26 FEBRUARIE 2021 - POEZIE 2.
Victor Hugo
Când intră copilaşul...
Când intră copilaşul e râs şi bucurie
Şi dulcea lui privire se oglindeşte vie
În ochii tuturor.
Şi cea mai tristă frunte şi mai împovărată
Se descreţeşte, pruncul curat când se arată
Zâmbind gânguritor.
De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară -
Şi ne-ncălzim cu toţii la flacăra sprinţară
În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viaţa cu el, ne luminează
Şi-l alintăm şi râdem, iar mama-l priveghează
Cum calcă, tremurând.
Ades privind în sobă al flăcării răsuflet
Vorbim de cer, de ţară, poeţi, sau de vreun suflet
Ce-şi nalţă ruga sus.
Când intră el, adio şi patrie, şi slavă
Şi toţi poeţii lumii! Şi vorba noastră gravă
Zâmbind, i s-a supus.
O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Şi ascultăm cum unda prin trestii plânge-n şoapte
Şi-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deşteaptă vii fanfare
De clopote şi păsări ţâşnesc din zare-n zare
Pe-al câmpului chenar.
Tu, prunc, eşti aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viaţă să-şi dăruie încearcă
Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ţi-mpărtăşesc doar ţie dulci murmure duioase
Şi raze aurii.
Frumoşii-ţi ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuţa ta curată şi veselă, cuminte,
Nu ştiu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
Purtând pe capul tău!
Eşti, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ţi încă tânăr, prin ţărnă nu se-mplântă.
Porţi aripi de azur;
Întreaga lume-ţi pare că e-o-ntrebare vană,
În trup şi-n suflet totul e fără de prihană.
Nimic nu ai impur!
Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credinţă vrea parcă tot să-ţi spună
Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-şi
Şi sufletul lui fraged, şi gura dăruindu-şi
În sărutări, oricui.
Prieteni, fraţi şi înşişi duşmani fără tăgadă
Fereşte-i pretutindeni în viaţă să nu vadă.
O, domne sfânt şi viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajişti cu roşii flori, divine.
Şi nici cămin pustiu.
În româneşte de Lazăr Iliescu
Din volumul „Frunze de toamna”, 1831
Surpa-n al mării aprig val...
Surpa-n al mării aprig val
Un izvoraş, din stânci semeţe.
Oceanul – navelor fatal –
Îi zise: „Ce vrei, plângăreţe?”
Furtună, groază-mi sunt de-un neam
Şi scapăt unde-ncepe cerul.
Imens sunt, ce nevoie am
De-un d-al-de tine, prichindelul?”
Şi-a zis izvoru-nspre titan:
„Îţi dau – neglorios, tăcut –
Doar ce-ţi lipseşte - vast ocean –
Un pic de apă de băut!”
În româneşte de Tudor George
Din volumul „Contemplaţiile” , 1856
Dojană
Căţeaua mea, neîndoielnic, la minte e destul de-ntreagă.
Ne-ntorceam. Ea, spre mângâiere, sub mâna-mi capul gros şi-l bagă.
Are, se vede, presimţirea c-o s-o mustrez. Tace chitic.
O trag oleacă de ureche. Mă uit urât la ea şi-i zic:
– De ce te porţi urât, frumoaso, făcându-mă de râs în lume?
Când te dedai la fapte rele pe care le consideri glume?
Alergi, te zbengui, latri, urli, te tăvăleşti printre boscheţi
Şi nu o dată bagi copiii şi câinii lor în sperieţi.
Nu-ţi iese un cocoş în cale să nu scoţi sufletul din el
De-mi vine în pământ să intru când te comporţi în acest fel.
Îmi e ruşine, zău, de oameni, deşi, ştiu, ai şi calităţi:
Credinţa şi deşteptăciunea de ce nu vrei să le arăţi?
Afectuoasă, rezervată, aşa cum eşti acum acasă
Aş vrea să fii şi la plimbare, când brusc devii capricioasă!
Ne-ntorceam. Ea, spre mângâiere, sub mâna-mi capul gros şi-l bagă.
Are, se vede, presimţirea c-o s-o mustrez. Tace chitic.
