 – d. Butzbach, 24 august 1709), căsătorită la 5 decembrie 1666 cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
3. Johann Ernst (n. Gotha, 16 mai 1641 – d. Gotha, 31 decembrie 1657); a murit de variolă.
4. Christian (n./d. Gotha, 23 februarie 1642).
5. Sophie (n. Gotha, 21 februarie 1643 – d. Gotha, 14 decembrie 1657); a murit de variolă.
6. Johanna (n. Gotha, 14 februarie 1645 – d. Gotha, 7 decembrie 1657); a murit de variolă [?].
7. Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 15 iulie 1646 – d. Friedrichswerth, 2 august 1691).
8. Albrecht, Duce de Saxa-Coburg (n. Gotha, 24 mai 1648 – d. Coburg, 6 august 1699).
9. Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen (n. Gotha, 10 septembrie 1649 – d. Meiningen, 27 aprilie 1706).
10. Heinrich, Duce de Saxa-Römhild (n. Gotha, 19 noiembrie 1650 – d. Römhild, 13 mai 1710).
11. Christian, Duce de Saxa-Eisenberg (n. Gotha, 6 ianuarie 1653 – d. Eisenberg, 28 aprilie 1707).
12. Dorothea Maria (n. Gotha, 12 februarie 1654 – d. Gotha, 17 iunie 1682).
13. Ernest III, Duce de Saxa-Hildburghausen (n. Gotha, 12 iunie 1655 – d. Hildburghausen, 17 octombrie 1715).
14. Johann Philip (n. Gotha, 1 martie 1657 – d. Gotha, 19 mai 1657).
15. Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (n. Gotha, 22 august 1658 – d. Saalfeld, 17 februarie 1729).
16. Johanna Elisabeth (n. Gotha, 2 septembrie 1660 – d. Gotha, 18 decembrie 1660).
17. Johann Philip (n. Gotha, 16 noiembrie 1661 – d. Gotha, 13 martie 1662).
18. Sophie Elisabeth (n. Gotha, 19 mai 1663 – d. Gotha, 23 mai 1663).

Când Ducele Ernst I a murit în 1675, numeroșii săi fii au împărțit terenurile ernestine în șapte părți: Gotha-Altenburg, Coburg, Meiningen, Römhild, Eisenberg, Hildburghausen și Saalfeld. Dintre ele, Coburg, Römhild și Eisenberg nu au supraviețuit mai mult de o generație și au fost împărțite între celelalte patru linii care au rămas.

Fiul lor cel mare Frederic a fost primul care a moștenit titlul. Nepoata lor de la acest fiu, Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg, a fost strămoașa pe linie maternă a țarului Nicolae al II-lea al Rusiei iar nepotul lor Frederic al II-lea a fost strămoșul regelui George al III-lea al Marii Britanii
Fiul cel mic Johann Ernest a fost tatăl lui Franz Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld.

Ernest I
Duce de Saxa-Gotha și Altenburg
Ernst I de Saxa-Gotha (mai târziu Altenburg), "Piosul".
Date personale
Născut	25 decembrie 1601 Altenburg, Saxa-Weimar
Decedat	26 martie 1675 (73 de ani) Schloss Friedenstein, Saxa-Gotha
Înmormântat	Margarethenkirche[*]
Părinți	Johann al II-lea Dorothea Maria de Anhalt
Frați și surori	John Frederick, Duke of Saxe-Weimar[*] John Ernest I, Duke of Saxe-Weimar[*] Albert IV, Duke of Saxe-Eisenach[*] Duke Frederick of Saxe-Weimar[*] Bernard of Saxe-Weimar[*] William, Duke of Saxe-Weimar[*]
Căsătorit cu	Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg
Copii	Prințul Johann Ernst Elisabeta Dorothea de Hesse-Darmstadt Prințul Johann Ernst Prințul Christian Prințesa Sofia Prințesa Johanna Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Albrecht, Duce de Saxa-Coburg Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen Heinrich, Duce de Saxa-Römhild Christian, Duce de Saxa-Eisenberg Prințesa Dorothea Maria Ernest al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen Prințul Johann Philip Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Johanna Elisabeta Prințul Johann Philip Prințesa Sofia Elisabeta
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman  Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*] personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Saxa-Gotha-Altenburg (1640–1675)
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Duce de Saxa-Gotha și Altenburg
Domnie	1672–1675
Predecesor	Uniune personală a Gotha și Altenburg
Succesor	Frederic în Saxa-Gotha-Altenburg Albrecht în Saxa-Coburg Bernhard în Saxa-Meiningen Heinrich în Saxa-Römhild Christian în Saxa-Eisenberg Ernst în Saxa-Hildburghausen Johann Ernst în Saxa-Saalfeld
Modifică date / text

·         1642: Isaac Newton, fizician, matematician englez (d. 1727)
* 1667: Ehrengard Melusine Baroness von der Schulenburg, Ducesă de Kendal și Ducesă de Munster (25 decembrie 1667 – 10 mai 1743) a fost metresa de lungă durată a regelui George I al Marii Britanii. S-a născut la Emden în ducatul Magdeburg. Tatăl ei a fost Gustavus Adolphus Baron von der Schulenburg,^[1] iar mama Petronelle Oddie de Schwenken. Fratele ei a fost mareșalul Johann Matthias von der Schulenburg].

A devenit metresă a prințului elector George Louis când era doamnă de onoare a Sofiei de Hanovra. În 1698 George Louis a devenit Elector de Hanovra și în 1714 rege al Marii Britanii sub numele George I.

Melusine s-a mutat cu el în Anglia; la 18 iulie 1716 a fost numită Ducesă de Munster, marchiză de Dungannon, contesă de Dungannon și baronesă Dundalk. La 19 martie 1719 a fost numită Ducesă de Kendal, contesă de Feversham și baroneasă Glastonbury.^[2]

În 1723, Carol al VI-lea, Împărat Roman a numit-o Prințesă de Eberstein. Această ultimă numire, în special, a avut tendința de a susține teoria ca ea s-a căsătorit în secret cu regele.^[3] Robert Walpole a spus despre ea că a fost "la fel de mult regina Angliei ca un adevărată".^[4] (Soția lui George I, Sophia a fost ținută în închisoare de la divorțul lor în 1694).

Ducesa de Kendal a fost o femeie foarte subțire, cunoscută în Germania ca "Sperietoarea" iar în Anglia ca "Arminden". Ea a avut trei copii nelegitimi cu regele:^[5][6]

• Anna Luise Sophie von der Schulenburg, Contesă de Dölitz (1692–1773), s-a căsătorit cu Ernest August Philipp von dem Bussche zu Ippenburg.
• Petronilla Melusina von der Schulenburg, Contesă de Walsingham (1693–1778), s-a căsătorit cu Philip Stanhope, Conte de Chesterfield.
• Margaret Gertrude von der Schulenburg, Contesă de Oeynhausen (1701–1726), s-a căsătorit cu Albrecht Wolfgang, Conte de Schaumburg-Lippe.

Melusine von der Schulenburg
Melusine von der Schulenburg, Ducesă de Kendal și Munster
Date personale
Născută	25 decembrie 1667 Emden, Magdeburg
Decedată	10 mai 1743 (75 de ani) Londra, Regatul Marii Britanii
Părinți	Gustavus Adolphus Baron von der Schulenberg Petronelle Oddie de Schwenken
Frați și surori	Johann Matthias von der Schulenburg[*]
Copii	Anna von der Schulenburg Melusina von der Schulenburg Margaret von der Schulenburg
Cetățenie	Regatul Marii Britanii Archbishopric of Magdeburg[*] Duchy of Magdeburg[*]
Ocupație	doamnă de onoare
Activitate
Partener(ă)	George I al Marii Britanii

* 1700: Leopold al II-lea Maximilian, Prinț de Anhalt-Dessau (25 decembrie1700 – 16 decembrie 1751), a fost prinț german din Casa de Ascania și conducător al principatului Anhalt-Dessau din 1747 până în 1751. De asemenea, a fost general prusac. La Bernburg, la 25 mai 1737 Leopold s-a căsătorit cu Gisela Agnes (n. 21 septembrie 1722 – d. 20 aprilie 1751), fiica lui Leopold, Prinț de Anhalt-Köthen. Ei au avut șapte copii:

1. Leopold III Frederick Franz (n. 10 august 1740, Dessau – d. 9 august 1817, Luisium bei Dessau), următorul Prinț de Anhalt-Dessau.
2. Louise Agnes Margarete (n. 15 august 1742, Dessau – d. 11 iulie 1743, Dessau).
3. Henrietta Katharina Agnes (n. 5 iunie 1744, Dessau – d. 15 decembrie 1799, Dessau), căsătorită la 26 octombrie 1779 cu Johann Justus, Freiherr von Loën.
4. Marie Leopoldine (n. 18 noiembrie 1746, Dessau – d. 15 aprilie 1769, Detmold), căsătorită la 4 august 1765 cu Simon August, Conte de Lippe-Detmold.
5. Johann Georg (n. 28 ianuarie 1748, Dessau – d. 1 aprilie 1811, Vienna).
6. Casimire (n. 19 ianuarie 1749, Dessau – d. 8 noiembrie 1778, Detmold), căsătorită la 9 noiembrie 1769 cu Simon August, Conte de Lippe-Detmold, văduvul surorii sale.
7. Albert Frederick (n. 22 aprilie 1750, Dessau – d. 31 octombrie 1811, Dessau), căsătorit la 25 octombrie 1774 cu Henriette de Lippe-Weissenfeld.

Leopold al II-lea
Prinț de Anhalt-Dessau
Leopold al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau
Date personale
Nume la naștere	Leopold Maximilian
Născut	25 decembrie 1700 Dessau
Decedat	16 decembrie 1751 (50 de ani) Dessau
Părinți	Leopold I Anna Louise Föhse[*]
Frați și surori	Georg Heinrich von Berenhorst[*] William Gustav of Anhalt-Dessau[*] Prince Frederick Henry Eugen of Anhalt-Dessau[*] Prince Moritz of Anhalt-Dessau[*] Dietrich of Anhalt-Dessau[*] Leopoldine Marie of Anhalt-Dessau[*] Louise of Anhalt-Dessau[*] Henriette Amalie of Anhalt-Dessau[*] Anna Wilhelmine de Anhalt-Dessau
Căsătorit cu	Gisela Agnes de Anhalt-Köthen
Copii	Leopold al III-lea, Prinț de Anhalt-Dessau Louise Agnes, Freifrau von Loën Marie Leopoldine, Contesă de Lippe-Detmold Johann Georg Casimire, Contesă de Lippe-Detmold Albert
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Ascania
Prinț de Anhalt-Dessau
Domnie	1747–1751
Predecesor	Leopold I
Succesor	Leopold III

Sari la navigareSari la căutare

Basiliu Rațiu
Prepozitul canonic Basiliu Rațiu
Date personale
Născut	25 decembrie 1783 Turda
Decedat	12 decembrie 1870 Blaj
Naționalitate	română
Religie	greco-catolică
Ocupație	preot
Activitate
Rezidență	Transilvania, Imperiul Habsburgic, Austro-Ungaria
Domeniu	preot celib, profesor, rector, canonic, prepozit capitular mitropolitan
Modifică date / text

* 1783: Basiliu Rațiu (n. 25 decembrie 1783, Turda, Comitatul Turda - d. 12 decembrie 1870, Blaj, comitatul Alba de Jos), cunoscut și ca Vasile Rațiu, Baziliu Rațiu cu predicatul de Nagylak (Noșlac)^[1], în ungurește Vazul Rácz^[2] sau Ratz în germană, a fost preot greco-catolic, protopop, profesor, rector al Seminarului Diecesan din Blaj, canonic^[3] și primul prepozit capitular mitropolitan^[4] [5] al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică.

Originea și studiile

S-a născut la 25 decembrie 1783 în Turda, pe atunci capitala comitatului Turda, azi în județul Cluj și a decedat la 12 decembrie 1870 în Blaj, Comitatul Alba de Jos, acum în Județul Alba.

A fost primul din cei opt copii ai lui Gligor și Maria (n. Iancu) Rațiu de Nagylak (Noșlac), creștini neuniți din Turda. Tatăl său a fost proprietar funciar în Turda.

Este descendent al familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.

A studiat la Turda, Aiud, Cluj, Blaj și Viena. A fost hirotonit preot celib cu numele Basiliu în Biserica Sfânta Barbara din Viena în anul 1810. Discipol al lui Petru Maior, a fost doctor în teologie și filozofie al Universității din Viena, 1811.

Activitatea teologică și politică

Personalitate respectată a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Basiliu Rațiu a fost preot în Ocna-Mureș, 1813; protopop în orașul său natal, Turda, 1819; al XII-lea canonic din seria capitularilor, 1824 și primul prepozit mitropolitan, Blaj, 1855.

A fost profesor și rector în trei rânduri al Seminarului diecesan din Blaj, 1827-1832, 1834-1939 și 1842-1845. A scris două cărți, utilizate mult timp ca manuale, „Dreptul canonic”, rămas în manuscris și Istoria Beserecesca, primul manual de istorie a Bisericii, tipărit la Blaj în 1854.

A fost un mare și autentic patriot român, atașat idealurilor naționale, membru fondator al Astrei, cea mai importantă personalitate a familiei de la mijlocul sec. al XIX-lea, supranumit "secolul națiunilor". În timpul lungii sale vieți a fost implicat alături de marii apostoli români ardeleni în toate acțiunile, luptele și demersurile politice purtate pentru împlinirea idealurilor naționale. A intrat definitiv în istoria poporului român pe 3/15 mai 1848, la Marea Adunare de pe „Câmpul Libertății” de la Blaj, așa cum profetic l-a numit Simion Bărnuțiu. Atunci a propus să se așeze acolo un altar național, cu numele „Piatra Libertății”, cunoscută până în ziua de azi ca „Piatra Canonicului Rațiu”.

Colaborator apropiat al primului mitropolit al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Alexandru Sterca-Șuluțiu, a fost unul dintre semnatarii Pronunciamentului de la Blaj, din 3/15 mai 1868, declarația de protest^[6] a fruntașilor intelectuali români transilvăneni față de anularea autonomiei Transilvaniei și a înglobării principatului în Ungaria, urmare a realizării în 1867 a dualismului austro-ungar. Documentul a fost adoptat cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății din Blaj. Pentru acest fapt a fost trimis în judecată, alături de ceilalți semnatari, sub acuzația „de crimă de înaltă trădare”, la vârsta de 85 de ani. Întrucât prin publicarea Pronunciamentului, dar mai ales prin măsurile represive luate, s-a produs o adevărată emulație, asemănătoare celei din perioada 1848-1849, însoțită de un puternic ecou internațional, a crescut riscul unor frământări politice naționale, împăratul Franz Joseph a suspendat procesul intentat semnatarilor la Tabla Regească din Târgu-Mureș.

Controverse

Relația amoroasă pe care a avut-o cu Anica Mureșan și faptul că cei doi se afișau în public, a stârnit gelozia unor preoți celibatari, între care s-a remarcat profesorul Timotei Cipariu. Acesta i-a scris în decembrie 1836 lui George Bariț, cu referire la Rațiu: „Mâncă bine, bea bine, fute bine, ce-i mai lipsește?”^[7]

Pater Patrum Familiae Rațiu

Protopărintele^[8] familiei Rațiu din Turda a introdus în anul 1821, transcrierea în grafie latină a numelui familiei, pentru descendenții familiei Racz de Nagylak, renunțând la grafia Rácz în maghiară^[9] [10] și Ratz în germană.^[11] [12] Basiliu alături de frații săi a obținut câștig de cauză în procesul intentat de autorități pentru reatestarea titlului nobiliar în 1829, familia având dreptul să locuiască în continuare în orașul Turda.

Basiliu Rațiu a fost ctitorul^[13] bisericii greco-catolice din Turda Veche, împreună cu sora sa Oana și cei șase frați: Indrei, Grigore, Ioan, David, Dimitrie și Matei. Biserica a fost sfințită în anul 1839 și este cunoscută până în ziua de azi sub numele de Biserica Rățeștilor. Din anul 1948 și până în prezent biserica este în folosința Bisericii Ortodoxe Române.

Basiliu Rațiu a făcut donații importante în favoarea bisericii parohiale greco-catolice din Turda Veche. Banii au provenit de la o hotărâre judecătorească din jurul anul 1830 de restituire bănească pronunțată contra unei confiscări ilegale de terenuri ale familiei Rațiu, petrecută pe timpul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea la Noșlac, județul Alba, în secolul al XVII-lea.

Cu despăgubirea obținută pentru confiscarea pământurilor de la Noșlac, în anul 1866, Basiliu Rațiu a întemeiat Eforia Fondului Cultural, pe care a înzestrat-o cu proprietăți imobiliare în centrul orașului Turda, care există și azi. A fondat prima Școala confesională românească greco-catolică din Turda Veche, edificată în 1874. Eforia^[14], a permis consiliului parohial al Bisericii Rățeștilor să realizeze lucrări importante la biserică, precum și înființarea unui fond pentru acordarea de burse și stipendii tinerilor români pentru a studia în diferite școli din Transilvania și din Imperiu, care după întoarcerea acasă au contribuit la luminarea poporului român. Autorul statutelor și primul președinte al Eforiei a fost memorandistul Dr. Ioan Rațiu, nepot de frate al lui Basiliu.

Basiliu Rațiu, după modelul demn de urmat al vlădicilor ardeleni de pie memorie, care după unirea cu Roma au ajuns la o poziție socială și o situație materială mai bună, a decis să redea poporului din care s-a ridicat toată agoniseala lungii sale vieți, pe care a lăsat-o bisericii, Eforiei și școlii din Turda.

La 12 decembrie 2010 au avut loc la Blaj evenimente comemorative prilejuite de împlinirea a 140 de ani de la decesul marelui prelat.^[15]

După celebrarea Sfintei Liturghii în Catedrala Mitropolitană a fost oficiat un parastas de pomenire, după care în cimitirul Bisericuței Grecilor a fost săvârșită o slujbă de binecuvântare a monumentului de la mormântul lui Basiliu Rațiu. În încheiere, a avut loc dezvelirea și binecuvântarea Plăcii Memoriale Basiliu Rațiu, expusă în holul Institutului Teologic Greco-Catolic din Blaj.

În data de 28 iulie 2011, cu aprobarea mitropolitului Andrei Andreicuț, a fost sfințită Pisania Bisericii Rățeștilor, reconstituită după pisania originală, care a dispărut în condiții necunoscute după anul 1948. De asemenea au fost sfințite monumentele ctitorilor și principalilor contributori aflate în curtea bisericii. Reașezarea pisaniei a constituit un gest de recuperare istorică.

„Nestorul bisericii greco-catolice române”^[16], cum a fost considerat de către contemporani și „Patriarhul”^[17] familiei Rațiu din Turda se odihnește împreună cu alte personalități ale neamului românesc în cimitirul Bisericuței Grecilor din Blaj, adevărat Panteon în aer liber al Națiunii Române.

·         1821: Clara Barton, asistentă medicală americană, fondatoarea Crucii Roșii americane (d. 1912)
* 1833: Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau (germană Adelheid-Marie; franceză Adélaïde-Marie; 25 decembrie 1833 – 24 noiembrie 1916) a fost prințesă de Anhalt-Dessau și membră a Casei de Ascania. Ca soție a lui Adolf de Nassau, ea a fost ultima ducesă de Nassau din 1851 până în 1866 și prima Mare Ducesă de Luxemburg din 1890 până în 1905.

Adelheid Marie s-a născut la Dessau în ducatul Anhalt-Dessau în ziua de Crăciun a anului 1833, ca primul copil al Prințului Frederic Augustus de Anhalt-Dessau și a Mariei Louise Charlotte de Hesse-Kassel.

Adelheid de Luxemburg

La 23 aprilie 1851, ea s-a căsătorit la Dessau cu Adolf de Nassau ca a doua lui soție. Împreună au avut cinci copii, dintre care doar doi au ajuns la vârsta adultă și au devenit prinț și prințesă de Luxemburg:

• William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (1852–1912)
• Prințul Friedrich Paul Wilhelm de Nassau (1854–1855)
• Prințesa Marie Bathildis de Nassau (1857–1857)
• Prințul Franz Joseph Wilhelm de Nassau (1859–1875)
• Prințesa Hilda Charlotte Wilhelmine (1864–1952), căsătorită cu Friedrich al II-lea, Mare Duce de Baden.

În 1892, Marele Duce Adolf i-a conferit titlul ereditar de Conte de Wisborg nepotului său suedez, Oscar, care și-a pierdut titlurile suedeze după ce s-a căsătorit fără aprobarea tatălui său.

Ducele Adolf a sprijinit Imperiul austriac în Războiul Austro-Prusac din 1866. După înfrângerea Austriei, Nassau a fost anexat Regatului Prusiei iar Adolf și Marie Adelheid și-au pierdut tronul la 20 septembrie 1866.

În 1890, regele Willem al III-lea al Țărilor de Jos a murit. Singura lui fiică în viață, Wilhelmina, i-a succedat la tronul olandez dar a fost exclusă de la succesiunea Marelui Ducat de Luxemburg prin Legea Salică. Marele Ducat, care era legat de Țările de Jos din 1815, a trecut la rudele îndepărtate ale familiei regale olandeze, la detronatul Adolf, la 23 noiembrie 1890, în conformitate cu pactul de familie Nassau. Acum, Marie Adelheid a devenit Mare Ducesă de Luxemburg.

Marie Adelheid a murit la 24 noiembrie 1916 la Königstein in Taunus, la vârsta de 82 de ani.

Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau
Ducesă de Nassau Mare Ducesă de Luxemburg
Date personale
Nume la naștere	Adelheid Marie von Anhalt-Dessau
Născută	25 decembrie 1833 Dessau
Decedată	24 noiembrie 1916 (82 de ani) Dessau
Înmormântată	Königstein im Taunus Schloss Weilburg[*]
Părinți	Frederic Augustus de Anhalt-Dessau Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel
Frați și surori	Bathildis de Anhalt-Dessau
Căsătorită cu	Adolf, Mare Duce de Luxemburg
Copii	William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg Hilda, Mare Ducesă de Baden
Cetățenie	Germania
Ocupație	artistă
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină duchess[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Ascania Casa de Nassau-Weilburg
Ducesă de Nassau
Domnie	1851-1866
Mare Ducesă de Luxemburg
Domnie	1890-1905

Sari la navigareSari la căutare

Eugeniu Stătescu
Eugeniu Stătescu
Date personale
Născut	25 decembrie 1836 București
Decedat	30 decembrie 1905 (69 de ani) București, România
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	politician diplomat jurnalist avocat
Ministrul justiției
În funcție 24 iulie 1876 – 27 ianuarie 1877
Locțiitor	1868 - 1905
Precedat de	Mihail Pherekyde
Succedat de	Ion Câmpineanu
Circumscripția	deputat de București, Argeș
În funcție 23 septembrie 1877 – 5 iulie 1879
Precedat de	Ion Câmpineanu
Succedat de	Anastase Stolojan
În funcție 10 aprilie 1881 – 8 iunie 1881
Precedat de	Dimitrie Gianni
Succedat de	Mihail Pherekyde
Ministrul afacerilor străine
În funcție 9 iunie 1881 – 1 august 1882
Precedat de	Dimitrie Brătianu
Succedat de	Dimitrie A. Sturdza
Ministrul justiției
În funcție 4 octombrie 1895 – 19 noiembrie 1896
Precedat de	Alexandru Marghiloman
Succedat de	Ștefan Șendrea
Partid politic	Partidul Național Liberal
Alma mater	Universitatea din Paris
Profesie	Avocat
Semnătură
Modifică date / text

* 1836: Eugeniu Stătescu (n. 25 decembrie 1836, București; d. 30 decembrie 1905, București) a fost un avocat și om politic român din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a ocupat diverse portofolii ministeriale din diverse guverne.

Biografie

Studii

A urmat studii de drept în țară și le-a finalizat la Paris, cu diploma de doctor in drept. După revenirea în țară, pe lângă practicarea avocaturii, a colaborat ca jurnalist la Românul și alte publicații liberale. În 1868 își începe cariera politică, înscriindu-se în Partidul Național Liberal.^{[1]:p. 173}

Funcții politice și administrative

Eugeniu Stătescu a fost unul din membrii marcanți ai Partidului Național Liberal din a doua jumătate a secolului XIX, fiind membru fondator al partidului în 1875 și prieten și colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu. În perioada 1876-1903, Stătescu a fost de mai multe ori deputat, senator și ministru.^[2]

A ocupat pentru prima dată o funcție ministerială în guvernul condus de Ion C. Brătianu, în care a ocupat portofoliul de la Ministerul Justiției, în două perioade: 24 iulie 1876-27 ianuarie 1877 și 23 septembrie 1877-5 iulie 1879.^{[3]:p. 125} A revenit într-o funcție executivă în guvernul condus de Dimitrie Brătianu ca ministrul justiției între 10 aprilie 1881 și 8 iunie 1881. După revenirea la conducerea guvernului a lui Ion C. Brătianu a ocupat funcția de ministrul afacerilor străine, între 9 iunie 1881 și 1 august 1882 de unde a trecut din nou la Ministerul Justiției, între 1 august 1882 și 1 octombrie 1883.^{[3]:p. 126}.

Între 4 octombrie 1895 și 19 noiembrie 1896 ocupă portofoliul de ministrul justiției în guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza.^{[3]:p. 127}.

La sfârșitul sesiunii parlamentare din primăvara lui 1897 a fost ales președinte al Senatului funcție în care a rămas până la 18 noiembrie 1897.^{[1]:p. 173[4]:p. 554}. A mai îndeplinit această funcție între 24 martie 1901 și 26 februarie 1902. ^{[4]:p. 599}

Vila Stătescu

Carte poştală din 1911 reprezentând Vila Stătescu

 Vila lui Eugen Stătescu din orașul Câmpulung este primul imobil cunoscut a fi fost proiectat de arhitectul Cristofi Cerchez. Imobilul, situat în partea de nord-vest a orașului, pe strada Lascăr Catargiu nr. 38/43, a fost construit în perioada 1898-1900, suferind ulterior o serie de modificări și reparații. Casa a rămas în posesia urmașilor lui Eugeniu Stătescu până în anul 1918 când a fost donată Cecilia Petrescu Stătescu Eforiei Spitalelor Civile pentru nou înființatul „Azilul Stătescu-Petrescu”. În prezent clădirea adăpostește secția de pneumologie a Spitalului T.B.C. din localitate.^[2]

Vila Stătescu a fost declarată monument istoric, fiind inclusă pe Lista monumentelor istorice din anii 2004 și 2010, ca monument arhitectonic de importanță locală, având codul de clasificare AG-II-m-B-13521.^[

Ioan Olteanu
Date personale
Născut	14 decembrie 1839  Sintești, Margina, Timiș, România
Decedat	29 noiembrie 1877 (37 de ani)  Oradea, Austro-Ungaria
Cetățenie	România
Religie	Biserica Catolică[1]
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Oradea Mare
Titlul	Episcop de Oradea Mare
Perioada	1874 - 1877
Predecesor	Iosif Pop Silaghi
Succesor	Mihail Pavel
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	18 septembrie 1870
Episcop consacrator	Iosif Pop Silaghi
Titluri precedente	Episcop de Lugoj
Alte funcții	secretar episcopal, notar consistorial, protopop, camerar papal
Premii	Ordinul Franz Joseph
Modifică date / text

* 1839: Ioan Olteanu (n. 25 decembrie 1839, Sintești, comitatul Caraș-Severin – d. 29 noiembrie 1877, Beiuș, comitatul Bihor) a fost un episcop român unit de Lugoj și de Oradea.

Biografie

Ioan Olteanu a urmat studiile liceale la Lugoj și la Blaj, iar studiile superioare de teologie la Blaj și la Viena.

După trei ani de studii superioare, Ioan Olteanu a fost numit profesor de limba română la Liceul din Lugoj și actuar în cancelaria eparhială. Ceva mai târziu a fost hirotonit preot și a fost numit secretar episcopal, notar consistorial, protopop și camerar papal.

În 1870 a fost numit episcop al Eparhiei Lugojului și a fost hirotonit episcop de către Iosif Pop Silaghi, episcopul eparhiei române unite cu Roma de Oradea Mare, iar în 1874, după decesul episcopului Iosif Pop Silaghi, a fost numit episcop al Eparhiei de Oradea Mare, la Lugoj urmându-i episcopul Victor Mihaly de Apșa. În calitate de episcop de Oradea Mare, Ioan Olteanu s-a îngrijit de buna funcționare a Liceului din Beiuș, pe care l-a restaurat. În același timp s-a îngrijit de restaurarea reședinței eparhiale din aceeași localitate, iar reședința episcopală de la Oradea a primit o aripă nouă.

Olteanu a fost asistent la tronul pontifical și onorat cu multe decorații, între altele cu Marea Cruce al Ordinului Franz Joseph. S-a îmbolnăvit de o ciroză și a decedat în vârstă de 38 de ani, la 29 noiembrie 1877, în Beiuș. A fost înmormântat într-o criptă din Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea.^[2

·         1848 - S-a născut Hristo Botev, poet bulgar, luptător pentru eliberarea Bulgariei de sub dominaţia otomană (m. 1876)

·         1859 - S–a născut, la Bucureşti, Raoul Günsburg, compozitor, unul dintre cei mai importanţi impresari români de operă (m.1952).

Gheorghe Cantacuzino
Generalul Gheorghe Cantacuzino
Date personale
Născut	25 decembrie 1869 Paris, Franța
Decedat	9 octombrie 1937, (59 de ani) București, România
Părinți	I. G. Cantacuzino
Căsătorit cu	Elena Kalinderu
Naționalitate	Franța
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Porecla	„Grănicerul”
Studii	Școala de infanterie din București
Activitate
A luptat pentru	Armata Română
Ramura	Vânători de munte, grăniceri
Ani de serviciu	1883-1918
Gradul	General
A comandat	Regimentului I de grăniceri de la Predeal Brigada de grăniceri de la Târgu Ocna
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic, Primul Război Mondial
Ocupații ulterioare	Deputat, președinte al partidului Totul pentru Țară
Partid	Mișcarea Legionară
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Mihai Viteazul clasa III-a
Modifică date / text

* 1869: Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, supranumit Grănicerul (n. 25 decembrie 1869, Paris, Franța - d. 9 octombrie 1937, București, România) a fost un moșier, general și politician român de extremă dreaptă, președintele oficial al partidului fascist-legionar Totul pentru Țară, o continuare a partidului Garda de Fier dizolvat în 1933, și membru al Senatului legionar.

Biografie

Zizi Cantacuzino s-a născut la Paris ca fiu al inginerului I. G. Cantacuzino, descendent al domnitorului Șerban Cantacuzino. A studiat la liceul român din Fontenay-aux-Roses (până în 1881) și la Liceul „Sfântul Gheorghe” (în Franța). În 1883 a intrat la Școala militară din Craiova, iar începând cu 1890 la Școala de infanterie din București^[1].

Carieră militară

• În 1892 era sublocotenent de vânători.
• În 1910 a fost avansat la gradul de maior și numit șef de cabinet al ministrului de război, Nicolae Filipescu.
• A participat la campania din 1913 și a fost avansat la gradul de locotenent-colonel în 1914.
• La începutul Primului Război Mondial a fost comandant al Regimentului I de grăniceri de la Predeal (de unde și porecla de „Grănicerul”), cu care a ocupat orașul Brașov, una din primele victorii de la începutul războiului. În timpul retragerii trupelor române în fața ofensivei trupelor Puterilor Centrale a participat la luptele de pe Valea Prahovei, din trecătoarea Rucăr-Bran și apoi pe frontul din Munții Argeșului până la Olt. Rănit de un obuz, Cantacuzino a revenit la comanda regimentului după refacere.
• A fost înaintat la gradul de colonel și, ulterior, la cel de general.

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Brigada de Grăniceri în campania anului 1916.

„Pentru bravura și vrednicia arătată pe câmpul de luptă din Carpați.”

Înalt Decret no. 2990 din 1 octombrie 1916^{[2]:p. 55}

• În 1917 a comandat Brigada de grăniceri de la Târgu Ocna și a participat, sub comanda generalului Averescu, la luptele de pe Valea Oituzului asigurând stabilizarea frontului în această regiune. După armistițiu această brigadă de grăniceri a fost deplasată la Iași.
• În decembrie 1918, după semnarea Păcii de la București, a demisionat din armată considerând că tratatul este incompatibil cu onoarea de soldat. A fost trecut în rezervă cu gradul de general.

În 1915 și-a vândut una din moșiile din Vâlcea pentru a cumpăra 15 mitraliere moderne cu care a înzestrat regimentul.^[3].

Generalul francez Berthelot, șeful Misiunii militare franceze în timpul Primului Război Mondial, îl caracteriza pe Gheorghe Cantacuzino astfel: „Este un om pe care trebuie să-l închizi în timp de pace și să-l eliberezi în timp de război.”^[4].

În schimb, politicianul Constantin Argetoianu l-a caracterizat caustic: ”Bietul Zizi a fost toată viața lui un caraghios și așa va muri, dar nu pe front ci în patul lui.”^[5]

Carieră civilă

Gheorghe Cantacuzino fost numit administrator al spitalelor civile și a fost ales deputat de Vâlcea din partea Partidului Poporului condus de Mareșalul Averescu (1920) și, ulterior, deputat de Tulcea din partea Partidului Conservator-Progresist (1922 și 1926).^[6] În anul 1930 se înrolează în Mișcarea Legionară și devine membru al Consiliului Politic al Gărzii de Fier. A fost judecat și achitat în 1934, alături de toată conducerea acesteia, în procesul asasinării lui I. G. Duca.

La 10 decembrie 1934 Corneliu Zelea Codreanu îl numește președinte al partidului naționalist Totul pentru Țară, urmașul Gărzii de Fier, după scoaterea în afara legii a acesteia din urmă, conducătorul de fapt fiind Codreanu însuși^[7].

Zizi Cantacuzino a condus grupul de legionari care, în 1936, au plecat să lupte în Războiul Civil Spaniol de partea armatei franchiste^[8]. După o scurtă ședere în Spania a revenit în același an în România, pe front rămânând doar restul grupului.

Gheorghe Cantacuzino a fost căsătorit cu Elena Kalinderu și a fost proprietar al imobilului din str. Imprimeriei nr. 3 (ulterior str. Gutenberg). În 1937 a cedat o porțiune din teren pentru construirea sediului partidului Totul pentru Țară, clădire construită prin munca voluntară a legionarilor și cunoscută sub numele de „Casa verde”.

Casa sa, situată într-o zonă protejată, a fost demolată în mai 2010, în ciuda cererii de clasare a imobilului ca monument istoric, ca urmare a disfuncționalităților existente între Direcția de Cultură a municipiului București, Comisia Națională a Monumentelor Istorice, Ministerului Culturii și Prefectură.^[9][6]

Gheorghe Cantacuzino a fost unchiul lui Gheorghe Manu.^[10]

Decorații

•  Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 1 octombrie 1916^{[2]:p. 55}

Scrieri

• Organizarea Oștirii (București, 1923)
• Un caz de arivism feroce, Editura Cultura Națională, București, 1924.

Sari la navigareSari la căutare

Vladimir Ghica
Vladimir Ghica
Date personale
Născut	25 decembrie 1873[1][2][3]  Constantinopol, Imperiul Otoman
Decedat	16 iunie 1954 (80 de ani)  Penitenciarul cu regim de maximă siguranță București, România
Cauza decesului	traumatism fízic[*]
Părinți	Ioan Grigore Ghica
Cetățenie	România
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	prezbiter[*] diplomat
Activitate
Membru post-mortem al Academiei Române
Modifică date / text

Monseniorul Vladimir Ghika

Fericitul Vladimir Ghika

* 1873: Monseniorul Vladimir Ghika (n. 25 decembrie 1873,^[1][2][3] Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 16 iunie 1954, Penitenciarul cu regim de maximă siguranță București, România) a fost un prinț, diplomat, scriitor, om de caritate, preot catolic român (biritual: latin și bizantin), nepotul lui Grigore Alexandru Ghica, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui Vladimir Ghika a fost Ioan Grigore Ghica, diplomat, ministru de externe si al apărării al României. Unul dintre frații monseniorului a fost Dimitrie I. Ghica. Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat pe data de 31 august 2013, la București, în cadrul unei slujbe religioase solemne desfășurată la pavilionul Rom-Expo.

Biografie

S-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istanbul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghica Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghica (general de divizie, ministru plenipotențiar) și al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franței).

A avut patru frați și o soră: Grigore - ce a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe și Ella - morți și ei de tineri, și Dimitrie (1875-1967).

A fost botezat și miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte atașată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotențiar al României în Imperiul Otoman. În anul 1878 este trimis la școală în Franța, la Toulouse, și va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce privește educația și practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Științe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept.

Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde își va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „și mai ortodox” face profesiunea de credință catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.

Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunțe la idee, măcar pentru o perioadă, și să se dedice apostolatului ca laic. Și-a desfășurat activitatea extraordinară în toată lumea, la București, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, papa Papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.

Întors în țară, se dedică operelor de caritate și deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la București, pune bazele marelui spital și sanatoriu Sf. Vincențiu de Paul, înființând astfel primul spital gratuit din România și prima ambulanță, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.

Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 și se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.

Vladimir Ghika poartă drapelul cu ecusonul Preasfintei Inimi a lui Isus din România, Paray-le-Monial, Saône-et-Loire, Franța (27 martie 1917)

În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoșii din ospiciul din Roma, de răniții de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturalețe surprinzătoare.

Documentul oficial prin care Sfântului Scaun îl numește pe Vladimir Ghika, Protonotar Apostolic

În 7 octombrie 1923 este sfințit preot la Paris de Cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului; își va desfășura ministerul sacerdotal în Franța până în 1939^[7]. Sfântul Scaun i-a acordat la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra și în ritul bizantin. Prințul Ghica a devenit astfel primul preot român biritual din Vechiul Regat.

I se încredințează o parohie într-o comună muncitorească din suburbia Parisului, Villejuif, reușind să-și împlinească apostolatul și chiar să întemeieze o nouă parohie (Sfânta Tereza) în ciuda șicanelor municipalității comuniste care îl poreclește Monseigneur le curé ("monseniorul preot") în loc de Monsieur le curé cum se spune în mod obișnuit în Franța^[8]. În 1930, când se îmbolnăvește, este retras și este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.

În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraților și Surorilor Sf. Ioan și cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei în acest scop (cu secole în urmă fusese o mănăstire); din motive financiare se va vinde și membrii se vor dispersa.

La 13 mai 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnități ecleziastice. O primește totuși, făcând observația că „nimic nu se va schimba în felul meu de viață, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.”

La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al Doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci și bolnavi, să-i poată ajuta și încuraja, rămânând pentru același motiv în București când vor începe bombardamentele aliate.

După venirea la putere a comuniștilor refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleași motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veșnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus.

A fost „preot, confesor, director spiritual, conferențiar, om de știință, diplomat, activitatea lui desfășurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, șefi de state, politicieni, filozofi, artiști, scriitori, teologi, până la anarhiști, ocultiști, homosexuali și prostituate.”

A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa a depășind granițele confesionale și spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al ecumenismului.

Educație

• 1878-1893 - școala din Toulouse (Franța)
• 1893-1895 - Urmează la Paris Facultatea de Științe Politice; frecventează, de asemenea cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept; se îmbolnăvește și se întoarce în România, unde timp de doi ani (1895-1898) își va continua studiile în mod privat
• 1898-1905 - Urmează Facultatea de filosofie-teologie a dominicanilor în Roma (Angelicum) și obține licența în filozofie și doctoratul în teologie
• 1904-1906 - la Salonic continuă cu studii de filosofie și teologie

Scrieri

Deși avea o cultură deosebită și capacități de excepție, a evitat să producă scrieri personale. A scris forțat de împrejurări și de necesități. A făcut muncă de cercetare în arhivele Vaticanului, publicând o parte din aceste rezultate în „Revue Catolique”. A scris articole de revistă în „Convorbiri Literare”, „La Revue Hebdomadaire”, „Les Études”, „Le Correspondant”, „La Revue des Jeunes”, „La Documentation Catholique”. Avea obiceiul de a nota pe bucăți de hârtie scurte concluzii ale meditațiilor personale; au fost publicate ulterior în diverse ediții sub numele de „Pensées pour la suite des jours”. Ni s-au transmis câteva omilii, articole, conferințe și publicații.

Scrieri publicate în limba franceză

• 

  Statuia Fericitului Vladimir Ghika - "Sacré Coeur" din București
  Méditation de l'Heure Sainte, prima ediție, 1912
• Pensées pour la suite des jours, prima ediție, 1923
• Les intermedes de Talloires, 1924
• La Messe byzantine dite de St-Jean Chrysostome, 1924
• La visite des pauvres, prima ediție, 1923
• Roseau d'Or (Chroniques - al VIII-lea volum), colecție de gânduri (de tipul Pensées pour la suite des jours), 1928
• La Sainte Vierge et le Saint Sacrement, 1929
• Vigile (caietul IV), colecție de gânduri (de tipul Pensées pour la suite des jours), 1930
• La femme adultere, mystere évangélique, pièce de théâtre, 1931
• La souffrance, prima ediție, 1932
• La Liturgie du prochain, prima ediție, 1932
• La Présence de Dieu, prima ediție, 1932
• Derniers témoignages [par] Mgr Vladimir Ghika. Présentés par Yvonne Estienne, 1970, publicație postumă ce culege diferite alte gânduri nepublicate ale monseniorului

Scrieri publicate în limba română

• Sfânta Fecioară și Sfântul Sacrament. Discursul rostit de mons. Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney, Australia (traducere)
• Femeia adulteră. Mister evanghelic cuprinzând un prolog, un act, un epilog. Piesă teatrală (traducere de Al. Lascarov-Moldovan în 1938.)
• Gânduri pentru zilele ce vin (traducere de Doina Cornea), Editura Dacia, Cluj, 1995, ISBN 973-35-0486-6.
• Convorbiri spirituale, traducere de Gheorghe Lascu și Viorica Lascu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, ISBN 973-35-0486-6
• Interludiile din Talloires (traducere)
• Ultimele mărturii, Vladimir Ghika; prefață de Yvonne Estienne (traducere de Doina Cornea), Editura Dacia, Cluj, 1997
• Fragmente postume. Texte inedite din arhiva Institutului „Vladimir Ghika” (traducere de Doina Cornea după documente nepublicate), Editura Dacia, Cluj, 2003, ISBN 973-35-1696-1.

Beatificare

Monseniorul Vladimir Ghica a fost propus spre beatificare. Propunerea, pornită din partea Arhidiecezei București, se întemeiază pe un dosar ce cuprinde biografia acestuia, urmând a fi examinat de Congregația pentru Cauza Sfinților de la Vatican.^[9]

Miercuri, 27 martie 2013, papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan [...] ucis din ură față de credință [...], la 16 mai 1954”^[10]. Miercuri, 8 mai 2013, s-a anunțat că Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, ce va fi săvârșită la Romexpo, de la ora 11. Sfânta Liturghie va fi prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților.

Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat sâmbătă, 31 august 2013.^[11][12], la Romexpo, Sfânta Liturghie fiind prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato^[13], Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților. Circa 10.000 de credincioși au participat la Sfânta Liturghie solemnă a beatificării monseniorului Vladimir Ghika, celebrată la București, în Pavilionul Central al Romexpo. ^[14][6]

Fericitul Vladimir Ghika

După beatificare, comemorarea sa liturgică va fi la 16 mai, data martirajului său.^[4][6]

In memoriam

În anul 2004 în Piața Monseniorul Vladimir Ghika, aflată în București, Sectorul 1, la intersecția străzilor Gheorghe Demetriade și Emil Pangratti a fost instalată Statuia monseniorului Vladimir Ghika, operă turnată în bronz a sculptorului Gheorghe D. Anghel.

Filatelie

Rompresfilatelia a anunțat introducerea în circulație a unei emisiuni de mărci poștale omagiale, cu ocazia împlinirii a cinci ani de la beatificarea monseniorului Vladimir Ghika. Emisiunea este formată dintr-o marcă poștală cu valoarea nominală de 5 lei, care este dispusă în blocuri de câte opt astfel mărci poștale și o vinietă centrală, precum și dintr-o coliță cu valoarea nominală de 28,50 lei. Emisiunea este completată cu un plic „prima zi” a emisiunii, obliterat cu ștampila „prima zi” și numerotat.

   

·         1876: Adolf Otto Reinhold Windaus, chimist german, laureat Nobel (d. 1959)

·         1878: S-a nascut   Louis Chevrolet, producator de autovehicule si pilot de curse originar din Elvetia, cofondator Chevrolet Motor Corporation; (d.06.06.1941).

·         1887: S-a nascut  Conrad Nicholson Hilton, miliardar american, fondator al lantului  international de hoteluri cu acelasi nume; (d.03.01.1979).
* 1891: Walter Rudolf Widmann (n. 25 decembrie 1891, Orăștie - d. 1965) a fost un pictor, scenograf și profesor universitar din România. După ce a absolvit gimnaziul evanghelic Samuel Brukenthal din Sibiu, sub îndrumarea profesorului Carl Dörschlag, care se afla în fruntea celei mai importante societăți artistice germane din Transilvania, Sebastian Hann^[1], a continuat studiile la Institutul de Arte Plastice din Budapesta în 1909 și apoi la Baia-Mare (1909 - 1910), cu Ferenczy Károly.

În 1913 a obținut diploma de profesor de desen și a întreprins o călătorie de studii în Italia. În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat și a căzut prizonier de război.

A întreprins o călătorie de studii în Germania și a studiat scenografia la Berlin în 1920, pentru ca în anul 1921 să se întoarcă în țară spre a preda desenul la Liceul Bruckenthal din Sibiu.

Ca pictor (asociat fie cu mișcarea expresionistă, fie cu direcția post-impresionistă^[1]), a debutat în anul 1926, la Saloanele Oficiale, aceasta fiind prima sa manifestare plastică publică. Prima expoziție personală a organizat-o la Cluj, iar în următorii ani a participat la numeroase expoziții de grup din Capitală și din Transilvania.

În anul 1928 a colaborat cu Opera de Stat din București. În același an, a deschis prima expoziție personală la Cluj, apoi în 1933, o serie de expoziții la Arad, Sibiu și Brașov, genul său preferat fiind acuarela.

Împreună cu artiștii Rudolf Schweitzer–Cumpăna și Béla Gy. Szabó a organizat în 1954 o expoziție personală la București, participând cu un număr de peste o sută de acuarele.

Din 1954 a lucrat ca pictor scenograf la Opera din Cluj, iar din 1956 a fost angajat ca lector la Institutul de Arte Plastice "Ion Andreescu" din Cluj, unde a predat pictura scenografică.

În 1962, Uniunea Artiștilor Plastici din România și Fondul Plastic, Filiala Cluj, au organizat expoziția retrospectivă a pictorului Walter Widmann.

·         1899: Humphrey Bogart (n. 25 decembrie 1899 - d. 14 ianuarie 1957) a fost un actor de scenă și de film american, câștigător al premiului Oscar. Privit ca un adevărat simbol cultural american ^[1][2] Bogart este adesea considerat, atât de către unii critici de film cât și de o bună parte a iubitorilor cinematografiei, drept cel mai mare actor american de film al secolului 20. Instituția cea mai autorizată în domeniul cinematografiei din Statele Unite, Institutul American de Film (The American Film Institute), l-a clasat pe Bogart ca cel mai mare actor din istoria filmului american.

·         1901: Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester (Alice Christabel Montagu Douglas Scott; 25 decembrie 1901 – 29 octombrie 2004) a fost membră a familiei regale britanice, soția Prințului Henric, Duce de Gloucester, al treilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary de Teck. Prin căsătorie a devenit cumnata regilor Eduard al VIII-lea și George al VI-leași mătușa reginei Elisabeta a II-a.

A fost mama Prințului William de Gloucester care a murit tânăr și a Prințului Richard, Duce de Gloucester. Verișoara ei primară, Marian Montagu Douglas Scott, a fost bunica lui Sarah, Ducesă de York, soția celui de-al doilea fiu al regiei Elisabeta a II-a.

Nepoata Prințesei Alice, Prințesa Alexandra, care s-a născut tot în ziua de Crăciun, a primit numele de Christabel în onoarea ei.

Eleanor Roosevelt, Prințesa Alice și Mrs. Winston Churchill la Quebec, Canada, 1944.

În august 1935, Lady Alice s-a logodit cu Prințul Henric, Duce de Gloucester, al treilea fiu al regelui George al V-lea. S-au căsătorit printr-o ceremonie privată la Palatul Buckingham, la 6 noiembrie în același an.^[3] Inițial s-a planificat o nuntă mult mai elaborată la Westminster Abbey însă după ce tatăl noii Ducese de Gloucester a murit de cancer la 19 octombrie 1935 și luând în considerare și sănătatea precară a regelui, s-a decis ca nunta să fie redusă la o ceremonie privată.^[3]

La început, Ducele și Ducesa de Gloucester au locuit în Aldershot, unde Ducele făcea parte din staff-ul Armatei.

Prințesa Alice
Ducesă de Gloucester
Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester
Date personale
Nume la naștere	Alice Christabel[1]
Născută	25 decembrie 1901 Casa Montagu, Londra, Anglia
Decedată	29 octombrie 2004 (102 ani, 309 zile) Palatul Kensington, Londra, Anglia
Înmormântată	5 noiembrie 2004 Frogmore, Windsor, Berkshire, Anglia
Părinți	John Montagu Douglas Scott, 7th Duke of Buccleuch[*] Lady Margaret Alice Bridgeman[*][2]
Frați și surori	Walter Montagu Douglas Scott, 8th Duke of Buccleuch[*] Lord William Montagu Douglas Scott[*]
Căsătorită cu	Henric, Duce de Gloucester
Copii	Prințul William de Gloucester Prințul Richard, Duce de Gloucester
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	conducător militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duchess[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Windsor

* 1902: Prințesa Françoise de Orléans (25 decembrie 1902 - 25 februarie1953) s-a născut Prințesă de Orléans și a fost Prințesă a Greciei și Danemarcei prin căsătorie. A fost membră a familiei regale grecești. A fost descendenta regelui Ludovic Filip al Franței.

Françoise d'Orléans a fost a doua fiică a lui Jean d'Orléans, duce de Guise (pretendent orléanist la tronul Franței sub numele de Jean al II-lea) și a soției sale, prințesa franceză, Isabelle de Orléans. Françoise a fost de asemenea soră a unui alt pretendent francez, Prințul Henri, Conte de Paris, pretendent orléanist sub numele de "Henri al VI-lea".

La Palermo, la 11 februarie 1929, s-a căsătorit cu Prințul Christopher al Greciei și Danemarcei (1889–1940). Christopher - fiul cel mic al regelui George I al Greciei (1845–1913) și al reginei Olga Constantinovna a Rusiei (1851–1926) - era la a doua căsătorie. Era un lucru rar în acele vremuri o căsătorie regală între un catolic și un non-catolic. Prințul Christopher era ortodox în timp ce ea era romano-catolică.^[1] Au avut un singur copil, scriitorul Prințul Mihail al Greciei și Danemarcei (n. 1939), care s-a căsătorit cu artista greacă Marina Karella (n. 1940) - această căsătorie nu a fost conformă cu legile casei regale iar prințul a fost căzut din drepturile de succesiune la tronul Greciei.

Françoise
Prințesă Christopher a Greciei și Danemarcei
Prințesa Françoise, cca. 1922
Date personale
Nume la naștere	Françoise Isabelle Louise Marie d'Orléans
Născută	25 decembrie 1902 Paris, Franța
Decedată	25 februarie 1953 (50 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Palatul Tatoi, Grecia
Părinți	Jean d'Orléans, duce de Guise Prințesa Isabelle de Orléans
Frați și surori	Prințul Henri, Conte de Paris Anne de Orléans Isabelle de Orléans
Căsătorită cu	Prințul Christopher al Greciei și Danemarcei
Copii	Prințul Mihail
Cetățenie	Franța
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1906: S-a nascut  Ernst Ruska, inginer şi fizician german, laureat al Premiului Nobel in 1986, pentru lucrările sale fundamentale în optica electronică și pentru construirea primului microscop electronic; (d. 27.05.1988).

·         1907 - S-a născut Cab Calloway, cântăreţ, baterist, compozitor şi şef de orchestră american.

·         1908: Julien Binford, pictor american (d. 1997)

Sari la navigareSari la căutare

Paul Cretzoiu
Paul Cretzoiu în laboratorul său
Date personale
Născut	25 decembrie 1909 București
Decedat	16 ianuarie 1946 (36 de ani) București
Părinți	Alexandru Cretzoiu
Frați și surori	5
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	botanist briolog fitepatolog lichenolog micolog pteridolog
Activitate
Rezidență	România
Semnătură
Modifică date / text

* 1909: Paul Cretzoiu (n. 25 decembrie 1909, București – d. 16 ianuarie 1946, București) a fost un botanist, briolog, micolog, lichenolog și pteridolog român cu specializarea pentru briofite, lichenofite, pteridofite și spermatofite. Abrevierea numelui său în cărțile științifice este Cretz..^[1]

Biografie

Colegiul Național „Gheorghe Șincai”

Colegiul național „Sfântul Sava”

Cretz.: Epipactis helleborine

Cretz.: Goodyera repens

Paul a fost al șaselea copil al inginerului Alexandru Cretzoiu. A făcut studiile primare în București. Tot aici a urmat și cursul gimnazial la liceele Gheorghe Șincai și apoi la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București. Lipsa de mijloace i-a pus stavilă continuării oficiale, dar nu l-au împiedicat să devină un bun specialist în botanică.

În 1926, a intrat practicant la reprezentanța uzinelor de produse chimice și farmaceutice „Chinoin“ din Viena, unde a avut și rolul de a observa care sunt efectele practice ale aplicării produselor firmei în combaterea bolilor la plante. După ce a părăsit acest post în 1930, a fost angajat drept conservator-preparator la Herbarul Laboratorului de Botanică al Facultății de Silvicultură din București, funcție pe care a deținut-o până în 1941. În acest an și-a întrerupt activitatea profesională, pentru a cerceta Orientul, Persia, China și Tibetul, punând la cale împreună cu câțiva prieteni o expediție. Prima țintă ar fi fost oprirea la Bagdad.

Dar expediția nu s-a putut face, din cauză că nu i s-a acordat viza, neavând situația militară clarificată sau, probabil, pentru că a vrut să meargă spre Orient. Scopul ar fi fost să se adună material de animale marine, mai ales din cele ușor conservabile și să erborizeze plante, toate etichetate spre a putea fi apoi valorificate ca material științific documentar. Neputând pleca în grup, nu a renunțat la idee, ci a plecat singur, fără pașaport, până la Istanbul. Aici, fiind descoperit, a fost constrâns să se întoarcă în Bulgaria pe unde trecuse în Turcia. În Bulgaria, ca să scape probabil de urmările trecerii frauduloase a frontierei, a intrat frate la mănăstirea Rila pentru scurt timp. În timpul șederii în Bulgaria a fost angajat apoi la „Institutul Botanic al Facultății Agronomice din Sofia”, la profesorul Nicolai Andreev Stoianov (1883-1968), unde a lucrat la aranjarea herbarului criptogamic (1934-1935). Cu această ocazie a strâns material și însemnări pentru unele note și articole asupra florei Peninsulei Balcanice, publicate mai târziu la reîntoarcerea în țară. Tot în acest timp a mai făcut o escapadă, trecând în Crimeea la Simferopol, de unde, de asemenea a fost constrâns să se reîntoarcă, neîndeplinind formele necesare.

Revenit în România și-a reluat postul la Politehnica din București, activând de asemenea ca preparator la I.C.E.F. (Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră). În calitate de conservator al herbarului politehnicii, i-au trecut prin mână, determinând, revizuind sau introducând vreo 10.000 de coli de herbar. O parte din acest material a fost recoltat de el în diferite excursii. La plecarea lui, herbarul de plante angiosperme ajunseseră la peste 30.500 de coli de herbar. Alături de aceasta, a mai organizat un herbar de licheni care a cuprins câteva mii de coli. După cât se știe, acesta a fost cel mai complet din țară în categoria aceasta, alături de cel din Cluj.

La 1 noiembrie 1941, a demisionat din ambele funcții în institutele științifice și a trecut la o fabrică de conserve alimentare la Arad în calitate de director tehnic, un serviciu ce l-a deținut până la 29 februarie 1943. În acest timp n-a părăsit preocupările botanice, ci din contră, a adunat material de plante din jurul Aradului, iar câtva timp detașat, fiind la Cernăuți, a făcut și aici același lucru. Se pare că și trecerea în acest post l-a întreprins mai ales spre a-și putea desăvârși studiile botanice. Când a intrat la fabrica de conserve de la Arad, a urmărit să se detașeze cu postul la Viena, la o filială existentă acolo. Aici a vrut să-și adâncească studiile botanice și să-și ia diploma de doctor în specialitatea pe care o îndrăgișe. A început corespondența de înscriere la doctorat la secția liberă a Universității din Viena. După mărturisirea lui, a fost primit. Plecarea din țară însă nu i s-a admis din cauza stării de război (1941). Dezamăgit, a reziliat contractul cu fabrica din Arad și a lucrat apoi câtva timp la „Chiroptica”, în București, pentru a reintra la I.C.E.F. în februarie 1945, angajat cu contract pe timp de 5 ani cu titlul de conservator al herbarului, în rang de șef de lucrări cu o gradație.

Din nenorocire, debilității organice i s-a suprapus o congestie pulmonară. Starea sănătății lui neameliorându-se, a fost internat în spital. În urma șederii îndelungate și a unor operații suferite, a încetat din viață mult prea devreme, la vârsta de doar 36 de ani.

Poate modestia sau un sentiment de jenă l-ar fi împiedecat pe talentatul Paul Cretzoiu la început să-și arate meritele. Mai târziu, când începuse a fi cunoscut între specialiști și apreciat, n-a făcut-o probabil dintr-un sentiment de mândrie de cercetător și om de știință. În tot cazul avea încrederea în propria sa muncă și conștiința valorii ei.^[2]

Activitatea publicistică

Activitatea publicistică a început-o Paul Cretzoiu deja în 1919, la vârsta de 20 de ani. S-a ocupat mai întâi cu probleme de popularizare din domeniul vegetal. Mare parte din aceste articole au apărut în „Ziarul Științei și al Călătoriilor“, devenit apoi „Ziarul Științelor“, la care a continuat să colaboreze până la sfârșitul vieții. Trecând la problemele de cercetare științifică, a publicat în „Revista Pădurilor“ și „Anuarul I.C.E.F.“ numeroase note și articole cu caracter floristic, sistematic sau geobotanic. A studiat mai ales aria geografică generală și repartiția în România a speciilor lemnoase, sau a semnalat prezența unor stațiuni noi. Astfel s-a ocupat de Pinus cembra (zâmbru), Daphne blagayana, Fraxinus holotricha, Fagus orientalis, Pinus elaea-grifolia, Quercus pedunculiflora, Quercus grupa sesililor, hibrizi etc. Diferite contribuțiuni floristice sau note critice privind flora pădurilor din Câmpia Română, Valea Cernei, Munții Bucegi, Piatra Craiului, Dobrogea, le-a publicat în revistele din țară sau din străinătate, mai ales în Fedde: Repertorium din Berlin. Genului de plante Cystopus de orhidee din Asia de Sud și Arhipelagul malaez i-a schimbat, împreună cu olandezul bur Johannes Jacobus Smith (1883-1949), numele în Pristiglottis, pe baza cercetării materialului din herbarele Muzeelor din Leiden (Olanda) și Buitenzorg (Iava). A prelucrat materialul din familia Burseraceae din regiunea malaeză, care i-a fost trimisă din partea Muzeului Botanic din Viena și a Grădinii Botanice din Calcutta, cel de Papaver sect. Scapiflora din Muzeul de Istorie Naturală de la Budapesta, Viena și Leningrad, precum și o colecție de licheni din herbarul Departamentului Agriculturii din Pretoria și o altă colecție de licheni din Caucaz. Problema răspândirii geografice l-a preocupat în mare măsură determinându-l să se ocupe mai amănunțit de aria generală a unor specii de licheni și de angiosperme. Îndeosebi s-a ocupat de Dianthus caryophyllum (garoafă), Rhododendron ponticum și de Papaver pyrenaicum, publicând rezultatele însoțite de hărți în jurnalul botanic „Die Pflanzenareale“ de la Jena, apărut sub direcția lui Ludwig Die1s (1874-1945) și Gunnar Samuelsson (1885-1944).

Începând din 1932, împreună cu M. Badea și J. Neuwirth a publicat revista Acta pro Fauna et Flora Universali, din care au apărut până în 1940, trei volume, al treilea neterminat, însemnând toate un număr de aproximativ 220 pagini, însoțite de planșe, hărți și fotografii. La această revistă au colaborat și lichenologi din diverse țări: Vilmos Kőfaragó-Gyelnik (Budapesta), Oscar Klement (Komotau), Hsen-Hsu Hu (Peking), Eriksen (Hamburg), Jirži Nádvornik Cehoslovacia), Veli Räsänen (Finlanda), Smith (Oegstgeest, Olanda) și alții. In această revistă a publicat și schelele exsicației lichenologice Lichenes Romaniae Exsiccati, din care au apărut 13 decade.

Mai departe a preparat exsicații pentru ierbarele mai multor institute prestigioase, astfel pentru Senckenberg Museum für Naturkunde,^[3] Universitatea din Uppsala^[4] sau Universitatea din Wisconsin.^[5] La București a existat Herbarium Paul Cretzoiu, unele exemplare fiind păstrate la Harvard University Herbaria în prezent (2020).^[6]

Ca lichenolog a căutat să strângă tot ce s-a publicat despre lichenii din România, revizuind și materialele ierbarelor din țară, într-o lucrare monografică completă. Din această operă au apărut trei părți:

• 1. „Flora lichenilor folioși și fruticuloși, epidendri și epixili din România” (1941), cuprinzând aproximativ 140 specii;
• 2. „Conspectul lichenilor pirenocarpi din România“, cuprinzând 190 specii;
• 3. „Conspectul lichenilor gimnocarpi din România“ cuprinzând 419 specii.

În total, în aceste lucrări monografice sunt adunate peste 700 specii de licheni. Din păcate această lucrare de temelie a rămas neterminată din cauza morții sale timpurii. Ca recenzent a fost singurul român pentru revistele bibliografice Botanisches Centralblatt din Jena și Biological Abstracts din Philadelphia (SUA), atât pentru literatura botanică română cât și pentru a unora din țările vecine.^[2]

Specii descrise de Cretzoiu (selecție)

• A denumit, împreună cu Johannes Jacobus Smith genul de plante Pristiglottis din familia Orchidaceae, cunoscut și sub denumirea Odontochilus.^[7]
• Adactylus ellipticus (J.J.Sm.) Cretz.^[8]
• Avenastrum tentoense (Honda) Cretz^[9]
• Ligularia pavlovii (Lipsch.) Cretz. (1941)^[10]

Denumiri în onoarea lui Paul Cretzoiu

• În 1937, botanistul ceh Jirži Nádvornik a călătorit împreună cu Paul Cretzoiu și a publicat mai târziu două studii despre familia Caliciceae, unde l-a onorat cu denumirea speciei Calicium cretzoii după el.^[11]
• Tot în 1937, botanistul și lichenologul francez Maurice Bouly de Lesdain (1869-1965), a denumit specia Toninia cretzoiui din familia Ramalinaceae în onoarea lui.^[12][13]

Publicații (selecție)

Savantul a scris 62 de lucrări, apărute în 78 de publicații^[14] între altele:^[15]

• Materiale noi pentru flora României, în: Publicațiile Asociației Excursioniștilor Români, Secția Științe, vol. I, București 1929
• Contribuții la flora lichenologică a județului Brașov și Târnava Mare, în: Buletinul Grădinii Botanice și Muzeului Botanic al Universității Cluj, vol. 10, Cluj 1930, p. 205-209
• Lichenii din regiunea Munților Bucegi, partea I, în: Revista Pădurilor, nr. 12, București 1930, p. 1243-1255
• Lichenii din regiunea Munților Bucegi, partea II, în: Revista Pădurilor, nr. 43, București 1931, p. 403-413
• Die bisher aus der Dobrogea bekannt gewordenen Lecanoraceen, 1930 și 1935
• Contribuții la flora lichenologică a României, în: Buletinul Societății Studenților în Științe Saturate din București, anul II, 1931, p. 107-114
• Literatura lichenologică asupra României din 1929 până în 1933, 1933
• Date noi pentru flora lichenologică a României 1933 în: Publicațiuni Referitoare la Flora Lichenologica a României, vol. 1, București 1933
• Tabele pentru determinarea speciilor de Usneaceae ce sunt cunoscute până̆ acum din România, în: Buletinul Societății Studenților în Științe Saturate din București, anul IV, București 1933, p. 107
• Neue Beiträge zur Flechtenflora von Rumänien, în: Feddes Repertorium specierum novarum regni vegetabilis, vol. 31, Berlin 1933, 12 p.
• Catalogul lichenilor cunoscuți până acum din Dobrogea, , în: Buletinul Societății Studenților în Științe Saturate din București, București 1934-1936
• Stațiuni de conifere în Munții Ciucașului, 1935
• Date noi pentru flora lichenologică a României 1933, în: Publicațiuni Referitoare la Flora Lichenologica a României, vol. 2, București 1935 p. 1-4
• Notă despre Lichenii de la Capul Caliacra, în: Revista Științifică V. Adamachi, vol. XX!, Iași 1935, p. 123
• Notă asupra câtorva plante din pădurile județului Durostor, în: Revista Pădurilor, București 1935 (împreună cu Jan Neuwirth)
• Schiță a vegetației lichenologice a zonei alpine din Munții Bârsei, în: Revista Științifică V. Adamachi, vol. XXI, nr.1, Iași 1935, p. 1-35
• Stațiuni interesante de licheni din România, în: Revista Științifică V. Adamachi, vol. XXI, nr. 4, Iași 1935, p. 206-207
• Contributions à la flore lichenologique de la Valachie et de la Transsylvanie, în: Annales scientifiques de l'Université de Iassy, vol. 20, nr. 1-4, Iași 1935, p. 435-438
• Über die geographische Verbreitung einiger Usneaceae aus Rumänien, în: Revue Bryologique et Lichénologique, vol. 8, Paris 1935, p. 227-228
• Date noi pentru flora lichenologică a României, - Publicație referitoare la Flora lichenologică a României 2, București 1935
• Lichenii din Transilvania și Banat în: Szalata - Lichenes Hungariae, Publicație referitoare la Flora lichenologică a României 3, București, 1935
• Stațiuni de Pinus cembra din abruptul prahovean al Bucegilor, în: Revista Pădurilor nr. 12, București 1935 (împreună cu Alexandru Beldie)
• Zur Flechtenflora von Bulgarien, în: Revue Bryologique et Lichénologique, vol. 9, Paris 1936, p. 176-193
• Die Pallis'sche Esche in Rumänien und auf der Balkanhalbinsel, 1936
• Distribuția geografică a speciilor Acarospora Mass. din România, în: Revista Științifică V. Adamachi, vol. XXII, Iași 1936, p. 158-161
• Lichenes Romaniae Exsiccati, a Laboratorio Botanico Scholae Polytechnicae Bucuresti Editae, (abreviațiune: Lich. Roman. Exsicc.), 10 decade: dec. I, 1-10, 1936; dec. II, 11-20, 1937; dec. III, 21-30, 1937; dec. IV, 31-40, 1937; dec. V, 41-50, 1937; dec. VI, 51-60, 1938; dec. VII, 61-70, 1938; dec. VIII, 71-80, 1939; dec. IX, 81-90, 1940; dec. X, 91-100, 1940 sau 1941.^[16]
• Publicațiuni referitoare la flora lichenologică a României, București 1936
• Quelques lichens intéressants de Roumanie I, în: Revue Bryologique et Lichenologique, vol. 9, Paris 1936, p. 39-142
• Quelques lichens intéressants de Roumanie II, în: Revue Bryologique et Lichenologique, vol. 10, Paris 1937, p. 19-29
• Notă despre lichenii din Delta Dunării, în: Revista Științifică V. Adamachi, vol. XXIII, nr. 3, Iași 1937, p. 145 pp. (împreună cu M. Badea)
• Buelliaceae novae, - Acta pro fauna et flora universali, seria II, în:Botanica, vol. 2, București 1938, p. 17-20
• Licheni colectați de E. I. Nyárády, în: Buletinul Grădinii Botanice și Muzeului Botanic al Universității Cluj, vol. 19, nr. 3-4, Cluj 1939, p. 104-108
• Lichenii din Herbarul Al. Borza, colectați de J. Barth, în: Buletinul Grădinii Botanice și Muzeului Botanic al Universității Cluj, vol. 19, nr. 3-4, Cluj 1939, p. 122-125
• Lecidea concava Müll.-Arg. und Psora concava B. de Lesd., în: Buletinul Grădinii Botanice și Muzeului Botanic al Universității Cluj, vol. 19, nr. 3-4, Cluj 1939, p. 153
• Neue Flechten aus Rumänien, în: Mitteilungen der Arbeitsgemeinschaft für Naturwissenschaften Sibiu-Hermannstadt, nr. 89-90, Sibiu 1939-1940, p. 241-246^[17]
• Neue Flechten aus Rumänien: Die Flechte Lobaria amplissima (Scop.) Forss. im Ciucaș-Gebirge (Süd-Karpaten), în: Verhandlungen und Mitteilungen des Siebenbürgischen Vereins für Naturwissenschaften zu Hermannstadt, nr. 89-90, Sibiu 1939-1940, p. 247-249 [1]
• Contribuțiuni lichenologice din Herbarul Muzeului Botanic at Universității din Cluj I, în: Buletinul Grădinii Botanice și Muzeului Botanic al Universității Cluj, vol. 20, Timișoara 1940, p. 97-126
• Einige neue Flechten aus Rumänien, în: Comptes rendus des séances de l'Academie des Sciences de Roumanie București, vol. 4, nr. 5-6, București 1940, p. 386-389
• Bemerkungen zur Lichenes Roumaniae Exsiccati 1-100 - Acta pro fauna et flora universali, seria II, vol. 3, în: Botanica București 1940, p. 8-11
• Contribuțiuni lichenologice din Herbarul Muzeului Botanic at Universității din Cluj II, în: Buletinul Grădinii Botanice și Muzeului Botanic al Universității Cluj, vol. 21, Timișoara 1941, p. 1-11
• Flora lichenilor folioși și fruticuloși epidendri și epixili din România, în: Referate și comunicări, vol. 47, Ministerul Agriculturii, Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră, Editura Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului Imprimeria Națională, București 1941, 92 p.
• Conspectul lichenilor pyrenocarpi din România, în: Analele I.C.E.F., seria I, vol. 8, Ministerul Agriculturii, Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră, Editura Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului Imprimeria Națională, București 1942 (dăinuită doar incomplet la librăria muzeului din Stockholm ca copie)
• Neue Beiträge zur Flechtenflora von Rumänien, în: Feddes Repertorium specierum novarum regni vegetabilis, vol. 51, Berlin 1942, 10 p
• Die bisher aus der Dobrogea bekannt gewordenen Lecanoraceen, în: Sonderdruck aus den Mitteilungen der Technischen Hochschule Bukarest, vol. 13, nr. 1-2, București 1942, p. 84-90.
• Die Fundorte der bisher aus Rumänien bekanntgewordenen Arten der Gattung Usnea Wigg., în: Buletinul Politehnicii din București, vol. 13, nr. 3-4, București 1943, p. 400-411
• Conspectul lichenilor gymnocarpi din România, în: Analele I.C.E.F., Seria I partea II, vol. 9, Ministerul Agriculturii, Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră, Editura Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului Imprimeria Națională, București 1943
• Dendriscocaulon umhausense, un lichen nou pentru flora României, în: Buletinul Grădinii Botanice și Muzeului Botanic al Universității Cluj, vol. 15, nr. 1-2, Timișoara 1945, p. 119-121

·         1911: Louise Bourgeois, sculptoriță americană de origine franceză (d. 2010)

·         1912 - S-a născut Tony Martin (Alvin Morris), cântăreţ, saxofonist şi actor american.

·         1914 - S–a născut operatorul de film Francisc Toth.

·         1918: Anwar Sadat, politician egiptean, al 3-lea președinte al Egiptului, laureat Nobel (d. 1981)
* 1918: Tamara Mihailovna Smirnova (în rusă Тама́ра Миха́йловна Смирно́ва; n. 25 decembrie 1918 – d. 2001) a fost o astronomă rusă, sovietică și ucraineană.^[1]

Ea a lucrat la Observatorul Astrofizic din Crimeea, apoi, între 1966 și 1988 a fost colaboratoare a Institutului de Astronomie Teoretică din Leningrad.^[1] A descoperit peste 100 de asterorizi și este codescoperitoarea cometei periodice 74P/Smirnova-Chernykh, împreună cu Nikolai Cernîh. Asteroidul 5540 Smirnova, pe care l-a descoperit la 30 august 1971, a fost numit în onorea ei.^[1]

·         1919 - S–a născut Horia Deleanu, critic de teatru şi dramaturg.

·         1923: Victor Ciornei, dirijor român (d. 2010)

·         1925 - S–a născut actorul francez de film Michel Piccoli (“Le Mepris”, “La voie lactée”).

* 1927: Matei Alexandru (n. 25 decembrie 1927, Goioasa, județul Bacău, d. 1 iulie 2014, București) a fost un actor român. S-a născut la  25 decembrie 1927 la Goioasa (județul Bacău). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" secția actorie în 1951, deși începuse facultatea la Iași, în anul 1948. Fost deținut politic, închis, împreună cu tatăl Matei Dumitru și fratele Matei Octavian, este dat afară din facultate... Revine, la București, unde-și continuă facultatea. Tatăl - Matei Dumitru, fost fruntaș liberal, are funcția de primar al comunei Goioasa. Primar fiind, nu și-a luat niciodată indemnizația, lăsând-o în beneficiul obștii. Părinții sunt deportați, toate bunurile confiscate, iar tânărul student este nevoit să muncească pentru a se întreține. Noaptea descărca vagoane de marfă în Gara Obor, iar ziua mergea la facultate și...figurație la Teatrul Național, la Radio și unde i se mai oferea posibilitatea...65 de ani pe scena Naționalului bucureștean.^[1]

Matei Alexandru a interpretat roluri în film, radio și televiziune, dar a fost prezent și pe scena teatrului. De asemenea, a semnat regia unor spectacole de teatru TV.

A jucat în: 

• Weekend cu mama, 2009 - șoferul de taxi
• Niki Ardelean, colonel în rezervă, 2003
• Stejarul, 1992 (Butușină)
• Miss Litoral, 1990
• Enigmele se explică în zori, 1987
• Mușchetarii în vacantă, 1984
• Miezul fierbinte al pâinii, 1983
• Femeia din Ursa Mare, 1982
• Orgolii, 1982 - prof. Crețu
• Grăbește-te încet, 1981
• Dumbrava minunată, 1981 - Vasilian
• Visul unei nopți de iarnă, 1980 (film TV)
• Ciocolată cu alune, 1980
• Jucătorii de cărți, 1977 (film TV)
• Tufă de Veneția, 1977
• Pentru patrie, 1977
• Doctor fără voie, 1976 (film TV)
• Ultimele zile ale verii, 1976
• Alarmă în Deltă, 1976 - tâlharul Jan
• Elixirul tinereții, 1975
• Conspirația, 1974
• Porțile albastre ale orașului, 1974 - col. Caragea
• Ultimul cartuș, 1973
• Facerea lumii, 1971 - Anghel, președintele sindicatului
• Războiul domnițelor, 1970
• Canarul și viscolul, 1969
• Doi bărbați pentru o moarte, 1969
• Cerul începe la etajul III, 1967 - Cazacu
• Vremea zăpezilor, 1966 - Alex. Matei
• Les fêtes galantes, 1965
• Neamul Șoimăreștilor, 1965
• Răscoala, 1965
• Cartierul veseliei, 1964
• Un surîs în plină vară, 1963 - Colae
• Când primăvara e fierbinte, 1960
• Ciulinii Bărăganului, 1957

Teatru

Actorie

Teatrul Național București Duncan, regele Scoției - Macbeth de William Shakespeare, regia Radu Penciulescu, 2011 Antonio - "Sâmbătă, duminică, luni" de Eduardo de Filippo, regia Dinu Cernescu, 2007 Bătrânul servitor - "Neînțelegerea" de Albert Camus, regia Felix Alexa, 2006 Aristotel Matac - "Idolul și Ion Anapoda" de G.M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, 2006 Ferapont - Trei surori de A.P. Cehov, regia Yuri Krasovski, 2002 Tatăl, Murovski - "Nunta lui Krecinski" de Aleksandr Vasilievici Suhovo-Kobilin, regia Felix Alexa, 2000 Crysal - "Femeile savante" de J.B.P. Molière, regia Lucian Giurchescu, 1999 Mache - "Generația de sacrificiu" de I. Valjan, regia Dinu Cernescu, 1999 Primarul - "Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu, regia Mihai Manolescu, 1997 Tatăl Ondinei - "Ondine" de Jean Giraudoux, regia Horea Popescu, 1994 Simon - Bădăranii de Carlo Goldoni, regia Victor Moldovan, 1988 Pristanda - O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, regia Radu Beligan, 1979 Rostanev - "Însemnările unui necunoscut" de Feodor Dostoievski, regia Ion Cojar, 1979 Sufleurul - "Căruța cu paiațe" de Mircea Ștefănescu, regia Mihai Berechet, 1978 Otto Katz - "Peripețiile bravului soldat Svejk" de Jaroslav Hasek, regia Dem Rădulescu, 1975 Primul Secretar - "Comoara din deal" de Corneliu Marcu, regia Ion Cojar, 1975 Georges Martois - "Un fluture pe lampă" de Paul Everac, regia Horea Popescu, 1972 Dumitru - "Să nu-ți faci prăvălie cu scară" de Eugen Barbu, regia Sanda Manu, 1971 Bogoiu - "Jocul de-a vacanța" de Mihail Sebastian, regia Mihai Berechet, 1971 Alexis - Idiotul de Feodor Dostoievski, regia Alexandru Finți, 1969 George - Oameni și soareci de John Steinbeck, regia Alexandru Finți]], 1965 Simion - "Patima de sub ulmi" de Eugene O'Neill, regia Horea Popescu, 1964 Jupân Jacques - Avarul de J.B.P. Molière, regia Alexandru Finți, 1963 Alfred III - "Vizita bătrânei doamne" de Friedrich Durrenmatt, regia Moni Ghelerter, 1963 Orgon - Tartuffe de J.B.P. Molière, regia Ion Finteșteanu, 1960 Spirache - Titanic vals de Tudor Mușatescu, regia Sică Alexandrescu, 1960 Serghei - "Poveste din Irkutsk" de Aleksei Nicolaevici Arbuzov, regia Radu Beligan, 1960 Primarul - "Milionarii" de Ion Istrati, regia Lia Niculescu, 1961 Pedro Crespo - "Judecătorul din Zalameea" de Pedro Calderón de la Barca, regia Dinu Cernescu, 1960 Ipolit - "A treia patetică" de Nikolai Pogodin, regia Moni Ghelerter, 1959 Ripafrata - "Hangița" de Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, 1958 Levsin - "Dușmanii" de Maxim Gorki, regia Alexandru Finți, 1958 Inspector Prell - "Institutorii" de Otto Eugen Ernst, regia Ion Finteșteanu, 1957 Solomon Blum - "Steaguri pe tunuri" de A.S. Makarenco, regia Ion Cojar, 1957 Gurău - "Ziariștii" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, 1956 Chirică - "Omul cu mârțoaga" de George Ciprian, regia Alexandru Finți, 1956 Ciocirtău - "Funcționarul de la domenii" de Petre Locusteanu Nae Ipingescu - O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1952 Marin Hampu - "Ziua cea mare" de Maria Banuș, regia Moni Ghelerter, 1950 Teatrul Național Craiova Mengo - "Fântâna Turmelor" de Lope de Vega, regia Valentina Balogh, Tiberiu Penția, 1959 Svejk - "Soldatul Svejk" de Jaroslav Hasek, regia Dinu Cernescu, 1959 Teatru de Televiziune / Regie Institutorii de Otto Eugen Ernst Don Gil de ciorap verde de Tirso de Molina Rușinea familiei de Eduardo de Filippo Gaițele de Alexandru Kirițescu Boeing-Boeing de Marc Camoletti Fata fără zestre de Aleksandr Nikolaevich Ostrovski Actorul care joacă Hamlet de Mihail Sorbul Doctor în filosofie de Bronislav Nușici Funcționarul de la domenii de Petre Locusteanu Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian Distincții Printre premii și distincții obținute se numără premiul național la Concursul Tinerilor Actori, pentru piesa "Steaguri pe tunuri", Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, în 2004, premiul de creație, pentru rolul sufleurul Smărăndache din Căruța cu paiațe, de Mircea Ștefănescu, în 1978, Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice, în 1967, premiul I pentru Interpretare la Concursul Tinerilor artiști din teatrele dramatice, în 1957, și mențiune pentru realizarea rolului Adam în "Preludiu", la Decada dramaturgiei originale, în 1956.[2] 2002 - Societar de Onoare al Teatrului Național I.L.Caragiale 2004 - Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer 2012 - Gala Premiilor UNITER - Premiul pentru întreaga activitate

·         1927: Ram Narayan, muzician indian

·         1929 - S-a născut Chris Kenner, cântăreţ şi compozitor american.

·         1929 - S-a născut Billy Horton, vocalist american (The Silhouettes).

·         1932 - S-a născut Cristian Popişteanu, istoric, redactorul revistei "Magazin istoric" (m. 26 februarie 1999)

* 1932: Michihiro Ozawa (n. 25 decembrie 1932) este un fost fotbalist japonez.

·         1936: Prințesa Alexandra, Onorabila Lady Ogilvy (Alexandra Helen Elizabeth Olga Christabel; n. 25 decembrie 1936) este nepoata cea mică a regelui George al V-lea al Regatului Unit și a reginei Mary de Teck. Este văduva lui Sir Angus Ogilvy. Înainte de căsătorie era cunoscută drept Prințesa Alexandra de Kent, fiind prima prințesă care folosește desemnarea teritorială de Kent de la regina Victoria, care înaintea ascensiunii sale la tron era cunoscută drept Prințesa Alexandrina Victoria de Kent.

Prințesa Alexandra
Hon. Lady Ogilvy
Date personale
Nume la naștere	Alexandra Helen Elizabeth Olga Christabel[1]
Născută	25 decembrie 1936 (82 de ani) Belgrave Square, Londra
Părinți	George, Duce de Kent[2] Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei[2]
Frați și surori	Prințul Michael de Kent Prințul Eduard, Duce de Kent
Căsătorită cu	Sir Angus Ogilvy c. 1963; d. 2004
Copii	James Ogilvy Marina Ogilvy
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	Biserica Anglicană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Windsor

* 1938: Emil Brumaru (n. 25 decembrie 1938, Bahmutea - azi Mihailovca, Cimișlia, Basarabia) este un scriitor și poet contemporan român. Fiul lui Grigore Brumaru, funcționar CFR, și al Elisabetei, învățătoare. Urmează Liceul Național (absolvit în 1955), Facultatea de Medicină din Iași (1963). Devine medic la Dolhasca (1963-1975), din 1975 renunță la medicină pentru a se dedica exclusiv scrisului.

Apreciat în egală măsură atât de critica literară, cât și de publicul larg, reușește să impresioneze și prin personalitatea sa non-conformistă. Are rubrici în România literară, Ziarul de Iași și în Suplimentul de cultură, a scris în revista Plai cu boi, dă interviuri în revistele mondene, participă la discuții pe Internet.

Debut cu poezii în revista Luceafărul, debut editorial cu două volume, ambele publicate în 1970, Versuri și Detectivul Arthur. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franța, Anglia.

·         1939 - S-a născut Bob James, clăpar şi compozitor american de jazz/pop.
* 1939: Petar Atanasov^[1], lingvist macedonean de origine meglenoromână^[2](n. 1939, comuna Gevgelija, Meglen, Republica Macedonia), profesor universitar la Facultatea de Filologie „Blaže Koneski” a Universității „Chiril și Metodie” din Skopje.

·         1940 - S-a născut Pete Brown, compozitor, percuţionist şi texier pentru Cream.

·         1941: Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos^[1] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj - d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992-1996. În legislatura 1990-1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia.

S-a născut în noaptea de 25 Decembrie 1941 (Crăciun) în localitatea Topa Mică, județul Cluj. Acum, în 2016, localitatea Topa Mică este sat aparținător comunei Sânpaul, împreună cu Mihăiești, Berindu, Șardu, Sumurducu.

„Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, loan Alexandru, (în) ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).

Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ (în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești) la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții - tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost smulsă din teritoriul țării prin Diktatul de la Viena.

Își petrece copilăria în satul natal (dar și la Berind, unde era „mama bătrână Todosia”), despre care va nota mai târziu destul de multe amintiri, reflecții, meditații etc. „Pot să spun că întreaga mea copilărie este legănată de tradiția teribilă a Transivaniei, a unui sat, aș putea spune ancestral, de dealuri ce premerg Munții Apuseni, cu oameni viguroși, păstrători de tradiție și rânduieli. [...] Satul transilvan, cu toată austeritatea și sacralitatea lui, este o permanență în scrisul meu. Când am plecat de acolo am avut sentimentul că am plecat din rai și așa a fost. Până când am înjghebat familia în care am regăsit acel rai, într-o altă formă, satul a rămas nucleul existenței mele.” („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, Ioan Alexandru).

„Am copilărit într-o perioadă mai zbuciumată din istoria noastră, dar trăiam în natură. Călăream caii de mic și codrul era la doi pași de sat, turmele și izvoarele și cerul uriaș revărsat peste noi. Dormeam în fân vara și înainte de ivirea zorilor eram pe câmp cu caii și bivolii la păscut. Iarna cu oile. Știu de mic toată rânduiala naturii...” (Ioan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”, interviu de Aurel Sasu, (în) „Tribuna”, Cluj, anul XIX, 1975, nr.5 (945), 30 ianuarie, p.5)

În 1958, după școala făcută în satul natal (unde l-a avut profesor de română pe Ilie Butoi, pe care-l menționează ca apropiindu-l de literatură, în special de Eminescu), devine elev la Școala Medie „G. Barițiu” din Cluj. Încă din perioada studiilor liceale este cunoscut în mediile literare clujene și citește la cenaclurile literare de aici. Este perioada în care îl va cunoaște pe Lucian Blaga:

„Mi-l amintesc pe liceanul de la „G. Barițiu” de prin 1959 citind cu vocea gravă și avântată în fața câtorva redactori entuziasmați ai revistei „Steaua”. Îmi rămâne foarte vie în minte și ziua de primăvară în care am sunat pur și simplu, alături de Liviu Petrescu și Ion Papuc, la ușa lui Lucian Blaga, care ne-a întâmpinat cu ochii lui de pe vremuri din Istoria lui G. Călinescu, poftindu-ne, cu simplitate, să-i trecem pragul (au urmat apoi, în câmpul pe-atunci apropiat de casa poetului, lecturile noastre emoționante din poemele ediției definitive din 1942). Și nu voi uita vreodată vizita pe care i-am făcut-o, imediat după timidul meu debut din 1966, în satul natal, Topa Mică, într-o zi de foarte însorit septembrie; plecase, mi-au spus părinții săi, la o mătușă din Florești, am străbătut pădurea de la câțiva kilometri ca să-l găsesc așezat în strana bisericii din sat, la o liturghie cum n-am mai auzit niciodată: o oficia, în odăjdii aurii, un foarte bătrân preot, Cosma, coborât parcă dintre apostolii și dascălii lui Goga; în casa parohială a acestuia am petrecut noaptea, întorși la Topa, între sfeșnice și stele mari. Au fost însă și minunatele seri de cenaclu de la Facultate, șezătorile literare ale acelor ani, [...], atâtea și atâtea întâlniri și convorbiri prietenești, dintre care una, notată după mutarea la București, a apărut în revista Echinox. Ani de-a rândul i-am simțit apoi mâna fraternă pusă cald pe umăr și i-am auzit adresarea «Frate Ioane», cu care obișnuia să mă întâmpine.[...] Pentru istoria mai nouă a poeziei românești, Ioan Alexandru cel «blond, cârn și cu urechi barbare», «răzvrătitul presupus» despre care vorbea un Portret din Viața deocamdată, adică poetul unui «loc și timp anume», neliniștit și tragic, va rămâne, oricum, cu mult mai viu decât Ioan, definitiv înseninatul său frate imnic. Sub numele celui dintâi a trăit și a scris poate ultimul mare poet al Transilvaniei.” (Ion Pop, Ultimul rapsod al Transilvaniei, (în) „Grai”, Bistrița, 2002, nr. 1).

În 1960 debutează cu poezia Floarea mea în revista „Tribuna” din Cluj (anul IV, nr 14, 7 aprilie, p. 6). Poezia este semnată: Ioan Alexandru, elev.

În iunie-iulie 1962 termină studiile liceale și susține examenul de maturitate (Diploma de maturitate nr. 32/1962, eliberată de Școala Medie „Gh. Barițiu” din Cluj).

În decembrie se transferă de la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj („Cererea aprobată de tov. Rector C. Daicoviciu...”). Cu numele Șandor I. Ioan este înmatriculat la secția Limba și literatura română (numărul matricol: 2634).

Spirit liber, fire ușor boemă, la vârsta iubirilor furtunoase și a prieteniilor sincere, în timpul când poezia tortura sufletul și zdruncina mintea trebuind să fie scrisă, cu o anume notorietate literară dat fiind că publicase deja poezii în presa literară, cu o personalitate deja puternic conturată, tânărul poet suporta mai greu rigoarea unui program fixat în ore exacte, între cursuri, seminarii, colocvii și examene. Așa se face că la sfârșitul anului I (1962/1963) este „Exmatriculat de Rectorat” pentru neîndeplinirea sarcinilor de studiu (Decizia nr. 9013 din 25.X.1963), dar este reprimit în anul universitar următor (1963/1964) tot „pe baza deciziei Rectoratului Universității nr. 4187 din 30 aprilie 1964”.

În 1964 promovează anul I la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj și se transferă apoi la Universitatea din București. În documentele existente la Universitatea din Cluj se menționează: „Transferat la Facultatea De Filosofie a Universității din București, la 25.IX.1964”.

Debutează editorial cu volumul „Cum să vă spun“, semnat Ion Alexandru; prefață de Mihai Beniuc, prezentare grafică: Mihu Vulcănescu, Editura pentru Literatură, București, 74 p. Cronicile literare apărute în majoritatea revistelor literare consemnează apariția unui nou poet. „La Mihai Beniuc m-am dus cu manuscrisul primei mele cărți întâi pentru că este un mare poet transilvan și simțeam acest lucru, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor și eu eram un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plec și știam cuvântul lui are greutate, cum a și avut, în sensul că m-am putut statornici într-un loc să-mi văd de carte și scris. Beniuc m-a ajutat să reintru la Facultate și mi-a scris prefața cărții fără să mă cunoască.” (loan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”).

În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor și se căsătorește cu Spitz Ulvine-Grete (act de căsătorie nr. 6 din 1964, Sfatul Popular al comunei Sâncraiul Almașului, județul Sălaj).

Tot în 1964 citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” un amplu ciclu de poeme (în ședința din 13 octombrie), publicat, apoi, în revista „Luceafărul” (nr. 22 din 23 octombrie).

În 1965, la Editura Tineretului din București îi apare volumul „Viața deocamdată“.

Face parte din grupul de tineri scriitori care, în perioada 8-13 mai, a participat la întâniri literare în Dobrogea. Din acest grup mai făceau parte Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Violeta Zamfirescu, Ileana Mălăncioiu și Florența Albu.

În ianuarie 1966 apare la București revista „Amfiteatru” (Revistă literar-artistică editată de Uniunea Asociațiilor Studenților din R.S.R; an I, nr. 1, ianuarie). Ion Alexandru face parte din Colegiul de redacție, de la primul număr, alături de Ion Băieșu (redactor șef), Ana Blandiana, Ion Chirie, Dumitru Constantin, Vasile Crețu, Adi Cusin, Kikeli Pali, Taskai Adriana, Nicolae Manolescu, Costin Miereanu, Adrian Păunescu, conf. univ. Al. Piru, Andrei Șerban, Ioana Vlasiu, conf. univ. Mircea Zaciu.

Colaborează la revistă de la primul număr, susținând rubrica „Am citit în această lună“. în primul număr publică articolul: „Doi copii ai secolului nostru“ (Lucian Blaga, Hronicul, Jean Paul Sartre, Cuvintele). Începând cu nr. 6 (iunie, 1966) inaugurează rubrica „Jurnal de poet“, cu articolul „Condițiile poeziei“.

La 28 februarie citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” împreună cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăneioiu, Gheorghe Pituț, Grigore Hagiu, Ion Gheorgbe, Petru Popescu, Victoria Raicev iar la 23 octombrie citește în prima ședință a Cenaclului „Junimea”, în Amfiteatrul „Odobescu” al Facultății de limbă și Literatură Română – Universitatea din București, alături de Gheorghe Pituț, Adrian Păunescu, Gheorghe Alboi, Dumitru M. Ion și Ioana Diaconescu.

În decembrie 1966 își va schimba numele din Șandor Ioan în Alexandru Ioan (Decizia nr. 219747/834 din 28 decembrie 1966).

Este anul în care, călătorind spre mănăstirile din Moldova, împreună cu George Bălan, Putna, Sihăstria („unde vrem să-l vedem pe părintele Cleopa”) se oprește și la Mănăstirea Rohia, loc de care va rămâne permanent legat. Îl cunoaște pe Justinian Chira, starețul Mănăstirii Rohia, de care va rămâne apropiat și cu care va întreține o bogată corespondență (publicată în volum la Baia Mare în anul 2001).

În 1967 i-a apărut, la Editura Tineretului, volumul „Vina“, cu poezii antologate din plachetele de versuri „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“ și „Infernul discutabil“.

Traduce și publică în revista „Amfiteatru” (nr. 20, august, p. 328) poezii de Charles Baudelaire: Dans macabru, Apusul soarelui romantic, Madrigal trist. Au apărut sub genericul: 100 de ani de la moartea poetului Charles Baudelaire.

Vizitează, din nou, Rohia, de data aceasta împreună cu I. Negoițescu.

Prin intermediul și cu ajutorul lui Paul Miron, călătorește în Germania, împreună cu Nicolae Manolescu si Marin Sorescu.

În septembrie 1967 va face prima vizită la Martin Heidegger.

În 1968 termină studiile universitare la Universitatea din București, fiind reținut asistent, la Catedra Eminescu. Modalitatea de lucru nu era comună pentru activitatea de seminar din universitățile românești, tânărul asistent introducând un stil în care lucrul pe text era esențial. „Facem o strofă, două pe seminar, cu încetinitorul. Încercăm toate implicațiile pe care Eminescu le-a închis în versurile sale. Deci o lectură pe text la modul cel mai științific posibil. Facem două - trei poezii pe an. Mergem foarte încet întrucât trebuie ca studenții să-și însușească o metodă de a lucra pe text, acordându-i dreptul suveran pe care acesta și-l proclamă. Textele sunt grele de înțelesuri și trebuie să venim cu mare răbdare și smerenie spre ele pentru a le pune în lumină sensurile. Vremea de a vorbi global cred că a cam trecut. Pe plan mondial lumea începe să acorde textului mai mare importanță. Să lăsăm textul să vorbească. Cred că o mare problemă în lumea științifică de azi este aceea de a lăsa firea lucrurilor să spună, creația poetică fiind ea însăși un fruct natural al firii omului.”(,,Patria, Poetul, Eminescu, Blaga“, interviu de C. Coroiu, (în) „Convorbiri literare”, Iași, 1974, nr. 12, p. 3)

În paralel (aproape în clandestinitate, „în podul Universității”) făcea cu studenții, care doreau acest lucru, interpretări din Biblie, studii ebraice etc. Și-a perfecționat cunoașterea limbii ebraice la Ierusalim.

Reîncepe să publice, intermitent, „Jurnal de poet“ în revista „Luceafărul”, cu precizarea: „Din volumul în pregătire Noli me tangere”.

Este bursier la Universitatea din Freiburg, unde audiază cursurile lui Martin Heidegger și este interesat de filosofie.

În 1969 îi apare la Editura Tineretului din București volumul „Vămile Pustiei“, cu dedicația: „Mamei“.

La Freiburg adâncește studiul filosofiei. „De jumătate de an sunt aici în casa asta în Pădurea Neagră, într-o singurătate minunată, înconjurat de cărți alese, tot ce-i esențial din cultura filosofică și poetică a lumii până azi. Când trebuie să ies pentru 2-3 ore până la Universitate îmi vine foarte greu.[...] Lectură din Nietzsche până după miezul nopții.[...] Singur în sihăstria mea am dat de firul gândirii lui Nietzsche prin Heidegger.[...] Am citit pe nerăsfulate Monadologia lui Leibniz scrisă la Paris între 1672-76.” ( Sihăstria – jurnal de poet).

La Universitatea din Freiburg audiază și cursurile lui Hugo Friederich. „Der Grosse Friederich, cum îi spun studenții, Marele Friederich așadar, își ține prelegerile în fiecare luni între 10 și 12 în auditorium maximum care încape vreo mie de persoane și e mereu aproape plin.” (Jurnal de poet).

Aprofundează opera lui Hölderlin, este tot mai mult interesat de cultura vechii Elade și imnografia orientală. „Hölderlin m-a însoțit în drumul meu spre Elada și pilda lui a fost fecundă pentru mine. Experiența cărturărească, întâlnirea cu Elada și Orientul, pe care le-am străbătut în ceea ce socot necesar mie, egalează întrucâtva experiența copilăriei mele sănătoase și minunate din sat.” (loan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie“).

Profită de faptul că se află la studii în Germania și vizitează marile orașe ale Europei. În luna februarie vizitează Parisul (Louvru, Mormântul lui Pascal etc.). În septembrie se află la Roma (Capela Sixtină, Basilica Sfântului Pavel, Vaticanul – „Astăzi voi face o vizită a Vaticanului însoțit de un ardelean care tocmai lucrează acolo precum Petru Maior pe vremuri” – Scrisoare către Justinian Chira, datată, 10 septembrie 1969, Roma). În luna noiembrie se află la Amsterdam.

Participă la Colocviul critic: „E ușor a scrie versuri...“ organizat de revista „Luceafărul”, alături de Nicolae Manolescu, Gheorghe Pituț, Marin Sorescu. Textele intervențiilor sunt publicate în „Luceafărul”.

Se află la studii la Universitatea din Aachen – Philosophisches Institut. De aici face mai multe călătorii (Paris, Basel etc.). În martie călătorește la Constantinopol și vizitează Biserica Sfânta Sofia. Este de remarcat apetitul deosebit pentru călătorii al poetului, ca semn al unei neistovite dorințe de cunoaștere.

Sub titlul „Poeme“ se publică o antologie din creația lui loan Alexandru. Pe exemplarul aflat în Biblioteca Episcopului Justinian Chira Maramureșanul, de la Mănăstirea Rohia, există următoarea precizare, scrisă de mână și semnată loan Alexandru: „Rog ca greșelile de tipar să fie corijate cu blândețe căci această carte a apărut fără știrea mea când eram plecat din țară.” În același volum, pe pagina unde este citatul din Hölderlin (p.177), care deschide Vămile Pustiei, loan Alexandru a notat: „Adăugat acest citat după ce am scris Imnul Ascensiune.” Probabil că și alte volume au apărut fără ca poetul să poată face ultima corectură, așa explicându-se și repetarea unor poezii în același volum.

Este preocupat de scrierea imnelor; având deja un plan clar al primului volum, după cum reiese dintr-o scrisoare către Justinian Chira, trimisă în luna septembrie din Paris. „Am un plan de viitor deja făcut care cuprinde 307 titluri de Imnuri lirice. Un titlu este Rohia. Dacă voi trăi să le pot împlini aceste trei sute de imnuri datoria vieții mele va fi încheiată. Imnuri lungi în care să fie redeșteptate toate frumusețile Cosmosului în lumina Învierii, neamul și graiul și părinții, așa cum au făcut marii poeți ai altor neamuri, Dante, ori Roman Melodul, ori Eminescu, Coșbuc și Blaga la noi.”

Revista „Tribuna” din Cluj (nr.21, 21 mai) deschide cu Ioan Alexandru un proiect de prezentare a scriitorilor contemporani. O întreagă pagină de revistă cuprinde poeme de Ioan Alexandru; de asemenea, sunt texte despre poet semnate de D.R. Popescu, Nicoale Manolescu, Adrian Păunescu, Teohar Mihadaș, Ion Cocora, N. Prelipceanu, Viorel Cacoveanu.

În ancheta revistei „Argeș” (nr. 12) – Cărțile deceniului – volumele „Vina“ și „Infernul discutabil“ sunt considerate cărți ale deceniului de către Nicolae Balotă, Mircea lorgulescu, Dan Cristea, Eugen Barbu, Al. Ivasiuc, Radu Boureanu, Gh. Tomozei.

În septembrie 1971 va face o călătorie la Ierusalim.

Într-o scrisoare adresată revistei „Tribuna” din Cluj — datată, 11 ianuar 1971, Aix-la Chapelle -, răspunde celor care „mi-au adus unele obiecții în ce privește truda mea în căutarea Izvoarelor adevărate din care se cuvine a se hrăni poetul...” și își reafirmă atitudinea față de poezie, de responsabilitate a scrisului.

În 1972 apare, în traducere, „Cântarea Cântărilor“, la Editura Științifică și Enciclopedică din București, colecția „Biblioteca Orientalis”; traducere din limba ebraică, note și comentarii de Ioan Alexandru; studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

În 1973 obține Doctoratul în Filologie cu teza „Patria la Pindar și Eminescu“, susținută la Universitatea din București; conducător științific: Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Îi apare volumul „Imnele Bucuriei“ la Editura Cartea Românească.

Traduce și publică, la Editura „Univers“, „Odele pindarice“ – Olimpianice –; în românește de Ioan Alexandru; îngrijire de ediție, introducere și note de Mihail Nasta.

În perioada mai-iunie 1974 călătorește în fosta Uniune Sovietică și vizitează Moscova, „Leningrad” (Sankt Petersburg), bisericile din nordul Rusiei etc.

În 1975 la Editura Univers îi apare volumul II din „Ode“ de Pindar – Pythianice – în traducerea lui Ioan Alexandru.

Sub egida Facultății de Limbi Romanice, Clasice și Orientale de la Universitatea din București publică „Gramatica limbii ebraice vechi“. Este menționat și titlul academic: Doctor în Filologie.

Nu de puține ori amintește de „Rohia sfântă locul cel mai luminos pe lângă satul meu din această culme de lut dată de Domnul pentru trudă și mormânt.”

Este hotărât să-și construiască o casă la Rohia, loc de reculegere și de creație, și amintește de dorința de a aduce aici manuscrise și cărți și, atunci când va veni momentul, de a fi înmormântat aici.

În luna august se află la Rohia. Împreună cu familia vizitează localități din Maramureș: Budești, Sârbi, Călinești, Cornești, Fetești.

Este inlcus în „Lexicon der Weltliteratur“ (Vol. I, Stuttgart), redactat de Gero von Wilpert.(Cf. „Secolul 20”, 1976, nr.4-5, p.64).

În 1976 i se publică volumul „Imnele Transilvaniei“, la Editura „Cartea Românească“ (Bun de tipar 31.03.1976; tiraj 6500 exemplare broșate). Volumul are dedicația: „Părinților mei Ioan și Valeria”.

La Editura „Albatros“, apare o selecție din poezia sa tradusă în limba maghiară, „Legszebb versei“, Forditotta, az utoszöt es a jagyzeteket irta Jancsik Pal. Sunt antologate poezii din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.

Virgil Nemoianu publică în „Times Literary Supplement” (30 ianuarie) un articol despre poezia lui Ioan Alexandru.

Din acest an, poetul este tot mai insistent în acțiunea de a se construi casa de la Rohia. Epistolarul Ioan Alexandru – Justinian Chira oferă cele mai multe și mai exacte date despre o anumită etapă a procesului de construcție, nu și despre finalizare, care rămâne învăluită în mister și a generat legende.

În 1977 la Editura „Albatros“ a apărut volumul antologic „Imne“, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Antologia cuprinde selecții din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.

La Editura „Facla“ din Timișoara a apărut volumul „Scrisori către un tânăr poet“ de Rainer Maria Rilke (traducere de Ulvine și Ioan Alexandru; prefață de Ioan Alexandru).

Volumul al III-lea din „Odele pindarice“, în traducerea lui Ioan Alexandru, apare la Editura „Univers“. Volumul cuprinde „Nemeene“, „Isthmianice“ și fragmente.

În 1978 la Editura „Dacia“, din Cluj-Napoca, a apărut volumul „Iubirea de patrie. Jurnal de poet“.

La Editura „Cartea Românească“ apare volumul „Imnele Transilvaniei“, fără a se preciza dacă este o nouă ediție, dacă este o ediție revizuită și adăugită sau dacă este o extindere de tiraj, deși tirajul diferă de cel al volumului din 1976. (Bun de tipar 25.02.78; tiraj 6300 ex. broșate). Față de volumul apărut în 1976 are câteva modificări. Poezia „Iobagii“ are titlul „Țăranii“, iar poezia „Secetă“ apare cu titlul „Durere“. În acest volum apar trei poezii noi: „Ascensiune“, „Cântec“, „Autoportret“ (Rohia, 1977).

Publică la Editura „Meridiane“ albumul „Luchian“, care cuprinde studiul „Luchian, Zugravul“ o cronologie și șaizeci și șapte de reproduceri ale picturilor lui Luchian.

În 1980 la Editura „Albatros“ i se publică volumul „Imnele Moldovei“ iar în 1981 volumul „Imnele Țării Românești“ a apărut la Editura „Cartea Românească“.

La Editura „Eminescu“ publică volumul „Poezii“ – ediție bilingvă româno – italiană; traducere din limba română de George Lăzărescu, prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga.

În 1982 la Editura „Minerva“, în colecția „Biblioteca pentru toți”, (nr.1124) a apărut volumul antologic „Pământ transfigurat“, cu o prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga și o notă biobibliografică de Ulvine Alexandru.

În 1983 îi apare volumul „Imnele Iubirii“, la Editura „Cartea Românească“ din București iar în 1984, în luna aprilie, s-a aflat la întânirea literară internațională de la Mazara del Vallo (Sicilia) – „Incontro fra i Popoli del Mediterráneo”.

La Editura „Cartea Românească“ publică ediția a II-a, revăzută și adăugită, a volumului „Imnele Iubirii“. Sunt adăugate poeziile „Ieremia de Valahia“, „Viața“, „Adam“.

Susține recitaluri poetice în Timișoara și Arad.

În 1985 îi apare volumul „Imnele Putnei“, la Editura „Cartea Românească“. În toamna aceluiași an se află la Heidelberg, ca bursier Humboldt, „străduitor în biblioteca Universității, ce împlinește 6 veacuri, pe malul Neckar-ului cântat de poet în cunoscutul său imn”. („Jurnal de poet“).

În traducerea lui Kanyadi Sandor a apărut, la Editura „Kriterion“, o selecție de versuri („Szeplötelen szerelem”, Versek).

La Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române din București, a apărut, în traducerea lui Ioan Alexandru, cartea lui Wilhelm Nyssen, „Frescele Bisericii ortodoxe Sfântul Ioan Botezătorul – Ferentari din București“.

În 1987, la Tokio, primește „Medalia de aur”, conferită unui mare poet creștin.

Scrie un cuvânt înainte, „Rolando Certa“, la volumul de poezii „Surâsul Korei“ de Rolando Certa, apărut la Editura „Facla“ din Timișoara (traducere de Ștefan Damian; postfață de Eugen Dorcescu).

În 1988 i se publică volumul „Imnele Maramureșului“, la Editura Cartea Românească

În 1989, pe 21 Decembrie, participă la manifestațiile revoluționare din București. „Socot că lupta pe care am dus-o ca poet să-mi scot cărțile creștine într-o perioadă atee, a fost tot o luptă! Însă nu a fost așa de deschisă și nu s-a putut manifesta în sfera politicului, dar, după, Revoluție, dreptul de-a fi atât de deschis în Parlament mi l-am obținut în noaptea de 21 Decembrie '89, când mi-am luat rămas bun de la soție și copii – a venit și soția mea cu mine la manifestație, a stat o vreme, a plâns că o las singură cu cinci copii, întrucât se trăgea! Deci m-am despărțit de soție, care mi-a spus: „dacă așa îți este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii!” Eu am rămas acolo în stradă. Fără să îmi dau seama a fost o noapte hotărâtoare, care a schimbat soarta României! Sunt fericit în vecii-vecilor că în noaptea de 21 Decembrie '89, când s-a hotărât soarta – și încă erau la putere dictatorii, pentru că abia pe data de 22 Decembrie (după vreo 30 și ceva de ore) au plecat – am luat parte la manifestația din Piața Universității și am fost martor la evenimentele de acolo, cu o cruce în mână, cu Sfânta Scriptură și cu Icoana Mântuitorului. Le țineam predici soldaților să nu omoare! Nu era nici un preot din păcate acolo! Sau cel puțin eu nu am văzut. Și m-au întrebat – lângă trupurile cu sânge vărsat pe caldarâm, lângă Universitate – „Ești popă?”, pentru că făceam rugăciune! Zic, „Da, sunt popă!”, „Hai, domnule părinte!”. Atunci se lăsau jos, iar eu făceam slujbe noaptea, acolo pe sângele vărsat. A doua zi s-a schimbat soarta României! După ce a fugit Ceaușescu, am ajuns la Televiziune, apoi m-am întors acasă. În seara aceea s-a înființat, în casa mea, Partidul Național Creștin Țărănesc.” (Emil Șimăndan, „Dialoguri cu Ioan Alexandru“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001).

Pe 8 aprilie 1990, seara, a vorbit în Catedrala mitropolitană din Timișoara, numind Timișoara „Ierusalimul neamului românesc”. A participat și Mitropolitul Nicolae Corneanu.

Este ales deputat de Hunedoara în Parlamentul României.

În 1991 publică volumul „Bat clopotele în Ardeal“, Editura Făt-Frumos, București, o fascinantă carte despre sat și copilărie.

În 1992 este ales senator de Arad în Parlamentul României.

Se publică volumul „Poeme“ de Karol Wojtyla, traducere și postfață de Nicolae Mareș, S.C. „Diacon Coresi” — S.R.L., București. Prefața – „Adorație și doxologie“ – este scrisă de Ioan Alexandru.

În 1993 participă la Washington la „Micul Dejun cu Rugăciune“ al Președintelui Statelor Unite ale Americii.

La fel în 1994. S-a întâlnit cu președintele S.U.A., Bill Clinton și cu vicepreședintele Al. Gore. Vizitează orașele cu comunități românești, în fața cărora susține conferințe și recitaluri de poezie. „Sunt unul dintre puținii români – nu am vrut eu, dar așa m-a pus situația și vremurile – care i-a văzut cam pe toți frații, de la Pacific până în Siberia! Practic pot să spun că neamul meu este împrăștiat pe toată suprafața pământului.”

Publică volumul „Căderea Zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție“, la Editura „Valea Plopilor” din Vălenii de Munte. Cartea începe cu o prezentare a participării sale la Revoluție, dar, în cea mai mare parte, cuprinde meditații asupra întâmplărilor din timpul ulterior, axate în mod esențial pe textul biblic.

În același an, la București, publică broșura „Cu Biblia în America“ și inițiază, împreună cu Fundația „Hanns Seidl”, Seminarul internațional cu tema „Stat, Națiune, Biserică – în viziunea creștin-democratică“, ținut la Castelui Regal din Săvârșin (19-21 iulie). Nu a putut participa la lucrări, fiind la München cu o delegație parlamentară română, dar a transmis un mesaj video.

La 13 iunie 1994 a participat la Arad (în Sala de Cultură a Sindicatelor) la o adunare populară cu caracter religios/ecumenic împreună cu cosmonautul Charles M. Duke jr. (membru al echipajului Apolo 16). În timpul discursului pe care l-a ținut aici a suferit un accident cerebral. Și-a încheiat cuvântarea cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu ca în România să se schimbe de astăzi înainte mai mult și să avem martori să mărturisim pe Isus Hristos fiecare acolo unde suntem! Dumnezeu să Binecuvânteze America, care ne trimite asemenea oameni aici. Dumnezeu să Binecuvânteze România, care are credincioși ca dumneavoastră și care știe să primească pe acești trimiși de a lui Dumnezeu de către frații noștri din America.“ (Dialoguri cu loan Alexandru, p.76)

A fost dus de urgență, în comă, la Spitalul Județean Arad, iar a doua zi, cu elicopterul, la Spitalul Universitar din Szeged. După o oarecare stabilizare a fost transferat la o clinică de recuperare din Karlsruhe. După externare a locuit la Bonn, unde s-a stabilit cu familia.

În 1995 îi apare antologia „Imnele Iubirii“ cu ilustrații de Paul Gherasim (Editura Ioana, București).

Pe 16 septembrie 2000, poetul se stinge din viață la Bonn (act nr. 5342 înregistrat la Primăria Sectorului 5 din București).

Este adus în țară cu un avion militar, datorită interesului manifestat de Președintele țării. Dar nici Uniunea Scriitorilor (deși Ioan Alexandru era membru al Uniunii Scriitorilor și a fost și în conducerea Uniunii), nici Parlamentul României (deși a fost parlamentar) nu s-au ocupat de înmormântarea poetului. N-a fost depus la Uniunea Scriitorilor, n-a fost depus la Palatul Parlamentului, n-a putut fi depus la Patriarhie... A poposit un timp la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, dar n-a putut să-și doarmă somnul de veci nici aici.

Prin grija lui Bartolomeu Anania a fost dus și înmormântat la Mănăstirea Nicula. A plecat din Capitală și a străbătut țara într-o ultimă călătorie, prin plaiurile pe care le-a cântat în Imne, spre inima Transilvaniei, cu un popas mai lung de reculegere în Catedrala din Alba Iulia.

În 2001, la Baia Mare, a fost publicat volumul „Scrisori, loan Alexandru – Justinian Chira“ și sub titlul „Poezii“ a apărut o antologie din poezia lui loan Alexandru (ediție îngrijită de Cristian Moisescu, Arad, Editura Nigredo; coperta și supracoperta: Onisim Colta).

În anul 2002, la Bistrița, a apărut primul număr al revistei „Grai“, – revistă de literatură și artă – număr dedicat lui loan Alexandru. În revistă semnează Ion Pop, Eugen Simion, Nicolae Breban, Ion Cocora, Constantin Cubleșan, Justinian Chira, Paul Miron, Nicolae Manolescu, loan Pintea, Paul Gherasim, Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu, Aurel Rău, Andrei Marga, Alex. Ștefănescu, Ion Buzași ș.a.

În 2003, la Editura „Palimpsest“ din București a apărut volumul „Amintirea poetului“, ediție sentimentală alcătuită de Ion Cocora, cu o prefață de Aurel Rău („Un portret loan Alexandru“). Volumul cuprinde o selecție din volumele de tinerețe ale poetului: „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“.

În anul 2004 se publică antologia „Lumină lină, Imne“, cu o prefață de Justinian Chira (Editura „Palimpsest“, București) iar în anul 2015, la Editura „Renașterea“ din Cluj-Napoca a fost reeditat volumul „Imnele Transilvaniei“. Volumul are un cuvânt înainte de Mitropolitul Andrei – „Satul transilvan, căsuță de pământ“ – și, în final, un interviu cu loan Alexandru realizat de loan Pintea.

Opera:

• Cum să vă spun (1964)
• Viața, deocamdată (1965)
• Infernul discutabil (1966)
• Vina (versuri) (1967);
• Vămile pustiei (1969)
• Poeme (1970);
• Imnele bucuriei (1973);
• Gramatica limbii ebraice vechi (1975)
• Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Transilvaniei (ediția a doua, revăzută și adăugită 1978); Imnele Transilvaniei II (conține și CD, 2015)
• Imne (1977)
• Iubirea de Patrie. Jurnal de poet (1978)
• Luchian (monografie, 1980)
• Imnele Moldovei (1980)
• Poezii-Poesie (1981);
• Imnele Țării Românești (1981)
• Pământ transfigurat (1982)
• Imnele iubirii (1983), Imnele iubirii (ediția a doua, adăugită, 1984)
• Imnele Putnei (1985)
• Iubirea de Patrie (1985)
• Imnele Maramureșului (1988)
• Bat clopotele în Ardeal (autobiografie) (1991);
• Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție (publicistică) (1993);
• Cu Biblia în America (1993)
• Imnele iubirii (1995)
• Poezii (2001)
• Scrisori Ioan Alexandru – Justinian Chira (corespondență, 2001)
• Amintirea poetului (2003);
• Lumină lină: Imne (2004)
• Imnele Sfinților martiri Brâncoveanu (2014)

Ioan Alexandru
Ioan Alexandru în Parlament
Date personale
Nume la naștere	Ion Șandor
Născut	25 decembrie 1941 Topa Mică, România
Decedat	16 septembrie 2000, (59 de ani) Bonn, Germania
Naționalitate	România
Cetățenie	Germania
Ocupație	politician, scriitor, jurnalist
Partid politic	PNȚCD
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Filologie la Universitatea din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1960 - 2000
Specie literară	poezie, eseu
Operă de debut	1. 1960 - poezie în revista Tribuna 2. 1964 - volumul „Cum să vă spun”
Opere semnificative	„Cum să vă spun”, „Imnele Transilvaniei”, „Vămile pustiei”
Note
Premii	drapelul american "Old Glory"

Sari la navigareSari la căutare

Gheorghe Pantelie
Gheorghe Pantelie
Date personale
Născut	25 decembrie 1941   Pitești, România
Decedat	2008 (66 de ani)   Pitești, România
Frați și surori	Ion Pantilie
Cetățenie	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	Pictură
Studii	Universitatea Națională de Arte București
Pregătire	Octavian Angheluță, Gheorghe Vrăneanțu
Mișcare artistică	artă conceptuală, minimalism
Influențat de	Horea Mihai
A influențat pe	Valeriu Pantazi
Modifică date / text

Gheorghe Pantelie / Portret realizat de către Valeriu Pantazi

* 1941: Gheorghe Pantelie (n. 25 decembrie 1941, Pitești - d. 18 februarie 2008, Pitești) a fost un pictor român și a fost fratele pictorului piteștean Ion Pantilie.^[1][2] Gheorghe Pantelie a fost membru fondator al Galeriei de Artă Metopa din Pitești, membru fondator al Filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1976) și inițiatorul Cenaclului „Ioan Andreescu” (1976). Se poate spune ca Gheorghe Pantelie a fost formator de opinie și a fost beneficiarul unor importante recunoașteri comunitare autume și postume. Gheorghe Pantelie deține Premiul Național pentru Pictură din anul 1974.^[3]

Biografieâ

Gheorghe Pantelie s-a născut la Pitești în data de 25 decembrie 1941. A urmat cursurile Școlii Medii nr.3 din Pitești după care a absolvit în anul 1963 Colegiul „Alexandru Odobescu” din aceeași localitate. În anul 1971 termină cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la Clasa Octav Angheluță^[3], avându-l ca profesor Gheorghe Vrăneanțu. În anul 1975 devine membru Uniunii Artiștilor Plastici. Începând din anul 1971 are o mulțime de expoziții personale și de grup, peste 30,^[4] organizate de către Uniunea Artiștilor Plastici în Pitești, Râmnicu Vâlcea, București, Cluj precum și în Germania și Polonia.

Pictorul Gheorghe Pantelie este prezent în Dicționarul Who's Who din România ediția 2003^[4], în „Istoria picturii românești” al căror autori sunt Marin Mihalache și Vasile Florea și este prezent în Enciclopedia artiștilor plastici români (vol. V). Picturile sale se regăsesc într-o mulțime de colecții particulare și de stat în Germania, Rusia, Ucraina, Polonia, SUA și România. Face călătorii de studii în Grecia, Bulgaria, URSS, Germania, Polonia, Ungaria, apare la emisiuni culturale la Radio și TV și face cronici în Revista Arta.^[4]

Ca artist plastic și grafician, Gheorghe Pantelie a fost funcționar de stat, profesor gradul I la desen la Liceul Pedagogic din Câmpulung (1971), Școala de Artă / Liceul Dinu Lipatti (1971 - 2008). Începând din anul 1990 a ocupat funcția de titular al catedrei de pictură din Liceul de Artă Pitești. În perioada 1997 - 2000 a fost inspector școlar la Inspectoratul Școlar Argeș.

De-a lungul timpului, Gheorghe Pantelie a ocupat funcția de muzeograf (1972 - 1975) al Muzeului Județean Argeș precum și cea de metodist la Casa Creației Argeș (1977 - 1990). Cu aceaste ocazii s-a ocupat de arta veche, arta populară și naivă precum și de cea profesionistă. A fost inspector - șef la Direcția pentru Cultură (1990) și inspector la Inspectoratul Școlar (1997 - 2000).^[3]

Gheorghe Pantelie a fost membru fondator al Galeriei de Artă Metopa din Pitești, membru fondator al Filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1976) și inițiatorul Cenaclului „Ioan Andreescu” (1976). Se poate spune ca Gheorghe Pantelie a fost formator de opinie și a fost beneficiarul de importante recunoașteri comunitare autume și postume. Gheorghe Pantelie deține Premiul Național pentru Pictură din anul 1974.^[3]

În data de 18 februarie 2008 maestrul Gheorghe Pantelie se stinge din viață ca urmare a unor mai vechi probleme cardiace.

Calendar expozițional

„Paravan” - Pictură de Gheorghe Pantelie

„Parantelie” - Pictură de Gheorghe Pantelie

• 1971 - Expoziția Cenaclului de Artă Plastică din Pitești - Muzeul de Artă, Pitești
• 1972 - Seminificația stilului - Simpozion Muzeul de Artă, Pitești
• 1972 - Expoziție de grup - „Tehnic - Club”, Pitești
• 1973 - Expoziție de grup - „Sala Amfora”, București
• 1973 - Expoziție Plener '73 - Bydgoscz, Polonia
• 1974 - Expoziția națională a tineretului - Muzeul de Artă, Pitești
• 1975 - Expoziție personală - „Galeria de Artă” a Muzeului Județean Argeș
• 1978 - Expoziție de grup - „Galeria de Artă”, Cluj
• 1979 - 1980 - 1981 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1981 - Expoziție de grup - „Căminul Artei”, București
• 1982 - 1984 - 1986 - Bienala de pictură și sculptură - „Sala Dalles”, București
• 1986 - Expoziție de grup - „Sala Dalles”, București
• 1987 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1987 - Expoziție de grup - Râmnicu Vâlcea
• 1989 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1990 - Expoziție de grup - Galeria „Orizont”, București
• 1991 - Expoziție de grup - Erlangen, Germania
• 1992 - Salonul de iarnă - Erlangen, Germania
• 1992 - Târgul anual din Frankfurt, Germania
• 1995 - Expoziție personală - Casa Americii Latine, București
• 1996 - 1997 - Expoziție de grup - „Salonul de Sud”, Muzeul de Artă, Râmnicu Vâlcea
• 1998 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1999 - Expoziție de grup - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1999 - 2000 - 2001 - 2002 - 2003 - 2004 - Salonul Județean, Centrul Cultural Pitești
• 2004 - Expoziție de grup - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 2004 - Expoziție de grup - Sala „Artă”, Câmpulung Muscel
• 2004 - Dialog între generații - Filiala U.A.P. Pitești - Muzeul Județean Argeș
• 2005 - Expoziție de grup - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 2005 - Expoziție de pictură - Sala „Artis”, București
• 2007 - Regal de pictură la „Metopa”^[6]

Caracterizări

„Expoziţie” - Grafică de Gheorghe Pantelie

• Iolanda Malamen

„       Rareori mi-a fost dat să văd un spirit mai disponibil dialogului, rareori am văzut un artist mai neconcesiv cu superficialitatea și cu locul comun și rareori am văzut un artist la care acea stare ataraxică, necesară oricărui creator, să fie trăită, în mod paradoxal, ca opusul ei, prin frămîntări, neliniști și elan paroxistic. Am privit adesea cărțile despre artă, din propria bibliotecă, pe care le citea și recitea, le adnota, le sublinia febril, pînă cînd paginile se desprindeau din legături. Era categoric și volubil cu lucrurile pe care le iubea. Era un meșteșugar în căutarea absolutului, care disprețuia improvizațiile și credea cu ardoare în misionarismul social al artistului. Piteștiul a fost pentru el o matrice sufletească, un spațiu de care nu s-a putut desprinde niciodată, deși unele tentative au existat de-a lungul anilor. Nu lipseau, bineînțeles, ierarhizările proprii, amplu și bine fondate, care exprimau venerări, afilieri și convingeri lucide. Interesat de ceea ce produc tinerii artiști, era adeptul necesității tuturor experimentelor.

       Gheorghe Pantelie nu este un pictor al intuiției și al obsesiei formale și nici un izbăvitor de lumi palpabile nici măcar atunci cînd își pictează ibricul în care-și face cafeaua și nici cînd polemizează cu umor pe subiecte de haos social și economic postdecembrist. Picta în transa limbajului vertebrat (cel care nu-și etalează suficiențele) și surprindea hieraticul sau pîlpîirile viului, decelînd, ordonînd și destăinuind. Clădea și refăcea, filtra și risipea miriade de puncte cromatice, cu care-și construia imaginarul. Înfloriri stranii, vegetații monadelfe, naturi statice, aflate parcă într-o enigmatică înfiorare a luminii și a umbrelor vorbesc despre determinare, control asupra spațiului și ardoare cromatică.

       Cu puțin înainte de moarte, avînd (posibil) sentimentul marii treceri, se portretizează, realizînd două răscolitoare oglindiri: una cu trimitere clară la celebrul Autoportret al lui Van Gogh, cealaltă arătînd chipul patetic al unui clovn îmbătrînit, ce-și ține bastonul pe genunchi ca pe singurul obiect care-l mai leagă de existența pămînteană.^[4]”

—Revista Luceafărul, 2008 - Gheorghe PANTELIE, zbucium și izbăvire, de Iolanda Malamen

• Centrul Cultural Pitești - EDITORIAL scris de Virgil Diaconu:

„       Pe Gheorghe l-am văzut întotdeauna ca pe un artist. De fapt, printre oamenii de cultură, el era Artistul, prin excelență. Îi recunosc acest atribut în primul rând pentru calitatea lucrului făcut. Și, poate, pentru atitudinea sa în cetate. El este singurul pictor al urbei care a semnat în anul 2001, la Centrul Cultural și la Metopa, o expoziție protest. El a înfierat cultura de cartier subvenționată de Guvern, indiferența puterii față de mizeria vieții, vai, postrevoluționare, imoralitatea și corupția ridicate la rang de instituție. Lume multă și bună la vernisaj, oameni politici care se admirau în oglindă… Apoi, viața intra pe făgașul ei, pe același făgaș.

       Cum gândea Gheorghe Pantelie? Să-l urmărim ce declară într-un interviu:

              „Îmi doresc ca toți intelectualii piteșteni să miște, cu energia lor pozitivă, lucrurile înspre calitate. Ne-am născut să gândim. Dacă există “Judecata de Apoi”, să vedeți cum o să fim trași la răspundere pentru că ne-am folosit creierul prost, că n-am gândit cât trebuie! Nu mă refer la cei săraci cu duhul, ci la cei care încearcă să păcălească existența. E momentul să ne provocăm limitele, pentru că nu poți să trăiești cu un suflet sărac.”^[7]”

• Gheorghe Pantelie despre el însuși:

„Am de toate: cataloage, expoziții, participări, premii, un munte de diplome. Toate sunt hârtii fără valoare, oricine își poate face rost de așa ceva numai să vrea. Doresc să-mi fac singur o scară înaltă din pictura mea, o scară pe care să mă pot sui la cer; că de pământ m-am c-am săturat.^[8]”

• Virgil Diaconu

„       Deși a fost considerat un pictor remarcabil, Gheorghe Pantelie s-a îndoit ani de-a rândul de arta sa, căutându-și în permanență un mod de a fi, propria pictură, în multele și contradictoriile feluri de a fi ale picturii. Gheorghe purta nesfârșite discuții teoretice asupra picturii, asupra problemelor ridicate de ea. El picta, distrugea și o lua de la capăt. Numai în ultimele săptămâni ale vieții sale, deci la 67 de ani, când lucra pentru expoziția ce avea să fie ultima, a putut spune "Abia acum am înțeles ce este pictura".

       Dar cum era pictura pe care ajunsese să o înțeleagă Pantelie? Aceasta reușise să elimine obiectul, lumea, materia și materialitatea, reprezentarea și, drept consecință, să rămână doar culoare, la raporturile cromatice, așa cum muzica rămâne la sunete și la modularea lor artistică. Ultimele lucrări ale lui Gheorghe Pantelie sunt fără obiect. Sunt doar culoare. Iar culoarea lucrată de el este pictură.”

—Virgil Diaconu, Cafeneau literară, 9/116, septembrie 2012, Anul X, Pitești, pag.48.

Critică de artă

„Parasolar” - Pictură de Gheorghe Pantelie

• Iolanda Malamen

„Georghe Pantelie, ..., artist plurivalent, cu mare vocație pedagogică și cu exemplar simț critic, căutând mereu, cu intenția de-a opune căutării, rezolvarea, aidoma unui demiurg, artist cerebral, meditativ, pentru care forma și culoarea ard în peisaje (iertat fie-mi curajul!), universale, artist ce vede ce alții n-ar putea vedea în trei vieți, umblând prin limbajul plastic cu o vehemență fertilă, Gheorghe Pantelie, atât de parcimonios cu demonii celebrității, și-a asumat cultura occidentală, extrăgând din ea "miezul" tainic în care ca într-o rotire apoteotică, culoarea devine înțelesul luminii și al întunericului. O lecție de pictură de neuitat, un limbaj în care impresia este invers proporțională cu natura din jurul nostru, adică devine concept mistic, și, după cum marturisește însuși Gheorghe Pantelie, "pictura mea stă la mijloc, între lumină și întuneric.^[9]”

—Gheorghe Pantelie și Ion Pantilie expun la "Artis", de Iolanda Malamen, 31 martie 2005

Premii și distincții

„Paraxială” - Pictură de Gheorghe Pantelie

• 1974 - Premiul Republican de Pictură pentru pictură.^[4]
• 2002 - 2003 - Premiul de Excelență Argeș.^[4]
• 2003 - Premiul pentru activitate Expozițională oferit de către ziarul „Societatea Argeșeană”.^[4]
• 2012 - Cu ocazia vernisajului expoziției din Galeria de Artă a Bibliotecii Județene Argeș, a pictorilor bucureșteni Paul Mecet Ciuciumiș și Valeriu Pantazi, acesta din urmă propune ca holul bibliotecii să poarte numele de Galeria “Gheorghe Pantelie”, fapt care s-a realizat în același an.^[10] Cu această ocazie s-a publicat și un album omagial Gheorghe Pantelie.^[11]

Galerie

• 

  Paralaxa

 
• 

  Paradox

 
• 

  Paralele

* 1943: Hanna Schygulla (n. 25 decembrie 1943) este o actriță germană de film și șansonetistă.

O frecventă colaboratoare a regizorului de film Rainer Werner Fassbinder, cu care și-a început colaborarea în 1965, Schygulla este larg considerată a fi cea mai importantă actriță a Noului cinema german(Neuer Deutscher Film).

* 1944: Jair Ventura Filho, sau Jairzinho, (pronounție în portugheză: /ʒaˌiʁˈzĩɲu/; n. 25 decembrie 1944) este un fost fotbalist brazilian. Un atacant sau extremă rapidă și puternică, el a fost membru al echipei naționale de fotbal a Braziliei care a câștigat în 1970 Campionatul Mondial de Fotbal, unde a marcat în fiecare joc jucat de Brazilia. Procedând astfel, el a devenit unul din doar 3 jucători - ceilalți fiind Alcides Ghiggia și Just Fontaine - care a marcat în fiecare meci al turneului în istoria Cupei Mondiale și a fost ulterior poreclit „Uraganul”.^[2] El s-a clasat pe locul 27 în topul celor mai mari 100 de fotbaliști ai secolului al XX-lea în clasamentul realizat de World Soccer, cu un loc în fața lui Zinedine Zidane.^[3]

·         1944 - S-a născut John Edwards, vocalist american (Spinners).

·         1944 - S-a născut Henry Vestine, chitarist american (Canned Heat).

·         1945 - S-a născut Noel (David) Redding, basist, chitarist şi compozitor britanic (Jimi Hendrix Experience).

·         1946 - S-a născut Jimmy Buffett, cântăreţ şi compozitor american.

·         1948 - S-a născut Barbara Mandrell, cântăreaţă country americană.

·         1948 - S–a născut Victor Bucătaru, regizor de film documentar din Republica Moldova. În 1992 este numit preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova.

·         1949 - S–a născut actriţa americană Sissy Spacek (Premiul Oscar în 1981 pentru rolul din filmul “Fiica minerului”).
* 1952: Yukitaka Omi (n. 25 decembrie 1952) este un fost fotbalist japonez.

·    1954: Annie Lennox (n. 25 decembrie 1954,^[1][2][3][4] Aberdeen, Regatul Unit) este o interpretă britanică de pop-rock devenită celebră pentru partenieratul cu Dave Stewart, împreună cu care a format trupa Eurythmics, unul dintre cele mai celebre duo-uri muzicale ai anilor 1980.

* 1956: Rodica Negrea (n. 25 decembrie 1956, Târgu-Mureș) este actriță de teatru și film română. A fost căsătorită cu actorul, regizorul și scriitorul Dinu Manolache. După absolvirea liceului și a Școlii Populare de Artă din Târgu Mureș a plecat la București să dea admiterea la Facultatea de Teatru. Din 300 de candidați a intrat a cincea, și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în anul 1980.

În anul întâi a fost distribuită în rolul Tillie din spectacolul jucat pe scena Teatrului Mic din capitală, Efectul razelor gama asupra anemonelor, difuzat și la televiziune. De la absolvire a continuat să joace la acest teatru, până azi.

A dat viață unor personaje ca Tereza din Lecția de engleză de Natașa Tanska, Fata lui Niță, A doua matracucă în Niște țărani de Dinu Săraru, Diavolul și Bunul Dumnezeu de J.P.Sartre, Dida în Ca frunza dudului din rai de D.R.Popescu, Zoe în O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale etc.

Debutul în film a avut loc în anul 1977, cu E atât de aproape fericirea. Au urmat: Din nou împreună, Audiență, Urcușul, Cine iubește și lasă, Ion:Blestemul pământului, blestemul iubirii, Ștefan Luchian, Scopul și mijloacele, Emisia continuă, Hacker, etc.

În 2004 a apărut în filmul Tv Sex Traffic - rolul Liubei Vișinescu, în 2005 juca în scurt metrajul Buricul pământului, între 2005-2006 a fost Elena Savu în serialul Tv Lacrimi de iubire, în 2006 era Gabriela Stoian din Iubire ca în filme, peste 2 ani era Clara Dinescu din Cu un pas înainte și Greta din Îngerașii, în 2009 interpreta rolul Sultanei din Aniela.

Cea mai recentă apariție este cea din anul 2010, în serialul Moștenirea, rolul Nana. 

Actrița l-a cunoscut pe Dinu Manolache la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie în 1980. Amândoi studenți, s-au căsătorit după ce actrița a absolvit și în august 1985 s-a născut fiica lor, Ilinca. Un cuplu îndrăgit în viața artistică, au jucat împreună la Teatrul Mic, în Scaunele de Eugen Ionesco sau Cercul de Arthur Schnitzler. ^[2] În 1998, Dinu Manolache s-a îmbolnăvit, o veche insuficiență respiratorie se agravează, și a murit la data de 3 septembrie 1998. 

Teatru

An Titlu Rol Regie 1977 Efectul razelor gamma asupra anemonelor de Paul Zindel Matilda (Tilly) Hunsdorfer Cătălina Buzoianu 1980 Lecția de engleză de Natașa Tanska Tereza Nae Cosmescu 1981 Niște țărani de Dinu Săraru Fata lui Niță, A doua matracucă Cătălina Buzoianu 1981 Diavolul și Bunul Dumnezeu de J.P.Sartre Silviu Purcărete 1981 Mârâiala de Paul Cornel Chitic Suzana Cristian Hadji-Culea 1982 Ca frunza dudului din rai de D.R.Popescu Dida Cătălina Buzoianu 1983 Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowitz Ivona Cătălina Buzoianu 1984 Mitică Popescu de Camil Petrescu Angela Cristian Hadji-Culea 1986 Amurgul burghez de Romulus Guga Sofia Dan Pița 1988 O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale Zoe Silviu Purcărete 1989 Maidanul cu dragoste de G.M.Zamfirescu Nastasia Grigore Gonța 1990 Minunea Învierii Lui de Pătruț Piciu Procopiu Solomia Cristian Hadji-Culea 1990 Actorii Alexa Visarion 1991 Mlaștina de Caryl Churchill Domnișoara Hassett Andreea Vulpe 1992 Scaunele de Eugen Ionescu Bătrâna Dragoș Galgoțiu 1993 Peer Gynt de Henrik Ibsen Aase Ștefan Iordănescu 1995 Cercul de Arthur Schnitzler Doamna Dragoș Galgoțiu 1996 Conu' Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale Efimița Felix Alexa 1998 Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia de Matei Vișniec Dorra Răzvan Ionescu 1999 Sonata fantomelor de August Strindberg Lăptăreasa Cătălina Buzoianu 2003 Baal de Bertolt Brecht Maja Dragoș Galgoțiu 2003 Cum iubește cealaltă jumătate de Alan Ayckbourn Mary Featherstone Sanda Manu Filme

An Titlu Rol 1977 E atît de aproape fericirea 1980 Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii Ghighi 1981 Ștefan Luchian 1982 Cine iubește și lasă 1982 Mult mai de preț e iubirea 1983 Scopul și mijloacele 1984 Emisia continuă 1991 Vinovatul 2004 Sex Traffic Luiba Vișinescu 2005 Buricul pământului Mother 2012 Blu Ilici 2013 Teorema Zero Călugăriță 2016 Meda film scurt 2017 Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor Soacra 2017 Omega Rose Săteancă 2017 Moon Hotel Kabul Mama Ioanei Seriale An Titlu Rol Comentarii 2003 Hacker (Serial TV) Dna. Penu 2005 Lacrimi de iubire Elena Savu 2006 Iubire ca în filme Gabriela Stoian 2007 Cu un pas înainte Clara Dinescu 2 episoade Ori la bal, ori la spital (2008) Aplauze! (2008) 2008 Îngerașii Greta 2008-2009 2009 Aniela Sultana 2009-2010 2010 Moștenirea Nana 2010-2011 2016 Atletico Textila Mama lui Traian Urzeala scaunului Dublaj Ed, Edd și Eddy - Lee (Cartoon Network) Curaj, câinele cel fricos - Muriel (Cartoon Network)

* 1959: Michael Phillip Anderson (25 decembrie 1959 – 1 februarie 2003) a fost un ofițer în United States Air Force și astronaut NASA. A zburat pentru prima dată în naveta spațială Endeavour în 1998 ca specialist al misiunii. A făcut parte din misiunea STS-107, fiind unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia.^[1]

·         1963: Constantin Aur sau Titi Aur (n. 25 decembrie 1963 Bârlad) este un pilot de raliuri român.

A debutat în Raliul Brașovului, în anul 1986, pe o mașină Dacia 1300. Printre altele a pilotat și Ford Escort RS Cosworth, însă cele mai bune rezultate le-a avut cu Toyota Celica 4WD. În prezent deține un Mitsubishi Lancer Evo 9, preparat de grupa N, mașina cu care a participat la ultimele raliuri din lunga sa carieră. A câștigat 49 de raliuri și a obținut 8 titluri de campion al României în anii 1995, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2006.^[1] A participat și în câteva etape din WRC. Deține școala sa proprie de conducere defensivă și pilotaj,^[2][3] unde și predă. ATA(Academia Titi Aur).

* 1963: Zurab Todua (în rusă Зураб Джумберович Тодуа; n. 25 decembrie1963,^[1] Șoldănești) este un scriitor, publicist, politolog, doctor în istorie și politician din Republica Moldova, care în perioada 2010-2014 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Din 1991 cercetează problemele politice, social-economice, inter-etnice și religioase din spațiul ex-sovietic, fiind specializat pe regiunile de conflict, „punctele fierbinți” și extremismul religios. Este bine-cunoscut în spațiul lingvistic rus, fiind adesea prezentat drept politolog rus.^[2][3][4]

Zurab Todua s-a născut într-o familie mixtă din Șoldănești, dintr-un tată georgian, și o mamă moldoveancă.^[5] Tatăl său, Djumberi Todua, este și el politician comunist, fiind deputat deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XV-a (2001-2005).^[6]

În anii 1990, Zurab Todua a fost corespondent special, apoi observator (recenzor) al ziarelor „Панорама” (Panorama), „Россия” (Rossia) și „Новая газета” (Novaia gazeta) din Rusia. A fost colaborator știițific al Centrului de cercetări civilizaționale și religioase de pe lângă Academia de Științe a Rusiei (1998 - 2001) și colaborator știițific al Institutului de Religie și Politică (Moscova, 2002-2007).^[7]

Este autor al cărților «Новая Чечено-Ингушетия» (1992), «Азербайджан сегодня» (1995), «Поединок на азиатском ковре» (1999), «Узбекистан между прошлым и будущим» (2000), «Азербайджанский пасьянс» (2001), «Экспансия исламистов на Кавказе и в Центральной Азии» (2006), «Молдавия и молдавские коммунисты. Политическая хроника переломной эпохи 1988 – 2008» (2009), «Провал «Альянса за Евро» (2010).^[8]

·         1967: Aledin Amet, politician român de etnie tătară
* 1968: Helena Christensen (n. 25 decembrie 1968 în Copenhaga) este un fotomodel din Danemarca.
* 1970: Violeta Tudorie (n. 25 decembrie 1970, Râmnicu Sărat, județul Buzău, România) este deputat PSD în colegiul 7, București.
* 1971: Dido Florian Cloud de Bounevialle O'Malley Armstrong,^[4] (n. 25 decembrie 1971),^[1] cunoscută ca Dido, este o cântăreață și compozitoare engleză, câștigătoare a premiului BRIT și nominalizată la premiile Grammy.^[1] Dido a atras atenția și succesul internațional cu albumul său de debut, No Angel (1999). Acesta a fost vândut în peste 21 de milioane de copii în lumea întreagă^[5] și a câtșigat câteva premii, printre care și MTV Europe Music Award for Best New Act, două NRJ Awards (Best New Act și Best Album), și două Brit Awards (Best British Female și Best Album). Următorul său album, Life for Rent (2003), a continuat succesul ei cu hit-urile White Flag și Life for Rent.

Primele două albume ale lui Dido sunt printre cele mai bine vândute albume din istoria UK Chart, și ambele sunt în top 10 cele mai bine vândute albume din anii 2000 în Regatul Unit.^[6] Al treilea său album de studio, Safe Trip Home (2008), a primit laude dar nu a mai fost un asemenea succes comercial ca și precedentele.^[7] Dido a fost nominalizată la un premiu Oscar pentru cântecul său If I Rise.^[8] Ea a fost clasată pe locul 98 în clasamentul Billboard al artiștilor anilor 2000 din top Billboard 200, în baza succesului albumelor sale din primul deceniu al secolului al XXI-lea.^[9]

* 1971: Justin Pierre James Trudeau MP (n. 25 decembrie 1971) este un politician canadian, lider al partidului liberal și Prim Ministru al Canadei.

Justin Trudeau este cel mai mare fiu al fostului Prim Ministru al Canadei, Pierre Trudeau și al lui Margaret Trudeau. A fost ales ca Membru al Parlamentului Canadei (Member of Parliament of Canada) din partea districtului electoral din Papineau în 2008 și apoi a fost re-ales în 2011 și 2015. În calitate de membru al „cabinetului din umbră”, din partea Partidului Liberal, Trudeau a fost un critic constant al politicii guvernului condus de Stephen Harper.

La 14 aprilie 2013, Trudeau a fost ales lider al Partidului Liberal al Canadei. La alegerile federale canadiene, din 19 octombrie 2015, Justin Trudeau și partidul său au obținut o victorie politică, realizând majoritatea guvernamentală.^[5][6]

Trudeau și echipa sa a preluat oficiul de prim ministru canadian, la 4 noiembrie 2015, dată la care a primit titlul onorific de The Right Honourable pe viață. Justin Trudeau este cel mai tânăr prim ministru al Canadei și primul ministru canadian fiul al unui fost prim ministru.

* 1972: Khalid Fouhami (arabă خالد فوهامي) (n. 25 decembrie 1972, Casablanca, Maroc) este un fotbalist marocan care a evoluat la echipa Dinamo Bucureștipe postul de portar, în prezent fiind legitimat în Maroc la FUS de Rabat. Este și un fost component al echipei naționale de fotbal a Marocului.

* 1973: Gabriel Popescu (n. 25 decembrie 1973 în Craiova) este un fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998.

* 1973: Tadatoshi Masuda (n. 25 decembrie 1973) este un fost fotbalist japonez.

·         1976: Tuomas Lauri Johannes Holopainen (n. 25 decembrie 1976, Kitee,Finlanda^[1]) este un compozitor și muzician multi-instrumentalist finlandez, cunoscut mai ales ca membru fondator al formației symphonic metal Nightwish.^[2].
* 1976: Armin van Buuren (Pronunție în olandeză: /ˈɑrmɪn vɑn ˈbyːrə(n)/; n. 25 decembrie 1976) este un producător de muzică trance.

Armin van Buuren este un nume important pe scena trance, atât ca DJ, cât și ca producător. Interesul său pentru muzica electronică a apărut încă din copilărie, el intrând în posesia primului sampler încă de la 14 ani. Primul său hit a fost Blue fear, lansat în 1995 sub Cyber Records. De atunci au urmat o serie întreagă de producții ce au pătruns în clasamentele muzicale internaționale. În plus, el a colaborat cu Tiëstopentru proiectele Major League și Alibi și a produs piesa Exhale alături de Ferry Corsten. Începând din anul 2000, Armin a lansat seria de compilații AVB, care s-au bucurat de succes la public. Un an mai târziu, olandezul și-a început propria emisiune de radio, intitulată A State of Trance, în timpul căreia își făcea cunoscute creațiile.

De-a lungul carierei, Armin van Buuren a concertat în peste 25 de țări, beneficiind de sprijinul lui Dave Lewis. De curând, el a prezentat un set de nouă ore pentru Dancetheater din Haga. Printre locurile în care mixeaza constant se numără Passion, Godskitchen, Gatecrasher și Slinky - Marea Britanie, Glow - Washington și Ibiza.

Pe 11 noiembrie 2006, artistul a celebrat pe stadionul A`hoy Rotterdamlansarea unui nou album intitulat 10 years. Motivul care l-a determinat pe Armin să aleagă această locație ca fiind rampa de lansare a noului album, a fost concertul extraordinar susținut de artist acolo în anul 2005, Armin Only, eveniment puternic marcant emoțional pentru toți cei 12.000 de participanți.

Sari la navigareSari la căutare

Paula Seling
Paula Seling în 2014
Date personale
Nume la naștere	Paula Iulia Seling
Născută	25 decembrie 1978 (41 de ani) Baia Mare, România
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreață, compozitoare, textieră,
Activitate
Origine	România
Studii	Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București[1]
Gen muzical	Pop, Soul, R&B Folk
Instrument(e)	Pian, Flaut
Ani de activitate	1995 – prezent
Case de discuri	Unicorn Records, Roton, Cat Music
Interpretare cu	Band ( Daniel Pirici- bas și clape; Daniel Bourosu- chitară; Mădălina Pirici - voci adiționale și vioară; Adina Nelu- voci adiționale și flaut; Radu Bucura- tobe )
Colaborare cu	Ovidiu Cernăuțeanu (OPS), Alexander Rybak, Al Bano
Prezență online
Site web
Modifică date / text

* 1978: Paula Seling (n. 25 decembrie 1978, Baia Mare) este o cunoscută artistă, interpretă, personalitate TV, compozitoare, fostă realizatoare de emisiuni radio, și jurată în cadrul competiției muzicale internaționale X Factor, sezonul 1. Împreună cu interpretul Ovi, Paula a reprezentat România la Concursul Muzical Eurovision 2010, unde duetul lor a ocupat locul 3, și la Eurovision 2014, unde s-au clasat pe poziția a 12-a.

Biografie

]

Paula Seling la Eurovision 2014, Copenhaga, 2014.

Paula Seling s-a născut pe 25 decembrie 1978 în Baia Mare. A absolvit Colegiul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare în 1997, iar apoi Școala Superioară de Jurnalistică din București. A studiat canto și pian.

Paula este trilingvă și vorbește, scrie și compune în franceză, engleză și română. În plus ea mai are performanțe bune și în italiană.

Este un susținător deschis al libertăților personale, a drepturilor individuale și a drepturilor omului.

A cântat alături de Al Bano, Anita Doth (solista trupei 2 Unlimited), Tony Hawks și în deschiderea concertelor extraordinare susținute în România de Joan Baez (27 iunie 1997), Chick Corea (9 noiembrie 1998), Michael Bolton (7 iulie 2007), Beyonce (26 octombrie 2007). A colaborat cu realizatoarea de video clipuri Andreea Păduraru obținând pentru una din aceste colaborări și un premiu (împreună cu regizoarea) în anul 2003 pe MTV. Căsătorită în 2005, Seling și-a deschis propria casă de producție Unicorn Records, împreună cu fratele său, Paul Seling și cu soțul său.

Primul pas în lumea muzicii

Paula Seling a decis să cânte rock, jazz, jazz-rock, soul, ritm și blues și mai multe, dar, din păcate, nu și-a dat seama cât de mare a fost acest obiectiv. La acea vreme, muzica unplugged a devenit populară atât de Paula, a sugerat oamenilor la Fundația Phoenix, care lucrează împreună cu ea pentru a adăuga acest gen de muzică la un album. Dana Cristescu a avut ideea de a-l implica pe Nicu Alifantis cu compunerea și producerea acestui album. Paula  Selling își amintește că el i-a oferit niște cântece care urmează să fie înregistrate la început. Prin urmare, ea a ales "Ploaie în Luna lui  Marte",  pentru a fi prima piesă.Paula își amintește în mod clar "toți ochii luminoși se  uitau la mine cu amabilitate așa cum am fost în căutarea  publicului și sute de voci au cântat cu mine" infernaaaal ploouuaaa "și" noooi ne iubeaaam ... este un sentiment uimitor. A fost frumos să vad ca oamenii erau fericiți și se bucurau de muzica mea! "

Artista băimăreană a a lansat mai mult de treisprezece albume (inclusiv trei albume de Crăciun) și peste douăzeci de single-uri, inclusiv două top zece-hit-uri în Top 100 românesc, un hit european minor, care a intrat în topurile din Finlanda și Norvegia, precum UK Singles Chart, și are o poziție bună pe diagramă la nivel mondial de popularitate de numele Starcount, care a îngrijorat artiștii din întreaga lume.

Performanțe muzicale

În 2009 lansează videoclipul single-ului Believe de pe albumul cu același nume, album ce avusese lansarea cu o lună înainte, adică pe 10 iunie, la Silver Church.

Paula Seling la Festivalul Tinereții Amara 2019

Pe 6 martie 2010, împreună cu partenerul ei de scenă Ovi, se califică în finala Eurovision 2010 de la Oslo cu piesa Playing With Fire.

Pe 29 mai 2010, alături de Ovi obține locul 3 în finala Eurovision 2010 de la Oslo.

În anul 2011, acceptă invitația Walt Disney România, pentru a-și împrumuta pentru prima oară vocea într-un film animat, aceasta fiind Holley Viteză în filmul Mașini 2 (Cars 2), în original vocea aparținându-i lui Emily Mortimer.

În 2012, ea a fost aleasă de Walt Disney pentru a înregistra piesa "Duhul Meu Flies" ("Chiar pot zbura"), pentru Pixar Academy Award.

Pe 8 mai 2014, participând în semifinala a doua de la Eurovision 2014, împreună cu Ovi, se califică în finala Eurovision de la Copenhaga cu piesa "Miracle".

Pe 10 mai 2014, Paula și Ovi, obțin locul 12 în finala Eurovision 2014 de la Copenhaga.

În data de 24 mai 2014, Paula Seling a fost declarată cea mai frumoasă participantă de la Eurovision 2014. Paula a adunat aproape 30.000 de voturi pe site-ul wiwiblogs.com, adjudecându-și astfel coronița de ”Eurovision Next Top Model 2014” în detrimentul irlandezei Kasey Smith și a olandezei Ilse DeLange.^[2][3] Este pentru a doua oară în ultimii patru ani, când Paula a reușit să obțină titlul de cea mai frumoasă concurentă a concursului muzical european, după ce în 2010 tot ea a fost câștigătoarea.^[4]

Viața timpurie

Paula Seling a cântat la pian de la vârsta de 6 ani, studiind la "School of Performing Arts" cu Mariana Tilca. La vârsta de 10 ani, ea a început să cânte în corul școlii, devenind în curând un solist, iar la vârsta de 15 ani, ea s-a alăturat unei trupe, "Enders".

"Am învățat foarte multe despre muzică prin participarea la concursuride pian naționale și la nivel județean, festivaluri și concursuri de muzică corală. Acesta a fost succesul meu în aceste performanțe care m-au ajutat în găsirea de încredere. Am învățat foarte multe în acest timp ... am câștigat experiență și încrederea în sine, ca urmare a performanțelor de succes .. " spune artista.

Premii

În palmaresul ei se află numeroase premii și trofee :

• Locul I - Festivalul de la Mamaia, sectiunea Creatie, cu piesa " Prin ochii tai pot visa" ( Muzica: Cristian Faur, Versuri: Dana Dorian )
• Trofeul festivalului Cerbul de Aur din Brașov (2002) cu piesele Noapte caldă (compoziție proprie, în varianta din limba engleză, If You Want It) și That Old Devil Called Love
• Cea mai bună voce feminină din România la Premiile Industriei Muzicale Românești (2002)
• Cea mai bună artistă într-un videoclip la Video Music Awards MTV România (2002)
• Premiul „Femeia anului 2002” acordat de revista Avantaje
• Trofeul festivalului Mamaia (1997) cu piesa Trurli
• Șlagărul anului la secțiunea „șlagăre pop-rock” - Mamaia '99 cu piesa Ploaie în luna lui Marte (Nicu Alifantis/Nichita Stănescu)
• Trofeul „Aurelian Andreescu” - București, 1996
• Trofeul Armonia, Festivalul pentru Copii și Tineret - București, 1996
• Locul I la Festivalul Ursulețul de Aur - Baia Mare, 1996;
• Premii internaționale la festivalurile „Fidof” din Cesme, (Turcia), Skopje (Macedonia), La Valletta (Malta)

Discografie

• 1998 – Only love
• 1998 – Știu că exist
• 1998 – Colinde și cântece sfinte - împreună cu Narcisa Suciu
• 1999 – De dragoste (10 Cântece De Nicu Alifantis)
• 2001 – Mă voi întoarce
• 2001 – Știi ce înseamnă
• 2001 – Prima selecție
• 2002 – Albumul de Crăciun
• 2003 – Fără sfârșit
• 2006 – De Sărbători
• 2008 – 1998-2008
• 2009 – Culeg vise
• 2009 – Believe
• 2010 – A mai trecut un an
• 2010 – La Umbra Crucii Tale
• 2013 – One mile of Words
• 2015 – Povești de iarnă
• 2018 – Steaua răsare

Dublaje

* Mașini 2 — Holley Vitêza

Premii și nominalizări

An	Tip	Premiu	Rezultat
2002	Golden Stag Festival	Golden Stag Trophy	Câștigat
	Romanian Musical Industry Awards	Best Female	Câștigat
	MTV Romanian Music Awards	Best Music Video	Câștigat
	"Avantaje" Magazine	Woman of the Year	Câștigat
2000's	Fildorf Festival	Various Awards	Câștigat
2010	Selecția Națională	România la Concursul Muzical Eurovision	Câștigat
	RRA Awards	Best Pop Album	Câștigat
		Best Pop Song	Câștigat
	Eurovision 2010	Semifinală	Locul 4
		Finală	Locul 3
2011	"Successful Women Awards"	Young Talents	Câștigat
	"RRA Awards 2011"	"Artist of the Year"	Câștigat
		"Female Performance of the Year"	Nominalizare
		"Best Pop Song" (Playing With Fire)	Câștigat
2014	Selecția Națională	România la Concursul Muzical Eurovision	Câștigat
	Eurovision 2014	Semifinală	Locul 2
		Finală	Locul 12

* 1984: Miloš Ninković (sârbă: Милош Нинковић) (n. 25 decembrie 1984, Belgrad, Yugoslavia) este un fotbalist sârb aflat sub contract cu Sydney FC din A-League. El a fost unul dintre jucatorii cheie ai Serbiei in Campionatul Mondial de Fotbal 2010.

* 1985: Miroslav Barnyashev (în bulgară, Мирослав Барняшев; născut pe 25 decembrie 1985), este un luptător profesionist și un fost halterofil și vâslaș bulgar. În prezent lucrează pentru WWE sub numele de Rusev in diviza Smackdown Live În-tre realizările lui, se afla două WWE United States Championship. Barnyashev este primul luptător bulgar care este în WWE.

* 1986: Alex Hepburn (n. 25 decembrie 1986) este o cântăreață și compozitoare britanică.^[2] Ea a lansat un EP eponim în iunie 2012.^[3] În aprilie 2013, și-a lansat albumul de studio de debut, Together Alone.^[4]
* 1988: Simona Pop (nume de fată Simona Deac, n. 25 decembrie 1988, Satu Mare) este o scrimeră română specializată pe spadă. A fost laureată cu bronz la Campionatul European din 2015. Cu echipa României a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de vară din 2016 și medalia de argint la Campionatul Mondial din 2015. A fost și dublă campioană europeană în 2014 și în 2015. Pop a început scrima la CS Satu Mare cu antrenorul Francisc Csiszar, care a antrenat-o pe ea timp de 12 ani.^[1] În anul 2007 a obținut bacalaureatul la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Satu Mare. În prezent studiază contabilitatea și informatica de gestiune la Universitatea „Vasile Goldiș” din Arad. În anul 2012 s-a căsătorit cu Adrian Pop, coleg sportiv de lot național. Cununia religioasă a avut loc într-o biserică romano-catolică din Satu Mare.