miercuri, 31 martie 2021

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 1 APRILIE 2021 / ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 1 APRILIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători


Decese

  • 1024: Eleanor de Aquitania, regină consort a Franței și regină consort a Angliei (n. 1122)
  • 1639: Johann Philipp (25 ianuarie 1597 – 1 aprilie 1639), a fost Duce de Saxa-Altenburg.. A fost fiul cel mare (deși al patrula în ordinea nașterii) care a supraviețuit al Ducelui Friedrich Wilhelm I deSaxa-Weimar și a contesei Anna Maria de Neuburg, cea de-a doua soție a sa.
    Când tatăl său a murit (1602), Johann Philipp și frații săi mai mici Frederic, Johann Wilhelm și Friedrich Wilhelm erau minori. Unchiul lor, Johann (mai interesat de științe naturale și artă decât de politică) a preluat regența; la scurtă vreme el a luat puterea în mâinile sale.
    Anul următor (1603), tânărul prinț de Saxa-Weimar a reclamat moștenirea ducatului însă unchiul său s-a opus. În cele din urmă țara a fost divizată printr-un tratat: Johann Philipp și frații săi au preluat Altenburg și câteva orașe și Johann a reținut Weimar și Jena.
    În timpul minoratului prințului, regența a fost preluată de Christian al II-lea, Elector de Saxonia (1603–1611) și mai târziu de fratele său și următorul Elector, Johann Georg I (1611–1618). În 1618, Johann Philipp a fost declarat adult și și-a asumat guvernarea ducatului de Saxa-Altenburg. De asemenea, el a preluat tutela asupra fraților săi mai mici. Cei patru frați au co-domnit, însă doi dintre ei au murit curând, fără să aibă urmași: Frederic, care a fost ucis în bătălie în 1625, și Johann Wilhelm, care a murit în 1632.
    Johann Philipp și fratele său Friedrich Wilhelm al II-lea au continuat să conducă ducatul însă de fapt Johann Philipp a deținut controlul asupra guvernării ducatului. În 1613, Johann Philipp a fost numit decan al Universității din Leipzig. De asemenea, a fost membru al Societății Fruitbearing. În 1638 el a primit orașele Coburg, Bad Rodach, Römhild, Hildburghausen și Neustadt prin tratatul dintre el și ramura de Saxa-Weimar după decesul ducelui John Ernest de Saxa-Eisenach fără moștenitori.
    Johann Philipp a fost succedat de fratele său, Friedrich Wilhelm al II-lea. La Altenburg la 25 octombrie 1618 Johann Philipp s-a căsătorit cu Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel. Cuplul a avut un singur copil, o fiică:
  • 1709: Henri Jules de Bourbon, Prinț de Condé (29 iulie 1643 – 1 aprilie 1709) a fost Prinț de Condé din 1686 până la decesul său. La sfârșitul vieții a suferit de licantropie și a fost considerat nebun. 
    Prințul Henri Jules
    Henri Jules a fost fiul cel mare al Prințului de Condé, Ludovic al II-lea și a soției acestuia, Claire-Clémence de Maillé. A fost singurul moștenitor al enormei averi și a proprietăților Condé. Mama sa, Prințesa Claire-Clémence de Maillé-Brézé, era nepoata cardinalului Richelieu. A fost botezat la biserica Saint-Sulpice din Paris în ziua nașterii. Primii trei ani din viață, în timp ce tatăl lui era duce d'Enghien, el a fost cunoscut la curte drept duce d'Albret. După decesul bunicului său, el a moștenit titlul de duce d'Enghien. Ca membru al casei regale de Bourbon, el s-a născut prinț de sânge.
    De-a lungul celei mai mari părți a vieții sale, Henri Jules a fost instabil mental. El a fost un om scund, urât, desfrânat și brutal, nu numai "repulsiv în aparență" ci "blestemat cu un temperament atât de violent încât era periculos să-l contrazici".[1]
    A fost bine educat însă a avut un caracter răutăcios. O posibilă mireasă care a fost luată în considerare pentru el a fost o verișoară îndepărtată, Élisabeth Marguerite d'Orléans, fiica lui Gaston d'Orléans. Totuși, căsătoria nu s-a materializat.
    În cele din urmă s-a căsătorit cu Prințesa Palatină Anne Henriette în capela de la Palatul Louvre din Paris, în decembrie 1663. Mireasa era fiica lui Eduard, Prinț Palatin. Mama ei era Anna Gonzaga. Cuplul a avut zece copii. Tânăra prințesă a fost remarcată pentru natura ei pioasă, generoasă și de caritate. Mulți la curte au lăudat-o pentru atitudinea ei foarte susținută față de soțul ei dezagreabil. În ciuda calităților sale bune, Henri Jules, care a fost predispus la mari furii, și-a bătut de mai multe ori liniștita sa soție.
    În plus, Henri Jules a avut o fiică nelegitimă cu Françoise-Charlotte de Montalais. Copilul, Julie de Bourbon, a fost cunoscută sub diferite nume ca Julie de Bourbon, Julie de Guenani sau Mademoiselle de Châteaubriant. Ea a fost recunoscută în 1693 când ea avea 25 de ani. Julie a murit la 10 martie 1710, la vârsta de 43 de ani.
    Henri Jules a fost succedat de singurul său fiu, Louis, Prinț Condé. 
    Henri Jules
    Prinț de Condé
    Le Grand Condé with his son Henri Jules, Duke of Enghien (future Prince of Condé) by Claude Lefèbvre.jpg
    Henri Jules cu tatăl său, le Grand Condé
    Date personale
    Nume la naștereHenri Jules de Bourbon
    Născut29 iulie 1643
    Paris, Franța
    Decedat (65 de ani)
    Paris, Franța
    PărințiLudovic al II-lea de Bourbon
    Claire-Clémence de Maillé-Brézé Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuAnne Henriette de Bavaria
    CopiiMarie Thérèse, Prințesă de Conti
    Louis, Prinț de Condé
    Anne Marie, Mademoiselle de Condé
    Louise Bénédicte, Ducesă de Maine
    Marie Anne, Ducesă de Vendôme
    CetățenieRoyal Standard of the King of France.svg Franța Modificați la Wikidata
    ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
    Ocupațiepersonal militar[*] Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Titluriprinț
    Familie nobiliarăCasa de Bourbon
    1809: Karl Ferdinand Schmid (n. 26 februarie 1750, Eisleben - d. 1 aprilie 1809, Wittenberg) a fost un jurist german, teoretician al dreptului și sistemului legislativ, specialist în jurisprudență. Născut ca fiu al lui Johann Christian Schmidt, a studiat școala elementară, secundară în liceul în orașul natal, pentru ca apoi să studieze dreptul, începând cu 1766, la universitățile din Leipzig și Wittenberg, pe care a absolvit-o la 12 ianuarie 1778 ca licențiat și doctor în drept. În același an, a obținut și o poziție de Magister Legens ca profesor (la 20 aprilie 1778) și apoi a absolvit și cursurile de filozofie obținând gradul de Magister.
  • 1857: Théodolinde de Beauharnais,[1] Prințesă de Leuchtenberg, Contesă de Wurttemberg (13 aprilie 1814 – 1 aprilie 1857) a fost prințesă franco-germană. Théodolinde a fost al cincilea copil din cei șapte ai lui Eugène de Beauharnais (1781–1824), Duce de Leuchtenberg, și a soției lui, Prințesa Augusta de Bavaria (1788–1851). Ea a avut doi frați: Auguste și Maximilian și patru surori: Josephine, care a devenit regină a Suediei și Norvegiei, Eugénie, Amélie, care a devenit împărăteasă a Braziliei și Carolina. Bunica paternă a fost Josephine de Beauharnais, prima soție a lui Napoleon Bonaparte și fostă împărăteasă a Franței. Bunica Josephine a murit la șase săptămâni după nașterea Théodolindei.
    Prin mariajul cu Wilhelm de Württemberg, Théodolinde a devenit contesă de Württemberg însă a murit înainte ca soțul ei să primească titlul de Duce de Urach. A murit în dimineața zilei de 1 aprilie 1857 după o boală scurtă, la vârsta de 42 de ani. La 8 februarie 1841 la vârsta de 26 de ani s-a căsătorit cu Wilhelm, Duce de Urach la Munchen. Cuplul a avut patru fiice:
















































