MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 30 MARTIE 2021 / ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 30 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         365: A murit impăratul Ai Jin (n. 341). Numele sau era Sima Pi si a fost un împărat al dinastiei Jin de Est (265-420). În timpul scurt al domniei sale, puterile efective au fost în mare măsură în mâinile unchiului său Sima Yu. Potrivit surselor istorice, a avut obsesia nemuririi, care a dus pana la urma la moartea sa, fiind otrăvit de tratamentele care i-au fost date de magicienii cu care se inconjurase.

·         1202: A decedat teologul si ezoteristul Joachim din Fiore (n.cca. 1135-1130 ), fondatorul ordinului monastic San Giovanni din Fiore. Baza mistică a  învățăturii sale este doctrina  întemeiată pe o interpretare a textului din Apocalipsa XIV, 6 si pe credinta ca  istoria, prin analogie cu Sfanta Treime este  împărțită în trei epoci fundamentale: Epoca tatalui,cea a Fiului si cea a Sfantului Duh. Marele filosos si teolog Toma de Aquino a dezaprobat teoriile sale în lucrarea sa Summa Theologica. Cu toate ca opera lui Joachim a inspirat ereziile amalriciana, dulciniana sau cea a Fratiei spiritului liber, Joachim însuși nu a fost niciodată condamnat ca eretic de Biserica,desi ideile și mișcarea din jurul lui au fost condamnate. Adepții săi sunt numiti Joachimiti.
* 1225: Gertruda de Dagsburg (n. cca. 1190-d. 30 martie 1225) a fost fiica și moștenitoarea lui Albert al II-lea, conte de Metz și de Dagsburg (Dabo). Ea a fost o trouvère și a fost căsătorită în trei rânduri.

Gertruda a purtat numele mamei sale, Gertruda de Baden, fiică a markgrafului Herman al III-lea de Baden.

Ea l-a succedat pe tatăl ei în poziția de contesă, după moartea acestuia din 1212, moment în care ea era deja căsătorită cu Theobald, care în curând avea să devină duce de Lorena (1213), potrivit Vitae Odiliae. Logodna dintre ei ar fi fost încheiată încă din septembrie 1205, pe când Gertruda era doar un copil. Imediat după căsătorie, soțul ei a preluat imediat administrarea moștenirii, însă a murit la începutul anului 1220 fără să fi avut copii. În mai 1220, Gertruda s-a recăsătorit cu Theobald, conte de Champagne (ca Theobald al IV-lea) și rege al Navarrei (ca Theobald I), care pe atunci era doar un adolescent. Căsătoria a avut loc împotriva voinței împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen. În 1222, Theobald a repudiat-o pe Gertruda fie pe motiv de consanguinitate (potrivit cronicii lui Albericus Trium Fontanum), fie de sterilitate (conform cu călugărul Richerus). În 1224, ea s-a căsătorit pentru a treia oară, de această dată cu contele Simon al III-lea de Saarbrücken și Leiningen, dar a decedat la mai puțin de un an după aceea. Gertruda a fost înmormântată în abația de Sturzelbronn. Ultimul ei soț a moștenit comitatul de Dagsburg.

Gertruda este probabil acea ducesă de Lorena care a compus două poeme lirice în franceza veche. Una dintre ele, Un petit devant le jour, se regăsește în mai multe surse, unele cu acompaniament muzical.

Gertruda de Dagsburg
Date personale
Născută	1190  Ducatul Lorena, Regatul Franței
Decedată	30 martie 1225 (35 de ani)
Înmormântată	Abbey Sturzelbronn[*]
Părinți	Albert II de Dabo-Moha[*] Gertruda de Baden
Căsătorită cu	Theobald I, Duke of Lorraine[*] (1215–1220) Theobald I of Navarre[*] (1220–1222)[1] Simon al III-lea de Saarbrücken (1223–1225)
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat

* 1472: Amadeus al IX-lea (1 februarie 1435 – 30 martie 1472), numit cel Vesel, a fost Duce de Savoia din 1465 până în 1472. Biserica Catolică l-a venerat printr-o sărbătoare liturgică la 30 martie.

S-a născut la Thonon-les-Bains și a fost fiul lui Louis, Duce de Savoia și al Anne de Lusignan, fiica regelui Janus al Ciprului. În 1452, mama lui a aranjat o căsătorie politică cu Iolanda de Valois (1434–1478), sora regelui Ludovic al XI-lea al Franței și fiica regelui Carol al VII-lea al Franței. Din cauza epilepsiei și a retragerii lui, ea a fost lăsată la controlul statului.^[1] Franța și Sfântul Imperiu Roman au concurat pentru a obține controlul de importanță strategică al trecătorilor din Alpi și a rutelor comerciale.^[2] Influența franceză a crescut în Savoia și a implicat țara în războaiele dintre Franța și împărații Sfântului Imperiu Roman.^[3] Inițial Castelul Moncalleri din Piemont, Italia a fost construit în jurul anului 1100 ca o fortăreață pe un deal, pentru a controla accesul principal sudic la Torino. La mijlocul secolului al XV-lea Iolanda l-a transformat într-un palat regal renascentist.

Amadeus a fost un potector al călugărilor franciscani și a înzestrat alte case religioase drept case pentru îngrijirea celor săraci și suferinzi.^[2] El a făcut un pelerinaj la Saint-Claude în 1471.^[4] Amadeus a murit în 1472

Împreună cu soția sa Iolanda a avut zece copii:

1. Louis de Savoia (1453)
2. Ana de Savoia (1455–1480), căsătorită cu Frederic de Aragon (1452–1504), prinț de Altamura
3. Carol de Savoia (1456–1471), Prinț de Piedmont
4. Louise de Savoia (1462–1503), căsătorită în 1479 cu Hugh de Chalon
5. Filibert I de Savoia (1465–1482)
6. Bernard de Savoia (1467)
7. Carol I de Savoia (1468–1490)
8. James Louis de Savoia (1470–1485), Conte de Genevois
9. John Claude Galeazzo de Savoia (1472)
10. Maria de Savoia (?–1511)

Amadeus al IX-lea
Duce de Savoia
Date personale
Născut	1 februarie 1435 Thonon-les-Bains
Decedat	30 martie 1472 (37 de ani) Vercelli, Italia
Înmormântat	Vercelli Cathedral[*]
Părinți	Louis, Duke of Savoy[*][1] Anne of Cyprus[*][1]
Frați și surori	Bona of Savoy[*] Margaret of Savoy, Countess of Saint-Pol[*] Marie of Savoy, Countess of Saint-Pol[*] Charlotte de Savoia François de Savoie[*] Janus of Savoy[*] Filip al II-lea Louis of Cyprus[*] Jacques of Savoy, Count of Romont[*] Pierre de Savoie[*] Jean-Louis de Savoie[*]
Căsătorit cu	Iolanda de Valois
Copii	Ana, Prințesă de Squillace Filibert I, Duce de Savoia Carol I, Duce de Savoia
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Duce de Savoia
Domnie	29 ianuarie 1465 - 30 martie 1472
Predecesor	Louis, Duce de Savoia
Succesor	Philibert I, Duce de Savoia

·         1486: A murit Thomas Bourchier, Arhiepiscop de Canterbury, cardinal si lord cancelar englez.

·         1559: Adam Ries un matematician german

·         1662: A decedat poetul si dramaturgul francez François le Metel de Boisrobert; (n.1592). A scris 18 piese de teatru, 9 tragi-comedii si este, de asemenea, autorul a numeroase poezii. Despre una din comediile sale, Belle litigator ( 1655 ), se spune că ar fi inspirat piesa Avarul  lui Moliere.
* 1787: Anna Amalia a Prusiei (9 noiembrie 1723 – 30 martie 1787) a fost Prințesă-Stareță de Quedlinburg și prințesă prusacă, unul dintre cei zece copii ai lui Frederic Wilhelm I al Prusiei și ai Sofiei Dorothea de Hanovra.

Prințesa Anna Amalia a Prusiei

Născută la Berlin, a fost fiica lui Frederick William I al Prusiei și a soției acestuia, Sophia Dorothea de Hanovra; a fost al optulea copil din cei zece ai părinților ei. Prințesa era cu 11 ani mai mică decât fratele ei, viitorul Frederic cel Mare. Ambii copii aveau înclinații muzicale dar pentru Anna Amalia instruire muzicală formală a fost posibilă numai după moartea tatălui ei care ura muzica. Muzica a fost secreta ei consolare împotriva cruzimii tatălui (adesea o trăgea de păr în timpul furiilor sale).

Anna Amalia a învățat să cânte la clavecin, flaut și vioară, primind primele lecții de la fratele ei.

A fost privită ca o posibilă mireasă pentru prințul moștenitor al Suediei, împreună cu sora ei, Louisa Ulrika, fratele ei avertizând că Louisa Ulrika era probabil prea ambițioasă pentru a fi o regină bună într-o monarhie fără putere cum era atunci Suedia.^[1]
Fratele ei, regele Frederic, a declarat că Louisa Ulrika era "arogantă, temperamentală și intrigantă" în timp ce Anna Amalia era "mai potrivită".;^[1] S-a considerat că judecata lui Frederic se datora faptului că Anna Amalia era mai ușor de controlat ca agent prusac decât mult mai dominanta Louisa Ulrika.^[1] Reprezentanții suedezi au preferat-o pe Louisa Ulrika.

În 1743, Anna Amalia s-a căsătorit în secret cu baronul Friedrich von der Trenck, un om ale cărui aventuri au inspirat opere literare scrise de nume mari, cum ar fi Victor Hugo și Voltaire. Fratele ei Frederic al II-lea a aflat de căsătoria ei după ce a urcat pe tron în 1740 când sora lui a rămas însărcinată. Plin de furie a trimis-o la mănăstirea Quedlinburg, o mănăstire protestantă unde adesea femeile aristocrate nășteau copii din afara căsătoriei. Frederic al II-lea a anulat căsătoria și von der Trenck a fost încarcerat timp de zece ani. Anna Amalia a continuat să corespondeze cu von der Trenck până la moartea ei în 1787.

Anna Amalia, desen de Adolph von Menzel.Anna Amalia a devenit stareță la Quedlinburg în 1755, devenind astfel o femeie bogată. Ea a ales să-și petreacă majoritatea timpului la Berlin, unde s-a dedicat muzicii și a devenit cunoscută ca patroană a muzicii și compozitorilor. Ea însăși a compus lucrări camerale mici care au inclus trio, marșuri, cantate, cântece și fugi.

