MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 1 APRILIE 2021 / MUZICĂ

 1 APRILIE 2021 - MUZICĂ

FERRUCCIO BUSONI, pianist și compozitor italian

Ferruccio Busoni (1 aprilie 1866 - 27 iulie 1924) a fost un compozitor , pianist , dirijor, editor, scriitor și profesor italian. Cariera și reputația sa internațională l-au determinat să lucreze îndeaproape cu mulți dintre cei mai importanți muzicieni, artiști și figuri literare ale timpului său și a fost un instructor de tastatură căutat și profesor de compoziție.

Busoni în 1913

Încă de la o vârstă fragedă, Busoni a fost un pianist remarcabil, uneori controversat. A studiat la Conservatorul din Viena și apoi cu Wilhelm Mayer și Carl Reinecke . După scurte perioade de predare la Helsinki , Boston și Moscova, s-a dedicat compoziției, predării și turneelor ​​ca pianist virtuos în Europa și Statele Unite. Scrierile sale despre muzică au fost influente și au acoperit nu numai estetica, ci și considerațiile microtonelor și a altor subiecte inovatoare. S-a stabilit la Berlin din 1894, dar a petrecut o mare parte din Primul Război Mondial în Elveția.

A început să compună în primii ani într-un stil romantic târziu , dar după 1907, când a publicat Schița unei noi estetici a muzicii , a dezvoltat un stil mai individual, adesea cu elemente de atonalitate . Vizitele sale în America au dus la interesul pentru melodiile tribale indigene din America de Nord, care au fost reflectate în unele dintre lucrările sale. Compozițiile sale includ lucrări pentru pian, printre care un monumental concert pentru pian și transcripții ale operelor altora, în special Johann Sebastian Bach (publicat ca edițiile Bach-Busoni ). De asemenea, a scris muzică de cameră , opere vocale și orchestrale și opere - dintre care una, Doktor Faust, a plecat neterminat când a murit, la Berlin, la 58 de ani.

Cuprins

BiografieEditați | ×

Cariera timpurieEditați | ×

Busoni în 1877

Ferruccio Dante Michelangiolo Benvenuto ^[i] s-a născut la 1 aprilie 1866 în orașul toscan Empoli , singurul copil al doi muzicieni profesioniști, Ferdinando, clarinetist, și Anna (născută Weiss), pianistă. La scurt timp după aceea, familia s-a mutat la Trieste . Un copil minune , în mare parte predat de tatăl său, a început să cânte și să compună la vârsta de șapte ani. Într-o notă autobiografică, el comentează „Tatăl meu știa puțin despre pianoforte și avea un ritm neregulat, așa că a suplinit aceste neajunsuri cu o combinație de nedescris de energie, severitate și pedanterie”. ^[2]Busoni a făcut debutul public în calitate de pianist într - un concert cu părinții săi de la Schiller-Verein în Trieste pe 24 noiembrie 1873 joacă prima mișcare a lui Mozart lui Sonata în Do major , și piese de Schumann și Clementi . ^[3] Promovat comercial de părinții săi într-o serie de alte concerte, Busoni a spus mai târziu despre această perioadă: „Nu am avut niciodată o copilărie”. ^[4] În 1875, a debutat în concert, interpretând Concertul pentru pian nr. 24 de Mozart . ^[5]

De la nouă până la unsprezece ani, cu ajutorul unui patron, Busoni a studiat la Conservatorul din Viena . Primele sale reprezentații la Viena au fost strălucite de criticul Eduard Hanslick . ^[6] În 1877, Busoni a auzit jocul lui Franz Liszt și a fost prezentat compozitorului, care îi admira priceperea. ^[7] În anul următor, Busoni a compus un concert cu patru mișcări pentru pian și cvartet de coarde . După ce a părăsit Viena, a avut o scurtă perioadă de studiu la Graz cu Wilhelm Mayer și a realizat un spectacol al compoziției sale Stabat Mater , Op.55 în secvența de numerotare inițială a compozitorului, ^[8] ( BV 119 , acum pierdută) în 1879. Alte piese timpurii au fost publicate în acest moment, inclusiv setările Ave Maria (Op. 1 și 2; BV 67 ) și unele piese pentru pian. ^[6]

Busoni c.  1886

A fost ales în 1881 la Accademia Filharmonica din Bologna , cea mai tânără persoană care a primit această onoare de la Mozart. ^[9] La mijlocul anilor 1880, Busoni avea sediul la Viena, unde s-a întâlnit cu Karl Goldmark și a ajutat la pregătirea partiturii vocale pentru opera Merlin a acestuia din 1886 . De asemenea, l-a cunoscut pe Johannes Brahms , căruia i-a dedicat două seturi de pian Études și care i-a recomandat să urmeze studii la Leipzig cu Carl Reinecke . ^[6]În această perioadă, Busoni s-a susținut susținând recitaluri și, de asemenea, prin sprijinul financiar al unui patron, Baronin von Tedesco. De asemenea, a continuat să compună și a făcut prima încercare la o operă, Sigune , la care a lucrat între 1886 și 1889 înainte de a o abandona. ^[10] El a descris cum, găsindu-se fără bani în Leipzig, a apelat la editorul Schwalm să-și ia compozițiile. Schwalm a renunțat, dar a spus că va comanda o fantezie pentru opera lui Peter Cornelius The Barber of Bagdad pentru cincizeci de mărcijos și o sută la finalizare. A doua zi dimineață, Busoni s-a prezentat la biroul lui Schwalm și a cerut 150 de mărci, predând lucrarea finalizată și spunând „Am lucrat de la nouă noaptea la trei și jumătate, fără pian și fără să știu opera în prealabil”. ^[11]

Helsingfors, Moscova și America (1888–1893)Editați | ×

Busoni c.  1900

În 1888, muzicologul Hugo Riemann i-a recomandat lui Busoni lui Martin Wegelius , directorul Institutului de muzică de la Helsingfors (acum Helsinki , Finlanda, pe atunci parte a Imperiului Rus ), pentru postul vacant de instructor de pian avansat. Acesta a fost primul post permanent al lui Busoni. ^[12] Printre colegii și asociații săi apropiați s-au numărat dirijorul și compozitorul Armas Järnefelt , scriitorul Adolf Paul și compozitorul Jean Sibelius , cu care a încheiat o prietenie continuă. ^[13]Paul l-a descris pe Busoni în acest moment drept „un mic italian, suplu, cu barbă de castan, ochi cenușii, tânăr și gay, cu ... o șapcă rotundă mică cocoțată cu mândrie pe buclele sale groase ale artistului”. ^[14]