  • 1922: Francisc Carol I al Austriei sau Carol al IV-lea al Ungariei (n. 17 august 1887, Castelul Persenbeug, Austria Inferioară - d. 1 aprilie 1922, Funchal, Portugalia), născut Karl Franz Josef Ludwig Hubert Georg Maria - din dinastia Habsburg-Lorena, a fost ultimul împărat al Austriei (1916 - 1918) și totodată ultimul rege al Ungariei (sub numele de Carol al IV-lea), ultimul rege al Boemiei (sub numele de Carol al III-lea) etc.
    Biserica Catolică l-a declarat fericit în 2004, sărbătorirea sa fiind fixată pe 21 octombrie, în fiecare an. Părinții lui Carol au fost arhiducele Otto Franz și prințesa Maria Josepha. De mic, a fost un creștin pios. Rupând tradiția, familia lui a decis să-l trimită la o școală publică, pentru a asista la experimentele științifice. În tandem cu pregătirea militară (mare parte desfășurată în Boemia), prințul Carol a studiat dreptul și științe politice.
    S-a căsătorit cu Zita de Bourbon-Parma în 21 octombrie 1911. Au avut 8 copii (șase băieți și două fete). Fiul său cel mai mare, Otto von Habsburg, a decedat la 4 iulie 2011. Franz Ferdinand, care a fost asasinat în 1914 la Sarajevo, era unchiul lui Carol I al Austriei. Asasinarea unchiului l-a făcut moștenitor al tronului imperial. În primii doi ani ai războiului, în calitate de feldmareșal, a comandat trupele austro-ungare în luptele de pe frontul italian, pe urmă de pe frontul răsăritean.
    Carol I a devenit conducătorul Austriei din noiembrie 1916 (nu a fost încoronat ca împărat), iar la 30 decembrie 1916 la Budapesta, în catedrala Sf. Matia, a primit titlul Carol al IV-lea al Ungariei, preluând toate atribuțiile antecesorului său, împăratul Francisc Iosif. Soția sa, Zita, a fost încoronată ca regină a Ungariei. Carol I a încercat să încheie un armistițiu cu Franța, ducând tratative secrete prin Ottokar Czernin, ministrul lui de externe, și prin prințul belgian Sixtus de Bourbon-Parma, cumnatul său.
    Carol I a renunțat la guvernare pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial prin Manifestul de la 11 noiembrie, dar nu a abdicat. Carol I inițial a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar pe urmă, la 13 noiembrie 1918, a renunțat la șefia statului. A fost forțat să plece în Elveția, escortat de britanici, după ce la data de 12 noiembrie 1918 parlamentarii austrieci au proclamat Republica Germană Austria, exemplul lor fiind urmat de cei maghiari, 4 zile mai târziu, proclamând Republica Democratică Maghiară. Evenimentele politice s-au precipitat: la 31 octombrie 1918, Mihály Károlyi era prim-ministru desemnat de rege, dar la 11 ianuarie 1919 guvernul Ungariei demisionează; două luni mai târziu, la 21 martie 1919, ajung la putere comuniștii. În iunie 1919, Béla Kun este de facto șeful statului maghiar.
    După pierderea tronului a fost exilat, dar a încercat de 2 ori fără succes să se întoarcă în Ungaria, sperând să și-l recupereze. Prima tentativă fost în martie 1921, iar a doua în octombrie a aceluiași an, dar a fost respins repetat de Miklós Horthy, care era amiral austro-ungar și regentul Ungariei.
    Înfrânt și simțindu-se trădat, ultimul monarh al dinastiei de Habsburg, Carol I al Austriei a murit în anul 1922, bolnav de pneumonie și în sărăcie, pe insula Madeira, în Portugalia, unde a fost exilat ultima oară, prin decizia Consiliului Antantei. Unii istorici au încercat să îi creeze o imagine idealizată, acreditând ideea că ar fi încercat să oprească Primul Război Mondial. În 1949 Biserica Romano-Catolică a inițiat o campanie de beatificare a lui Carol I al Austriei, pentru convingerile sale creștine pe care și-a întemeiat deciziile politice. La 3 octombrie 2004 a fost beatificat de papa Ioan Paul al II-lea. 
    Carol I & IV
    Charles I of Austria.jpg
    Date personale
    Născut17 august 1887
    Persenbeug-Gottsdorf, Austro-Ungaria
    Decedat (34 de ani)
    Madeira, Portugalia
    ÎnmormântatChurch of Our Lady of Monte[*] Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluicauze naturale[*] (pneumonie) Modificați la Wikidata
    PărințiArhiducele Otto Franz al Austriei
    Prințesa Maria Josepha a Saxoniei Modificați la Wikidata
    Frați și suroriArhiducele Maximilian Eugen al Austriei Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuZita de Bourbon-Parma
    CopiiOtto, prinț moștenitor al Austriei
    arhiducesa Adelheid
    Robert, arhiduce de Austria-Este
    arhiducele Felix
    arhiducele Karl Ludwig
    arhiducele Rudolf
    arhiducesa Charlotte
    arhiducesa Elisabeta
    CetățenieFlag of Austria.svg Austria Modificați la Wikidata
    EtnieCehi Modificați la Wikidata
    ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
    Ocupațieofițer
    politician Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Titluriduce
    Familie nobiliarăCasa de Habsburg
    Imn regalGott erhalte, Gott beschütze
    Împărat al Austriei
    Domnie21 noiembrie 1916 - 12 noiembrie 1918 (1 an, 356 zile)
    Încoronare (29 de ani)
    PredecesorFranz Joseph I
    Succesornimeni (Monarhia dualistă a dispărut și o dată cu ea și titlul de împărat)
  • 1947: George al II-lea al Greciei (greacă Γεώργιος Βʹ, Βασιλεὺς τῶν Ἑλλήνων, Geórgios Βʹ, Vasiléfs ton Ellínon; n. 19 iulie 1890, Tatoi — d. 1 aprilie 1947, Atena) a fost fiul cel mai mare al Regelui Constantin I al Greciei și al prințesei Sofia de Prusia, fiind suveranul elenilor între anii 1922 – 1924, precum și între 1935 – 1947. 
    George în uniformă germană, (1914)
    George s-a născut la Tatoi, o localitate din apropierea Atenei, unde familia regală elenă își avea reședința. A fost strănepotul reginei Victoria și al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și nepotul regelui George I al Greciei, prințul danez de Glucksburg care a fost ales rege în 1863.
    George a urmat o carieră militară, instruindu-se cu garda prusacă la vârsta de 18 ani, apoi servind în războaiele balcanice ca membru al infanteriei grecești. Când bunicul său a fost asasinat în 1913, George a devenit prinț moștenitor (Diadochos), precum și Duce de Sparta.
    După o lovitură de stat care l-a detronat pe regele Constantin în timpul Primului Război Mondial, Prințul George, și-a urmat tatăl în exil în 1917; fratele său, Alexandru a fost instalat ca rege de către prim-ministru Eleftherios Venizelos, un republican mărturisit.
    Când Alexandru I a murit în urma unei infecții de la o mușcătură de maimuță în 1920, Venezelos a fost demis iar un plebiscit l-a readus pe Constantin pe tron. Prințul George a fost colonel și mai târziu general maior în războiul împotriva Turciei. S-a căsătorit la 27 februarie 1921 la București cu Principesa Elisabeta a României, fiica cea mare a regelui Ferdinand și a reginei Maria. Când turcii au învins Grecia în Bătălia de la Dumlupınar, forțele militare au forțat abdicarea lui Constantin iar George a devenit rege la 27 septembrie 1922.
    Regele George și soția sa Elisabeta de România în exil, Londra, 1931.
    În urma unei tentative nereușite de lovituri de stat în octombrie 1923, Comitetul Revoluționar "a cerut" ca George să plece din Grecia în timp ce Adunarea Națională a examinat problema sub forma viitorului guvern. Deși regele a refuzat să abdice, a plecat pe 19 decembrie 1923 în exil în țara natală a soției lui, România. Când Grecia a fost proclamată republică la 25 martie 1924, el a fost detronat oficial, deposedat de naționalitatea greacă și bunurile sale au fost confiscate.[2]
    Soția sa a rămas la București în timp ce el a petrecut mai mult timp în străinătate vizitând Marea Britanie și mama sa, la Florența. În 1932 el a părăsit definitiv România și s-a mutat în Marea Britanie[3] Elisabeta și George nu au avut copii și au divorțat la 6 iulie 1935. În Grecia între anii 1924 și 1935 au existat 23 schimbări de guvern, o dictatură și 13 lovituri de stat. Generalul Georgios Kondylis, un fost venizelist, a răsturnat guvernul în octombrie 1935 și s-a numit prim-ministru. Apoi a aranjat un plebiscit, atât pentru a aproba guvernul său cât și pentru a pune capăt republicii. La 3 noiembrie 1935, peste 95% din voturi au sprijinit restaurarea monarhiei.[4]
    George s-a întors în Grecia la 23 noiembrie. Aproape imediat, el și Kondylis au fost în dezacord asupra termenilor amnistiei generale pe care regele a vrut s-o declare, iar George a numit un prim-ministru interimar, pe profesorul Konstantinos Demertzis. Noile alegeri au avut loc în ianuarie iar puterea a revenit lui Ioannis Metaxas. La 4 august 1936, George a aprobat înființarea dictaturii Metaxas[5] semnând decretul de dizolvare a parlamentului, a interzis partidele politice și a abolit constituția.[6]
    Regele împreună cu prim-ministrul Metaxas au dezvoltat un regim fascist în care oponenții politici au fost arestați și a impus o cenzură strictă. Un index al cărților interzise include lucrările lui Platon, Tucidide și Xenofon. 