În 1758, Anna Amalia a început un studiu serios de teoria muzicii și a compoziției cu tutorele ei Johann Philipp Kirnberger, un student al lui Johann Sebastian Bach. Ea a compus muzica de cameră, cum ar fi sonate flaut. Mai înclinată față de muzica religioasă decât fratele ei, ea a compus textul cantatei lui Ramler Der Tod Jesu("Moartea lui Isus").

Doar câteva dintre operele ei au supraviețuit. Probabil și-a distrus multe dintre compozițiile sale, ea fiind descrisă ca foarte "timorată și autocritică". Mai multe compoziții ale ei au ieșit la suprafață ca urmare a descoperirii în anul 2000 a arhivelor de muzică Berlin Singakademie, o bibliotecă pierdută din Al Doilea Război Mondial. De asemenea, Anna Amalia a fost o colecționară de muzică, prezervând peste 600 de volume de lucrări de compozitori notabili cum ar fi Johann Sebastian Bach, George Frideric Handel, Georg Philipp Telemann, Karl Heinrich Graun și Carl Philipp Emanuel Bach, printre alții.

Lucrările ei de curator au reprezentat o contribuție semnificativă la cultura vestică. Biblioteca ei a fost împărțită între Germania de Vest și Germania de Est după Aș Doilea Război Mondial. Cele două colecții au fost reunite după triumful democrației în Europa, la sfârșitul secolului XX. Astăzi colecția este găzduită la Staatsbibliothek zu Berlin (a nu se confunda cu Herzogin Anna Amalia Bibliothek, fosta bibliotecă a Annei Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel).

Prințesa Anna Amalia
Date personale
Născută	9 noiembrie 1723 Berlin, Prusia
Decedată	30 martie 1787 (63 de ani) Berlin, Regatul Prusiei
Înmormântată	Berlin Cathedral[*]
Părinți	Frederic Wilhelm I al Prusiei Sofia Dorothea de Hanovra
Frați și surori	Louisa Ulrika a Prusiei Wilhelmine of Prussia, Margravine of Brandenburg-Bayreuth[*] Prințesa Friederike Luise a Prusiei Sophia Dorothea a Prusiei Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei Prințul Augustus Wilhelm al Prusiei Frederic al II-lea al Prusiei Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei Prințul Henric al Prusiei
Căsătorită cu	Friedrich von der Trenck
Copii	unknown child von der Trenck[*][1]
Cetățenie	Prusia
Religie	luteranism
Ocupație	compozitoare autobiografă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern
Prințesă-Stareță de Quedlinburg
Domnie	1756-1787
Predecesor	Maria Elisabeta
Succesor	Sofia Albertina
Modifică date / text

* 1796: Augusta Wilhelmine Marie de Hesse-Darmstadt (germană Marie Auguste Wilhelmine von Hessen-Darmstadt) (n.14 aprilie 1765, Darmstadt – d. 30 martie 1796, Rohrbach) a fost prin căsătorie Ducesă de Palatin de Zweibrücken. A fost mama regelui Ludwig I al Bavariei.

Auguste Wilhelmine a fost fiica Prințului Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt (1722–1782) și a Luisei (1729–1818), fiica contelui Christian Karl Reinhard de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg.

La 30 septembrie 1785 Auguste Wilhelmine se va căsători în Darmstadt cu Contele Paltin Maximilian Joseph de Zweibrücken (1756–1825). Perechea căsătorită va trăi în principal în Straßburg, de unde, din cauza Revoluției franceze va trebui să fugă la Darmstadt iar în final la Mannheim. În Mannheim au trăit în circumstanțe foarte modeste. Auguste se refugiază cu familia la Ansbach. Ducesa va muri, în final, slăbită din cauza refugiului și a celor cinci nașteri, în Castelul Rohrbach, Heidelberg, de tuberculoză pulmonară. Din căsătoria ei cu Contele Paltin Maximilian Joseph de Zweibrücken au urmat copiii:

• Ludovic I (1786–1868), rege de Bavaria, căsătorit cu prințesa Theresa de Saxa-Hildburghausen (1792–1854)
• Auguste (1788–1851), căsătorită în 1806 cu Eugène de Beauharnais, Vicerege de Italia, Duce de Leuchtenberg și Prinț de Eichstätt (1781–1824)
• Amalie (1790–1794)
• Charlotte (1792–1873), căsătorită prima dată, 1808–1814, cu Prințul moștenitor Wilhelm de Württemberg (1781–1864) și a doua oară cu Francisc (1795–1875)
• Karl (1795–1875), căsătorit prima dată, 1823, Marie Anna Sophie de Pétin (1796–1838), 1823 „Freifrau von Bayrstorff“, și a doua oară, 1859, cu Henriette Schoeller (1815–1866), 1859 „Freifrau von Frankenburg“

Auguste Wilhelmine Marie

Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt
Ducesă de Zweibrücken
Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt, Ducesă de Zweibrücken
Date personale
Nume la naștere	Marie Auguste Wilhelmine
Născută	14 aprilie 1765 Darmstadt
Decedată	30 martie 1796 (30 de ani) Rohrbach
Înmormântată	Stadtkirche Darmstadt[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt Maria Louise Albertine de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg
Frați și surori	Friederike de Hesse-Darmstadt Louise de Hesse-Darmstadt Landgravine Charlotte of Hesse-Darmstadt[*] Georges Karel van Hessen-Darmstadt[*] Karl Wilhelm Georg von Hessen-Darmstadt[*] Ludwig Georg Karl von Hessen-Darmstadt[*]
Căsătorită cu	Maximilian I Joseph de Bavaria
Copii	Ludovic I al Bavariei Augusta, Ducesă de Leuchtenberg Caroline, împărăteasă a Austriei Prințul Karl Theodor de Bavaria
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Darmstadt Casa de Wittelsbach

* 1812: Gunning Bedford, Jr. (n. 1747 — d. 30 martie 1812) a fost un avocat și politician din Wilmington, Delaware, care a ocupat funcțiile oficiale de membru al Congresului Continental din partea viitorului stat Delaware și cea de delegat al Convenției Constituționale a Statelor Unite din 1787din partea statului său.

Considerat unul din părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, Gunning Bedford, Jr. a fost unul din cei 39 de semnatari ai Constituției Statelor Unite ale Americii. Este adesea confundat cu văul său, Gunning Bedford, Sr. (1742 - 1797), care a fost un ofițer al Armatei Continentaleîn timpul Revoluției Americane și Guvernator al statului Delaware.

Absolvent în 1771 al College of New Jersey, (astăzi Princeton), în specialitatea magistratură, Bedford a fost ales în legislativul statului Delaware. În 1784, a fost numit în poziția de Procuror General (în original Attorney General) al statului Delaware slujind cinci ani în această funcție.

Bedford a fost cel mai înverșunat avocat al acordării drepturilor egale tuturor statelor indiferent de mărimea lor. Experiența sa vastă în cazul politicii locale, anii săi de serviciu în Congresul Continental precum și funcția ulterioară de General Attorney l-au învățat multe despre vulnerabilitatea politică și economică a unui stat mic, precum locul său natal, Delaware.

Spre deosebire de alți reprezentanți ai unor state mici, care căutau crearea unui guvern federal puternic pentru a le proteja interesele împotriva vecinilor lor mai mari, Bedford a căutat constant limitarea puterii guvernului federal. În același timp, când diferite conflicte iscate între diferiți reprezentanți ai noii entități independente amenințau distrugerea legăturii federale și "spargerea" Convenției constituționale de la Philadelphia (conform originalului, Constitutional Convention), Gunning Bedford a știut să dea dovadă de diplomație, tact și flexibilitate, fiind dispus oricând să ajungă la mult-doritul consens pentru binele țării.

Gunning Bedford, Jr.
Date personale
Născut	1747 Philadelphia, Pennsylvania
Decedat	1 iulie 1812 Wilmington, Delaware
Cetățenie	SUA  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	judecător avocat politician revoluționar
Congressman al Congresului Continental din Delaware
În funcție 26 octombrie 1784 – 27 octombrie 1786
În funcție 1 februarie 1783 – 8 aprilie 1784
Alma mater	College of New Jersey
Profesie	avocat

·         1821: Se stinge din viaţă mitropolitul Chişinăului şi al Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Este înmormîntat la mănăstirea Căpriana (astăzi Republica Moldova). S-a nascut in 1742 la Bistrita, in Transilvania, intr-o familie originra din Campulung, Bucovina. In 1792 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a numit mitropolit al Moldovei, dar în aprilie noul domn Alexandru Moruzi l-a trimis, în stare de arest, la Istanbul de unde a fost eliberat la intervenția reprezentantului Rusiei la Poarta. Reîntors în Rusia, a fost numit mitropolit al Poltavei, apoi al Kievului, iar în 1801 țarul Alexandru I l-a numit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. La 27 martie 1808, printr-un ucaz al aceluiași țar, a lost numit exarh al Bisericii din Moldova și tara Romaneasca – ambele țări fiind sub ocupație militară rusă (instalat la Iasi si conducând Mitropolia Moldovei până după pacea de la Bucuresti (16 mai 1812). La 21 august țarul Rusiei l-a numit în fruntea noii Arhiepiscopii a Basarabiei, cu reședința în Chisinau, create la cererea sa, unde a păstorit până la moarte și unde a înființat un Seminar teologic.

·         1830: Ludovic I, Mare Duce de Baden (9 februarie 1763 – 30 martie 1830) a fost al 3-lea Mare Duce de Baden din 8 decembrie 1818 până la moartea sa. A fost unchiul predecesorului său, Karl Ludwig Friedrich, și moartea lui a însemnat stingerea liniei Zähringen a Casei de Baden. A fost succedat de fratele său vitreg, Leopold.

El a asigurat existența în continuare a Universității din Freiburg în 1820, după care Universitatea a fost numită Universitatea Albert-Ludwig. El a fondat, de asemenea, Politehnica Hochschule Karlsruhe în 1825. Hochschule este cea mai veche școală tehnică din Germania.

Moartea lui Ludovic în 1830 a dus la multe zvonuri. Moartea lui a însemnat, de asemenea, dispariția liniei familiei sale ăn familia Baden. Succesiunea a mers la copiii din a doua căsătorie morganatică a Marelui Duce Karl Frederic și Louise von Karoline Geyer Geyersberg, care a fost numită contesă de Hochberg în nobilimea austriacă, la cererea personală a lui Karl Frederic.