Între 1888 și 1890, Busoni a susținut aproximativ treizeci de recitaluri de pian și concerte de cameră la Helsingfors; ^[15] printre compozițiile sale din această perioadă se numărau un set de cântece populare finlandeze pentru duet de pian (Op. 27). ^[16] În 1889, vizitarea Leipzig, a auzit un spectacol pe organul lui Bach lui Toccata și Fuga în re minor ( BWV 565), și a fost convins de elevul său Kathi Petri-mama viitorului său elev Egon Petri , apoi în vârstă de doar cinci ani - să o transcrie pentru pian. Biograful lui Busoni, Edward Dentscrie că „Acesta nu a fost doar începutul transcrierilor [sale], ci ... începutul acelui stil de atingere și tehnică de pianoforte care a fost în întregime creația [lui Busoni]”. ^[17] Întorcându-se la Helsingfors, în martie a aceluiași an, Busoni și-a întâlnit viitoarea soție, Gerda Sjöstrand, fiica sculptorului suedez Carl Eneas Sjöstrand , și i-a propus-o în decurs de o săptămână. A compus Kultaselle („Către iubitul”) pentru violoncel și pian pentru ea ( BV 237 ; publicat în 1891 fără număr de opus). ^[18]

În 1890, Busoni a publicat prima sa ediție a lucrărilor lui Bach: Invențiile în două și trei părți . ^[19] În același an a câștigat premiul pentru compoziție, cu Konzertstück ("Piesa de concert") pentru pian și orchestră, Op. 31a ( BV 236 ), la primul concurs Anton Rubinstein , inițiat de Anton Rubinstein însuși la Conservatorul din Sankt Petersburg . ^[20] În consecință, a fost invitat să viziteze și să predea la Conservatorul din Moscova . Gerda i s-a alăturat la Moscova, unde s-au căsătorit imediat. ^[21] Primul său concert la Moscova, când a interpretat Beethoven 'sEmperor Concerto , a fost primit cu căldură. Însă trăirea la Moscova nu se potrivea cu Busonis atât din motive financiare, cât și din motive profesionale; s-a simțit exclus de colegii săi ruși cu tendințe naționaliste. Așadar, când Busoni a primit o abordare de la William Steinway pentru a preda la New England Conservatory of Music din Boston, a fost bucuros să profite de această ocazie, mai ales că dirijorul Orchestrei Simfonice din Boston la acea vreme era Arthur Nikisch , pe care îl cunoștea de atunci 1876 ​​când au concertat împreună la un concert la Viena. ^[22]

Primul fiu al lui Busoni, Benvenuto (cunoscut sub numele de Benni), s-a născut la Boston în 1892, dar experiența lui Busoni la New England Conservatory s-a dovedit nesatisfăcătoare. După un an, a demisionat din Conservator și s-a lansat într-o serie de recitaluri din estul SUA . ^[23]

Berlin, 1893–1913: „O nouă epocă”Editați | ×

Desene animate de Busoni din turneul său din 1904 în SUA, desenat pentru soția sa: „Harta vestului Statelor Unite care arată turul lung și dureros, călătoria antisentimentală a FB, 1904, Chicago”

Busoni a fost la premiera de la Berlin a operei lui Giuseppe Verdi , Falstaff, în aprilie 1893. Rezultatul a fost să-i forțeze o reevaluare a potențialului tradițiilor muzicale italiene pe care până acum îl ignorase în favoarea tradițiilor germane și în în special modelele lui Brahms și tehnicile orchestrale ale lui Liszt și Wagner . ^[24] Busoni a început imediat să întocmească o scrisoare adulatorie către Verdi (pe care nu a convocat-o niciodată curajul să o trimită), în care i se adresează „compozitorului principal al Italiei” și „una dintre cele mai nobile persoane ale timpului nostru” și în care el a explicat că „ Falstaff a provocat în mine o astfel de revoluție a spiritului încât pot ...datează începutul unei noi epoci în viața mea artistică de atunci. "^[25]

În 1894, Busoni s-a stabilit la Berlin, pe care de acum înainte îl considera ca bază de origine, cu excepția anilor din jurul Primului Război Mondial . Se simțise mai devreme nesimțit față de oraș: într-o scrisoare din 1889 adresată lui Gerda, îl descria drept „acest oraș evreiesc pe care îl urăsc, iritant, trândav, arogant, parvenu ”. ^[26] [ii] Orașul a crescut rapid în populație și influență în această perioadă și a decis să se pună ca capitală muzicală a Germaniei unite, ^[32] dar după cum a subliniat prietenul lui Busoni, compozitorul englez Bernard van Dieren , „internațional virtuosicare din motive practice au ales Berlinul ca locuință nu erau preocupați atât de mult de chestiuni de prestigiu ”, cât și pentru Busoni dezvoltarea orașului,„ centrul industriei muzicale [avea să] dezvolte o atmosferă pe care [Busoni] o detesta mai mult decât cea mai profundă bazinul convenției stagnante ". ^[33]

Berlinul s-a dovedit o bază excelentă pentru turneele europene ale lui Busoni. La fel ca în ultimii doi ani în SUA, compozitorul a trebuit să depindă pentru a-și trăi viața de turnee epuizante, dar remunerative, ca virtuoz al pianului; în plus, în această perioadă remitea sume substanțiale părinților săi, care au continuat să depindă de veniturile sale. Programarea și stilul lui Busoni ca recitalist au ridicat inițial îngrijorări în unele dintre centrele muzicale europene. Primele sale concerte la Londra, în 1897, au întâmpinat comentarii mixte. The Musical Times a raportat că „a început într-o manieră de a-i irita pe amatorii autentici [adică iubitorii de muzică] jucând o ridicolă travestire a unuia dintre Preludiile și fugile magistrale de organe ale lui Bach, dar a reparat printr-o interpretare a Studiilor lui Chopin (Op. 25)ceea ce a fost desigur inegal, dar, în ansamblu, interesant ". ^[34] La Paris, criticul Arthur Dandelot a comentat" acest artist are cu siguranță mari calități de tehnică și farmec ", dar a obiectat cu tărie adăugarea de pasaje cromatice la anumite părți ale Sfântul Francisc de Paule de Liszt marchant sur les flots . ^[35]

Reputația internațională a lui Busoni a crescut rapid și a evoluat frecvent în Berlin și alte capitale europene și centre regionale (inclusiv Manchester, Birmingham, Marsilia, Florența și multe orașe germane și austriece) în această perioadă, precum și întoarcerea în America pentru patru vizite între 1904 și 1915. ^[36] Această viață de călătorie l-a determinat pe van Dieren să-l numească „un Ismael muzical ” (după rătăcitorul biblic). ^[37] Musicologul Antony Beaumont consideră cele șase recitaluri Liszt ale lui Busoni la Berlin din 1911 drept punctul culminant al carierei sale de pre-război ca pianist. ^[38]