    George al II-lea al Greciei
    Georgeiiofgreece.jpg
    Regele elenilor
    Date personale
    Născut19 iulie 1890
    Palatul Tatoi, Grecia
    Decedat (56 de ani)
    Atena, Grecia
    ÎnmormântatTatoi Palace[*] Modificați la Wikidata
    PărințiConstantin I al Greciei[1]
    Sofia a Prusiei[1] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriPaul I al Greciei
    Alexandru I al Greciei
    Regina mamă
    Prințesa Irene, Ducesă de Aosta
    Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuPrincipesa Elisabeta de România
    CetățenieFlag of Greece (1822-1978).svg Grecia Modificați la Wikidata
    ReligieBiserica Ortodoxă Greacă[*] Modificați la Wikidata
    Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliarăCasa de Glücksburg
    Domnie
    Domnie27 septembrie 1922 – 25 martie 1924
    3 noiembrie 1935 – 1 aprilie 1947
    Predecesor1. Constantin I al Greciei
    2. Republică
    Succesor1. Republică
    2. Paul I al Greciei
    * 1952: Alexandru Tzigara-Samurcaș (n. 23 martie/4 aprilie (stil nou) 1872 – 1 aprilie 1952) a fost istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Tzigara a fost membru al societății literare Junimea, deținând funcții la Școala Națională de Arte Plastice, la Universitatea din București și, în cele din urmă, la Universitatea din Cernăuți. În timpul tinereții, a fost secretar al regelui Carol I. Apropiat de familia regală, a lucrat și ca director al Fundației Universitare Carol I, unde a înfiintat o mare colecție de diapozitive pe sticlă. Tzigara a atins faima în 1906 ca fondator al "Muzeului Național", nucleul actualului Muzeu al Țăranului Român, însă a fost implicat și în amenajarea și păstrarea fondului de artă Theodor Aman. Tzigara-Samurcaș s-a născut în București, la 4 aprilie [SV. 23 martie] 1872,[2][3] și a fost botezat orthodox.[4] Existau zvonuri conform cărora el a fost fiul nelegitim al domnitorului Carol I, viitorul rege al României, căruia Tzigara i-a fost apropiat mai târziu.[5][6][7] Istoricul Lucian Boia a acordat credit acestei tradiții orale, și constată că Tzigara, la fel ca Wilhelm și Mite Kremnitz, a avut „o relație neobișnuit de strânsă“ cu familia regală.[8] Cercetătorul Zigu Ornea, care a opinat că e posibil ca Tzigara să fi răspândit zvonul, susținând că: „... Această legendă este în mod natural greu de verificat dar în orice caz, este una posibilă, deoarece Tzigara-Samurcaș s-a născut în anul 1872 iar Carol I se afla la noi, ca domnitor, din 1866."[5] La fel ca Boia, Ornea a constatat că relația strânsă a lui Tzigara cu regele, intervențiile repetate ale regelui în numele lui “... de fiecare dată când [cariera lui Tzigara] se împotmolea” și contactele cu familia Kremnitz (inclusiv cu Mite, presupusa amantă a regelui) au fost niște indicii suplimentare pentru sângele său regal.[5] Istoricul Vasile Docea a criticat părerea lui Ornea, menționând că sursele erau discutabile și că, departe de a îmbrățișa această legendă, Tzigara a vorbit „cu mândrie“ de rădăcinile Tzigara.[6] Potrivit istoricului Lucian Nastasă, Docea efectiv "a respins" zvonul despre descendența regală a lui Alexandru Tzigara-Samurcaș.[9] Mama lui Alexandru și presupusa amantă a lui Carol, a fost Elena Samurcaș, căsătorită cu Toma Tzigara.[6][9] Cercetările în genealogia maternă a istoricului de artă, au dus la concluzia că el avea descendență nobilă greacă și italo-greacă: presupusul său strămoș a fost Zotos Tzigaras, îngropat la San Giorgio dei Greci (1599). ).[10] Familia Samurcaș a avut sânge aristocratic, fiind legată de nobilimea Țării Românești: pe linie paternă istoricul de artă era rudă cu familiile boierești Kretzulescu, Rallet, Bengescu și Crețeanu. .[11] Activ în perioada revoluției, vornicul Constantin Samurcaș a luat parte la agitația Eteristă,[12] dar mai târziu, fugind în timpul Revoluției țărănești de la 1821, s-a stabilit la Kronstadt (Brașov) pentru a spiona în favoarea austriecilor.[13] Un alt strămoș, postelnicul Alecu Samurcaș, a fost un lingvist cunoscut pentru lucrările sale în limba greacă.[14] Întâlnirea celor două ramuri a fost înregistrată în blazonul lui Tzigara-Samurcaș, arătând spada lui Zotos Tzigaras, alături de un samur și o sprânceană stilizată .[10]
    Blazonul care combină însemnele familiilor Tzigara și Samurcaș
    La un timp după moartea lui Toma Tzigara, Alexandru a fost adoptat de unchiul său matern, care nu avea copii, Ioan Alecu Samurcaș (Alexandru a luat oficial numele de Tzigara-Samurcaș mai târziu, în 1899); el a fost ajutat în educația sa de către Kremnitz, care l-a învățat germana, l-a introdus în cercurile înalte ale societății și l-a privit ca pe un fiu.[15] Primele sale contacte cu istoria și arta populară au venit prin intermediul familiei sale extinse, care a strâns și a păstrat documente și obiecte de artă.[16] După ce a absolvit liceul Matei Basarab și și-a luat bacalaureatul, el s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității din București, Secția Istorie. .[3] Aici, tânărul a fost familiarizat de primii săi mentori: scriitorul-colecționar Alexandru Odobescu și arheologul Grigore Tocilescu, acesta din urmă asigurându-i angajarea lui Tzigara în funcția de custode la Muzeul Național de Antichități.[2][3] El a fost un critic al subdezvoltării muzeului sub conducerea lui Tocilescu și a scris că, dezorganizată fiind, colecția cuprindea o mumie egipteană, copii ale frescelor de la Biserica Curtea de Argeș, articole din Tezaurul de la Pietroasele și lucrări de artă precolumbiană, alături de o scală model al Turnului Eiffel.[17] Din 1893,[2][18] tânărul absolvent a studiat la Universitatea din Berlin și la Universitatea Ludwig Maximilian unde și-a luat doctoratul cu o disertație asupra pictorului baroc Simon Vouet.[3] A primit diploma, magna cum laude.[19] Tzigara-Samurcaș s-a întors acasă și, după o dispută cu Tocilescu, și-a dat demisia de la Muzeul Antichităților.[2][3] Mai târziu s-a specializat în muzeologie la Paris, audiind lecturi la École des Beaux-Arts și a lucrat în muzeele orașului[19] înainte de a se întoarce în Germania, unde a studiat cu proeminentul curator, Wilhelm von Bode. Întors în România, Tzigara a concurat fără succes pentru un post de profesor la Catedra de Arheologie creată la Universitatea din Iași; potrivit teologului și cărturarului Teohari Antonescu, care a obținut postul, concursul a fost falsificat în favoarea sa, chiar dacă Tzigara „avea bunul simț să vină pregătit”.[20] Din 1899, el a fost bibliotecar la Fundațiile Regale și profesor de estetică și istoria artei la Școala Națională de Arte Plastice.[2][3][21] După cum Tzigara a recunoscut mai târziu, introducerea sa membrilor familiei regale s-a făcut prin intermediul relației cu familia Kremnitz, vecinii săi de pe strada Polonă din cartierul Dorobanți.[5] În această perioadă a început relația strânsă a lui Tzigara cu Carol, pe care mai târziu istoricul de artă l-a numit "prea generosul meu protector" și "suveranul prin excelență".[5] Primit în cercurile regale, el a fost un confident al reginei și al patronului cultural, Elisabeta de Wied, pe care el a numit-o „animatoarea artei românești”.[22] Pentru un timp, a fost secretarul ei particular, ajutându-o să-și îndeplinească ambițiile literare sub pseudonimul Carmen Sylva.[5][23] Memoriile lui Tzigara vorbesc cu entuziasm despre operele Elisabetei, precum și despre aversiunea regelui față de interesul ei pentru spiritism și a vorbit despre afecțiunea lui Carol pentru Mite Kremnitz.[5] Pentru a-și susține prelegerile la Școala de Arte Frumoase, Tzigara a început să adune diapozitive fotografice, o colecție care a crescut în dimensiuni în deceniile următoare. Aceasta a inclus imagini de monumente și opere de artă europene, precum și exemple de arhitectură românească (în unele cazuri, singurele imagini supraviețuitoare ale clădirilor demolate) și copii ale hărților.[3] Imaginile vieții locale sunt considerate de o importanță deosebită, deoarece documentează occidentalizarea și modernizarea peisajului României.[2] Tânărul cărturar era interesat în acea perioada și de dezvoltarea artelor decorative, pe care le dorea să reflecte tradiția locală a meșteșugurilor și a nuanțelor de specificitate națională.[24] Potrivit istoricului de artă Ioana Vlasiu, Tzigara și pictorul-cercetător Abgar Baltazar au fost în parte responsabili pentru îmbinarea artei populare și a primitivismului internațional cu Art Nouveau, deschizând astfel drumul spre Școala Neo-Brâncovenească de decoratori și arhitecți.[25] Interesul față de lucrările decorative a fost un accent deosebit al vizitelor sale în Anglia și Franța – „Muzeul Victoria și Albert” l-a impresionat foarte mult, la fel ca atelierele Eugène Grasset și Horace Lecoq de Boisbaudran. 

    SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • 1953: Hans Otto Roth, politician democrat sas, deținut politic (n. 1890)
  • 1956: Claudiu Isopescu (n. 18 aprilie 1894, Frătăuții Vechi, județul Suceava - d. 1 aprilie 1956, Roma) a fost un traducător și istoric literar. A urmat studiile liceale la Suceava și apoi cele universitare la Cernăuți și București. Obține doctoratul în litere în 1919 la Napoli. Întors în țară este numit asistent la Academia de Studii comerciale din București. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1923-1925. Din 1925 a fost lector de limba și literatura română în cadrul catedrei de limbă română al Universității din Roma, iar apoi conferențiar (1929) și profesor titular (1936).[1] Stabilit în Italia a urmărit în studiile sale raporturile culturale româno-italiene.
  • 1962: Camil Ressu, pictor român (n. 1880)
  • 1968: Lev Landau, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (n. 1908)
  • 1976: Max Ernst, sculptor german (n. 1891)
  • 1976: Dmitri Nikolaevici Andrusov (în rusă Дми́трий Никола́евич Андру́сов; n. 7 noiembrie 1897 - d. 1 aprilie 1976[5]) a fost un geolog slovac de origine rusă; fiul geologului și paleontologului rus Nikolai Andrusov și nepotul arheologului german Heinrich Schliemann.[6]
    Se află în Cehoslovacia din 1922. Este asistent la Universitatea Tehnică Cehă din Praga⁠(en) din 1929, iar între 1932 și 1938 este docent la aceeași universitate.[6] În 1938 se mută în Slovacia, unde predă la Colegiul Tehnic din Bratislava. Este primul profesor de geologie în colegiile slovace.[7] Fondează Institutul de Geologie de Stat din Bratislava, pe care îl conduce începând cu anul 1945. Este membru al Academiei de Științe din Slocavia din 1953 și membru corespondent al Academiei de Științe din Cehoslovacia din 1956.
    Dmitri Andrusov a condus studii despre tectonica Carpaților de Vest.[6] În 1973, i se înmânează Medalia Gustav-Steinmann⁠(en) pentru meritele sale în domeniul geologiei. 
    Dmitri Andrusov
    Andrusov1.jpg
    Dmitri Andrusov
    Date personale
    Născut[1][2] Modificați la Wikidata
    Tartu, Imperiul Rus[3] Modificați la Wikidata
    Decedat (78 de ani)[1][2] Modificați la Wikidata
    Bratislava, Cehoslovacia[4][2] Modificați la Wikidata
    PărințiNicolai Ivanovich Andrusov[*] Modificați la Wikidata
    Ocupațiepaleontolog[*]
    profesor universitar[*]
    geolog Modificați la Wikidata
    Activitate
    DomiciliuCehoslovacia  Modificați la Wikidata
    Alma materCzech Technical University in Prague[*]
    Universitatea Carolină  Modificați la Wikidata
    OrganizațieComenius University, Faculty of Natural Sciences[*]
    Slovak University of Technology in Bratislava[*]
    State Geological Institute of Dionýz Štúr[*]
    Czech Technical University in Prague[*]  Modificați la Wikidata
    PremiiGustav-Steinmann-Medaille[*]
    1984: Marvin Pentz Gay, Jr. (n. ,[1][2][3][4][5][6][7] Washington, SUA[8] – d. ,[1][2][3][4][5][6][7] Los Angeles, SUA[9]), cunoscut sub numele de scenă Marvin Gaye, a fost un muzician american. A debutat alături de grupul de doo-wop The Moonglows la sfârșitul anilor 1950, urmând apoi o carieră solo. Datorită unor serii de hituri, precum "How Sweet It Is (To Be Loved by You)", "I Heard It Through the Grapevine" și duetelor cu Mary Wells sau Tammi Terrell, a fost numit "Prințul Motown"[10] și "Prințul muzicii soul".[11]
    Dintre înregistrările realizate în anii '70 se numără Let's Get It On și I Want You, albume cu o mare influență în sfera genurilor quiet storm, urban adult contemporary și slow jam. În 1982 a lansat ultimul lui șlagăr, "Sexual Healing", pentru care a primit un premiu Grammy. În 2008, Gaye a fost clasat pe locul 6 de către revista Rolling Stone în lista organizată de ei, "Cei mai buni cântăreți ai tuturor timpurilor".[12]
    Gaye a fost împușcat de tatăl său pe 1 aprilie 1984, cu o zi înainte ca muzicianul să împlinească 45 de ani. 
    Marvin Gaye
    Marvin Gaye (1973).png
    Date personale
    Nume la naștereMarvin Pentz Gay Jr.
    Născut[1][2][3][4][5][6][7] Modificați la Wikidata
    Washington, SUA[8] Modificați la Wikidata
    Decedat (44 de ani)[1][2][3][4][5][6][7] Modificați la Wikidata
    Los Angeles, SUA[9] Modificați la Wikidata
    ÎnmormântatGlendale Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluiomor (plagă împușcată[*]) Modificați la Wikidata
    PărințiMarvin Gay Sr.[*]
    Alberta Gay[*] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriFrankie Gaye[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuAnna Gordy Gaye[*] (–)
    Denise Gordy[*] Modificați la Wikidata
    CopiiNona Gaye[*] Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of the United States.svg SUA Modificați la Wikidata
    Etnieafro-american Modificați la Wikidata
    ReligieBiserica Penticostală Modificați la Wikidata
    Ocupațiemuzician, compozitor
    Activitate
    Gen muzicalR&B, soul, doo-wop, funk, quiet storm
    Tipul de vocetenor  Modificați la Wikidata
    Instrument(e)pian
    voce[*]  Modificați la Wikidata
    Ani de activitate1958 - 1984
    Case de discuriMotown Records
    Columbia Records
    Interpretare cuThe Moonglows, Martha and the Vandellas, Tammi Terrell, The Originals, Mary Wells, Kim Weston, Diana Ross, Harvey Fuqua, Stevie Wonder, Smokey Robinson, Berry Gordy, Don Hussein
    PremiiPremiul Grammy pentru întreaga carieră[*]
  • 1988: Augustin Z.N. Pop (30 august 1910, București - 1 aprilie 1988, București) a fost un istoric literar. Este fiul familiei Zamfir și Floare Pop (născută Marinescu). Tatăl lui era de profesie preot. Studiază la București unde în 1931 absolvă cu succes Facultatea de Litere și Filosofie. Profesează până în 1953 în sistemul preuniversitar, iar din 1955 devine angajat pentru 4 ani cercetător principal la Biblioteca Academiei Române. Continuă cariera universitară, ajungând profesor și îndeplinind, la Institutul Pedagogic din Pitești, funcția de decan al Facultății de Filologie (1966-1968) și ulterior pe aceea de rector (1968-1971). Își susține în 1968 teza de doctorat la Universitatea din Cluj, iar în 1970 primește și titlul de doctor docent. Debutează în 1929 la revista „Sepia". Colaborează de-a lungul anilor la „Convorbiri literare", „Viața românească", „Luceafărul", „România literară", „Biserica Ortodoxă Română", „Tomis", „Transilvania", „Ramuri" etc. S-a semnat în articole și lucrările de specialitatea cu A. Pop, Augustin Pop, Aug. Pop, Olga Profir, Antioh Profir, Elsa Brețeanu. Opera: 