O trag oleacă de ureche. Mă uit urât la ea şi-i zic:
– De ce te porţi urât, frumoaso, făcându-mă de râs în lume?
Când te dedai la fapte rele pe care le consideri glume?
Alergi, te zbengui, latri, urli, te tăvăleşti printre boscheţi
Şi nu o dată bagi copiii şi câinii lor în sperieţi.
Nu-ţi iese un cocoş în cale să nu scoţi sufletul din el
De-mi vine în pământ să intru când te comporţi în acest fel.
Îmi e ruşine, zău, de oameni, deşi, ştiu, ai şi calităţi:
Credinţa şi deşteptăciunea de ce nu vrei să le arăţi?
Afectuoasă, rezervată, aşa cum eşti acum acasă
Aş vrea să fii şi la plimbare, când brusc devii capricioasă!
Poetul Constant Tonegaru
Biografie
Fiul unui ofiter de marina, poet veleitar.
Studii liceale neterminate.
Lucrator la Directia Generala PTT, Oficiul liniilor Bucuresti I (1939-1943). Pus in disponibilitate din ratiuni bugetare, e functionar diurnist dactilograf la Ministerul Culturii Nationale si al Cultelor. Duce o viata boema. Dupa debutul din ziarul Expresul din Braila (1942), colaboreaza la Bacaul, Preocupari literare, Kalende, Revista "Cercului literar", Caiet de poezie (suplimentul Revistei Fundatiilor Regale). In 1945, i se decerneaza Premiul scriitorilor tineri al Fundatiilor Regale. Singurul voi. antum: Plantatii (1945); in 1969, B. Cioculescu ingrijeste si publica o cuprinzatoare ed. postuma a versurilor lui TONEGARU Eseurile si art. au ramas risipite in reviste.
T. indica despartirea poeziei interbelice de cea postbelica, fiind in egala masura un continuator si un precursor, un "Per Gynt al poeziei" (Ion Vartic" class="navg">Ion Vartic), cautandu-si identitatea si inventand identitati lirice ce-si vor gasi cristalizarea mai tarziu. Bacovia, Topirceanu, Minules-cu, E. Botta, Nina Casian, L. Dimov, E. Brumaru,M. Sorescu sunt cuprinsi in experientele acestui poet cu o personalitate ce nu se lasa fixata intr-o formula. Gustul auto-proiectiei in tinuturi exotice nu este numai o tema a poeziei lui T., ci si un semn al incapacitatii sale de a se stabili ca prizonier al unui loc sau al unei tendinte. Al. Piru are dreptate sa considere ca ceea ce ii lipseste este aptitudinea de a se lua in serios, dar greseste, poate, crezandu-1 lipsit de inteligenta autoironiei. Dimpotriva, ea este prezenta in cel mai inalt si mai grav grad; o inteligenta ironica si autoironica atoateaneantizatoare, careia numai faptul vital al exprimarii poetice ii scapa. Dar putem concorda, din nou, cu criticul, cand conchide: "Cine se uita mai de aproape vede ca in dosul vorbariei cu veleitati umoristice se ascunde un poet elegiac de tip minor, cantaret al boemei sale". Poezia lui TONEGARU a ramas, prin disparitia prematura a omului, intr-o ipostaza "pre-tonegariana", daca se poate spune asa. In Pasarea neagra atmosfera de grotesc si ludic a unei imagini de balci, sintaxa "dimoviana" ("Pe panza era zugravit undeva Edgar Poe/O lichea iti vorbea despre el:/ - Edgar Poe? betiv american nascut in cutare si mort in spital, / a fost poate si gangster, /dar precis a redactat Graham s Magazine") este amestecata, imediat, cu versuri de o fluenta minulesciana, dupa cum tot de la poetul Romantelor pentru mai tarziu ar putea veni si sugestia exotica, aici cu un adaos original de ironie: "Duminica oamenii sunt destepti, se plimba pe bulevarde, merg la cinematograf, / cate unii la balci vin sa vada tigri de Bengal/ nascuti captivi la Husi sau Focsani, / si corbul din poema de peste ocean." Sensibilitatea sa poetica provine, mai degraba, din romantism decat din experiente moderne postsimboliste, dar un romantism al unui altfel de eu demiurgic: unul ironic care nu se poate incanta de sine fara sa-si rada de sine, unul descoperindu-si ipostazele demonic-negative. TONEGARU ramane suspendat ironic intre angelic si demonic. Problematica eului in criza morala si existentiala este insa substratul ce unifica poezia sa, o criza neluata insa nici ea foarte in serios, daca il exceptam, intre critici, pe Vladimir Streinu, in recenzia sa la debutul lui TONEGARU in volum: "Noul poet, desi abia in formatie, opune epocii un individualism sumbru, burlesc totodata si, se intelege, fantezist. Poezia sa merge mai intai in sensul protestului liric: protesteaza direct, pe cale de manifest, ca deriziune a stilului vremii, manifest lansat insa din lumea cealalta de spiritul unui revolutionar-poet de la 1789: «Cetateni, /baricadati drumul cu sens unic/si demonstrati omul robot/si insumi semnez, /Eu, /cavaler al ordinului Lancea lui Don Quijote»". Acest spirit este, in primul rand, necontemporan cu formele de viata ale revolutiei la care a participat; revolutionar inalterabil, el si-a pierdut, in loc de umbra, epoca, si de aceea, spirit cazut deodata din ascensiunea la cer, isi denunta identitatea: "dar de atata navigatie am uitat sa ma recomand. /Sunt Peter Schlemil. Altfel/si intreb respectuos, prescurtat, cu onor, /pe planeta tirania mai trimite oameni la abator?". Poezia lui T., ne asigura tot Vladimir Streinu, irita cenzura vremii si era de natura sa irite orice cenzura politica. Dar protestul poetului nu-si propunea decat sa avertizeze ca "moartea libertatii individuale prin dictatura «sensului unic», adaugata la excesul de masinism este insasi moartea poeziei». Criza morala si existentiala a eului poetic este expresia-ultimatum a unei rele prevestiri. Daca la companionii sai de generatie, Dirnitrie Stelara sau Geo Dumitrescu, protestul lua forma anarhica a boemei in spirit, necristalizandu-se intr-o reala epifanie a luciditatii, la TONEGARU numai formula poetica nu se cristalizeaza, nu si formula spiritului sau. Acesta ramane constant el insusi in impotrivirea la dictaturile posibile ale "sensului unic", impotrivindu-se pana si aceleia mai inefabile a propriei sale personalitati. Refugiile sale in exotic nu mai sunt minulesciene decorativiste pe muchia de cutit a kitsch-ului, ci modalitati de aparare a fiintei morale si a eului poetic intr-un climat neprielnic, modalitati, in ultima instanta amenintate: "O problematica individuala de intemnitat comanda din adanc, pentru intaia data mai real in lirica noastra, aceasta aspiratie, in evantai planetar, la exotism, la libertatea personala" (Vladimir Streinu). Concluziile acestui critic ce asista la nasterea poetului sunt si ele de o rara acuitate: "In masura in care exista, lirismul exotic e numai mijlocul instinctului de libertate de a se celebra". Interesant este ca, mai tarziu, conotatiile protestatare ale acestei poezii premonitorii au decazut in ochii criticii. Chiar daca redescoperirea poetului, la sfarsitul deceniului sapte, a fermecat prin tonalitatea inca proaspata a frondei, el va fi receptat mai ales intr-un plan pur estetic, fie in sensul simbologiei sale acvatic-astrale (identificata de acelasi Vladimir Streinu), fie in sensul pozitiei sale de tranzit intre doua epoci lirice. Eugen Simion face sinteza acestor interpretari, inventariind temele, motivele si procedele retorice ale poeziei lui T., polemizand discret cu ideea "caracterului cosmic al inspiratiei" sale (sustinuta de Vladimir