Ludovic I
Date personale
Născut	9 februarie 1763 Karlsruhe
Decedat	30 martie 1830 (67 de ani) Karlsruhe
Înmormântat	Q883348[*]
Părinți	Karl Frederic, Mare Duce de Baden Caroline Louise de Hesse-Darmstadt
Frați și surori	Amalia di Baden[*] Carl Ludovic de Baden Wilhelm de Baden Leopold, Mare Duce de Baden Friedrich of Baden[*] Maximilian of Baden[*]
Copii	Luise Werner[*][1] Ludwig Wilhelm August Graf von Langenstein und Gondelsheim[*][1] Louise Katharina von Langenstein und Gondelsheim[*][1]
Cetățenie	Germania
Religie	Luteranism
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Zähringen
Mare Duce de Baden
Domnie	8 decembrie 1818 - 30 martie 1830 (11 ani, 112 zile)
Predecesor	Karl
Succesor	Leopold

·         1842: Louise Élisabeth Vigée Le Brun, pictoriță franceză (n. 1755)
* 1855: Prințesa Frederica Louise Wilhelmina Marianne Charlotte a Prusiei (21 iunie 1831 - 30 martie 1855) a fost ^[1] fiica cea mare a Prințului Albert al Prusiei și a soției lui, Prințesa Marianne a Olandei. A murit înainte ca soțul ei Georg de Saxa-Meiningen să devină Duce.

Charlotte (stânga) și sora sa mai mică Alexandrine.

Tatăl Charlottei era fiul mai mic al lui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și al Louisei de Mecklenburg-Strelitz. Mama ei era fiica lui Willem I al Olandei și a Wilhelminei de Prussia. Charlotte a fost sora Prințului Albert al Prusiei, mareșal prusac și mai târziu regent al ducatului de Brunswick.

Părinții ei au divorțat în 1848 și custodia Charlottei și a fraților ei a fost acordată tatălui. De fapt, regina Elisabeta Ludovica de Bavaria care nu avea copii, a avut grijă de ei.

Charlotte a avut talent la muzică și în tinerețe i-a avut profesori pe Wilhelm Taubert, Theodor Kullak și Julius Stern.^[2] A scris câteva marșuri militare, cântece și piese pentru pian.^[2] Fiica ei Prințesa Maria Elisabeta i-a moștenit interesul pentru muzică.

La Charlottenburg, Charlotte s-a căsătorit cu Georg de Saxa-Meiningen la 18 mai 1850.^[3] El era singurul fiu al lui Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen și a Prințesei Marie Frederica de Hesse-Kassel. Printre cadourile de nuntă, tânărul cuplu a primit de la mama miresei o vilă pe malul lacului Como, redenumită „vila Carlotta”. Charlotte și Georg au petrecut următorii cinci ani la Berlin și Potsdam însă s-au întors ^[3] la Meiningen pentru nașterea copiilor.

La 27 ianuarie 1855, al doilea fiu al lor a murit. Charlotte l-a urmat trei luni mai târziu printr-o complicație la naștere.^[4] Georg a rămas neconsolat însă în cele din urmă s-a recăsătorit cu Feodora de Hohenlohe-Langenburg. I-a succedat tatălui său ca Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen în 1866, la șapte ani după moartea Charlottei.

Jump to navigationJump to search

Charlotte Frederica a Prusiei
Prințesă de Saxa-Meiningen
Date personale
Nume la naștere	Friederike Luise Wilhelmine Marianne Charlotte von Preußen
Născută	21 iunie 1831 Palatul Schönhausen, Berlin
Decedată	30 martie 1855 (23 de ani) Meiningen
Înmormântată	Q2052704[*]
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Prințul Albert al Prusiei Prințesa Mariana a Țărilor de Jos
Frați și surori	Prințesa Alexandrine a Prusiei Wilhelm von Hohenau[*] Prințul Albert al Prusiei Frederick of Hohenau[*]
Căsătorită cu	Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen
Copii	Bernhard al III-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințesa Maria Elisabeta
Cetățenie	Germania
Ocupație	compozitoare pianistă
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern (prin naștere) Casa de Saxa-Meiningen (prin căsătorie)

* 1855: Maria Dorothea Luise Wilhelmine Caroline de Württemberg (1 noiembrie 1797 – 30 martie 1855) a fost fiica Ducelui Louis de Württemberg (1756–1817) și a soției acestuia, Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg.

Ducesa Maria Dorothea von Württemberg în 1818, cu un an înainte de căsătorie.

Maria Dorothea a fost cel mai mare copil din cei cinci ai Ducelui Louis de Württemberg și a celei de-a doua soții, Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg. S-a născut la Pokój, Silezia (astăzi Polonia).

Pe linie paternă a fost stră-strănepoata regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei. Pe linie maternă a fost stră-strănepoata regelui George al II-lea al Marii Britanii. Fratele ei, Alexandru, a fost bunicul lui Mary de Teck, viitoarea regină consort a regelui George al V-lea al Regatului Unit.

A fost a treia soție a Arhiducelui Joseph, Palatin al Ungariei cu care s-a căsătorit la 24 august 1819. Cuplul a avut cinci copii.

Maria Dorothea de Württemberg
Arhiducesă de Austria
Maria Dorothea de Württemberg, în jurul anului 1840
Date personale
Nume la naștere	Maria Dorothea Luise Wilhelmine Caroline
Născută	1 noiembrie 1797 Pokój, Silezia
Decedată	30 martie 1855 (57 de ani) Budapesta, Ungaria
Înmormântată	Budapesta
Părinți	Ducele Louis de Württemberg Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg
Frați și surori	Duke Adam of Württemberg[*] Ducele Alexandru de Württemberg Pauline de Württemberg Ducesa Amelia de Württemberg Elisabeth Alexandrine de Württemberg
Căsătorită cu	Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei
Copii	Arhiducesa Franziska Marie Elisabeth a Austriei Arhiducele Alexandru al Austriei Arhiducesa Elisabeta Franziska a Austriei Arhiducele Joseph Karl al Austriei Marie Henriette, regină a Belgiei
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Württemberg Casa de Habsburg-Lorena

* 1871: Louise a Olandei (5 august 1828 – 30 martie 1871) a fost regină a Suediei și a Norvegiei, ca soție a regelui Carol al XV-lea al Suediei și Norvegiei.

Prințesa Louise s-a născut la 5 august 1828 la Haga. Tatăl ei a fost Prințul Frederick al Olandei, al doilea fiu al regelui Willem I al Țărilor de Jos și al reginei Wilhelmina a Prusiei. Mama ei a fost Prințesa Louise a Prusiei, al optulea copil al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și al reginei Louise de Mecklenburg-Strelitz.

Prințesa Louise s-a căsătorit la Stockholm cu Prințul Moștenitor Carol al Suediei și Norvegiei, fiul cel mare al regelui Oscar I al Suediei și Norvegiei și a reginei Josephine de Leuchtenbergla 19 iunie 1850 .

Căsătoria a fost aranjată pentru a oferi noii Case Bernadotte moștenitori și pentru zestrea enorma la care se așteptau; deși în realitate, zestrea a fost foarte mică. Au avut un mariaj nefericit deoarece Prințul Moștenitor a găsit-o pe Louise neatractivă și i-a fost necredincios deși ea era îndrăgostită de el. În prima perioadă a căsătoriei lor (1852–60), soțul ei a avut o relație cu doamna de onoare Josephine Sparre. Printre multele amante ale lui Carol s-au numărat actrițele Hanna Styrell (1860–69) și Elise Hwasser (1858), ultima fiind cea mai celebră actriță suedeză a epocii. Din 1869, el a avut o relație cu Wilhelmine Schröder, care era interesată de spiritism și cu care discuta probleme existențiale.

Regina Louise, 1861

A devenit regină a Suediei după decesul socrului ei la 8 iulie 1859.

A fost încoronată atât în Suedia cât și în Norvegia; Norvegia a refuzat să încoroneze două regine anterioare deoarece erau romano-catolice iar Louise a devenit prima regină de după Evul Mediu care a fost încoronată în Norvegia. A fost foarte populară în timpul vizitei ei în Norvegia.

Louise nu a fost o prințesă moștenitoare de succes și nici o regină de succes, având o personalitate timidă și liniștită, complet opusă celei a regelui. S-a spus că nu avea abilitatea de a conversa. Nu era interesată de politică în contrast cu reginele consoarte anterioare. Louise s-a ocupat de operele de caritate, a fondat câteva instituții cum ar fi Kronprinsessan Lovisas vårdanstalt för sjuka barn (Organizația de sprijin a copiilor Prințesa Moștenitoare Louise), Drottning Lovisas understödsförening (Organizația de sprijin regina Louise) și Dronning Lovisas asylum (Azilul regina Louise) în Norvegia, a tradus lucrări religioase și a sprijinit financiar activitatea de caritate.

Și-a petrecut întreaga viață ocupându-se de activitățile casnice și de finanțele familiei încercând să facă pe placul soțului. Relația ei cu regele nu s-a îmbunătățit în timp; Carol o trata cu o bunătate condescendentă și în cea mai mare parte a timpului o neglija. În cele din urmă, sănătatea ei s-a deteriorat. În 1854, singurul ei fiu a murit; nașterea a făcut-o infertilă, iar ea i-a oferit divorțul soțului ei însă acesta a refuzat.

Regina nu era interesată de îndatoririle ceremoniale și prefera viața liniștită de familie deși era interesată de modă și adesea se îmbrăca elegant. Adesea evita îndatoririle ceremoniale spunând că e bolnavă și ocazional era forțată de rege să participe; lui nu-i plăcea să se afișeze la ocaziile formale fără ea. În 1866 regele a forțat-o să deschidă expoziția de la Stockholm în locul lui. Carol era foarte atașat de fiica lor, în timp ce Louise era îngrijorată de comportamentul "ca un fiu" al fiicei lor.

Împreună cu fiica ei a luat lecții de înot de la Nancy Edberg, pioneră înotătoare. Inițial înotul nu a fost considerat potrivit pentru femei însă după ce regina și prințesa Lovisa au susținut acest sport, înotul a devenit la modă.^[2] Louise a angajat-o pe prima femeie dentist din Suedia, Rosalie Fougelberg, ca dentistul ei perosnal în 1867.

În 1870, ea și-a vizitat în Olanda mama, care va muri câteva luni mai târziu. La întoarcere și-a găsit soțul bolnav și l-a îngrijit. Îi plăcea să facă plimbări cu trăsura și în una dintre aceste plimbări s-a îmbolnăvit de pneumonie. Regina Louise a murit la 30 martie 1871 la Stockholm, la vârsta de 42 de ani. Soțul și mama lui nu au putut participa la funeralii pentru că erau bolnavi. Tatăl ei, Prințul Frederic al Țărilor de Jos, i-a supraviețuit zece ani.

Louisa și Carol au avut doi copii:

1. Prințesa Lovisa a Suediei (31 octombrie 1851 – 20 martie 1926), mai târziu regină a Danemarcei
2. Prințul Carl Oscar, Duce de Södermanland (14 decembrie 1852 – 13 martie 1854), a murit în copilărie

Louise a Olandei
Regină a Suediei și Norvegiei
Date personale
Nume la naștere	Wilhelmina Frederika Alexandrine Anna Louisa
Născută	5 august 1828 Haga, Olanda
Decedată	30 martie 1871 (42 de ani) Stockholm, Suedia
Înmormântată	Biserica Riddarholmen, Stockholm
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Prințul Frederic al Țărilor de Jos[1] Prințesa Louise a Prusiei
Frați și surori	Princess Marie of the Netherlands[*][1] William of the Netherlands[*] Frederik van Oranje-Nassau[*]
Căsătorită cu	Carol al XV-lea al Suediei
Copii	Lovisa, regină a Danemarcei Prințul Carl Oscar, Duce de Södermanland
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Religie	Dutch Reformed Church[*]
Ocupație	traducătoare
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Orange-Nassau (prin naștere) Casa de Bernadotte (prin căsătorie)
Domnie
Domnie	8 iulie 1859 – 30 martie 1871

·         1899: Lascăr Catargiu, om politic, prim-ministru al Principatelor Unite și al Regatului României (n.1823)

·         1912 - A încetat din viaţă scriitorul german Karl May (n. 25 feb. 1842), autor al seriei de romane de aventuri în Vestul american ce au ca eroi pe căpetenia apaşilor Winnetou şi prietenul său alb Old Shatterhand

·         1925: Rudolf Steiner (n. 25/27 februarie 1861^[17], Donji Kraljevec, pe atunci Austria, în prezent Croația — d. 30 martie 1925, Dornach, Elveția) a fost un filosof, esoterist, artist, pedagog și gânditor social austriac, fondator al antroposofiei, pedagogiei Waldorf, euritmiei, agriculturii biodinamice și medicinei antroposofice. A inițiat concepția despre tripartiția socială, economia asociativă și a proiectat mai multe clădiri după principiile arhitecturii organice, între care cea mai cunoscută este Goetheanum-ul, sediu al Universității Libere pentru Știință Spirituală și Societății Antroposofice Generale.

Steiner a avut o amplă activitate ca filosof, conferențiar și om de cultură, susținând numeroase prelegeri în diferite localități din Europa, inclusiv una în anul 1889 la Sibiu, aflat pe atunci în cadrul Imperiului Austro-Ungar. În 1891 își obține doctoratul în filosofie la Universitatea din Rostock, Germania, iar mai târziu devine secretarul general al secțiunii germane a Societății Teosofice, cu toate că avea rezerve asupra misticismului oriental promovat de aceasta. Începând cu această perioadă începe să vorbească despre posibilitatea cercetării nemijlocite a lumii spirituale suprasensibile prin intermediul metodelor științei spirituale, descrise de el într-o serie de cărți și conferințe.

Deși susținea concepția despre reîncarnare și karma, importanța pe care Rudolf Steiner o acorda creștinismului și esoterismului vestic duc în 1913 la separarea de Societatea Teosofică și înființarea Societății Antroposofice, în cadrul căreia va introduce cele mai multe inițiative cultural-spirituale și sociale ale sale, îndeosebi după primul război mondial. Steiner a insistat adesea asupra necesității de a folosi cunoștințele obținute prin observație suprasensibilă în viața practică, considerând lipsa legăturii între idealurile spirituale ale oamenilor și necesitățile materiale ale vieții cotidiene a fi cauza declinului socio-cultural. Antroposofia pe care a fondat-o este o concepție despre om și lume care susține existența unor elemente suprasensibile constitutive ale ființei umane, dincolo de corpul fizic.

Otto Scharmer, senior lecturer la Massachusetts Institute of Technology și creatorul Theory U, afirma într-un interviu: „Există o sursă mai adâncă în tradiția vestică, ce a fost ascunsă, și care include o metodă științifică bazată mai mult pe fenomenologie. Este în direcția în care, de exemplu, Goethe și-a dezvoltat știința. Apoi prin Steiner ea a devenit mai accesibilă celorlalți. Ea dezvoltă o metodă ce se află în conexiune cu întregul.”^[18]

Anthony Storr a afirmat despre antropozofia lui Rudolf Steiner: „Sistemul său de credință este atât de excentric, atât de nesusținut de dovezi, atât de vădit bizar încât scepticii raționali nu pot să-l considere decât delir.... În timp ce maniera lui Einstein de a percepe lumea prin gândire a fost confirmată experimental și matematic, cea a lui Steiner a rămas intens subiectivă și nu se pretează la confirmare obiectivă.

OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Introduceri la scrierile de științe naturale ale lui Goethe (1883)
• Linii fundamentale ale unei teorii a cunoașterii în concepția goetheană despre lume (1886)
• Adevăr și știință (1892)
• Filosofia libertății (1894)
• Friedrich Nietzsche: un luptător împotriva epocii sale (1895)
• Mistica în zorii vieții spirituale a timpului nostru și legătura ei cu concepția modernă despre lume (1901)
• Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității (1902)
• Teosofia. Introducere în cunoașterea suprasensibilă a lumii și a menirii omului (1904)
• Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? (1904)
• Din Cronica Akasha (20 de articole publicate în perioada 1904–1908)
• Treptele cunoașterii superioare (1905)
• Știința tainică în schiță (Știința ocultă) (1910)
• Poarta inițierii - Prima dramă-misteriu (1910)
• Încercarea sufletului - A doua dramă-misteriu (1911)
• Păzitorul Pragului - A treia dramă-misteriu (1912)
• Trezirea sufletelor - A patra dramă-misteriu (1913)
• Conducerea spirituală a omului și a omenirii (3 conferințe prelucrate pentru publicare de Rudolf Steiner, 1911)
• Un drum spre cunoașterea de sine - Meditații (1912)
• Pragul lumii spirituale - Aforisme (1913)
• Enigmele filosofiei (1914)
• Puncte centrale ale problemei sociale (1919)
• Articole asupra organizării tripartite a organismului social și a problemelor contemporane (1919-1920)
• Inițierea - Cunoașterea lumilor superioare (1922)
• Teze antroposofice (1924)
• Fundamentele terapiei antroposofice (carte scrisă împreună cu Ita Wegman; apărută în 1925)
• Povestea vieții mele (carte autobiografică, 1925)
• Știința inițiatică și cunoașterea aștrilor

Rudolf Steiner
Rudolf Steiner
Date personale
Nume la naștere	Rudolf Joseph Lorenz Steiner
Născut	27 februarie 1861[1][2][3][4]  Donji Kraljevec, Imperiul Austriac
Decedat	30 martie 1925 (64 de ani)[1][5][2][6][3][4][7][8][9][10][11][12][13][14][15]  Dornach, Elveția[16][5]
Înmormântat	Dornach
Căsătorit cu	Marie Steiner-von Sivers[*]
Cetățenie	Imperiul Austriac  Elveția
Ocupație	ocultist[*] scriitor esotericist[*] poet muzicolog[*] artist coregraf[*] critic literar[*] autobiograf[*

* 1926: Narcisse Théophile Patouillard (n. 2 iulie 1854, Macornay – d. 30 martie 1926, Paris) a fost un farmacist, botanist, micolog și acuarelist renumit francez, membru fondator al Société mycologique de France. El a fost unul dintre pionierii în crearea și folosirea de genuri mai mici și astfel mai utile pentru ciuperci. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Pat..

Narcisse Théophile Patouillard
Narcisse Patouillard
Date personale
Născut	2 iulie 1854 Macornay
Decedat	30 martie 1926 (71 de ani) Paris
Naționalitate	franceză
Cetățenie	franceză
Ocupație	farmacist, botanist, micolog și acuarelist
Activitate
Societăți	* Société botanique de France Académie de médecine Société mycologique de France British Mycological Society

·         1929: Ion Gorun (n. Alexandru I. Hodoș, 30 decembrie 1863, Roșia Montană, comitatul Alba de Jos - 30 martie 1929, București) a fost un poet, prozator, traducător și gazetar român.

A fost fiul lui Iosif Hodoș, vicecomite al Zarandului, membru al Academiei Române, și al Anei, fiica lui Simion Balint, unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost fratele scriitorului Enea Hodoș și al bibliografului Nerva Hodoș.

Urmeză liceul la Brașov și Sibiu în perioada 1876 - 1880, apoi urmează doi ani de zile cursurile Facultății de Medicină, după care se retrage și merge la Litere, unde obține licența în 1888. Se înscrie și la Facultatea de Drept, dar o abandonează.^[1]

Lucrează în redacția revistei liberale Națiunea. În anii 1893 - 1894 a fost secretar de redacție la Vieața și la Povestea vorbei în 1896 - 1897. Conduce revista Viața nouă și a fost redactor la Românul din Arad.^[1]

Editează revistele Pagini literare cu Artur Stavri, în 1899 - 1900, Viața literară și artistică cu George Coșbuc, între 1906 și 1908, Revista noastră cu Constanța Hodoș, Războiul popoarelor între 1914 - 1916, Astra între anii 1915 - 1918. Mai colaborează la Sămănătorul, Vatra, Fântâna Blanduziei etc.^[1]

A debutat cu versuri în Convorbiri literare sub pseudonimul Castor în anul 1889. Debutul editorial a avut loc în anul 1901 cu volumul Câteva versuri

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Gorun

• Câteva versuri, București, 1901;
• Alb și negru, București, 1902;
• Robinson în țara românească, București, 1904;
• Taina a șasea, București, 1905;
• Lume necăjită, București, 1911;
• Știi românește?, București, 1911;
• Fata cea frumoasă, București, 1916;
• Nu te supăra, București, 1922;
• Obraze și măști, București, 1922;
• Sub pământ, București, 1922;
• A. Vlahuță, omul și opera. O reprivire, București, 1928;
• Lacrimi pentru Octavian Goga, Cluj, 1938;
• Scrieri alese, ediție îngrijită de Lidia Munteanu și Vasile Netea, prefață de Vasile Netea, București, 1983.

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• Oscar Jager, Istoria romanilor, București, 1885;
• Goethe, Faust, București, 1906;
• H. Ibsen, Stâlpii societății, București, 1911;
• Immanuel Kant, Spre pacea eternă, introducerea traducătorului, București, 1918;
• Alexander Dumas-tatăl, Contele de Monte Cristo, București, 1922;
• August Strindberg, Frânturi din viața omenirii, București, 1924;
• Karl May, Opere complete, vol. I: Winetu, omul preriilor, București, 1924;
• Ivo Voinovici, Sirena, București, 1925;
• Lewis Wallace, Ben Hur, București, 1931.

Ion Gorun
Ion Gorun
Date personale
Nume la naștere	Alexandru I. Hodoș
Născut	30 decembrie 1863 Roșia Montană, comitatul Alba de Jos
Decedat	30 martie 1929 (65 de ani) București, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist, scriitor
Pseudonim	Ion Gorun
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Operă de debut	Câteva versuri, 1901

·         1945: A murit Victor Ion Popa, dramaturg, prozator, publicist și eseist (n. 1895). Printre creatiile sale citam “Sfârlează cu fofează”, Meșterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”(biografia lui Aurel Vlaicu, unul din pionierii aviației), Velerim și Veler Doamne (ecranizat de Sergiu Nicolaescu sub titlul Osânda cu Amza Pellea în rolul principal).

·         1949: Friedrich Bergius, chimist german, laureat al Premiului (n. 1884)
* 1949: Prințul Harald al Danemarcei (Harald Christian Frederik; 8 octombrie 1876 – 30 martie 1949) a fost al patrulea copil și al treilea fiu al regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și a reginei Louise a Suediei. A servit în armata regală daneză și a ajuns la rangul de general locotenent.

Prințul Harald s-a căsătorit cu Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (fiică a lui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein) la 28 aprilie 1909 la Glücksburg, Schleswig-Holstein, Germania.^[1][2] Harold și Helena Adelaide au avut cinci copii^[1][2]:

• Prințesa Feodora Louise Caroline Mathilde Viktoria Alexandra Frederikke Johanne a Danemarcei (3 iulie 1910 – 17 martie 1975). S-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Christian de Schaumburg-Lippe și a avut copii.
• Prințesa Caroline-Mathilde Louise Dagmar Christiane Maud Augusta Ingeborg Thyra Adelheid a Danemarcei (27 aprilie 1912 – 12 decembrie 1995). S-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Knud al Danemarcei și a avut copii.
• Prințesa Alexandrine-Louise Caroline-Mathilde Dagmar a Danemarcei (12 decembrie 1914 – 26 aprilie 1962). S-a căsătorit cu contele Luitpold de Castell-Castell și a avut copii.
• Prințul Gorm Christian Frederik Hans Harald al Danemarcei (24 februarie 1919 – 26 decembrie 1991). Necăsătorit și fără copii.
• Prințul Oluf Christian Carl Axel al Danemarcei (10 martie 1923 – 19 decembrie 1990). Și-a pierdut titlu și a devenit contele Christian de Rosenborg după căsătoria cu Annie Helene Dorrit Puggard-Müller și cu Lis Wulff-Juergensen. A avut copii.

Prințul Harald
Prinț al Danemarcei
Date personale
Nume la naștere	Harald Christian Frederik
Născut	8 octombrie 1876 Palatul Charlottenlund, Gentofte, Danemarca
Decedat	30 martie 1949 (72 de ani) Copenhaga, Danemarca
Părinți	Frederic al VIII-lea al Danemarcei Lovisa a Suediei
Frați și surori	Prințesa Louise a Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei Prințesa Dagmar a Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei Christian al X-lea al Danemarcei Haakon al VII-lea al Norvegiei
Căsătorit cu	Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Copii	Feodora, Prințesă Christian de Schaumburg-Lippe Carolina-Matilda, Prințesă a Danemarcei Alexandrine-Louise, Contesă Luitpold de Castell-Castell Prințul Gorm Prințul Oluf
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1950: Léon Blum, prim-ministru francez (n. 1872)
* 1961: Philibert Jacques Melotte (n. 29 ianuarie 1880, Camden Town – d. 30 martie 1961) a fost un astronom britanic, născut din părinți belgieni care emigraseră în timpul Războiului franco-prusac din 1870.

În 1908, el a descoperit la Observatorul Regal Greenwich al optulea satelit al lui Jupiter, cunoscut astăzi sub numele de Pasiphae, dar care în epocă era cunoscut ca « Jupiter VIII », numele definitiv nefiindu-i atribuit decât în 1975.

Asteroidul 676 Melitta, singurul pe care l-a descoperit, nu-i poartă numele, ci este forma dialectală atică a limbii grecești vechi melissa, „albină”. Se pare totuși că asemănarea între acest nume și numele descoperitorului nu este întâmplătoare.

În 1915, a publicat un catalog de 245 roiuri de stele.^[1] Unele roiuri ale cerului înstelat, care nu figurează în cataloagele cele mai cunoscute ca Messier sau NGC, sunt uneori desemnate prin numărul lor în catalogul lui Melotte, ca roiul deschis situat în constelația Părul Berenicei, denumit adesea Melotte 111.

Melotte este și codescoperitor al galaxiei Wolf-Lundmark-Melotte, abreviată WLM.

Melotte a primit medalia Jackson-Gwilt din partea Royal Astronomical Society în 1909.

Philibert Jacques Melotte
Date personale
Născut	29 ianuarie 1880 Camden Town, Londra
Decedat	30 martie 1961
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	astronom
Activitate
Cunoscut pentru	descoperirea celui de-al optulea satelit al lui Jupiter (Pasiphae), asteroidului 676 Melitta.
Premii	medalia Jackson-Gwilt din partea Royal Astronomical Society în 1909

* 1964: Prințesa Auguste de Bavaria (germană Auguste Maria Luise Prinzessin von Bayern; 28 aprilie 1875 – 25 iunie 1964) a fost membră a casei regale Wittelsbach din Bavaria și soția Arhiducelui Joseph August de Austria.
Auguste s-a născut la München, Bavaria, ca al doilea copil al Prințului Leopold al Bavariei și al soției acestuia, Arhiducesa Gisela a Austriei(fiica împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei). A avut o soră mai mare, Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria, și doi frați mai mici, Prințul Georg de Bavaria și Prințul Konrad de Bavaria.

Arhiducele Joseph August și soția lui, Arhiducesa Augusta

La 15 noiembrie 1893, la München, s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph August de Austria, fiul cel mare al Arhiducele Joseph Karl și a soției acestuia, Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha. Toți cei șase copii ai tânărului cuplu s-au născut în timpul vieții străbunicului lor, împăratul Franz Joseph al Austriei.

• Arhiducele Joseph Francis de Austria, n. 28 martie 1895; d. 25 septembrie 1957 (62 de ani)

• Arhiducesa Gisela Auguste Anna Maria, n. 5 iulie 1897; d. 30 martie 1901 (3 ani)

• Arhiducesa Sophie Klementine Elisabeth Klothilde Maria, n. 11 martie 1899; d. 19 aprilie 1978 (79 de ani)

• Arhiducele Ladislaus Luitpold, n. 3 ianuarie 1901; d. 29 august 1946 (45 de ani)

• Arhiducele Matthias Joseph Albrecht Anton Ignatius, n. 26 iunie 1904; d. 7 octombrie 1905 (1 an)

• Arhiducesa Magdalena Maria Raineria, n. 6 septembrie 1909; d. 11 mai 2000 (90 de ani)

Prințesa Auguste de Bavaria
Arhiducesa Auguste de Austria
Date personale
Nume la naștere	Auguste Maria Luise
Născută	28 aprilie 1875 München, Bavaria
Decedată	25 iunie 1964 (89 de ani) Regensburg, Bavaria
Înmormântată	Castelul Buda
Părinți	Prințul Leopold al Bavariei Arhiducesa Gisela a Austriei
Frați și surori	Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria Prințul Konrad de Bavaria Prințul Georg de Bavaria
Căsătorită cu	Arhiducele Joseph August de Austria
Copii	Arhiducele Joseph Francis de Austria Arhiducesa Gisela Arhiducesa Sofia Arhiducele Laszlo Arhiducele Matias Arhiducesa Magdalena
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Q60607931[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

·         1966 - A murit Erwin Piscator, regizor german de teatru. Odată cu venirea nazismului porneşte în pribegie în SUA, unde înfiinţează “The Dramatic Workshop”, una dintre cele mai bune şcoli de teatru; i–a avut ca elevi pe Marlon Brando şi Tennessee Williams (n.17.12.1893).
* 1973: Mendel Haimovici (n. 30 noiembrie 1906, Iași - d. 30 martie 1973, Iași) a fost un matematician și mecanician român de etnie evreiască^[1], membru titular (din 1963) al Academiei Române.

Mendel Haimovici
Mendel Haimovici
Date personale
Născut	30 noiembrie 1906 Iași, România
Decedat	30 martie 1973 (67 de ani) Iași, Republica Socialistă România
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Ocupație	matematician
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Matematică
Instituție	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Societăți	Academia Română Director al Institutului de Matematică din cadrul filialei din Iași a Academiei.
Membru titular al Academiei Române

* 1977: Abdel Halim Hafez (n. 21 iunie 1929,^[1][2][3] Ash Sharqiyah, Egipt – d. 30 martie 1977,^[2][3] Londra, Regatul Unit) (arabă: عبد الحليم حافظ), născut Abdel Halim Ali Shabana (arabă: عبد الحليم علي شبانة), a fost un cântăreț și actor egiptean. În lumea arabă este cunoscut și ca el-ʿandalīb el-'asmar(العندليب الأسمر - „privighetoarea oacheșă”)

S-a născut în satul El-Halawat, în guvernoratul Sharqia, în Regatul Egiptului. A fost al patrulea fiu al lui Ali Ismail Shabanah. Mama sa a murit la trei zile după nașterea sa, iar tatăl său a murit după cinci ani. În timpul copilăriei a fost diagnosticat cu schistosomiază, boală de care a suferit toată viața și care a condus la moatea sa.^[5]

La vârsta adolescenței, Abdel Halim a început să studieze la Institutul de Muzică Arabă, ramură a Academiei de Arte din Cairo, pe care l-a absolvit în 1948 ca oboist^[6]. În anul 1951, după ce a cântat pentru o transmisiune radio ca înlocuitor al cântărețului Karem Mahmoud, Abdel Halim a fost remarcat de către Hafez Abdel Wahab, director al radioului egiptean. Din recunoștință pentru sprijinul acestuia a preluat numele de scenă „Hafez”.^[7]

Inițial, stilul său inovator a fost primit cu ostilitate, dar odată cu schimbările politice au evoluat și gusturile publicului^[8], astfel că Abdel Halim a dobândit faima odată cu un concert susținut la Cairo în ziua în care a fost proclamată Republica Egipt, 18 iunie 1953.^[6]

Funeraliile lui Abdel Halim Hafez

De-a lungul carierei sale, Abdel Halim a cântat peste 230 de piese și a jucat în 16 filme^[6], printre care și Dalila (1956), primul film color egiptean.^[4] Deși tema predilectă a cântecelor sale este iubirea, Abdel Halim s-a remarcat și prin interpretarea unor piese patriotice, în conformitate cu idealurile naționaliste ale conducătorului egiptean Gamal Abdel Nasser, cu care artistul era prieten. În 1967, Abdel Halim a cântat la Royal Albert Hall piesa Massih (arabă: المسيح - „mesia”), care evoca suferințele lui Iisus în contextul înfrângerii Egiptului în Războiul de Șase Zile.^[9]

Majoritatea pieselor sale au versuri în araba egipteană - de exemplu, Sawwāḥ^[10](„Călător”), Ahwāk^[11] („Te ador”) sau ʿAla ḥisb widād galbī^[12] („După pofta inimii mele”). Câteva dintre piesele sale faimoase, însă, au versuri în araba clasică, precum Qāri'at al-fingān^[13] („Cititoarea în cafea”) și Risāla min taḥt al-mā'^[14] („Scrisoare de sub ape”), ambele fiind adaptări ale unor texte ale poetului sirian Nizar Qabbani.

Abdel Halim a murit la Londra, la spitalul King's College, unde urma tratamentul pentru schistosomiază. La funeraliile sale de la Cairo ar fi asistat între 100.000^[7] și 2,55 milioane de oameni, un număr mai mare decât la oricare altă înmormântare din istoria lumii arabe, cu excepția înmormântărilor lui Gamal Abdel Nasser și Umm Kulthum

Jump to navigationJump to search

Abdel Halim Hafez عبد الحليم حافظ
Abdel Halim Hafez
Date personale
Nume la naștere	Abdel Halim Ali Shabana
Născut	21 iunie 1929  Guvernoratul Sharqia, Regatul Egiptului
Decedat	30 martie 1977 (47 de ani)  Londra, Regatul Unit
Înmormântat	Egipt
Cauza decesului	boală de ficat[*]
Frați și surori	Q20605707[*]
Cetățenie	Egipt
Ocupație	actor cântăreț actor de film compozitor
Activitate
Gen muzical	muzică ușoară arabă
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1952–1977
Case de discuri	EMI Arabia

·         1985 - A murit Soeur Sourire (Jeannie Deckers), cântăreaţă belgiană (n.1933).
* 1986: James Francis Cagney, Jr. (n. 17 iulie 1899 - d. 30 martie 1986) a fost un actor de film american. Deși a fost apreciat pentru gama sa largă de roluri, Cagney rămâne cel mai cunoscut pentru rolurile sale de "dur". În 1999, Institutul American de Film l-a clasat pe locul 8 în topul celor mai mari staruri ale tuturor timpurilor.

După câțiva ani în vodevil, Cagney a continuat ca dansator și comediant până a primit primul său rol major într-un film în 1925. A continuat cu roluri apreciate de către critici iar în 1929 va primi primul rol principal în producția Penny Arcade. Ulterior, a semnat cu Warner Bros. pentru un salariu de 500$ pe săptămână pe o perioadă de trei săptămâni. În cele din urmă contractul său cu Warners s-a extins la o perioadă de șapte ani.

Al șaptelea film al lui Cagney, The Public Enemy a devenit unul dintre cele mai influente filme cu gangsteri ale perioadei. Filmul l-a făcut pe Cagney unul dintre marile vedete de la Hollywood. În 1938 a primit prima nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolul din Angels with Dirty Faces urmând ca în 1942 chiar să-și adjudece statueta pentru rolul George M. Cohan în Yankee Doodle Dandy. O a treia nominalizare o va primi în 1955 pentru Love Me or Leave Me. În 1961, Cagney s-a retras pentru 20 de ani la o fermă iar în 1981 a revenit cu un rol în filmul Ragtime după ce tocmai se recuperase în urma unui infarct.

James Cagney
Date personale
Nume la naștere	James Francis Cagney
Născut	17 iulie 1899[1][2][3][4][5][6][7][8]  New York, SUA[9]
Decedat	30 martie 1986 (86 de ani)[1][10][2][3][4][5][6][7][8]  Stanford[*], SUA
Înmormântat	Gate of Heaven Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Frances Vernon[*] (din 1922)
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor de film actor de personaj[*] actor de teatru[*] actor de televiziune[*] sindicalist[*]
Alma mater	Universitatea Columbia Stuyvesant High School[*]
Premii Oscar
Cel mai bun actor (1943) pentru Yankee Doodle Dandy[*]
Alte premii
Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Screen Actors Guild Life Achievement Award[*] Kennedy Center Honors[*] Premiul AFI pentru întreaga carieră (1974)

·         1989 - A încetat din viaţă Nicolae Steinhardt (n. 29 iul. 1912), esiest şi prozator a cărui valoare literară i-a fost recunoscută după moarte, cînd i s-a publicat ’’Jurnalul fericirii’’ (1991). Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) a fost un scriitor, critic literar,eseist, jurist, publicist și scriitor român, doctor în drept constituțional, originar din Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii.
Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana?

S-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.

Arestarea[modificare | modificare sursă]

În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de "infracțiune de uneltire contra ordinii sociale".^[7]

Botezul[modificare | modificare sursă]

Acest eveniment înlătură "orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire" (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, "spre a da botezului un caracter ecumenic" (cf. Jurnalul fericirii). După cum a scris în Jurnal, botezul s-a petrecut foarte repede, numindu-l un botez hold-up, făcând o paralelă cu jafurile de banca americane.

Jurnalul fericirii[modificare | modificare sursă]

Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor 1970, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este încredințată prietenului său ce fusese închis ca și el poetul Ion Caraion care o duce la Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Nicolae Steinhardt și rasismul[modificare | modificare sursă]

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualității perioadelor interbelică și a deportărilor în Transnistria: „Printre țigani. Rasismul este o demență, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie.

Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.

Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopăitor. Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnă.”^[8]

Eliberarea[modificare | modificare sursă]

Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Dărvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

Reluarea activității literare[modificare | modificare sursă]

După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: Între viață și cărți (1976), Incertitudini literare (1980, care primește Marele Premiu al criticii literare).

Perioada de mănăstire[modificare | modificare sursă]

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie Ciopron refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

Moartea[modificare | modificare sursă]

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Iustin Hodea - starețul mănăstirii - și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Iar părintele Iustin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.

În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La Editura Polirom i se publică (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia) integrala operei sale. Seria de autor cuprinde atât operele de tinerețe (începând cu articolele publicate în presa interbelică, cu volumul de debut din 1934, În genul… tinerilor, și cu teza de doctorat, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în 1936), cât și operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a fost eliberat din închisoare.

Volume proprii[modificare | modificare sursă]

• Antisthius, În genul... tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934.^[9]
• N. Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit (teză de doctorat la Universitatea București, 1934).
• N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Essai sur la conception catholique du Judaisme, 1935.
• N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Illusion et réalités juives, 1937.
• N. Steinhardt, Incertitudini literare, Editura Dacia, Colecția Discobolul, Cluj-Napoca, 1980, fără ISBN.
• N. Steinhardt, Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului, Editura Albatros, București, 1982, fără ISBN.
• N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, fără ISBN.
• N. Steinhardt, Escale în timp și spațiu, sau Dincolo și dincolo de texte, Editura Cartea românească, 1987, fără localitate, fără ISBN.
• N. Steinhardt, Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi, Editura Eminescu, „Biblioteca Eminescu”, București, 1988.
• N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (reeditat de mai multe ori, ISBN ediția 1994: ISBN 973-35-0364-9).
• Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae De La Rohia), Dăruind vei dobîndi - Cuvinte de credință, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, fără ISBN.
• N. Steinhardt (pe copertă) [ediție anastatică: Antisthius, În genul... tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934], Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0.
• N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, ISBN 973-96825-3-7.
• N. Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor, Editura Adonai, 1995, fără localitate, ISBN 973-97030-3-8.
• N. Steinhardt (Antisthius), În genul lui Cioran, Noica, Eliade..., Editura Humanitas, București, 1996, ISBN 973-28-0655-9 (reeditare a: Antisthius, În genul...tinerilor, 1934).
• Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas (Colecția „Memorii/Jurnale/Convorbiri”), București, 1998, ISBN 973-28-0896-9 (ediția I la Editura revistei Literatorul, București, 1992) (reeditat 2003, ISBN 973-50-0662-6).
• N. Steinhardt, Ispita lecturii, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2000, ISBN 973-35-1025-4.
• N. Steinhardt în dialog cu Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia (Colecția „Homo religiosus”), Cluj-Napoca, ediția a III-a, 2000, ISBN 973-35-0994-9 (ediția I în 1993).
• N. Steinhardt, Drumul către isihie, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), ediția a doua, Cluj-Napoca, 2001 (în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale 2000), ISBN 973-35-0993-0 (ediția I în 1999).
• N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983), Editura Humanitas, București, 2000.
• N. Steinhardt, Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi), Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2001, ISBN 973-35-1182-X.
• Arșavir Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație, Editura Dacia (Colecția „Alternative”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1306-7.
• N. Steinhardt, Monologul polifonic - ediția întâi: Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, ISBN 973-35-0185-9 ; ediția a doua: Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1338-5.
• N. Steinhardt, Eseu romanțat asupra neizbînzii, Editura Timpul, Iași, 2003, ISBN 973-612-067-8.
• N. Steinhardt, Între lumi - Convorbiri cu Nicolae Băciuț, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1994, ISBN 973-9168-05-1.
• N. Steinhardt, Între lumi, Editura Dacia (Colecția "Alternative"), Cluj-Napoca, 2001 (reeditare).

Alte contribuții literare[modificare | modificare sursă]

• Cuvânt înainte la cartea Svetlanei Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, Editura Aarhus, Olanda, 1988; Editura Științifică, București, 1994, ISBN 973-44-0125-4.
• N. Steinhardt, Autobiografie, apărută în ziarul "Ziua" (nr. 913/21-22 iunie 1997) și în "România literară", nr. 46/19-25 noiembrie 1997.

Nicolae Steinhardt
Nicolae Steinhardt, călugăr
Date personale
Nume la naștere	Nicu-Aurelian Steinhardt
Născut	29 iulie 1912 Pantelimon, România
Decedat	30 martie 1989 (76 de ani) Baia Mare, România
Părinți	Oscar Steinhardt
Cetățenie	România
Etnie	evrei
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	lingvist[*] diarist[*] critic literar[*] traducător scriitor publicist
Pseudonim	Antisthius
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere și Drept a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	epoca interbelică, epoca postbelică
Operă de debut	În genul ... tinerilor, 1934
Opere semnificative	În genul ... tinerilor, Jurnalul fericirii, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit.
Influențe[ascunde] Emanuel Neuman, Jean de La Bruyère, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica
Membru post-mortem al Academiei Române

* 1991: Nikola Todev (n. 13 iunie 1928, Devin, Bulgaria - d. 30 martie 1991, Plovdiv) a fost un actor de film și de teatru bulgar.

Никола Тодев Nikola Todev
Nikola Todev in 1973
Date personale
Născut	13 iunie 1928 Devin, Bulgaria
Decedat	30 martie 1991 (62 de ani) Plovdiv, Bulgaria
Căsătorit cu	Zlatina Todeva
Cetățenie	Bulgaria
Ocupație	Actor
Activitate
Ani de activitate	1952–1991

·         1993: Edgar Papu (Edgard I. Pappu) (n. 13 septembrie/26 septembrie 1908, București- d. 30 martie 1993) a fost un eseist și critic literar român, profesor universitar, ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). Este considerat unul dintre cei mai importanți comparatiști români postbelici, autorul unor studii de literatură universală și teorie literară. Una dintre cărțile sale fundamentale este Barocul ca tip de existență (1977).

Se naște în 1908 la București din părinți contabili (Iacob Pappu și Italia Pappu, născută Bettelli).

Între 1915-1927-gimnaziul și liceul la Colegiul "Sf. Sava" din București, apoi urmează Facultatea de Litere și Filozofie între 1927-1931, 1928-1932. În 1930 audiază cursuri la Universitatea din Viena iar în 1932 la Instituto Interuniversitario Italiano din Florența. În 1934 urmează cursuri de istoria artei italiene la Perugia. Între 1935-1937 își pregătește lucrarea de doctorat la Viena cu profesorul Friederich Kainz, lucrare susținută în România (Formele deschise în artă). Mai târziu devine profesor la Liceul Național din Iași iar apoi profesor de estetică la Universitatea din București.

În 1951 se căsătorește cu Angela Pappu, inginer chimist, iar în 1956 li se naște unicul fiu Vlad-Ion Pappu, cunoscut eseist. La 15 decembrie 1961 este arestat, fiind acuzat de "înaltă trădare" și condamnat la opt ani de închisoare. I se confiscă averea și face închisoare la Bacău în grajdurile din apropierea orașului. După eliberarea sa în 1964 duce o viață de om marginalizat, nemaifiind primit la Universitate. Scriitorii grupați în jurul revistelor Luceafărul și Săptămâna îl vor convinge să gireze cu prestigiul său de intelectual umanist protocronismul (curent de idei care afirmă în mod nejustificat anticiparea românească a unor creații artistice și științifice universale).

Se stinge la din viață pe data de 30 martie 1993 la București.

Lucrări:

• Barocul ca tip de existență, București, 1977
• Din clasicii noștri, Editura Eminescu, București, 1977
• Orizonturi la început de veac, Editura Eminescu, București, 1982
• Motive literare românești, Editura Eminescu, București, 1983
• Apolo sau ontologia clasicismului, Editura Eminescu, București, 1985
• Despre stiluri, Editura Eminescu, București, 1986
• Lumini perene, Editura Eminescu, București, 1989
• Excurs prin literatura lumii, Editura Eminescu, București, 1990

Edgar Papu
Date personale
Născut	26 septembrie 1908
Decedat	30 martie 1993 (84 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar[*] filolog clasicist[*]
Activitate
Alma mater	Facultatea de Litere a Universității din București
Modifică date / text

Membru post-mortem al Academiei Române

 ·         2000: Rudolf Kirchschlaeger, președinte al Austriei (n. 1915)

·         2002: Elisabeth Bowes-Lyon (Elizabeth Angela Marguerite; 4 august 1900 – 30 martie 2002) a fost soția regelui George al VI-lea al Regatului Unit. După decesul soțului său, i s-a spus Regina Mamă Elisabeta^[1][2][3]pentru a evita confuzia cu fiica ei, Elisabeta a II-a. Înainte ca soțul ei să devină rege, din 1923 până în 1936, a purtat titlul de Ducesă de York.

Născută într-o familie de nobili scoțieni, ea a devenit cunoscută în 1923, când s-a căsătorit cu Albert, duce de York, cel de al doilea fiu al Regelui George al V-lea și al Reginei Mary. În postura de ducesă de York, împreună cu soțul ei și cu cele două fiice ale lor, Elisabeta și Margaret, Elisabeta a întruchipat ideile tradiționale despre familie. Și-a asumat diverse îndatoriri publice și a fost supranumită „Ducesa Zâmbitoare”, datorită zâmbetului pe care îl afișa mereu în public.

În 1936, soțul Elisabetei a devenit pe neașteptate rege după ce cumnatul ei, Edward al VIII-lea, a abdicat pentru a se căsători cu americanca divorțată Wallis Simpson. Elisabeta, în calitate de regină, l-a însoțit pe soțul său în călătorii diplomatice în Franța și în Statele Unite ale Americii, în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul războiului, a oferit sprijin moral publicului britanic. Recunoscând rolul ei ca instrument de propagandă, Adolf Hitler a descris-o pe Elisabeta ca fiind „cea mai periculoasă femeie din Europa”. În urma războiului, sănătatea soțului ei s-a deteriorat, Elisabeta rămânând văduvă la vârsta de 51 de ani.

La moartea soacrei ei, Regina Mary, în 1953, fiica ei cea mare, Regina Elisabeta a II-a, avea doar 25 de ani, astfel că Regina Mamă Elisabeta a devenit practic capul familiei. De-a lungul anilor, și-a păstrat popularitatea, chiar și atunci când alți membri ai familiei regale au fost implicați în scandaluri. A fost foarte activă până la doar câteva luni înainte de moartea sa, la vârsta de 101 de ani, la șapte săptămâni după moartea celei mai tinere dintre cele două fiice ale sale, Prințesa Margaret

Elisabeta Bowes-Lyon a fost a noua din cei zece copii ai celui de-al 14-lea Conte de Strathmore și Kinghorne, Claude George Bowes-Lyon și ai soției lui, Cecilia Bowes-Lyon. Printre strămoșii ei se numără primul ministru William Cavendish-Bentinck, al 3-lea Duce de Portland, și Richard Wellesley, Primul Marchiz Wellesley (guvernator al Indiei) și fratele mai mare al altui prim-ministru, Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington.

Locul nașterii sale rămâne incert, însă cel mai probabil s-a născut în casa părinților ei din Londra sau într-o ambulanță trasă de cai, în drum spre spital.^[4] Nașterea ei a fost înregistrată la Hitchin, Hertfordshire.^[5]

Și-a petrecut copilăria în Hertfordshire și la reședința familiei, castelul Glamis din Scoția.

Atunci când a împlinit 14 ani, Marea Britanie a declarat război Germaniei în timpul Primului Război Mondial. Fratele ei mai mare, Fergus Bowes-Lyon, care era ofițer, a fost ucis în misiune în Franța în bătălia de la Loos în 1915. Alt frate, Michael, a fost dat dispărut în misiune în mai 1917. Fusese capturat și a fost ținut prizonier până la terminarea războiului. Glamis a devenit casă de convalescență pentru soldații răniți, Elisabeta jucând un rol important în administrarea castelului.

Prințul Albert – în familie „Bertie” – a fost al doilea fiu al regelui George al V-lea. Inițal el a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta în 1921 însă ea a refuzat, fiindu-i teamă că nu va mai avea niciodată „libertatea de a gândi, de a vorbi și de a mă purta așa cum simt cu adevărat”.^[6] Când Albert a declarat că nu se va căsători cu altcineva, mama lui, regina Mary, a venit la Glamis pentru a o cunoaște pe fata care îi furase inima fiului ei. S-a convins că Elisabeta era „singura care îl poate face fericit pe Bertie”, însă nu a vrut să se implice în relația lor. Între timp, Elisabeta a fost curtată și de James Stuart, aghiotantul lui Albert, până când acesta a părăsit serviciul prințului pentru un loc de muncă mai bine plătit în industria petrolieră americană.^[7]

În februarie 1922, Elisabeta a fost domnișoară de onoare la nunta surorii lui Albert, Prințesa Mary, cu vicontele Lascelles.^[8]O lună mai târziu, Albert a cerut-o din nou în căsătorie, dar ea l-a refuzat iarăși.^[9]

În cele din urmă Elisabeta a acceptat să se căsătorească cu Albert, în ciuda temerilor ei legate de viața în familia regală.^[10]Logodna a fost anunțată în ianuarie 1923, iar nunta a avut loc la 26 aprilie 1923 la Westminster Abbey. Elisabeta a devenit Alteța Sa Regală Ducesa de York.

Căsătoria Prințului Albert cu Elisabeta, care provenea dintr-o familie nobilă, dar nu regală, a fost un semn de modernizare a monarhiei britanice: până atunci prinții nu aveau dreptul să se însoare decât cu prințese din alte familii regale.

Ducele (dreapta) și Ducesa de York în Queensland, 1927

În cadrul îndatoririlor lor regale, Ducele și Ducesa de York au făcut numeroase călătorii: în Irlanda de Nord în iulie 1924, în Africa de Est (Aden, Kenya, Uganda și Sudan) din decembrie 1924 până în aprilie 1925 și în Australia în 1927, la deschiderea Palatului Parlamentului din Canberra. În drum spre Australia au trecut prin Jamaica, prin Canalul Panama, prin Pacific și prin Noua Zeelandă. La întoarcere, au trecut prin Mauritius, Canalul Suez, Malta și Gibraltar.

Albert era bâlbâit, ceea ce îi îngreuna capacitatea de a ține discursuri. Începând din octombrie 1925, Elisabeta l-a ajutat de-a lungul terapiei ținute de Lionel Logue, episod ecranizat în anul 2010 în filmul„Discursul Regelui”.

În anul 1926, s-a născut primul lor copil, Prințesa Elisabeta – în familie „Lilibet” – care mai târziu a devenit Regina Elisabeta a II-a. Margaret Rose, a doua lor fiică, s-a născut patru ani mai târziu.

În 20 ianuarie 1936, a murit regele George al V-lea, iar la tron a urmat fratele mai mare al lui Albert, Prințul Eduard, Prinț de Wales, care a devenit Regele Eduard al VIII-lea. Regele George avea rezerve cu privire la urmașul său: „Mă rog la Dumnezeu ca fiul meu cel mare să nu se însoare niciodată și să-i urmeze la tron Bertie și Lilibet”. Parcă pentru a îndeplini dorința tatălui său, Eduard a provocat o criză constituțională, insistând să se însoare cu Wallis Simpson, o americancă divorțată. Deși legea i-ar fi permis lui Eduard să se căsătorească cu Simpson, fiind rege el era de asemenea conducătorul Bisericii Anglicane, care la vremea respectivă nu permitea recăsătorirea persoanelor divorțate. Miniștrii erau de părere că poporul nu o va accepta niciodată pe Wallis Simpson ca regină și l-au sfătuit pe Eduard să renunțe la această căsătorie. În calitate de monarh constituțional, Eduard era obligat să urmeze sfatul miniștrilor. În loc să renunțe la căsătoria cu Wallis Simpson, Eduard a preferat să abdice în favoarea lui Albert,^[11] care astfel, fără să vrea, a devenit rege la 11 decembrie 1936 sub numele de George al VI-lea. El și Elisabeta au fost încoronați rege și regină ai Marii Britanii, Irlandei și Domeniilor Britanice, și Împărat și Împărăteasă ai Indiei la data de 12 mai 1937, dată care fusese deja aleasă pentru încoronarea lui Eduard al VIII-lea. Coroana reginei Elisabeta era făcută din platină și încrustată cu diamantul Koh-i-Noor.

Regina mamă la Castelul Dover, de Allen Warren.

Pe 6 februarie 1952, Regele George al- VI-lea a murit pașnic în timpul somnului. La scurt timp Elisabeta a început să fie strigată Majestatea sa Regina Elisabeta, Regina mamă. Această denumire a fost adoptată din cauza denumirii Văduvei Regelui, „Regina Elisabeta” ar fi fost prea similară pentru fiica sa, noua regină Elisabeta a II-a.^[32] Ea a devenit popular „Regina mama” sau „Regina mămică.”

Ea a fost devastată de moartea Regelui așa că s-a retras pe meleagurile sudice; oricum după o întâlnire cu Premierul Winston Churchill, ea și-a reluat îndatoririle publice.^[33] În scurt timp, ea a devenit ca Regină Mamă la fel de ocupată ca și când era Regină. În iulie 1953, ea a întreprins o primă vizită peste mări de după înmormântare, când a pus piatra de temelie al Colegiului universitate din Rhodesia și Nyasaland- actuala Universitate din Zimbabwe din Mount Pleasant.^[34] Ea s-a întors aici în anul 1957 când a fost numită Președinta colegiului și a mai participat și la alte evenimente în zonă special organizate ca fiind multi-rasiale.^[35] În timpul turului ficei sale prin Uniunea țărilor Vorbitoare de Limbă Engleză din 1953-1954, ea și-a jucat rolul de Consilier de stat și a avut grijă de nepoții săi: viitorul Charles, Prinț de Wales și de Prințesa Anne a Marii Britanii.^[36]

Regina văduvă a întreținut lucrările la Castelele Mey de pe coasta Caithness a Scoției, unde se adăpostea de tot,^[37] trei săptămâni în august și zece zile în octombrie în fiecare an.^[38] Inspirată de jocheul amator Lordul Midmay, ea a deprins o pasiune pentru cursele cu căi, în special steeplechasing, care a continuat tot restul vieții sale.^[39] Ea a deținut câstigatorii la aproximativ 500 de curse. Culorile ei distinctive: albastru cu dungi din piele de bou au fost purtate de cai precum Special Cargo, câștigător al Whitbread Gold Cup din 1984 sau Devon Loch, care s-a oprit aproape de postul final al Grand National din 1956.^[40]Oricum (contrar zvonurilor), ea nu făcea pariuri, ci avea sursele ei care ajungeau direct la reședința ei Casa Clarence și deci putea urmări cursele.^[41] Fiind o colecționară de artă, ea a făcut rost de melte opere de artă a lui Claude Monet, Augustus John și Peter Carl Fabergé alături de mulți alții.^[42]

În februarie 1964, ea a avut o apendicectomie de urgență, care a dus la amânarea unui țur planificat al Australiei. Noua Zeelandă și Fiji până în 1966.^[43] S-a recuperat în timpul unei vacanțe în Caraibe la bordul iahtului regal, Britannia.^[44] În decembrie 1966, ea a suferit o operație pentru eliminarea unei tumorii după ce a fost diagnosticat cu cancer de colon. Contrar zvonurilor ea nu a avut o colostomie.^[45][46] În 1982 a fost dusă de urgență la spital după ce un os de pește i s-a înțepenit în gât și a avut o operație pentru a-l scoate de acolo. Fiind un pescar pasionat, ea a glumit mai apoi: „Somonul are propriul sau spate.”^[47] În 1984, ea a suferit o adoua operație de cancer, când i s-a scos din piept un nod^[48] și o a două obstrucție gastrică, eliminată fără nevoia unei operații dar, a fost internată peste noapte.^[49]

În 1975 a vizitat Iranul la invitația Șahului Mohammad Reza Pahlavi. Ambasadorul Britaniei și soția lui, Anthony și Sheila Parsons, au constatat uimirea oamenilor față de abilitatea Reginei de a vorbi cu oricine indiferent de statut sau importantă și au sperat că anturajul Șahului să învețe să fie mai atent cu oamenii obișnuiți, din această vizită.^[50] Peste câțiva ani Șahul a fost detronat. Din 1976 până în 1984, ea a făcut vizite anuale în Franța. În timp ce a mai avut 30 de vizite private între 1963 până în 1992 către Europa Centrală.^[51]

Înaintea mariajului dintre Diana, Prințesă de Wales și nepotul sau, Charles, Prinț de Wales și după moartea Dianei, Regina Elisabeta- cunoscută pentru farmecul sau public, dar și personal-, a fost pe ddeparte cea mai populară membră a familiei regale.^[52] Rochia sa unică cu pălărie mare răsturnată cu plase și Rochiile sale cu panouri drapate de tasura au devenit stilul ei personal.

Înmormântarea Reginei mamă. Sicriul este acoperit cu drapelul ei personal.

În 30 martie 2002, la ora 15:15, Regina mamă a murit în somn în Royal Lodge, Windsor Great Park, cu singura ei fiică care a supraviețuit, Regina Elizabeta a II-a, la căpătâiul ei. Ea a suferit de o răceală în ultimele patru luni din viață. Ea avea 101 de ani, fiind cel mai longeviv membru al familiei regale din istoria Marii Britanii. Acest record a fost depășit în 24 iulie 2003, de către cumnata ei, Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester, care a murit la vârsta de 102 de ani, la 29 octombrie 2004.

Elizabeta a crescut camelii în fiecare dintre grădinile ei, iar când trupul ei a fost mutat de la Royal Lodge la Westminster Hall, cameliile din grădinile ei au fost plasate pe partea de sus a sicriului. Mai mult de 200.000 de persoane au trecut timp de trei zile pe la Palatul Westminster, unde a fost depusă regina. Membri ai cavaleriei si alte ramuri ale forțelor armate au stat de gardă la cele patru colțuri ale catafalcului. La un moment dat, cei patru nepoți ai ei, Prințul Charles, Prințul Andrew, Prințul Edward și Vicontele Linley, au pus garda ca și un semn de respect cunoscut ca Vigil of Prince – o onoare foarte mare, dăruită doar încă o dată înainte, la decesul Regelui George al V-lea.

Steagul Reginei Elisabeta

În ziua înmormântării Reginei mame, în 9 aprilie, Guvernatorul General al Canadei a emis o proclamație care cerea Canadei să onoreze în acea zi memoria reginei. La Londra, mai mult de un milion de persoane au umplut zona din exteriorul mănăstirii Westminster si o distanță de peste 23 de mile (37 kilometri) din centrul Londrei până la locul ei de veci, alături de soțul și de fiica ei cea mai mică, în capela St. George la castelul Windsor. La cererea ei, după înmormântare, ghirlanda care a stat deasupra sicriului a fost pusă pe mormântul Războinicului Necunoscut în Mănăstirea Westminster, un gest care a imitat omagiul din ziua nunții ei.

Elisabeta Bowes-Lyon
Portret de Richard Stone, 1986
Date personale
Nume la naștere	Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon
Născută	4 august 1900 Londra sau Hitchin
Decedată	30 martie 2002 (101 ani, 238 zile) Royal Lodge, Windsor
Înmormântată	9 aprilie 2002 Capela St George, Castelul Windsor
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Claude Bowes-Lyon[*] Cecilia Nina Cavendish-Bentinck[*]
Frați și surori	Mary Bowes-Lyon[*] Rose Bowes-Lyon[*] Patrick Bowes-Lyon[*] David Bowes-Lyon[*] Fergus Bowes-Lyon[*] John Herbert Bowes-Lyon[*]
Căsătorită cu	George al VI-lea al Regatului Unit
Copii	Elisabeta a II-a Prințesa Margaret, Contesă de Snowdon
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	British consort[*] queen mother[*]
Familie nobiliară	Casa de Windsor
Regină a Regatului Unit; Împărăteasă a Indiei
Domnie	11 decembrie 1936 – 6 februarie 1952
Încoronare	12 mai 1937

·         2003 - A încetat din viaţă actriţa de comedie Vasilica Tastaman (n. 6 oct. 1933).

·         2004: Aurel Giurumia, actor (n. 1931)

* 2015: Ingrid van Houten-Groeneveld (n. 1921 - d. 30 martie 2015) a fost o astronomă olandeză.

Împreună cu Tom Gehrels și cu soțul ei Cornelis Johannes van Houten, ea a descoperit un număr impresionant de asteroizi, câteva mii.^[1][2] Gehrels folosește un telescop Schmidt de 48-inch la Observatorul Palomar și trimitea plăcile lui van Houtens de la Observatorul Leiden, care le analiza pentru a descoperi noi asteroizi.

Ingrid van Houten-Groeneveld
Ingrid van Houten-Groeneveld
Date personale
Născută	1921 Berlin, Republica de la Weimar
Decedată	30 martie 2015 Oegstgeest, Țările de Jos
Căsătorită cu	Cornelis Johannes van Houten
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Ocupație	astronomă
Activitate
Rezidență	Olanda
Domeniu	astronomie
Instituție	Observatorul Leiden
Alma Mater	Universitatea din Heidelberg
Cunoscută pentru	descoperirea a numeroase planete minore

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Ioan Scărarul; Sf Euvula, mama Sf Pantelimon