  • Neamul mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, București, 1938;
  • Contribuții eminesciene, I-II, București, 1938-1940;
  • Biografia mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, București, 1940;
  • Glosări la opera mitropolitului Dosoftei, Cernăuți, 1943;
  • G.T. Kirileanu, București, 1956;
  • Catalogul corespondenței lui Mihail Kogălniceanu, București, 1960;
  • Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1962;
  • Contribuții la biografia lui Bălcescu, București, 1963;
  • Din istoria culturii argeșene, Pitești, 1965;
  • Mărturii. Eminescu - Veronica Micle, București, 1967;
  • Liviu Rebreanu, București, 1967;
  • Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1969;
  • Scriitorii argeșeni și copiii, Pitești, 1970;
  • Întregiri la biografia lui I. Eliade Rădulescu, București, 1972;
  • Ovid Densusianu. Fișier, Deva, 1973;
  • Pe urmele lui Mihai Eminescu..., București, 1978;
  • Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu..., București, 1979;
  • Pe urmele Veronicăi Micle..., București, 1981;
  • Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, București, 1983;
  • Mărturia documentelor de la vechile tiparnițe românești la Nicolae Labiș, București, 1985;
  • Caleidoscop eminescian, București, 1987.
  • 1994: Robert Doisneau (n. 14 aprilie 1912, Gentilly, Val-de-Marne, Franța – d. 1 aprilie 1994, Montrouge, Hauts-de-Seine, Franța[14]) a fost un fotograf francez. În anii 1930 a folosit un aparat de fotografiat Leica⁠(en) pe străzile Parisului; împreună cu Henri Cartier-Bresson a fost un pionier al foto-jurnalismului.[15] Ele este renumit pentru imaginea sa din 1950 Le Baiser de l'hôtel de ville⁠(fr), o fotografie a unui cuplu care se sărută pe străzile aglomerate ale Parisului. Robert Doisneau a fost numit Chevalier (Cavaler) al Ordinului Național al Legiunii de Onoare în 1984. 
    Robert Doisneau
    Robert Doisneau photographed by Bracha L. Ettinger in his studio in Montrouge, 1992.jpg
    Robert Doisneau în 1992
    Date personale
    Născut[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11] Modificați la Wikidata
    Gentilly, Franța Modificați la Wikidata
    Decedat (81 de ani)[12] Modificați la Wikidata
    Paris, Franța[13] Modificați la Wikidata
    ÎnmormântatRaizeux[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuPierrette Chaumaison[*] Modificați la Wikidata
    Număr de copii2 Modificați la Wikidata
    CopiiFrancine Deroudille[*] Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of France.svg Franța Modificați la Wikidata
    EtnieFrancezi Modificați la Wikidata
    Ocupațiefotograf
    fotoreporter[*]
    litograf[*] Modificați la Wikidata
    Activitate
    Alma materÉcole Estienne[*]  Modificați la Wikidata
    Număr de copii2  Modificați la Wikidata
    PremiiNiépce Prize[*]
  • 1997: Emil Chifu (n. 17 iulie 1925, Herța, județul Dorohoi – 1 aprilie 1997, Cluj) a fost un chimist român cu contribuții în domeniul coloizilor și fenomenelor de superficiale.
  • 1997: Jolie Gabor (n. 30 septembrie 1896 la Budapesta - d. 1 aprilie 1997 la Palm Springs, California), cunoscută ca "Mama Jolie", este mama actriței Zsa Zsa Gábor. Născută ca Janszieka Tilleman în Budapesta, există multe controverse în legătură cu anul nașterii, unii spun că s-a născut în 1900, alții spun că în 1894 sau 1896, însă conform certificatului de naștere anul nașterii este 1896, născută într-o familie de evrei. Jolie s-a măritat în 1914 cu Vilmos Gabor, un soldat maghiar cu care a avut 3 copii: Eva Gabor, Zsa Zsa Gabor și Magda Gabor. Jolie a fost căsătorită de trei ori, cu:
    • Vilmos Gabor (1914-1939)
    • Peter Howard Christman (1947-1948) și
    • Contele Edmund "Odon" de Szigethy (3 martie 1957-30 septembrie 1989). Jolie a murit pe 1 aprilie 1997, în Palm Spring, statul Kalifornien California, două luni mai târziu a murit si una din fiicele ei, Magda Gabor. Jolie Gabor de Szigethy a fost îngropată în Desert Memorial Park, în Cathedral City, California.
  • 2002: Simo Häyhä (pronunțat în finlandeză: [ˈsimɔ ˈhæy̯hæ]) - n. 17 decembrie 1905 – d. 1 aprilie 2002), poreclit „Moartea albă” (în rusă Белая смерть, Belaia smert; finlandeză valkoinen kuolema; suedeză den vita döden) de către Armata Roșie, a fost un lunetist finlandez. A doborât 542 inamici în Războiul de Iarnă, mai mulți decât oricare alt lunetist de-a lungul istoriei.[2][3][4][5] Häyhä s-a născut în Rautjärvi, în apropierea actulei frontiere dintre Finlanda și Rusia și a început stagiul militar in 1925. Înainte de a se alătura forțelor armate, Häyhä a fost fermier și un bun vânător. La vârsta de 17 ani, el s-a alăturat miliției voluntare „Garda Albă” („suojeluskunta” în limba finlandeză) și s-a făcut remarcat prin premiile obținute în cadrul concursurilor de tir sportiv, în provincia Viipuri.
    Simo Häyhä
    Simo hayha honorary rifle.jpg
    Date personale
    Născut17 decembrie 1905
    Rautjärvi, Finlanda Modificați la Wikidata
    Decedat (96 de ani)
    Hamina, Finlanda Modificați la Wikidata
    ÎnmormântatRuokolahti Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Finland.svg Finlanda Modificați la Wikidata
    Religieluteranism Modificați la Wikidata
    Ocupațiesoldat
    lunetist
    agricultor[*]
    hunter[*] Modificați la Wikidata
    PoreclaMoartea albă
    Activitate
    A luptat pentruFinlanda Finlanda
    RamuraFinnish Army[*]  Modificați la Wikidata
    Ani de serviciu1925–1940
    GradulAlikersantti (Caporal) în al doilea Război Mondial, promovat în Vänrikki (Locotenent secund) la scurt timp după[1]
    UnitateaRegimentul de Infanterie 34
    Bătălii / RăzboaieRăzboiul de iarnă
    Decorații și distincții
    DecorațiiCrucea Libertății, clasa a 3-a și clasa a 4-a;
    Crucea Libertății, prima și a 2-a clasă;
    Cross of Kollaa Battle[1]
  • 2003: Mihai Mereuță, actor român de teatru și film (n. 1924). 
    Mihai Mereuță
    Date personale
    Născut Modificați la Wikidata
    Santa Mare, Santa Mare, Botoșani, România Modificați la Wikidata
    Decedat (78 de ani) Modificați la Wikidata
    București, România Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluiinsuficiență cardiacă Modificați la Wikidata
    CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațieactor de teatru și de film
    Prezență online
    Modifică date / text Consultați documentația formatului

    Mihai Mereuță (n. , Santa Mare, Santa Mare, Botoșani, România – d. , București, România) a fost un actor român.

    Activitate

    A fost absolvent al Conservatorului din Iași (promoția 1948).[1] A primit confirmarea talentului actoricesc pe scena Teatrului Municipal din Ploiești (actualmente Teatrul Toma Caragiu), în rolul Cetățeanului turmentat din piesa O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale. În 1957, la solicitarea Luciei Sturdza Bulandra, actorul vine pe scena bucureșteană.[2] Va juca alături de: Ion Caramitru (Tineri căsătoriți caută cameră), Mariana Mihuț (Interviu), Toma Caragiu și Margareta Pâslaru (Opera de trei parale).

    Ultimul rol important în care a putut fi aplaudat a fost cel din piesa Boabe de rouă pe o frunză de lotus în bătaia lunii, jucată pe scena Teatrului Național din București, în regia lui Gelu Colceag.

    Activitatea în lumea teatrului a fost completată de sute de piese radiofonice și de peste cincizeci de roluri ca actor de film. Mai semnificativă este implicarea lui Mereuță ca actor în peliculele: Unde fugi, maestre?, Doi haiduci și o crâșmăriță (1992), Liceenii rock 'n' roll (1992), Liceenii (1987), Masca de argint (1985), Misterele Bucureștilor (1983), Trandafirul galben (1982). În ultimii ani de viață, a prezentat la postul de televiziune TVR2 emisiunea Ferma, dedicată agriculturii.[3]

    Mihai Mereuță a încetat din viață în data de 1 aprilie 2003, la Spitalul de Urgență Floreasca, în urma unui stop cardiac.

    Măriuca Talpeș, soția lui Florin Talpeș, este fata lui Mihai Mereuță.

    Filmografie

  • 2008: Sabin Bălașa, pictor, regizor și scriitor român (n. 1932). 
    Sabin Bălașa
    Sabin Balasa.jpg
    Date personale
    Născut17 iunie 1932
    Dobriceni, Olt, România
    Decedat1 aprilie 2008 (76 de ani)
    București, România
    ÎnmormântatCimitirul „Eternitatea” din Iași Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluicauze naturale (infarct miocardic) Modificați la Wikidata
    Naționalitate România
    CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
    Ocupațiepictor
    scriitor
    regizor de film Modificați la Wikidata
    Activitate
    Domeniu artisticpictură, pictură murală
    StudiiInstitutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu
    Opere importante19 picturi murale (aproximativ 270 m2), Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași
    PremiiOrdinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Ofițer
    Prezență online
    Identificator titlu IMDb
    Modifică date / text Consultați documentația formatului

    Sabin Bălașa (n. 17 iunie 1932, Dobriceni județul interbelic Olt – d. 1 aprilie 2008, București) a fost un pictor, autor și regizor de filme de pictură animată, dar și scriitor român. Bălașa a absolvit în 1955 Institutul de Artă Nicolae Grigorescu din București.

    Obsesia declarată a vieții și a artei lui Sabin Bălașa a fost să inițieze o mare renaștere artistică și culturală. Alegerea sa a fost să fie renascentist, înțelegând că Renașterea nu se consumă istoric într-o perioadă anume de reconsiderare a valorilor, ci însoțește, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură. Dincolo de valoarea intrinsecă a picturii sale, apreciată în întreaga lume cu atribute acordate doar capodoperelor, opera amplă a lui Sabin Bălașa, care cuprinde, deopotrivă și creația cinematografică (i s-au acordat prestigioase premii internaționale pentru filmele de animație[necesită citare]), literară și publicistică, își pune amprenta inconfundabilă asupra epocii.

    Deși arta sa nu e nici pe departe facilă, ea se dezvăluie cu generozitate și, pe insesizabile trepte de inițiere, spune cu adevărat ceva oricărui privitor. Pe Sabin Bălașa nu trebuie să-l explici ca să-l simți, și abia după ce-l simți începi să-ți explici lumea în care ai simțit. O hermeneutică hipnotică unică și tipică artei lui Sabin Bălașa dezvăluie cu discreție ceea ce autorul știa dintotdeauna - Renașterea pe care își propunea s-o inițieze înflorise deja din clipa în care măiastra sa mână apucase penelul.

    Toate aceste "nobile declarații" nu l-au oprit să fie pictorul de curte al cuplului Ceaușescu, cărora le-a dedicat - în mod voluntar - numeroase lucrări, cu scopul de a-i fi atribuite, sau, după caz, finanțate în mod preferențial, lucrări, de multe ori în dauna altor artiști plastici, care au preferat să nu se compromită moral.[judecată de valoare]

    Biografie

    S-a născut în Oltenia, la Dobriceni, la 17 iunie 1932. Tatăl său, preot, și mama sa, învățătoare, își transformaseră casa în muzeu arheologic și etnografic, cu peste 3000 de piese. A fost școlit la Craiova și apoi la București. A fost legat spiritual de Italia pe care a vizitat-o de mai multe ori, pentru a primi diferite premii[necesită citare], dar și pentru a picta, în special de Florența. Aceeași legătură a simțit-o față de Iași, unde a realizat în intervalul 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Pașilor Pierduți a Universității Al. I. Cuza, și unde s-a simțit permanent acasă, motiv pentru care declara, cu umor, că este "moldovean de origine oltean"[necesită citare]. Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iași și pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălașa.

    Marii colecționari din România, dar și din Europa și SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotația acestora la valori amețitoare pentru artiști cu mai puțin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat și i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceaușescu (de altminteri, remarcabile ca valoare artistică; în schimb, Bălașa n-a pictat niciodată tractoare, ciocane și seceri și opera sa nu s-a încadrat în rigorile ideologice ale comunismului). Succesele sale au atras și contestări vehemente, alimentate, cel mai adesea, de faptul că picturile sale se vindeau cu prețuri mult mai mari decât ale clasicilor români și absolut nesperate de contemporani.

    Totuși, în special în ultimul deceniu, tocmai aceste prețuri au acționat ca un adevărat accelerator de performanță pentru piața de artă românească, ceea ce cu onestitate recunoștea un valoros pictor ieșean[necesită citare] atunci când a început să vândă cu câteva mii de euro o lucrare, față de câteva sute cât primea de obicei, după ce aceeași Sală a Pașilor Pierduți găzduise expoziția Sabin Bălașa organizată de Galeriile de artă Top Business în cadrul căreia cea mai ieftină lucrare costă câteva zeci de mii de euro. Cum expoziția a fost vizitată, în trei săptămâni, de peste 60.000 de oameni[necesită citare], unii sosiți de departe, chiar din străinătate pentru a se întâlni cu opera lui Sabin Bălașa reunită într-un simbolic transfer de semnificație între muralele realizate în anii 70 și lucrări recente ale maestrului care împlinea 70 de ani, se mai poate vorbi și de un al treilea și cel mai important gen de "vânătoare de Sabin Bălașa" - uriașul succes de public.

    Mormântul lui Sabin Bălașa de la Cimitirul Eternitatea din Iași.

    Studii:

    • 1955, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, București, România
    • 1965, cursuri Academia de Limbă și Cultură Italiană Siena
    • 1966, cursuri Academia de Pictură din Perugia

    Sabin Bălașa s-a stins din viață în data de 1 aprilie 2008, la Spitalul Sfânta Maria din București în urma unui cancer pulmonar.[1]

    A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași în data de 5 aprilie 2008.

    Opera

    Filme de pictură animată

    Autor și regizor a 12 filme de pictură animată:

    • „Picătura" (1966)
    • „Orașul" (1967)
    • „Valul" (1968)
    • „Pasărea Phoenix" (1968)
    • „Fascinație" (1969)
    • „Întoarcere în viitor" (1971)
    • „Galaxia" (1973)
    • „Odă" (1975)
    • „Exodul spre lumină" (1979)

    Picturi murale

    19 picturi murale (aproximativ 270 m2),Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

    • "Aspirație" 380/546 cm
    • "Omagiu întemeietorilor" 372/471 cm
    • "Amfiteatru" 452/400 cm
    • "Generații" 452/379 cm
    • "Triumful vieții" 420/249 cm
    • "Dezastrul atomic" 420/249 cm
    • "Icar" 422/248 cm
    • "Prometeu" 417/247 cm
    • "Exodul spre lumină" 416/247 cm
    • "Ștefan cel Mare" 419/250 cm
    • "Moldova" 430/265 cm
    • "Luceafărul" - triptic (429/267 cm, 430/267 cm, 431/269 cm)
    • "Legenda Meșterului Manole" 432/268 cm
    • "Nunta Cosmică" 431/268 cm
    • "Legenda Dochiei" 429/268 cm
    • "Străbunii" 433/268 cm
    • "Galaxia Iubirii" 1080/466 cm

    Două picturi murale, Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați:

    • "Războinicii" - (inițial aflată la Muzeul Militar Central, București, pusă la dispoziția artistului la demolarea muzeului, lucrarea a fost mutată și apoi restaurată pe noul amplasament de către artist)
    • "Hora"

    "Nunta Cosmică (Miorița)" la Hotel București

    Două picturi murale la Academia de Studii Economice, București

    • "Geneza"
    • "Feerie"

    Două picturi murale la Agricola Internațional, Bacău

    Sala rondă din Hotel Intercotinental, București.

    Alte picturi murale în reședințe particulare.

    Expoziții personale:

    Opera scrisă

    Romane

    • "Deșertul Albastru", roman, 1996
    • "Exodul spre Lumină", roman, 2002
    • "Democrație în Oglinzi", roman, 2006

    Articole și eseuri în presa scrisă

    Autor al unui număr larg de articole și eseuri în presa scrisă între anii 1956-2007, printre care:

    • Picasso, marginalii la o expoziție, Steagul roșu, 19 noiembrie 1968
    • Ideea filmelor mele, Tribuna, 5 martie 1970
    • Tradiție și inovație în filmul de animație, România Liberă, 29 august 1970
    • Urâtul în peisajul orașului, România literară, noiembrie 1970
    • Izvorul, Albina, G. V. 1971
    • Memoria faptelor eroice, Contemporanul, 20 august 1971
    • Ceea ce uimește, România literară, 11 noiembrie 1971
    • Arta - un mod de a trăi, Viața studențească, 25 octombrie 1972
    • Spațiul iubirii - umanismul, Scînteia tineretului, 3 ianuarie 1972
    • Sabin Bălașa și Radu Negru Dialog despre pictura monumentală, 29 septembrie 1972
    • A fi onest, a fi liber, a fi artist, Contemporanul, 3 noiembrie 1972
    • Arta, un mod de a trăi. Fidias și omul posibil, Viața studențească, 16 mai 1973
    • Nemurirea lui Picasso, Flacăra, 21 aprilie 1973
    • Dacă ar fi să recomand, Contemporanul, 18 ianuarie 1974
    • Drăgășanii mei, România pitorească, nr. 3, 1974
    • Arta, un mod de a trăi, Viața studențească, 24 ian. 1974
    • Arta și-a ales ca simbol femeia, Femeia, Almanah 1974
    • Aportul concret al artistului la înnobilarea vieții din cetate, Informația Bucureștiului, 9 noiembrie 1974
    • Semnul maturității, România libera, 30 iunie 1975
    • Viața, un poem pictat, Contemporanul, 31 dec. 1976
    • Munca artistului, Contemporanul, 2 iulie 1976
    • Corneliu Baba și culorile permanenței, Albina, ian. 1977
    • Conștiința nemuririi, Contemporanul, 18 martie 1977
    • Retrospectivă Vasile Blendea, Contemporanul, 12 august 1977
    • Îndatoriri comune, România literară, 18 august 1977
    • Ritmul fără popas, Luceafărul, 10 decembrie 1977
    • Iubesc creația și detest distrugerea, Săptămâna, 1 dec. 1978
    • Artă de for public, Scînteia tineretului, 20 iulie 1978
    • Prestigiul artei, Tribuna, 23 martie 1978
    • Leacuri la inimă nu-s, Scînteia tineretului, 28 noiembrie 1982
    • Armele, războiul, incompatibile cu arta și cultura, România libera, 29 iunie 1982
    • Răspunderea omului de artă, Flacăra, 18 iunie 1982
    • Despre mine... <Catalogul Muzeului de Artă, București, octombrie-noiembrie 1982
    • Eu și eternitatea, Diplomat club nr. 7-8 1998
    • Viitorul este o consecință, Cronica Română, 3 martie 1999
    • Banii pentru viață, sau viața pentru bani?, Cronica română, 10 martie 1999
    • Alt chip de drac, Cronica Română, 24 martie 1999
    • Bătrânețe fără tinerețe, Cronica română, 29 martie 1999
    • Generații de sacrificiu în secolul patimilor, Cronica română, 5 aprilie 1999
    • Raiul visat, Cronica română, 15 apr. 1999
    • Planeta fără locuri de muncă, Cronica română, 22 aprilie 1999
    • Politica este o curvă?, Cronica română, 29 aprilie 1999
    • Iluzii și speranțe, Cronica română, 7 mai 1999
    • Criza de suflet, Cronica română, 13 mai 1999
    • Opțiunea, sau cum îți așterni, așa dormi!, Cronica română, 21 mai 1999
    • Dresajul uman, Cronica română, 28 mai 1999
    • Prostia este o capacitate negativă, Cronica română, 3 iunie 1999
    • Magia și arta, Cronica română, 11 iunie 1999
    • Făcutul de râs, Cronica română, 24 iunie 1999
    • Invidia la români, Cronica română, 1 iulie 1999
    • Între interese și nevoi, Cronica română, 9 iulie 1999
    • La mâna a doua, Cronica română, 15 iulie 1999
    • Conducător la români, Cronica română, 22 iulie 1999
    • Mimetismul, Cronica română, 29 iulie 1999
    • Dorul de comunism, Cronica română, 5 august 1999
    • Omul ambalaj, Cronica română, 12 august 1999
    • Lipsa de armonie, Cronica română, 19 august 1999
    • Votul uninominal, domnilor!, Cronica română, 26 august 1999
    • Visul unei renașteri, Cronica română, 2 septembrie 1999
    • Despre neputință, Cronica română, 9 septembrie 1999
    • Restitutio în integrum, Cronica română, 16 septembrie 1999
    • Cine ce zice, cine ce face, Cronica română, 23 septembrie 1999
    • Evoluția planetei între spaime și idealuri, Cronica română, 30 septembrie 1999

    Citate

    • Ceea ce stiți dv. nu este un portret al lui Ceaușescu, este un Sabin Bălașa.[2]

    Premii și distincții

    • Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Comandor (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[3]
    • Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Ofițer[4]
  • 2015: Nicolae Rainea, arbitru de fotbal român (n. 1933)
  • 2017: Evgheni Evtușenko, poet rus (n. 1932)


Sărbători

  • Sf Cuv Maria Egipteanca; Sf Mc Gherontie (Calendarul Ortodox)
  • Ziua păcălelilor. 1 aprilie - Ziua păcălelilor este o zi în care se fac diferite farse sau păcăleli. Trimiterea la o întâlnire inutilă a prietenilor sau alte farse similare sunt cunoscute, în cele mai multe țări europene, încă din secolul al XVI-lea.

    Originea sărbătorii este plasată de unii istorici în Evul Mediu, când Sfântul Sisoe, un pustnic egiptean prieten cu mai cunoscutul Antonie cel Mare, obișnuia să-l păcălească pe această dată pe Sfântul Antonie, susținând că l-a văzut pe diavol ușurându-se în strachina cu mâncare a acestuia sau prefăcându-se că a reușit să învie din morți diverse victime ale unei epidemii de ciumă. O altă explicație este legată de un alt sfânt cu simțul umorului, Sfântul Fesbuchie, care locuia în apropierea unui iaz în care scufundase câțiva bușteni și pe care mergea la începutul lunii aprilie dându-le impresia pelerinilor că poate merge pe apă, asemenea lui Isus. În fine, o altă explicație arată că în anul 1564 regele Carol al IX-lea al Franței ar fi mutat serbarea Anului Nou de pe data de 1 aprilie pe data de 1 ianuarie. Întrucât la vechiul An Nou (1 aprilie) se obișnuia să se împartă cadouri, s-a continuat împărțirea de cadouri și după anul 1564, dar sub forma unor farse și glume nevinovate.

  • Ziua păsărilor. 

     în fiecare an, fiind marcată prin diferite activități de teren sau prezentări cu privire la situația păsărilor din țară, conștientizarea importanței acestora, precum și protejarea lor.

     

    Păsările protejate prin lege din România

    Fauna variată a țării noastre, deși diversificată datorită reliefului atât de variat, a avut de suferit de-a lungul timpului din cauza intereselor economice și a pierderii habitatelor. De aceea, în ultimii ani s-au dat mai multe legi de protecție a anumitor specii, majoritatea pe cale de dispariție, atât din țară, cât și la nivel mondial.

    Printre speciile de păsări protejate prin lege din România se numără: pelicanul comun și creț, egreta mare, egreta mică, călifarul, cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn, codalbul, nagâțul de stepă, culicul mic, gâsca cu gât roșu, șoimul dunărean, acvila țipătoare mică, dropia, vânturelul mic, gârlița mică, acvila de câmp, egreta, lopătarul etc.

    Mai multe despre păsări puteți citi și în articolele dedicate migrației de primăvară și migrației de toamnă.

     

    Text: Andreea Popescu

    Foto: Dan Dinu

    thumbnail
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...