Angajamentele de interpretare ale lui Busoni i-au înăbușit oarecum capacitatea creativă în această perioadă: în 1896 a scris „Am un mare succes ca pianist, compozitorul pe care îl ascund în prezent”. ^[39] Monumentalul său Concert pentru pian (ale cărui cinci mișcări durează peste o oră și includ un cor masculin în afara scenei) a fost scris între 1901 și 1904. ^[40] În 1904 și 1905, compozitorul și-a scris Suita Turandot ca muzică incidentală pentru Carlo Gozzi ' s joace același nume . ^[41] Un proiect major întreprins în acest moment a fost opera Die Brautwahl , bazată pe o poveste a lui ETA Hoffmann, interpretat pentru prima dată (la o recepție călduță) la Berlin în 1912. ^[42] Busoni a început, de asemenea, să producă lucrări de pian solo care au dezvăluit în mod clar un stil mai matur, inclusiv Elegies (BV 249; 1907), suita An die Jugend (BV) 252; 1909) și primele două sonatine pentru pian , BV 257 (1910) și BV 259 (1912). ^[43]

Într-o serie de concerte orchestrale la Berlin între 1902 și 1909, atât în ​​calitate de pianist, cât și de dirijor, Busoni a promovat în special muzica contemporană din afara Germaniei (deși a evitat muzica contemporană, cu excepția propriei sale, în recitalurile sale solo). ^[44] Seria, care a avut loc la Beethovensaal (Beethoven Hall), a inclus premiere germane de muzică de Edward Elgar , Sibelius, César Franck , Claude Debussy , Vincent d'Indy , Carl Nielsen și Béla Bartók . Concertele au inclus, de asemenea, premiere ale unor opere ale epocii lui Busoni, printre care, în 1904, Concertul pentru pian, în care a fost solist sub dirijor.Karl Muck ; în 1905, Suita sa Turandot și, în 1907, Comedia sa Uvertură . ^{[45] A} fost inclusă muzica unor maeștri mai în vârstă, dar uneori cu o întorsătură neașteptată. De exemplu, al treilea concert de pian al lui Beethoven cu prima mișcare excentrică cadenza de Charles-Valentin Alkan (care include referințe la a cincea simfonie a lui Beethoven ). ^[46] [47] Concertele au stârnit multă publicitate, dar au generat comentarii agresive din partea criticilor. Couling sugerează că programarea concertelor a fost „în general privită ca o provocare”. ^[48]

În perioada respectivă, Busoni a predat la cursuri de masterat la Weimar , Viena și Basel. În 1900 a fost invitat de ducele Karl-Alexandru de Weimar să conducă o clasă de masterat pentru cincisprezece tineri virtuoși. Acest concept a fost mai susținut de Busoni decât predarea formală într-un conservator: seminariile de două ori pe săptămână au avut succes și s-au repetat în anul următor. Printre elevi se număra și Maud Allan , care mai târziu a devenit faimos ca dansator și a rămas prieten. ^[49] Experiența sa la Viena în 1907 a fost mai puțin satisfăcătoare, deși printre elevii săi mai mulțumiți s-au numărat Ignaz Friedman , Leo Sirota , Louis Gruenberg , Józef Turczyńskiși Louis Closson; ultimii patru au fost dedicați ai pieselor din albumul de pian An 190 din Busoni An die Jugend . Dar certurile cu Direcția Conservatorului din Viena, sub auspiciile cărora s-au ținut cursurile, au înrăutățit atmosfera. ^[50] În toamna anului 1910, Busoni a susținut cursuri magistrale și a susținut, de asemenea, o serie de recitaluri la Basel. ^[51]

În anii dinaintea Primului Război Mondial, Busoni și-a extins constant contactele în lumea artei în general, precum și în rândul muzicienilor. Arnold Schoenberg , cu care Busoni era în corespondență din 1903, s-a stabilit la Berlin în 1911 parțial ca urmare a lobby-ului lui Busoni în numele său. În 1913, Busoni a amenajat în apartamentul său o reprezentație privată a lui Pierrot Lunaire a lui Schoenberg, la care au participat, printre alții, Willem Mengelberg , Edgard Varèse și Artur Schnabel . ^[52] La Paris, în 1912, Busoni a avut întâlniri cu Gabriele D'Annunzio , care a propus colaborarea într-un balet sau operă. ^[53] De asemenea, sa întâlnit cuArtiștii futuristi Filippo Marinetti și Umberto Boccioni . ^[54]

Primul Război Mondial și Elveția (1913-1920)Editați | ×

Portretul lui Busoni de Umberto Boccioni , 1916 (în colecția Galleria Nazionale d'Arte Moderna , Roma)

După o serie de concerte în nordul Italiei în primăvara anului 1913, lui Busoni i s-a oferit conducerea Liceo Rossini din Bologna. S-a mutat recent într-un apartament din Viktoria-Luise-Platz din Schöneberg , Berlin, dar a preluat oferta, intenționând să-și petreacă verile la Berlin. Afișarea sa dovedit nereușită. Bologna a fost un backwater cultural, în ciuda vizitelor ocazionale ale unor celebrități precum Isadora Duncan . Elevii de pian ai lui Busoni nu erau talentați și el a avut certuri constante cu autoritățile locale. După izbucnirea Primului Război Mondial, în august 1914, a cerut un an de absență pentru a juca un turneu american; de fapt nu trebuia să se întoarcă niciodată. Practic, singura sa realizare permanentă la școală a fost modernizarea instalațiilor sanitare.^[55] Cu toate acestea, în acest timp a compus o altălucrare concertantă pentru pian și orchestră, Indian Fantasy . Piesa se bazează pe melodii și ritmuri de la diferitetriburi indiene americane ; Busoni le-a derivat dintr-o carte pe care a primit-o de la fostul său elev, etnomuzicologul Natalie Curtis Burlin în timpul turneului său din SUA din 1910. Lucrarea a fost premiată cu Busoni ca solist în martie 1914, la Berlin. ^[56]

Din iunie 1914 până în ianuarie 1915, Busoni a fost la Berlin. Ca originar dintr-o țară neutră (Italia) care locuia în Germania, Busoni nu a fost foarte preocupat, la început, de izbucnirea războiului. În această perioadă, a început să lucreze serios la libret pentru opera sa propusă Doktor Faust . În ianuarie 1915 a plecat într-un turneu de concerte în SUA, care urma să fie ultima sa vizită acolo. În acest timp a continuat să lucreze la ediția sa de Bach, inclusiv versiunea sa a Variațiilor Goldberg . ^[57] La întoarcerea compozitorului în Europa, Italia intrase în război. Prin urmare, Busoni a ales să se stabilească din Elveția din 1915. La Zurich, a găsit susținători locali în Volkmar Andreae (dirijorul Orchestrei Tonhalle ) șiPhilipp Jarnach . Prietenul său José Vianna da Motta a predat și pianul la Geneva în această perioadă. Andreae a aranjat ca Busoni să susțină concerte cu orchestra sa. ^[58] Jarnach, care avea 23 de ani când l-a cunoscut pe Busoni, în 1915, a devenit asistentul indispensabil al lui Busoni, pregătind, printre altele, partituri pentru pian ale operelor sale; Busoni l-a numit famulus . ^[59] În timp ce se afla în America, Busoni a continuat să lucreze la Doktor Faust și a scris libretul operei sale cu un act Arlecchino . ^[60] A finalizat-o la Zurich și, pentru a oferi o seară completă la teatru, a refăcut Turandotul său anterior într-o piesă cu un singur act.. Cei doi au fost premierați împreună la Zurich în mai 1917. ^[61]