Streinu, de asemenea). "Dar C. Tonegaru, ca toti poetii trecuti prin cura de dezintoxicare lirica a avangardismului, arata suspiciunea cea mai mare fata de mitologiile existente si supune in chip constant universul unui proces de desacralizare. Cand luna, insingurarea, moartea si alte simboluri romantice intra in raza fanteziei lui, tendinta este de a le persifla, traducand adesea sublimul si tragicul in viziuni umoresti". Altminteri, inventarul este riguros: poet de tranzitie pe care poeticul il fascineaza la fel de mult ca si ironizarea sa ("Poezia lui are inca inima), poet al metamorfozei, instabil, preferand si in imagistica registrul fluid (ceata, negura, aburul, fumul), poet al reveriilor exotice ("un matein, un adevarat Pantazi al generatiei lui"), maritime si astrale ("Faptul inedit este ca poetul pastreaza si in aceste clipe de expansiune planetara o ironie cordiala ce-1 fereste sa intarzie in patetism. Poemul are atunci mai multe tonalitati si autorul zburda pe deasupra ritmurilor, facand felurite gesturi comice"), precursor al unor aspecte semnificative ale liricii de azi (anatomismul nichitastanescian, metafizicul derizoriu sorescian, viziunile oniriste dimoviene etc). Nici un critic de azi nu a depasit aceasta faza a interpretarii pentru a propune un sens al viziunilor tone-gariene ca totalitate. Vladimir Streinu propunea sensul protestului unei libertati personale ce se simtea amenintata. Gandul criticului era insa prea conjunctural, lasand sa-i scape o nota esentiala, anistorica, a acestui lirism de fronda care mai tarziu, de asemenea neinteles, va cunoaste o resurectie in cateva volume ale lui Mircea Dinescu. In "neseriozitatea" lui organica, lirismul lui TONEGARU anunta o criza a poeziei insasi, nepregatita sa-si asume tragicul conditiei umane intr-un secol care, prin razboi, a inclinat brusc spre tragedie. Criza morala si existentiala a eului uman si cea a eului poetic vor cunoaste multa vreme o desincronizare. Intr-un strat, poate nici macar constientizat, al poeziei sale, TONEGARU anunta aceasta situatie. Dupa un avangardist steril sub raportul comunicarii profunde cu omul real, dupa o experienta istorica ce repune in termeni radicali dreptul omului la o conditie umana rationala, poezia lui TONEGARU implica (fara sa fie) o incercare de negare a poeticii traditionale cu alte mijloace decat avangarda, incercare pe care o face cu mijloacele traditiei insa, subminandu-si forta de persuasiune. Un D. Stelara va incerca o solutie mai radicala, consumata insa in viata mai mult inca decat in poezie: solutia martiriului boem. Geo Dumitrescu va renunta in curand la experienta inceputa. Aceasta generatie este, intr-adevar, "pierduta", dar in sensul pierderii, poate, a unei sanse a poeziei: sansa accederii la sentimentul tragic al existentei istorice.
Studii liceale neterminate.
Lucrator la Directia Generala PTT, Oficiul liniilor Bucuresti I (1939-1943). Pus in disponibilitate din ratiuni bugetare, e functionar diurnist dactilograf la Ministerul Culturii Nationale si al Cultelor. Duce o viata boema. Dupa debutul din ziarul Expresul din Braila (1942), colaboreaza la Bacaul, Preocupari literare, Kalende, Revista "Cercului literar", Caiet de poezie (suplimentul Revistei Fundatiilor Regale). In 1945, i se decerneaza Premiul scriitorilor tineri al Fundatiilor Regale. Singurul voi. antum: Plantatii (1945); in 1969, B. Cioculescu ingrijeste si publica o cuprinzatoare ed. postuma a versurilor lui TONEGARU Eseurile si art. au ramas risipite in reviste.
T. indica despartirea poeziei interbelice de cea postbelica, fiind in egala masura un continuator si un precursor, un "Per Gynt al poeziei" (Ion Vartic" class="navg">Ion Vartic), cautandu-si identitatea si inventand identitati lirice ce-si vor gasi cristalizarea mai tarziu. Bacovia, Topirceanu, Minules-cu, E. Botta, Nina Casian, L. Dimov, E. Brumaru,M. Sorescu sunt cuprinsi in experientele acestui poet cu o personalitate ce nu se lasa fixata intr-o formula. Gustul auto-proiectiei in tinuturi exotice nu este numai o tema a poeziei lui T., ci si un semn al incapacitatii sale de a se stabili ca prizonier al unui loc sau al unei tendinte. Al. Piru are dreptate sa considere ca ceea ce ii lipseste este aptitudinea de a se lua in serios, dar greseste, poate, crezandu-1 lipsit de inteligenta autoironiei. Dimpotriva, ea este prezenta in cel mai inalt si mai grav grad; o inteligenta ironica si autoironica atoateaneantizatoare, careia numai faptul vital al exprimarii poetice ii scapa. Dar putem concorda, din nou, cu criticul, cand conchide: "Cine se uita mai de aproape vede ca in dosul vorbariei cu veleitati umoristice se ascunde un poet elegiac de tip minor, cantaret al boemei sale". Poezia lui TONEGARU a ramas, prin disparitia prematura a omului, intr-o ipostaza "pre-tonegariana", daca se poate spune asa. In Pasarea neagra atmosfera de grotesc si ludic a unei imagini de balci, sintaxa "dimoviana" ("Pe panza era zugravit undeva Edgar Poe/O lichea iti vorbea despre el:/ - Edgar Poe? betiv american nascut in cutare si mort in spital, / a fost poate si gangster, /dar precis a redactat Graham s Magazine") este amestecata, imediat, cu versuri de o fluenta minulesciana, dupa cum tot de la poetul Romantelor pentru mai tarziu ar putea veni si sugestia exotica, aici cu un adaos original de ironie: "Duminica oamenii sunt destepti, se plimba pe bulevarde, merg la cinematograf, / cate unii la balci vin sa vada tigri de Bengal/ nascuti captivi la Husi sau Focsani, / si corbul din poema de peste ocean." Sensibilitatea sa poetica provine, mai degraba, din romantism decat din experiente moderne postsimboliste, dar un romantism al unui altfel de eu demiurgic: unul ironic care nu se poate incanta de sine fara sa-si rada de sine, unul descoperindu-si ipostazele demonic-negative. TONEGARU ramane suspendat ironic intre angelic si demonic. Problematica eului in criza morala si existentiala este insa substratul ce unifica poezia sa, o criza neluata insa nici ea foarte in serios, daca il exceptam, intre critici, pe Vladimir Streinu, in recenzia sa la debutul lui TONEGARU in volum: "Noul poet, desi abia in formatie, opune epocii un individualism sumbru, burlesc totodata si, se intelege, fantezist. Poezia sa merge mai intai in sensul protestului liric: protesteaza direct, pe cale de manifest, ca deriziune a stilului vremii, manifest lansat insa din lumea cealalta de spiritul unui revolutionar-poet de la 1789: «Cetateni, /baricadati drumul cu sens unic/si demonstrati omul robot/si insumi semnez, /Eu, /cavaler al ordinului Lancea lui Don Quijote»". Acest spirit este, in primul rand, necontemporan cu formele de viata ale revolutiei la care a participat; revolutionar inalterabil, el si-a pierdut, in loc de umbra, epoca, si de aceea, spirit cazut deodata din ascensiunea la cer, isi denunta identitatea: "dar de atata navigatie am uitat sa ma recomand. /Sunt Peter Schlemil. Altfel/si intreb respectuos, prescurtat, cu onor, /pe planeta tirania mai trimite oameni la abator?". Poezia lui T., ne asigura tot Vladimir Streinu, irita cenzura vremii si era de natura sa irite orice cenzura politica. Dar protestul poetului nu-si propunea decat sa avertizeze ca "moartea libertatii individuale prin dictatura «sensului unic», adaugata la excesul de masinism este insasi moartea poeziei». Criza morala si existentiala a eului poetic este expresia-ultimatum a unei rele prevestiri. Daca la companionii sai de generatie, Dirnitrie Stelara sau Geo Dumitrescu, protestul lua forma anarhica a boemei in spirit, necristalizandu-se intr-o reala epifanie a luciditatii, la TONEGARU numai formula poetica nu se cristalizeaza, nu si formula spiritului sau. Acesta ramane constant el insusi in impotrivirea la dictaturile posibile ale "sensului unic", impotrivindu-se pana si aceleia mai inefabile a propriei sale personalitati. Refugiile sale in exotic nu mai sunt minulesciene decorativiste pe muchia de cutit a kitsch-ului, ci modalitati de aparare a fiintei morale si a eului poetic intr-un climat neprielnic, modalitati, in ultima instanta amenintate: "O problematica individuala de intemnitat comanda din adanc, pentru intaia data mai real in lirica noastra, aceasta aspiratie, in evantai planetar, la exotism, la libertatea personala" (Vladimir Streinu). Concluziile acestui critic ce asista la nasterea poetului sunt si ele de o rara acuitate: "In masura in care exista, lirismul exotic e numai mijlocul instinctului de libertate de a se celebra". Interesant este ca, mai tarziu, conotatiile protestatare ale acestei poezii premonitorii au decazut in ochii criticii. Chiar daca redescoperirea poetului, la sfarsitul deceniului sapte, a fermecat prin tonalitatea inca proaspata a frondei, el va fi receptat mai ales intr-un plan pur estetic, fie in sensul simbologiei sale acvatic-astrale (identificata de acelasi Vladimir Streinu), fie in sensul pozitiei sale de tranzit intre doua epoci lirice. Eugen Simion face sinteza acestor interpretari, inventariind temele, motivele si procedele retorice ale poeziei lui T., polemizand discret cu ideea "caracterului cosmic al inspiratiei" sale (sustinuta de Vladimir Streinu, de asemenea). "Dar C. Tonegaru, ca toti poetii trecuti prin cura de dezintoxicare lirica a avangardismului, arata suspiciunea cea mai mare fata de mitologiile existente si supune in chip constant universul unui proces de desacralizare. Cand luna, insingurarea, moartea si alte simboluri romantice intra in raza fanteziei lui, tendinta este de a le persifla, traducand adesea sublimul si tragicul in viziuni umoresti". Altminteri, inventarul este riguros: poet de tranzitie pe care poeticul il fascineaza la fel de mult ca si ironizarea sa ("Poezia lui are inca inima), poet al metamorfozei, instabil, preferand si in imagistica registrul fluid (ceata, negura, aburul, fumul), poet al reveriilor exotice ("un matein, un adevarat Pantazi al generatiei lui"), maritime si astrale ("Faptul inedit este ca poetul pastreaza si in aceste clipe de expansiune planetara o ironie cordiala ce-1 fereste sa intarzie in patetism. Poemul are atunci mai multe tonalitati si autorul zburda pe deasupra ritmurilor, facand felurite gesturi comice"), precursor al unor aspecte semnificative ale liricii de azi (anatomismul nichitastanescian, metafizicul derizoriu sorescian, viziunile oniriste dimoviene etc). Nici un critic de azi nu a depasit aceasta faza a interpretarii pentru a propune un sens al viziunilor tone-gariene ca totalitate. Vladimir Streinu propunea sensul protestului unei libertati personale ce se simtea amenintata. Gandul criticului era insa prea conjunctural, lasand sa-i scape o nota esentiala, anistorica, a acestui lirism de fronda care mai tarziu, de asemenea neinteles, va cunoaste o resurectie in cateva volume ale lui Mircea Dinescu. In "neseriozitatea" lui organica, lirismul lui TONEGARU anunta o criza a poeziei insasi, nepregatita sa-si asume tragicul conditiei umane intr-un secol care, prin razboi, a inclinat brusc spre tragedie. Criza morala si existentiala a eului uman si cea a eului poetic vor cunoaste multa vreme o desincronizare. Intr-un strat, poate nici macar constientizat, al poeziei sale, TONEGARU anunta aceasta situatie. Dupa un avangardist steril sub raportul comunicarii profunde cu omul real, dupa o experienta istorica ce repune in termeni radicali dreptul omului la o conditie umana rationala, poezia lui TONEGARU implica (fara sa fie) o incercare de negare a poeticii traditionale cu alte mijloace decat avangarda, incercare pe care o face cu mijloacele traditiei insa, subminandu-si forta de persuasiune. Un D. Stelara va incerca o solutie mai radicala, consumata insa in viata mai mult inca decat in poezie: solutia martiriului boem. Geo Dumitrescu va renunta in curand la experienta inceputa. Aceasta generatie este, intr-adevar, "pierduta", dar in sensul pierderii, poate, a unei sanse a poeziei: sansa accederii la sentimentul tragic al existentei istorice.
OPERA
Plantatii, Bucuresti, 1945; Steaua Venerii, ed. ingrijita si prefatata de B. Cioculescu, Bucuresti, 1969.
REFERINTE CRITICEC. Regman, Carti, autori, tendinte, 1967; VI. Streinu, Pagini, I; M. N. Rusu, Utopica, 1969; Al. Piru, Panorama; M. Tomus, in Steaua, nr. 1, 1970; P. Constantinescu, Scrieri, V; I. Serbu, Vitrina cu amintiri, 1973; E. Simion, Scriitori I; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; Oct. Soviany, in Echinox, nr. 8-9, 1978; B. Cioculescu, in Romania literara, nr. 1, 1979; idem, in Manuscriptum, nr. 1, 1979; idem, in Viata Romaneasca, nr. 2, 1979; VI. Streinu, Poezie si poeti romani, 1983; M. Mihaies, in Familia, nr. 10, 1983; idem, in Romania literara, nr. 23, 1984; I. Pop, Jocul; Gh. Grigurcu, in Romania literara, nr. 23, 1987; idem, De la Mihai Etninescu..:, I. R. Rosianu, in Cronica, nr. 2, 1997.
Februarie mistic
Din umbra învelita cu vata
pomii în larg
au de sticla câte-o cravata.
Tot mereu gloria, nu stiu cine,
pe departari si zapezi vag
se aude ca vine.
N-am la îndemâna-un ochian
dar dupa mersul care cuteaza treapta
pe claviaturi la dreapta
trebuie sa fie neaparat un pian.
E însa 13 din luna Februarie,
domnule Vladimir Streinu,
nasterea mea când m-a salutat
Luna rosie cum e rubinu'
si de-atunci am ramas
ca vântul prin paduri despuiate
numai glas.
Mult vorbaret strig, scriu, oricum;
deopotriva femeia cu pisica însala,
durata noastra este o îndoiala,
caci noi suntem cenuse putina si mult fum.
Cu inima de creta dau îndemn
si unde bat în locuri parasite
lasa viitorimii semn.
Pâna totul ajunge o colina,
cerul cu gauri de site
presara pe dânsa faina.
Deci mâine, mâine dintr-o pâine voi creste
si-mi voi asculta trilul prin flora
care astazi dospeste.
În scorburi mierea a înghetat cu cea din urma roua,
ma îndoiesc daca se-ntoarce ora
când Soarele sclipeste ca o potcoava noua.
Mi-aduc vocea sa sterg
numele ce mi l-am scris pe pamânt,
Februarie e numele meu întreg,
un cântec subtire, un vânt.
pomii în larg
au de sticla câte-o cravata.
Tot mereu gloria, nu stiu cine,
pe departari si zapezi vag
se aude ca vine.
N-am la îndemâna-un ochian
dar dupa mersul care cuteaza treapta
pe claviaturi la dreapta
trebuie sa fie neaparat un pian.
E însa 13 din luna Februarie,
domnule Vladimir Streinu,
nasterea mea când m-a salutat
Luna rosie cum e rubinu'
si de-atunci am ramas
ca vântul prin paduri despuiate
numai glas.
Mult vorbaret strig, scriu, oricum;
deopotriva femeia cu pisica însala,
durata noastra este o îndoiala,
caci noi suntem cenuse putina si mult fum.
Cu inima de creta dau îndemn
si unde bat în locuri parasite
lasa viitorimii semn.
Pâna totul ajunge o colina,
cerul cu gauri de site
presara pe dânsa faina.
Deci mâine, mâine dintr-o pâine voi creste
si-mi voi asculta trilul prin flora
care astazi dospeste.
În scorburi mierea a înghetat cu cea din urma roua,
ma îndoiesc daca se-ntoarce ora
când Soarele sclipeste ca o potcoava noua.
Mi-aduc vocea sa sterg
numele ce mi l-am scris pe pamânt,
Februarie e numele meu întreg,
un cântec subtire, un vânt.
Femeia cafenie
Femeia pe care la Braila am iubit-o
într-o camera de hotel
purta pantofi verzi din piele de sarpe
si avea nasul turtit. Era o mulatra.
Cum venise aici, habar n-am.
parintii, bunicii purtasera poate odata
în nari un inel.
Gura îi era ca o ventuza.
Sânii fierbinti ca niste pâini.
Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatura pentru dânsa.
Numai mâinile îi erau reci,
reci de gheata
si degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.
Îmi soptea:
- La Peru mi-a fost amant un spaniol.
La Santa Clava avea plantatii de zahar.
Un altul cu favoriti în U.S.A.
cincizeci de puturi cu petrol la Smakover,
dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu doua destupari de pistol.
Am iubit la Braila o mulatra.
M-a iubit?...M-a mintit?
Vedea - cine stie - în mine un altul?
Avea sâni fierbinti si mâini reci de gheata.
Era prin noiembrie. Pe Dunare dospea ceata.
În port la lumini de fanare
robii descarcau un vapor de lignit.
într-o camera de hotel
purta pantofi verzi din piele de sarpe
si avea nasul turtit. Era o mulatra.
Cum venise aici, habar n-am.
parintii, bunicii purtasera poate odata
în nari un inel.
Gura îi era ca o ventuza.
Sânii fierbinti ca niste pâini.
Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatura pentru dânsa.
Numai mâinile îi erau reci,
reci de gheata
si degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.
Îmi soptea:
- La Peru mi-a fost amant un spaniol.
La Santa Clava avea plantatii de zahar.
Un altul cu favoriti în U.S.A.
cincizeci de puturi cu petrol la Smakover,
dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu doua destupari de pistol.
Am iubit la Braila o mulatra.
M-a iubit?...M-a mintit?
Vedea - cine stie - în mine un altul?
Avea sâni fierbinti si mâini reci de gheata.
Era prin noiembrie. Pe Dunare dospea ceata.
În port la lumini de fanare
robii descarcau un vapor de lignit.
Stradivarius
Cine a batut în noapte lucitoare cuie
sa-si prinda haina plina de lumina?
Pe apa mortii catre sursa lina
viori cu gâtul ridicate suie.
Buna dimineata în struna ta - Cine poate întelege
calatoria cu valuri la subtioara?
Ce lege nestiuta va culege
struna usoara?
Nu vine nimeni nu mai pleaca
si-n asteptare mesterul tâmplar
din cercuri de tulpina mai ciopleste oleaca
pentru auz un proaspat madular.
Ceva cum e antena de albina ori furnica
prin care cugetul de-a dreptul sa patrunda,
cu vântul sparte la muchii se despica
miezul sa apara tânar frematator de unda.
Tot prin cântare a trecut la pas
prin toamna-vara timp nedefinit
marele - voinicul - contrabas
spre locul calm de odihnit.
Suntem matrozi desprinsi din lumea întreaga
o stea patata cu pamânturi rare, moi,
face podoaba cu vechi locuri din vetre, de la noi,
sa înfloreasca pânze, corabia dezleaga.
sa-si prinda haina plina de lumina?
Pe apa mortii catre sursa lina
viori cu gâtul ridicate suie.
Buna dimineata în struna ta - Cine poate întelege
calatoria cu valuri la subtioara?
Ce lege nestiuta va culege
struna usoara?
Nu vine nimeni nu mai pleaca
si-n asteptare mesterul tâmplar
din cercuri de tulpina mai ciopleste oleaca
pentru auz un proaspat madular.
Ceva cum e antena de albina ori furnica
prin care cugetul de-a dreptul sa patrunda,
cu vântul sparte la muchii se despica
miezul sa apara tânar frematator de unda.
Tot prin cântare a trecut la pas
prin toamna-vara timp nedefinit
marele - voinicul - contrabas
spre locul calm de odihnit.
Suntem matrozi desprinsi din lumea întreaga
o stea patata cu pamânturi rare, moi,
face podoaba cu vechi locuri din vetre, de la noi,
sa înfloreasca pânze, corabia dezleaga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu