20 FEBRUARIE 2021 - POEZIE 2

 

POEZIE 20 Februarie

Poeta Claudia Millian, soţia poetului Ion Minulescu

Biografie

Nastere: 21 februarie 1887, Ploiesti
Deces: 21 septembrie 1961

Nascuta la 21 februarie 1887, in Ploiesti. Afara de activitatea poetica si dramatica, sub pseudonimul D. Serban, d-na Claudia Millian a publicat numeroase cronici dramatice in Viitorul si Adevarul literar si artistic.

Poeti cu „a viziune decorativa a lumii", s-a nascut la 21 februarie 1887, la Bucuresti, fiica inginerului Ion Millian, de origine greaca, si a Mariei Poenaru. Urmeaza scoala primara si liceul la Bucuresti si Ploiesti, unde si debuteaza, in 1906, in revista Lumina. Studenta la Scoala de belle-Arte si la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, Claudia Millian se marita cu publicistul Cristu Cridim, de care divorteaza, si la 11 aprilie 1914 se recasatoreste cu poetul Ion Minulescu. In timpul razboiului (1916—1918) se refugiaza la lasi, unde casa sotilor Minulescu este deschisa scriitorilor si artistilor, continuind astfel, in conditii schimbate, traditia terasei „Oteteleseanu".

Dupa primul razboi mondial, este numita profesoara de desen decorativ si de istoria artelor la Liceul industrial sericicol, unde va functiona, ca directoare, pina in 1940. Intre 1923—1925 sta la Paris, impreuna cu fiica sa Mioara Minulescu, unde stabileste relatii apropiate cu Elena Vaca-rescu, Pierre de Nolhac, Colette, Cecile Sorel, Elvira Popescu, Nina si Benjamin Fundoianu, Armand Pascal etc, consolidind legaturile de prietenie franco-romane, activitate recompensata prin decoratia franceza "Palmes academiques".
Reintoarsa in tari, Claudia Millian se consacra activitatii profesionale, literare, publicistice (cronici dramatice) si sociale, luptind pentru drepturile femeii, democratie si pace. Va scrie si teatru (Masca, Rozina, Vreau si craiesc. Dupa paravan, Sapte giste potcovite), sub pseudonimul D. Serban.

Dupa 1930 are fi preocupari de arta plastica (mozaic, sculptura). Participa ca delegata la congresele Pen-clubului, faclnd dese calatorii in strainatate. Membra a Societatii Scriitorilor Romani, a Societatii autorilor dramatici si a Pen-clubului, Claudia Millian-Minulescu moare la 21 septembrie 1961.

OPERE (poezii) :

Garoafe rofii. Buc, Ed. Flacara, 1914 ;
Cintari pentru pasarea albastra, Buc, Ed. de arta „Vlaici", 1922 ;
Intregire, Buc, Ed. Cartea romaneasca, 1936.
(A lasat in manuscris si opere inedite.)

De consultat:
C. Sp. Hasnas: Garoafe rosii, «Flacara», IV, 22 (p. 200), 1915. - [Ovid Densusianu]: Cantari pentru pasarea albastra, «Viata noua», XVIII, 10-11, 1923. -Scarlat Struteanu: Cantari pentru pasarea albastra, «Flacara», VIII, 19 ianuarie, 1923. - Vladimir Streinu: Cantari pentru pasarea albastra, «Cugetul romanesc», I, 8-9, 1922. - E. Isac: Cantari pentru pasarea albastra, «Adevarul literar», 4 februarie, 1923. - Pompiliu Paltanea: Chants pour l'oiseau bleu, «Mercure de France», I-IV, 1925. — E. Lovinescu: Poezia modernista: Claudia Millian, Istoria literaturii romane contemporane, III, Evolutia poeziei lirice, «Ancora-Benvenisti», 1927. -Al. Badauta: Cantari pentru pasarea albastra, «Buletinul institutului de literatura pe 1923», pag. 29, (1927).

Poeziile sint reproduse dupa cum urmeaza : Garoafe rofii, Voluptate, Pisicile, Simfonii de toamna (Garoafe rotii, 1914) ; Himera, Nevroza, Vazele de flori. Primavara, Toamna (Cintari pentru pasarea albastra, 1922).

Primăvară

Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,

Şi-n cuibul meu au poposit pe rând

Şi porumbelul alb, şi vulturul flămând,

Şi soarele, şi vântul, şi tăcerea-adâncă.

Vrea sufletu-mi să-i scutur praful şi tăcerea,

Că-i prăfuit de vânturi şi de griji mărunte…

Pe cine-aşteaptă cuibul meu din munte,

De-mi cere iar să-i curăţ încăperea?

Covor de frunze netede şi moi

Aştern în cuib şi-l primenesc cu cer,

Apoi cobor perdele de mister

Pe farmecul enigmei celei noi.

Şi-aşa, adăpostit de vânt şi soare,

Căminul sufletului meu deschis

Aşteaptă solul ultimului vis,

Cu-ntoarcerea de păsări călătoare.

Toamnă

Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,

Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă –

Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?

Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,

Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge…

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte

Şi cum îşi distilează parfumul diafan,

Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,

Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,

Alăturea de mine, cum tremură şi moare…

Respiră încăperea arome vegetale:

De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar…

Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,

Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,

În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.

Garoafe roşii

Garoafe roşii, crenelate -

Amfore cu parfum de mosc,

Pecetii de rubin şi sânge -

Eu vă iubesc şi vă cunosc,

Prin voi, garoafelor bizare,

În funduri roşii de corolă,

Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară

Otrăvitoarea ei fiolă...

Eu vă iubesc şi vă cunosc

De mult tulburătorul mosc...

În roşu-apusului de soare

Voi puneţi pete de culoare,

Voi înfloriţi în fundul mării

În lungi ciorchine de mărgean

Şi pe obrajii de ftizie

Muriţi în fiecare an...

Vă poartă-actriţele pe gură

Şi hetairele pe sâni,

Vă leagănă pe coif cocoşii,

Şi-n răni v-au încrustat strămoşii,

Iar eu vă port pe veci în minte,

Vă port în păr şi pe vestminte,

Pe perne de atlaz brodate...

Garoafe roşii, crenelate!

Eu vă iubesc şi vă cunosc

De mult tulburătorul mosc!

Prin voi, garoafelor bizare,

În funduri roşii de corolă,

Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară

Otrăvitoarea ei fiolă...

Prin voi am plâns întâia dată -

Obsesie însângerată!

Eugen Barbu, scriitor, scenarist, publicist

Biografie Eugen Barbu
Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, Bucureşti - d. 7 septembrie 1993, Bucureşti) a fost un membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist român, laureat al premiului Herder.

Important prozator român, pamfletar, jurnalist, scenarist, publicist, membru corespondent al Academiei Române.
A fondat şi condus revistele Săptămâna şi România Mare.
A înfiinţat, alături de Corneliu Vadim Tudor, partidul cu doctrină naţionalistă România Mare.
A debutat cu un volum de nuvele. A scris apoi romanele Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Principele (volum ce a fost însoţit de mai multe volume intitulate Caietele principelui, un soi de şantier al creaţiei), Ianus (publicat postum). 
A fost laureat al premiului Herder.
A lăsat şi un interesant Jurnal.
A fost căsătorit cu actriţa Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.

Opere publicate

Nuvele şi povestiri:

* Gloaba, 1955;
* Tripleta de aur, 1956;
* Oaie şi ai săi, 1958;
* Patru condamnaţi la moarte, 1959;
* Tereza, 1961;
* Prânzul de duminică, 1962;
* Vânzarea de frate, 1968;
* Martiriul Sfântului Sebastian, 1969;
* Miresele, 1975;

Romane:

* Balonul e rotund, 1956;
* Unsprezece, 1956;
* Groapa, 1957;
* Şoseaua Nordului, 1959;
* Facerea lumii, 1964;
* Princepele, 1969;
* Incognito I-IV, 1975 -1980;
* Săptămâna nebunilor, 1981;

Reportaje:

* Pe-un picior de plai, 1957;
* Cât în 7 zile, 1960;
* Cu o torţă alergând în faţa nopţii, 1972;

Memorialistică, eseuri, critică, proiecte literare:

* Jurnal, 1966;
* Măştile lui Goethe, 1967;
* Foamea de spaţiu, 1969;
* Jurnal în China, 1970;
* Caietele Princepelui I-VI, (1972-1981);
* O istorie polemică şi antologică a literaturii române, 1976;

Teatru:

* Să nu-ţi faci prăvălie cu scară, 1959;
* Labyrintul, 1967 etc.

Piesele sunt adunate în vol. Teatru;

Versuri:

* Osânda soarelui, 1968;

Traduceri din Faulkner, Th. Mann etc; Readuce in literatura romana opera lui Panait Istrati; Scenarii de film: seria Haiducilor.

Avril

Ros de nevroze
Alerg prin oraş
Avril, cu nervi!
Umblă nebunul şi
salută fetele:
Omagiile mele!
Ele, lunare,
Lasă harfe blonde în văzduhul pur.
Pe un aeroport londonez
Au fost furate briliante
De către un gangster.
A mai căzut un avion
Pe o rută şi vine încă
Un uragan în Bangladesh...
Lovituri de stat,
Morţi şi răniţi pe şosele,
O bătrână vorbeşte singură
Şi strânge la piept o pâine,
Ambuscadă la stop,
Elevele rău
Şi-au mai scurtat fustele...
Într-un demodat Rolls
Trece ambasadorul englez...

Suflet pierdut

Scazuta zarii blînda e tara minerala.
- Inel si munte, iarba de abur înzeuat.
A ofilirii, numai aceasta foarte pala
Faclie, pe ghicirea Albastrului ouat.

Mintiri, lumini! Scapata, doar sfînta, ca o maica,
- Ars doliul ei; cu fruntea calcata de potcap;
Scaldînd la dublul soare, apos, de la Dragaica,
Rotundul, scund în palma, duh simplu-în chip de nap. 

Margini de seara

Pendulul apei calme, generale,
Sub sticla sta, în T;arile-de-Jos.
Luceferii marini, amari în vale;
Salciu muia si racul fosforos.

Un gînd adus, de raze si curbura
(Fii aurul irecuzabil greu!)
Extremele camarilor de bura
Mirat le începea, în Dumnezeu. 

Poeta Doina Ciurea

Doina Ciurea - Biografie

Doina Ciurea (20 februarie 1938, Constanţa - 1999, Bucureşti) este o prozatoare şi eseistă. Este fiica Mariei (născută Ostroveanu), profesoară, şi a lui Ioan Ciurea, ofiţer de aviaţie. În primii ani de viaţă locuieşte succesiv în mai multe localităţi, în funcţie de perindarea tatălui prin diferite garnizoane. Face studii universitare la Bucureşti, luându-şi licenţa în filologie în 1957. Debutează (nesemnificativ, ulterior repudiindu-şi acest debut) ca poetă în „Viaţa românească" (1952). Urmează, în 1952-1954, în paralel cu liceul şi, respectiv, facultatea, Şcoala de Literatură „M. Eminescu". A fost căsătorită cu Nichita Stănescu între 1962 şi 1981.

Publică la îndemnul lui Geo Bogza, care îi remarcase primele încercări, debutând editorial în 1969, cu volumul de proze scurte Dialog despre eroare. Colaborează, cu proză, eseuri, critică literară, cronici literare şi muzicale la „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „România literară", „Contemporanul", „Luceafărul", „Caiete critice" etc. Desfăşoară activităţi culturale legate de evocarea personalităţii poetului latin Ovidiu, şi din anii '80, de difuzare a valorilor culturale japoneze şi de dialogul cultural româno-nipon. Îngrijeşte volumul postum de versuri de tinereţe Argotice ale lui Nichita Stănescu (1992).

Dialog despre eroare şi Schiţe bucureştene (1975) grupează proze scurte, investigând universul vieţii cotidiene contem­porane, din diverse medii. Incomunicabilitatea, nostalgia, în singurarea, neliniştile difuze, povara existenţei zilnice definesc crâmpeie de biografii comune sau „scene de gen" construite în perspectiva psihologiei comportamentiste. Naraţiunea este adesea diluată de un descriptivism amintind de „şcoala privirii" şi de Noul Roman, de notaţii introspective sau de inserturi eseistice. E o proză rafinată, cu un scrupul stilistic ce lasă impresia de „răceală elegantă" (Nicolae Manolescu).

Con­templarea amuzat-ironică şi compătimitor-omenească a unor situaţii aparent absurde e în consens cu orizontul de aşteptare al epocii, ostil determinismului simplist al prozei teziste din anii '50, instituind totodată un accent polemic, un dramatism nepatetic, dar „sincer" faţă cu prozaismul frustrant al vieţii cotidiene.

Cam aceleaşi însuşiri definesc şi Neliniştitul iunie (1979), pseudojurnal al unui sejur estival al personajului auctorial la un canton pierdut în Bărăgan, microroman al unei mici lumi izolate şi anonime. Modalitatea contemplării naturii, antropomorfizarea peisajului, învestit cu corespondenţe cultu­rale şi o sugestivitate motivată subiectiv, mărturisesc afinităţi cu viziunea unui Geo Bogza.

Romanul O lacrimă de privit (1970) şi culegerea de schiţe Tu care treci pe-aici... (1973) evocă surghiunul tomitan al poetului latin Ovidiu; interesul prozatoarei vizează nu reconstituirea istorică în sine, ci o problematică perenă - situaţia artistului faţă de societate -, asociată unui demers şi unei recuzite în fond comune cu cele ale prozelor sale de inspiraţie contemporană. Eseuri pe teme diverse, mai ales culturale, cărora li se pot remarca subtilitatea, ingeniozitatea asocierilor, elevaţia şi echilibrul expresiei, dar şi caracte­rul potolit, meditativ, nepolemic, au fost adunate în volumul Descifrări (1977).

Romanul Ion Ion (1991) e o încercare de in­vestigare literară a crizei de adaptare a populaţiei rurale aduse Ia oraş de industrializarea din anii '60-'80, studiată Ia nivelul vieţii de familie, cu intuirea psihologiilor, dar marcată de o oarecare monotonie a expresiei şi de previzibilitatea invenţiei epice. Ciurea a mai semnat, împreună cu Elena Suzuki, o traducere din literatura japoneză (Natsume Soseki, Zbuciumul inimii, 1985).

Opera

• Dialog despre eroare, Bucureşti, 1969;

• O lacrimă de privit, Bucureşti, 1970;

• Tu care treci pe-aici..., Bucureşti, 1973;

• Schiţe bucureşte­ne, Bucureşti, 1975;

• Descifrări, Bucureşti, 1977;

• Neliniştitul iunie, Bucureşti, 1979;

• Ion Ion, Bucureşti, 1991.

Ediţii

• Nichita Stănescu, Argotice. Cântece la drumul mare, prefaţa editorului, Bucureşti, 1992.

Traduceri

• Natsume Soseki, Zbuciumul inimii, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Elena Suzuki).

 Scriitoarea Doina Ciurea (1938-1999) a fost mai întâi iubita lui Labiş, pentru ca pe 6 iunie 1962 să devină a doua soţie a lui Nichita Stănescu.

Femeie cu o capacitate fenomenală de a ieşi în evidenţă, Doina Ciurea l-a cunoscut pe Nicolae Labiş la Şcoala de Literatură şi Critică Literară “Mihai Eminescu”, din Bucureşti, unde poetul intrase la începutul anului 1952. Deşi îi despărţeau trei ani ca vârstă, Doina – doar o adolescentă – l-a plăcut de la bun început pe efervescentul Nicolae, deja o figură marcantă printre tinerii şcolii.

«Adolescentă cu hormonii răvăşiţi»

Remarcabilul prozator Marin Ioniţă (82 de ani), coleg de clasă şi cu Labiş, şi cu Doina Ciurea, povesteşte în volumul “Kisseleff 10. Fabrica de scriitori” momentele de neuitat ale unei idile cu personaje celebre. “Când am cunoscut- o eu pe Doina, era o adolescentă de-abia dezghiocată din copilărie, dar tipul urban, emancipat şi distins, cochetă şi elegantă. Brunetăarămie, părul creţ de la natură şi nevopsit. Ochii mari, poate prea prțminenţi, cu gene lungi şi curbate în sus, sprâncene stufoase. Buzele uşor congestionate, ca la adolescentele cu hormonii răvăşiţi. Bănuiam şi sânii la fel, sub bluza apretată. (…) Îi spun «vrăjitoarea neagră » şi nu se supără. Cu Labiş a început să cocheteze tot mai stăruitor, dar el nu se prindea. Fata avea deja o oarecare experienţă, printre altele zăbovea cam mult în cabinetul directorului Iosif. (…) Până la urmă, s-a întâmplat, căci Labiş avea nevoie uneori de un refugiu, de protecţie şi de afecţiune”, aminteşte Marin Ioniţă primele faze ale relaţiei lui Labiş cu Doina.
Iniţial, în dorinţa de a-l cuceri repede pe Nicolae, Doina i-a înscenat acestuia chiar şi o tentativă de viol, cu acte în regulă, poetul fiind scos în faţa Uniunii Tineretului Muncitoresc şi dat afară! Acuzatorii au susţinut teoria falsă a violului, bazându- se pe un semn de pe gâtul Doinei, rezultat ca urmare a unui sărut al lui Nicolae, la o petrecere.
Ulterior, Labiş a trecut peste acest incident şi a locuit cu Doina, în centrul Bucureştiului, dar relaţia s-a terminat lamentabil, poetul nesuportând să fie ţinut din scurt de iubita lui.

Relaţia n-a durat decât doi ani

Cu Nichita Stănescu, Doina Ciurea s-a căsătorit pe 6 iunie 1962, la exact zece ani de când se cunoscuseră. Căsnicia n-a durat decât doi ani, Nichita fugind de acasă, conform mărturiilor prietenului Ştefan Agopian, dar în acte ea s-a păstrat până în 1981. Marele poet a susţinut întotdeauna că volumul “O viziune a sentimentelor” (1964) a fost inspirat de legătura cu Doina. La un moment dat, Nichita a povestit apropiaţilor cum, aflându-se la o plimbare în parc cu Doina, aceasta a ţinut special să-i spună că primul bărbat din viaţa ei a fost Nicolae Labiş.

Nu vă pot oferi poezii ale autoarei întrucât acestea sunt pe bani!