În Italia, în 1916, Busoni s-a întâlnit din nou cu artistul Boccioni, care i-a pictat portretul; Busoni a fost profund afectat când câteva luni mai târziu, Boccioni a fost ucis (într-un accident de călărie) în timpul antrenamentului militar și a publicat un articol care critica puternic războiul. ^[62] O reeditare extinsă a operei lui Busoni din 1907 A New Esthetic of Music a dus la un virulent contraatac al compozitorului german Hans Pfitzner și la un război extins al cuvintelor. ^[63] Busoni a continuat să experimenteze cu microtone : în America obținuse niște stufuri de armonie acordate în tonuri al treilea, și a susținut că „a elaborat teoria unui sistem de treimi de tonuri în două rânduri, fiecare separat unul de celălalt printr-un semiton”. ^[64]

Deși s-a întâlnit cu multe alte personalități artistice cu sediul în Elveția în timpul războiului (inclusiv Stefan Zweig , care a remarcat băutura sa extinsă, și James Joyce ), ^[65] Busoni a găsit în curând circumstanțele sale limitative. După sfârșitul războiului, a întreprins din nou turnee de concert în Anglia, Paris și Italia. ^[66] La Londra, s-a întâlnit cu compozitorul Kaikhosru Shapurji Sorabji, care i-a cântat Sonata de pian nr. Busoni a fost suficient de impresionat pentru a scrie o scrisoare de recomandare pentru Sorabji. ^[67] Când fostul elev al lui Busoni, Leo Kestenberg, până atunci funcționar la Ministerul Culturii din Republica Germană Weimar, l-a invitat să se întoarcă în Germania cu promisiunea unui post didactic și a producțiilor din operele sale, a fost foarte bucuros să profite de ocazie. ^[68]

Anii finali (1920-1924)Editați | ×

Placă comemorativă la locul apartamentului lui Busoni din Schöneberg, Berlin

În 1920, Busoni s-a întors în apartamentul din Berlin de la Viktoria-Luise-Platz 11, Berlin-Schöneberg pe care îl părăsise în 1915. Sănătatea sa a început să scadă, dar a continuat să susțină concerte. Principala sa preocupare a fost completarea lui Doktor Faust , al cărui libret fusese publicat în Germania în 1918. În 1921 a scris „Ca un râu subteran, auzit, dar nevăzut, muzica pentru Faust urlă și curge continuu în adâncurile aspirațiilor mele ". ^[69]

Berlinul a fost inima lumii muzicale a Republicii Weimar. Lucrările lui Busoni, inclusiv operele sale, erau programate în mod regulat. Permițând sănătatea, a continuat să acționeze; problemele de hiperinflație din Germania au însemnat că trebuia să întreprindă turnee în Anglia. Ultima sa apariție ca pianist a fost la Berlin în mai 1922, interpretând Concertul de împărat al lui Beethoven . ^[70] Printre elevii săi de compoziție de la Berlin s-au numărat Kurt Weill , Wladimir Vogel și Robert Blum, iar în acești ultimi ani Busoni a avut contact și cu Varèse, Stravinsky , dirijorul Hermann Scherchen și alții. ^[71]

Busoni a murit la Berlin la 27 iulie 1924, oficial din cauza insuficienței cardiace , deși rinichii inflamați și suprasolicitarea au contribuit și la moartea sa. ^[72] Doktor Faust a rămas neterminat la moartea sa și a avut premiera la Berlin în 1925, completat de Jarnach. ^[73] Apartamentul din Berlin al lui Busoni a fost distrus într-un raid aerian în 1943, iar multe dintre bunurile și documentele sale au fost pierdute sau jefuite. O placă la fața locului comemorează reședința sa. Soția lui Busoni, Gerda, a murit în Suedia în 1956. Fiul lor Benni, care, în ciuda naționalității sale americane, a trăit la Berlin pe tot parcursul celui de-al doilea război mondial, a murit acolo în 1976. Al doilea fiu al lor, Lello, ilustrator, a murit la New York în 1962. ^[74]

MuzicăEditați | ×

PianismulEditați | ×

Busoni la pian, dintr-o carte poștală produsă c.  1895–1900 .

Pianistul Alfred Brendel a opinat despre jocul lui Busoni că „înseamnă victoria reflecției asupra bravurii ” după epoca mai flamboantă a lui Liszt. El îl citează pe Busoni însuși: „Muzica este atât de constituită încât fiecare context este un context nou și ar trebui tratat ca o„ excepție ”. Soluția unei probleme, odată găsită, nu poate fi reaplicată la un context diferit. Arta noastră este un teatru de surpriză și invenție și a celor aparent nepregătiți. Spiritul muzicii ia naștere din adâncul umanității noastre și este înapoiat în regiunile înalte de unde a coborât asupra omenirii. " ^[75]

Sir Henry Wood a fost surprins când l-a auzit pe Busoni cântând, cu două mâini în octave duble , pasaje dintr-un concert de Mozart scris ca note simple. La aceasta, Donald Tovey l-a proclamat pe Busoni „a fi un purist absolut în a nu se limita strict la textul scris al lui Mozart”, adică faptul că Mozart însuși ar fi putut lua libertăți similare. Muzicologul Percy Scholes a scris că „Busoni, de la stăpânirea sa perfectă asupra tuturor mijloacelor de expresie și considerarea sa completă a fiecărei fraze dintr-o compoziție, la fiecare altă frază și la întreg, a fost cel mai adevărat artist al tuturor pianiștilor [I] pe care i-a avut vreodată auzit." ^[76]

LucrăriEditați | ×

Vezi și: Lista compozițiilor lui Ferruccio Busoni și Lista adaptărilor lui Ferruccio Busoni

Lucrările lui Busoni includ compoziții, adaptări, transcripții, înregistrări și scrieri.

Numere de opusEditați | ×

Busoni a dat multe din operele sale numere de opus ; unele numere se aplică mai multor opere (după ce compozitorul a renunțat la unele dintre lucrările sale anterioare din corpusul său recunoscut). Mai mult, nu toate numerele compozitorului sunt în ordine temporală. ^[77] Muzicologul Jürgen Kindermann a pregătit un catalog tematic al operelor și transcrierilor sale care este folosit și sub forma literelor BV (pentru Busoni Verzeichnis („Index Busoni”); uneori se folosesc literele KiV pentru Kindermann Verzeichnis ) urmat de un identificator numeric, pentru a identifica compozițiile și transcrierile sale. Identificatorul B (pentru Bearbeitung , "aranjament ") este utilizat pentru transcripțiile și cadențele lui Busoni . De exemplu, BV B 1 se referă la cadențele lui Busoni pentru Concertul pentru pian nr. 4 al lui Beethoven . ^[78]

Compoziții timpuriiEditați | ×

În 1917, Hugo Leichtentritt a sugerat ca a doua Sonată pentru vioară Op. 36a ( BV 244 ), finalizată în 1900, „stă la granița dintre prima și a doua epocă a lui Busoni”, ^[79] deși van Dieren afirmă că, în conversație, Busoni „nu a făcut astfel de revendicări pentru nicio lucrare scrisă înainte de 1910. Aceasta înseamnă că și-a dat lucrarea de compozitor independent din piesele de pian An die Jugend  ... și Berceuse în versiunea originală pentru pian. " (Aceste lucrări au fost de fapt scrise în 1909.) ^[80] Kindermann Busoni Verzeichnislistează peste 200 de compoziții din perioada până în 1900, care se întâlnesc foarte rar în repertoriul contemporan sau în înregistrare, în principal cu pian, fie ca instrument solo, fie însoțind altele, dar incluzând și câteva lucrări pentru ansamblu de cameră și unele pentru orchestră, printre acestea două suite de mari dimensiuni și un concert pentru vioară . ^[81]

Antony Beaumont notează că Busoni nu a scris practic nicio muzică de cameră după 1898 și nici cântece între 1886 și 1918, comentând că aceasta a fost „o parte a procesului de eliberare din fundalul său de la Leipzig ... [evocând] lumi de respectabilitate a clasei de mijloc în care nu era acasă și [în care] umbrele lui Schumann, Brahms și Wolf păreau prea mari. " ^[82] Primul deceniu al secolului al XX-lea este descris de Brendel ca fiind pentru Busoni „o pauză creativă”, după care „și-a câștigat în cele din urmă un profil artistic propriu”, spre deosebire de „rutina ușoară care își păstrase întreaga producție anterioară. pe urmele eclecticismului ". ^[83]

În această perioadă, Busoni și-a scris Concertul pentru pian, una dintre cele mai mari astfel de lucrări pe care le-a scris vreodată în ceea ce privește durata și resursele. Comentează Dent "În construcție [Concertul] este dificil de analizat ... datorită modului în care temele sunt transferate de la mișcare la alta. Lucrarea trebuie considerată ca un întreg, iar Busoni a dorit întotdeauna să fie interpretată drept fără întrerupere. " ^[84] Reacția presei la premiera concertului a fost în mare parte una de indignare: Tägliche Rundschau  [ de ] s-a plâns de „Zgomot, mai mult zgomot, excentricitate și libertate”, în timp ce un alt jurnal a opinat că „compozitorul ar fi făcut mai bine rămâneți în limite mai modeste ". ^[85]Cealaltă lucrare majoră din timpul acestei „pauze creative” a fost Suita Turandot . Busoni a folosit motive din chineză și alte muzici orientale în suită, deși, așa cum subliniază Leichtentritt, suita este „de fapt produsul unei minți occidentale, pentru care imitarea exactă a modelului chinezesc real ar fi întotdeauna nenaturală și de neatins. .. aspectul este mai artistic decât ar fi adevăratul lucru. " ^[86] Suita a fost interpretată pentru prima dată ca obiect pur muzical în 1905; a fost folosită într-o producție a piesei în 1911 și în cele din urmă a fost transformată într-o operă în două acte în 1917. ^[87]

Busoni și BachEditați | ×

Coperta primei ediții a ediției lui Busoni a lui The Well-Tempered Clavier de la Bach , Cartea I, 1894

Pentru o acoperire mai largă a acestui subiect, consultați Edițiile Bach-Busoni .

În 1894 a apărut la Berlin prima parte a ediției lui Busoni a muzicii lui Johann Sebastian Bach pentru pian; prima carte din Clavier bine temperat . ^[88] Aceasta a fost dotată cu apendicele substanțiale, inclusiv una „ Despre transcrierea lucrărilor de organe ale lui Bach pentru pianoforte ”. Aceasta urma să formeze în cele din urmă un volum al ediției Bach-Busoni , o întreprindere care urma să se extindă pe treizeci de ani. Șapte volume au fost editate de însuși Busoni; acestea au inclus ediția din 1890 a invențiilor în două și trei părți . ^[89] [iii] Busoni a început, de asemenea, să-și publice transcripțiile pentru pian de concerta muzicii lui Bach, pe care a inclus-o deseori în propriile sale recitaluri. Acestea au inclus câteva dintre preludiurile corale ale lui Bach pentru orgă, organul Toccata și fugă în re minor și Fantasia și fugă cromatică . ^[91]

Aceste transcrieri depășesc reproducerea literală a muzicii pentru pian și implică adesea recreere substanțială, deși nu se abate niciodată de la contururile ritmice originale, notele melodice și armonia. ^[92] Acest lucru este în concordanță cu propriul concept al lui Busoni conform căruia artistul interpret ar trebui să fie liber să intuiască și să comunice divinația intențiilor compozitorului. ^[93] Busoni adaugă marcaje de tempo, articulație și marcaje de expresie, dinamică și marcaje de metronom la originale, precum și sugestii extinse de performanță. În ediția sa a Variațiilor Goldberg de Bach (BV B 35), de exemplu, el sugerează tăierea a opt dintre variantele pentru un „concert concert”, precum și rescrierea substanțială a multor secțiuni. Kenneth Hamiltoncomentează că „ultimele patru variante sunt rescrise ca o fantezie gratuită într-un stil pianistic care se datorează mult mai mult lui Busoni decât lui Bach”. ^[94]

La moartea tatălui său în 1909, Busoni a scris în memoria sa o Fantasie după JS Bach ( BV 253 ); iar în anul următor a venit fantezia sa extinsă bazată pe Bach, Fantasia Contrappuntistica . ^[95]

ScrieriEditați | ×

Busoni a scris o serie de eseuri despre muzică. Entwurf einer neue Ästhetike der Tonkunst ( Schița unui nou Estetică de Muzică ), publicat pentru prima dată în 1907, a stabilit principiile care stau la baza performanțelor sale și compozițiile sale mature. O colecție de reflecții care sunt „rezultatul convingerilor îndelung ținute și maturate încet”, Sketch afirmă că „spiritul unei opere de artă ... rămâne neschimbat în valoare prin anii care se schimbă”, dar forma, modul său de exprimare, iar convențiile din epoca în care a fost creată „sunt trecătoare și îmbătrânesc rapid”. Sketch include maxima care „Muzica sa născut liber și de a câștiga libertatea este destinul său“.^[96] Prin urmare, se pune problemaînțelepciunea convențională asupra muzicii, caricaturizată de Busoni ca regulile constrângătoare ale „legiuitorilor”. ^[97] Elogiază muzica lui Beethoven și a lui JS Bach ca esența spiritului muzicii („Ur-Musik”) și spune că arta lor ar trebui „concepută ca un început și nu ca o finalitate de neegalat”. ^[98] Busoni afirmă dreptul interpretului față de purismul „legiuitorilor”. „Performanța muzicii, interpretarea emoțională a acesteia , derivă din acele înălțimi libere de unde a coborât arta însăși ... Ceea ce inspirația compozitorului pierde în mod necesar prin notație, interpretul său ar trebui să o restabilească prin propria sa.” ^[99]El are în vedere o viitoare muzică care va include împărțirea octavei în mai mult decât cele 12 semitonuri tradiționale . ^[100] Cu toate acestea, el a afirmat importanța formei și structurii muzicale: ideea sa de „clasicism tânăr” ^[iv] „urmărea să încorporeze trăsături experimentale în„ forme ferme, rotunjite ”... motivate de fiecare dată de necesitatea muzicală”. (Brendel). ^[102]

O altă colecție de eseuri ale lui Busoni a fost publicată în 1922 sub numele de Von der Einheit der Musik , republicată ulterior sub numele de Wesen und Einheit der Musik , iar în 1957 tradusă ca Essence of Music . ^[103] [104] Busoni a scris și libretele celor patru opere ale sale. ^[105]

Compoziții matureEditați | ×

Schiță de Busoni a structurii Fantasia Contrappuntistică , 1910

Scriind în 1917, Hugo Leichtentritt a descris stilul matur al lui Busoni ca având elemente în comun cu cele ale lui Sibelius, Debussy, Alexander Scriabin și Schoenberg, remarcând în special mișcarea sa de la scările tradiționale majore și minore către atonalitate . ^[106]

Primele repere ale acestui stil matur sunt grupul de lucrări pentru pian publicate în 1907–1912 ( Elegiile , suita An die Jugend și primele două sonatine pentru pian) și prima operă finalizată a lui Busoni, Die Brautwahl ; împreună cu omagiul Bach destul de diferit, Fantasia contrappuntistica din 1910 , cea mai mare lucrare pentru pian solo a lui Busoni. Cu o lungime de aproximativ o jumătate de oră, este în esență o fantezie extinsă asupra ultimei fugi incomplete din Arta fugii a lui Bach . Folosește mai multe figuri melodice găsite în opera lui Bach, în special motivul BACH . Busoni a revizuit opera de mai multe ori și a aranjat-o pentru două piane. ^[107]

Busoni s-a inspirat, de asemenea, din melodiile tribale indigene din America de Nord extrase din studiile lui Natalie Curtis, care i-a informat Indian Fantasy pentru pian și orchestră din 1913 și două cărți de schițe solo de pian, Indian Diary . ^[108] În 1917, Busoni a scris opera cu un act Arlecchino (1917) ca piesă de companie pentru revizuirea lui Turandot ca operă. A început lucrări serioase la opera sa Doktor Faust în 1916, lăsând-o incompletă la moartea sa. A fost apoi terminat de elevul său Philipp Jarnach , care a lucrat cu schițele lui Busoni așa cum știa despre ele. ^[109]În anii 1980, Antony Beaumont a creat o finalizare extinsă și îmbunătățită, folosind materialul la care Jarnach nu avea acces; Joseph Horowitz a descris finalizarea Beaumont ca fiind „mai lungă, mai aventuroasă și poate mai puțin bună”. ^[110]

În ultimii șapte ani de viață, Busoni a lucrat sporadic la Klavierübung , o compilație de exerciții, transcrieri și compoziții originale, cu care spera să-și transmită cunoștințele acumulate despre tehnica tastaturii. A fost emis în cinci părți între 1918 și 1922 ^[111] O versiune extinsă în zece cărți a fost publicată postum în 1925. ^[112]

Ediții, transcrieri și aranjamenteEditați | ×

În afară de lucrările sale despre muzica lui Bach, Busoni a editat și transcris lucrări ale altor compozitori. El a editat trei volume din ediția de 34 de volume a ediției Fundației Franz Liszt a lucrărilor lui Liszt, inclusiv cele mai multe etude și Grandes études de Paganini . Alte transcripții Liszt includ aranjamentul său pentru pian al organului lui Liszt Fantasy and Fugue pe corala „Ad nos, ad salutarem undam” (BV B 59) (bazat pe o temă din opera Le Prophète a lui Giacomo Meyerbeer ) și versiuni de concert ale a două dintre Rapsodii maghiare . ^[113]

Busoni a realizat, de asemenea, transcripții de la tastatură a lucrărilor lui Mozart, Franz Schubert , Niels Gade și alții în perioada 1886–1891 pentru editorul Breitkopf und Härtel . ^[114] Mai târziu, în timpul primelor sale contacte cu Arnold Schoenberg în 1909, a realizat o „interpretare concertistică” a piesei de pian atonală a acestuia din urmă , Op. 11 , nr. 2 (BV B 97) (care l-a enervat foarte mult pe Schoenberg însuși). ^[115] Lucrările proprii ale lui Busoni prezintă uneori elemente încorporate ale muzicii altor compozitori. A patra mișcare din An die Jugend (1909), de exemplu, folosește două dintre Capriciile lui Niccolò Paganini pentru vioară solo (numerele 11 și 15),^{[116] în} timp ce piesa din 1920 Sonata pianului nr. 6 ( Fantasia da camera super Carmen ) se bazează pe teme dinopera Carmen a lui Georges Bizet . ^[117]

ÎnregistrăriEditați | ×

Articol principal: discografia Ferruccio Busoni (ca pianist)

Producția lui Busoni pe discul de gramofon ca pianist a fost foarte limitată, iar multe dintre înregistrările sale originale au fost distruse atunci când fabrica Columbia Records a ars. Busoni menționează înregistrarea valsului Faust Gounod-Liszt într-o scrisoare către soția sa în 1919. Această înregistrare nu a fost niciodată lansată. Nu a înregistrat niciodată vreuna din lucrările sale. ^[118]

Role de pianEditați | ×

Busoni a realizat un număr considerabil de role de pian ; câteva dintre ele au fost reînregistrate și lansate pe vinil LP și CD . Acestea includ o înregistrare din 1950 realizată de Columbia, provenită din role de pian realizate de Welte-Mignon, inclusiv muzică de Chopin și transcrieri de Liszt. Valoarea acestor înregistrări în stabilirea stilului de performanță al lui Busoni este o chestiune de dispută. Mulți dintre colegii și studenții săi și-au exprimat dezamăgirea față de înregistrări și au simțit că nu reprezintă cu adevărat pianismul lui Busoni. ^[119]

Egon Petri a fost îngrozit de înregistrările la pian, când au apărut pentru prima dată pe vinil și a spus că sunt o prostie a jocului lui Busoni. ^[120] În mod similar, studentul lui Petri, Gunnar Johansen, care îl auzise pe Busoni cântând în mai multe rânduri, a remarcat: „Din rolurile și înregistrările de pian ale lui Busoni, doar fețetele Feux (nr. 5 din Transcendental Études ale lui Liszt ) sunt cu adevărat ceva unic. Restul este, curios, neconvingător Înregistrările, în special ale lui Chopin, reprezintă o simplă nealianță ". ^[121]

MoştenireEditați | ×

Vezi și: discografia Ferruccio Busoni

Impactul lui Busoni asupra muzicii a fost poate mai mult prin cei care au studiat pianul și compoziția cu el și prin scrierile sale despre muzică, decât prin compozițiile sale în sine, al căror stil nu există succesori direcți. Alfred Brendel a opinat: „Compoziții precum concertul de pian suprasolicitat monstruos  ... ne obstrucționează viziunea asupra superlativului său muzic de pian târziu. Cât de actuală este încă - și nedescoperită - sunt primele două sonatine ... și Toccata din 1921 ... Doktor Faust , acum ca întotdeauna, se înalță asupra teatrului muzical din vremea sa. " ^[122]Helmut Wirth a scris că „natura ambivalentă a lui Busoni, străduindu-se să reconcilieze tradiția cu inovația, darurile sale de compozitor și profunzimea scrierilor sale teoretice îl fac [pe el] una dintre cele mai interesante figuri din istoria muzicii secolului XX”. ^[123]

Ferruccio Busoni International Concursul de Pian a fost inițiat în onoarea lui Busoni în 1949, pentru a comemora 25 de ani de la moartea sa. 

Scuze pentru unele imperfecțiuni, dar materialul este tradus automat!

Ferruccio Busoni : Indianische Fantasie for piano and orchestra Op. 44 (1913- 14)

SERGHEI VASILIEVICI RAHMANINOV, compozitor și pianist rus

Sari la navigareSari la căutare

Serghei Rahmaninov
Serghei Rahmaninov
Date personale
Nume la naștere	Сергей Васильевич Рахманинов
Născut	20 martie/1 aprilie 1873[1][2]  Starorussky Uyezd⁠(d), gubernia Novgorod⁠(d), Imperiul Rus
Decedat	28 martie 1943 (69 de ani)[3][4][5][6]  Beverly Hills, California, SUA
Înmormântat	Cimitirul Kensico[*]
Cauza decesului	cauze naturale (melanoma[*])
Căsătorit cu	Natalia Satina[*]
Copii	Irene Sergievna Rachmaninoff[*][7]
Cetățenie	Imperiul Rus  SUA
Etnie	Russian Americans[*]
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	compozitor pianist dirijor muzicolog[*] virtuoz
Activitate
Studii	Conservatorul din Moscova[*][1], Conservatorul din Sankt Petersburg[*][1]
Gen muzical	operă simfonie muzică clasică
Instrument(e)	pian
Premii	Royal Philharmonic Society Gold Medal[*]
Semnătură
Prezență online
site web oficial Identificator titlu IMDb VGMdb
Modifică date / text

Serghei Vasilievici Rahmaninov (n. 20 martie/1 aprilie 1873,^[1][2] Starorussky Uyezd^⁠(d), gubernia Novgorod^⁠(d), Imperiul Rus – d. 28 martie 1943,^[3][4][5][6] Beverly Hills, California, SUA) a fost un compozitor și pianist rus.

A fost una dintre vedetele de concert cel mai bine plătite din timpul său, și unul dintre cei mai influenți pianiști ai secolului XX.

Biografie

Originea genealogică

În sursele rusești, arborele genealogic al familiei Rahmaninov începe cu Ștefan cel Mare. Se pare că voievodul Moldovei a avut un fiu, Ioan Vecin (Ioan Sused), stabilit la Moscova, a cărui existență nu poate fi probată prin documente (de unde s-a presupus că ar fi fost un fiu nelegitim)^[8]. Ioan Vecin a avut doi fii, Ioan Voloh și Vasilii Rahmanin. Familia Rahmaninov descinde din acesta din urmă^[9]. O altă versiune, neîntemeindu-se pe fapte veridice, îl consideră pe Rahmaninov descendent al Elenei Voloșanca, fiica lui Ștefan cel Mare căsătorită cu fiul lui Ivan al III-lea cel Mare , Ivan al IV-lea cel Tânăr. Cei doi au avut un fiu, însă acesta a murit în adolescență.

Tinerețea

S-a născut din părinți aristocratici, aceștia deținând mai multe moșii. Ambii părinți ai lui Rahmaninov erau pianiști amatori, de la aceștia primind viitorul mare compozitor, primele lecții, încă de la vârsta de patru ani. Mai târziu, la Sankt Petersburg, a luat lecții de la Anna Ornatskaya timp de trei ani înainte de prăbușirea economică a părinților săi.

O influență deosebită în creația sa au exercitat-o cântecele ortodoxe ruse pe care le auzea la biserică, unde era frecvent condus de bunica sa. La 9 ani intră la Conservatorul din Sankt Petersburg, unde urmează un curs de pian. Între 12 și 16 ani, continuă acest studiu la Moscova, sub îndrumarea pianistului Nikolai Zverev, pedagog renumit, dar sever și riguros. Acesta, prin intermediul vastei sale biblioteci și prin participarea la reprezentații teatrale, oferea discipolilor săi o largă deschidere culturală.

Rahmaninov a devenit un student valoros, terminându-și studiul pianului cu un an mai devreme, în 1891. Astfel, a încheiat cursul de compoziție cu Anton Arenski într-un singur an.

Activitatea

Debutează cu opera Aleko, compusă în 1892, care a avut premiera la Teatrul Bolșoi la 27 aprilie 1893 și care s-a bucurat de succes, devenind foarte cunoscută. Pentru această piesă, al cărei libret (bazat pe "Țiganii" lui Pușkin) a fost scris de Vladimir Nemirovici-Dancenko, Rahmaninov a primit Medalia de Aur la Conservatorul din Moscova, fiind al treilea care a primit această distincție (după Serghei Taneiev și Arseni Koreșcenko).

Lucrările conservatoare ale lui Rahmaninov cum ar fi Concertul de pian nr. 1 și Preludiu în C minor pentru pian solo au devenit, de asemenea, foarte cunoscute și apreciate.

Compusă între ianuarie și octombrie 1895 și cu premiera pe 28 martie 1897 (fiind pusă în scenă de Alexandr Glazunov), Simfonia nr .1 este aspru criticată de specialiștii epocii, printre care și Cezar Antonovici Cui. Eșecul îi provoacă lui Rahmaninov o stare de depresie și nu mai este capabil să compună lucrări majore timp de trei ani.

După o perioadă de psihoterapie și hipnoterapie, Rahmaninov se recuperează sufletește și, în perioada cuprinsă între toamna anului 1900 și aprilie 1901, elaborează Concertul pentru pian nr. 2. Având premiera la 9 noiembrie 1901, acesta s-a bucurat de succes în spațiul occidental.

La 12 mai 1902, Rahmaninov se căsătorește cu Natalia Satina. Deoarece erau veri primari, această încălcare a dreptului canonic este permisă printr-o dispensă acordată de Biserica Ortodoxă Rusă. Au împreună două fiice. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, Rahmaninov se bucură de succes artistic și financiar.

După Revoluția Rusă, în decembrie 1917 regimul leninist i-a confiscat moșia de la Ivanovka și imobiliarele de lângă Tambov. Împreună cu familia, Rahmaninov pleacă în Danemarca, unde locuiește o perioadă, ca apoi să se stabiliească în SUA, mai exact în New York. Aici a criticat în mod deschis guvernul sovietic în martie 1931 printr-o scrisoare către "New York Times", după ce muzica sa fusese interzisă din sălile de concert din întreaga URSS.

În 1943, Rahmaninov și soția sa primesc cetățenie americană, dar la scurt timp marele compozitor se stinge din viață în urma unui cancer de piele.

Rahmaninov s-a bucurat de succes artistic şi financiar, după o perioadă de zece ani, înainte de agravarea Primului Război Mondial.

În anul 1902, s-a căsătorit cu verişoara sa Natalia Satin, cu acordul preoţilor din armata rusă. El a servit ca dirijor al Teatrului Bolshoi între anii 1904-1906, apoi îşi dedică timpul de compoziţie în Italia şi Germania.

Primul turneu de performanţă al lui Serghei Rahmaninov în Statele Unite a avut loc în anul 1909, pentru care a scris în mod specific Concertul pentru pian nr 3. Alte lucrări importante ale lui Serghei Rahmaninov din această perioadă sunt cincisprezece cântece (1906) pentru voce şi pian, Simfonia 2 (1908) şi Sonata pentru pian No. 1 (1908).

În decembrie 1917, regimul leninist a confiscat Ivanovka şi imobiliarele lui Rahmaninov de lângă Tambov. El s-a mutat cu soţia şi cele două fiice în Danemarca înainte de mutarea la New York din anul următor.

Serghei Rahmaninov a criticat în mod deschis guvernului sovietic în martie 1931 printr-o scrisoare către New York Times, după ce muzica sa fusese interzisă din sălile de performanţă din întreaga URSS.

Compoziţiile lui Rahmaninov sunt limitate ca număr, dar sonorităţile lor luxuriante şi grandoarea le-au făcut standarde de muzică clasică.

În anul 1943 Serghei Rahmaninov şi soţia să primesc cetăţenie americană însă marele compozitor nu apucă să se bucure de ea pentru că se stinge din viaţă în acelaşi an la vârsta de 70 de ani în urma unui cancer de piele.

Opera principală

Compozițiile lui Rahmaninov sunt limitate ca număr, dar sonoritățile lor luxuriante și grandoarea le-au făcut standarde de muzică clasică.

Muzică orchestrală

• Scherzo în re mineur (1887)
• Simfonia în re minor, Prima mișcare (numită « Tinerețe ») (1890-1891)
• Prințul Rostislav, poem simfonic după Alexei Tolstoi (1891)
• Stânca, op. 7, poem simfonic după Lermontov (1893)
• Capriccio, op. 12 pe teme țigănești (Capriciu) (1892-1894)
• Simfonia n° 1 în re minor, op. 13 (1895)
• Simfonia n° 2 în mi minor, op. 27 (1906-1907)
• Insula morțior, op. 29, poem simfonic după Böcklin (1909)
• Clopotele, op. 35, poem pentru orchestră simfonică, cor și soliști, după Edgar Poe (1912-1913).
• Simfonia n° 3 în la minor, op. 44 (1935-1936)
• Dansuri simfonice op. 45a (versiune pentru două piane op. 45b) (1940-1941)

Muzică concertantă

• Concert pentru pian n° 1 în fa diez minor, op. 1 (1890-1891)
• Concert pentru pian nº 2 în do minor, op. 18 (1900)
• Concert pentru pian nº 3 în re minor, op. 30 (1909)
• Concert pentru pian n° 4 în sol minor, op. 40 (1925-1926)
• Rapsodie pe o temă de Paganini pentru pian și orchestră, op. 43 (1934)

Muzică vocală

• Șase romanțe, op. 4 (1890-1893)
• Șase melodii, op. 8 (1894)
• Douăsprezece romanțe, op. 14 (1896)
• Douăsprezece romanțe, op. 21 (1902)
• Cincisprezece romanțe, op. 26 (1906)
• Paisprezece romanțe, op. 34 (1912)
• Șase romanțe, op. 38 (1916)
• Trei Cântece Rusești, op. 41

Piese pentru pian

• Bucăți de fantezie, op. 3 (inclusiv Preludiu în do diez minor n° 2)
• Suită n° 1, op. 5, pentru două piane
• Suită n° 2, op. 17, pentru două piane
• Momente muzicale op. 16
• Variațiuni pe o temă de Chopin, op. 22
• Preludii op. 23 și 32
• Studii-tablouri, op. 33 și 39
• Sonată pentru pian n° 1, op. 28
• Sonată pentru pian n° 2, op. 36
• Variațiuni pe o temă de Corelli, op. 42.

Muzică de cameră

• Quatuor pentru coarde n° 1, 1889 (2 mișcări: Romanță și Scherzo)
• Romanță pentru vioară și pian
• Lied (Romanță) pentru violoncel și pian, 1890
• Melodie pe o temă de Serghei Rahmaninov, 1890 (piesă în re major aranjată de violoncelistul Modest Altschuler)
• Trio elegiac n° 1 în sol minor, pentru pian, vioară și violoncel, 1892
• Două Piese, op. 2 pentru violoncel și pian, 1892: Preludiu și Dans oriental
• Două Piese, op. 6 pentru vioară și pian, 1893: Romanță și Dans ungar
• Trio elegiac n° 2 în re minor, op. 9, 1893 (În memoria lui Piotr Ilici Ceaikovski) (Revăzut în 1907 și în 1917)
• Quatuor pentru coarde n° 2, 1896 (două mișcări: Allegro moderato și Andante molto sostenuto)
• Sonată pentru violoncel și pian în sol minor, op. 19, 1901

Muzică religioasă

• Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, op.31, (în rusă Литургия св. Иоанна Златоуста, Liturghia sv. Ioanna Zlatousta), 1911;
• Vigiliile nocturne, op. 37, (în rusă Всенощное бдение, Vsenoșcinoie bdeniie), o importantă contribuție la muzica ortodoxă rusă.

Operă

• Aleko (1892)
• Cavalerul avar (1903-1904)
• Francesca da Rimini (1904-1905)
• Monna Vanna

Serghei Rahmaninov – Simfonia corală „Clopotele”, op 35

"Bogoroditse Devo" Serghei Rahmaninov | Corul Madrigal | Dirijor Anna Ungureanu

Serghei Rahmaninov - Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu