MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 20 MARTIE 2021 / ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 20 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         687: A decedat Sfantul Cuthbert (n.cca.634), un calugar si episcop considerat patronul Northumbriei, un regat situat in nordul Angliei si unul dintre cei mai venerati sfinti britanici in Evul Mediu.

* 1351: Muhammad bin Tughluq (sau Prințul Fakhr Malik, Jauna Khan, Ulugh Khan n. 1290 - d. 20 martie 1351) a fost sultan de Delhi, funcție deținută în perioada 1325 - 1351. A fost cel mai mare fiu al lui Ghiyath al-Din Tughluq, fondatorul dinastiei Tughluq. A ajuns la tron imediat după moartea tatălui, iar domnia sa a fost marcată de 22 de mișcări de rebeliune la adresa politicii sale.

A fost un erudit, familiarizat cu cultura persană, cu înclinații către matematică, astronomie, filozofie.

Încă de la începutul domniei sale a trebuit să se confrunte cu iminența unei invazii mongole, pe care a reușit să o contracareze. A mărit impozitul agricol, ceea ce a determinat țăranii să își părăsească terenurile cultivate; atunci sultanul i-a readus cu forța, pedepsindu-i sever.

A extins granițele sultanatului, motiv pentru care a mutat capitala de la Delhi la Daulatabad.

Inspirat de dinastia Song, introduce o monedă fiduciară din alamă și din cupru pentru a le înlocui pe cele tezaurizate din aur și argint, măsură care s-a dovedit ineficientă, căci astfel de monede erau ușor de falsificat.

Către finalul domniei sale, imperiul său s-a scindat. Își pierde viața în timpul unei campanii militare, fiind succedat de un văr.

Muhammad bin Tughluq
Date personale
Născut	1290  Multan[*], Pakistan
Decedat	20 martie 1351 (61 de ani)[1]  Thatta[*], Pakistan
Înmormântat	Tughlaqabad Fort[*]
Părinți	Ghiyath al-Din Tughluq[*]
Cetățenie	Sultanatul din Delhi
Religie	Islamul sunit
Ocupație	conducător militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Sultan
Familie nobiliară	Tughlaq dynasty[*]
Sultan
Domnie	1 februarie 1325 – 20 martie 1351
Predecesor	Ghiyath al-Din Tughluq[*]
Succesor	Firuz Shah Tughlaq[*]

·         1393: Moare la Praga, Ioan Nepomuk (Johannes Welflin),preot și martir, probabil de origine germană, născut cca. in anul 1345 în „Pomuk”, localitate din Boemia de vest. Legenda spune că Ioan Nepomuk a fost schingiut și omorât, fiind aruncat în raul Vltava ( Moldau), de pe „Podul Carol”, deoarece a respectat sacramentul (taina) împărtășaniei și nu a vrut să-i divulge regelui Wenzel al IV-lea de Luxemburg, păcatele spovedite lui de soția acestuia. În anul 1721 a fost canonizat, declarat sfânt, de Papa Benedict al XIII-lea (1724-1730) Ioan Nepomuk este patronul protector al Boemiei, dar si al celor care pastreaza o taina.

·         1413: Henric al IV–lea (n. 3 aprilie 1367, d. 20 martie 1413) s-a născut în Castelul Bolingbroke din Lincolnshire, din această cauză fiind cunoscut și sub numele de Henric de Bolingbroke.

Tatăl său, Ioan de Gaunt era cel de-al treilea și cel mai în vârstă fiu supraviețuitor al regelui Eduard al III-lea, și se bucura de o poziție foarte influentă în timpul domniei lui Richard al II-lea. Totuși, Henric a avut o relație mai degrabă echivocă cu Richard: erau veri primari și tovarăși de joacă în copilărie, și au fost admiși împreună în Ordinul Jartierei în 1377, dar Henric a luat parte la Revolta Lorzilor Revendicatori ce avut loc în anul 1387 împotriva regelui. După ce și-a recâștigat influența, Richard nu l-a pedepsit pe Henric (mulți dintre ceilalți baroni rebeli au fost executați sau exilați), și chiar l-a înălțat în rang ca Duce de Derby.

Relația dintre Henric și rege a ajuns la o a doua criză în 1398 când Richard l-a exilat pe Henric din regat pe o perioadă de zece ani - cu aprobarea lui Ioan de Gaunt - spre a evita un conflict sângeros între Henric de Bolingbroke și Henric de Derby (care fusese exilat pe viață). Oricum, în anul următor, Ioan de Gaunt a murit, și, fără a da explicații, Richard a anulat documentele legale care l-ar fi lăsat pe Henric să moștenească terenurile lui Gaunt în mod automat - în loc de aceasta, Henric trebuia să ceară aceste terenuri de la Richard. După niște ezitări, Henric s-a întâlnit cu exilatul Thomas Arundel, fostul (și viitorul) Arhiepiscop de Canterbury, care își pierduse această funcție din cauza implicării sale alături de Lorzii Reclamanți, iar Henric și Arundel s-au întors în Anglia în timp ce Richard se afla în campanie militară în Irlanda.

Avându-l pe Arundel drept sfătuitor, Henric Bolingbroke a inițiat o campanie militară, confiscând terenuri de la cei care i se opuneau și ordonându-le soldaților săi să distrugă mare parte din regiunea Cheshire. Rapid, Henric a câștigat destulă forță și ajutor ca să fie proclamat regele Henric al IV-lea, întemnițându-l pe regele Richard (care a murit în închisoare în împrejurări suspecte) și înlăturându-l pe moștenitorul aparent al lui Richard, Roger Mortimer.

Încoronarea lui Henric din 13 octombrie 1399, s-a remarcat prin faptul că, pentru prima oară de la Cucerirea Normandă, regele a ținut un discurs în limba engleză. Henric se consulta cu Parlamentul adesea, dar era uneori în opoziție cu el, în special în pricini ecleziastice. La sfaturile lui Arundel, Henric a fost primul rege englez care a admis arderea pe rug a ereticilor, în principal pentru a suprima mișcarea Lollard. În 1380, Henric s-a căsătorit cu Maria de Bohun; ei au avut două fiice și patru fii, unul dintre ei fiind viitorul Henric al V-lea al Angliei. În 1406, una dintre fiicele lor, Philippa, s-a căsătorit cu Eric de Pomerania, regele Danemarcei, Norvegiei și Suediei.

Maria a murit în 1394 și în 1403 Henric s-a recăsătorit cu Ioana de Navara, fiica lui Carol de Évreux, regele Navarei. Ea era văduva lui Ioan al IV-lea al Bretaniei, cu care avusese patru fiice și patru fii, dar ea împreună cu Henric nu au avut copii. Faptul că în 1399 Henric avea patru fii, din prima lui căsătorie, a constituit fără îndoială un motiv important pentru care a fost acceptat pe tron. Spre deosebire de el, Richard al II-lea, nu avea copii iar moștenitorul aparent al lui Richard, Mortimer, avea doar șapte ani.

Henric și-a petrecut mare parte din domnia sa apărându-se de comploturi, răscoale și tentative de asasinat. Prima lui problemă a fost să îl elimine pe regele Richard cel detronat, și, după ce a zădărnicit un prim complot de asasinat împotriva sa, probabil că a ordonat uciderea lui Richard prin înfometare pe la începutul anului 1400, deși nu există dovezi în acest sens. Trupul neînsuflețit al lui Richard a fost expus publicului în vechea catedrală a Sfântului Paul pentru a arăta susținătorilor săi că decedase.

Revoltele au continuat în timpul primilor zece ani ai domniei lui Henric, inclusiv răscoala lui Owen Glendower care s-a autoproclamat Prinț de Wales și răscoala lui Henry Percy, primul conte de Northumberland. Succesul regelui în înăbușirea acestor răscoale era datorat parțial talentului militar a celui mai vârstnic fiu al său, Henric, care urma să devină regele Henric al V-lea al Angliei, deși tânărul Henric (care menținuse o relație strânsă cu Richard al II-lea) a reușit să acapareze destulă influență de la tatăl său în 1410.

În 1406, soldații englezi au capturat pe viitorul rege Iacob I al Scoției care se îndrepta spre Franța. Iacob a rămas prizonierul lui Henric pe tot timpul domniei acestuia. Următorii ani ai domniei lui Henric au fost marcați de serioase probleme de sănătate. El suferea de o boală de piele ce îl desfigura și de atacuri acute de la o boală gravă în iunie 1405, aprilie 1406, iunie 1408, în timpul iernii dintre anii 1408-1409, decembrie 1412 și în sfârșit de un atac final în martie 1413.

Istoricii Medicinei au dezbătut îndelung natura afecțiunii sau afecțiunilor sale. Boala lui de piele ar fi putut fi lepră (ceea ce în orice caz nu însemna același lucru în medicina modernă), poate psoriazis, un simptom al sifilisului sau o altă boală. Atacurilor acute le-au fost atribuite o mare varietate de explicații, de la epilepsie până la o formă acută de boală cardiovasculară. În 1413, a murit în Camera "Ierusalim" în casa starețului de la Westminster și a fost îngropat în Catedrala Canterbury. Corpul său a fost bine îmbălsămat, după cum s-a constatat la exhumare, câteva secole mai târziu.

Henric al IV-lea
Din grația lui Dumnezeu, Rege al Angliei și Franței și Lord al Irlandei
Date personale
Născut	3 aprilie 1366[1][2] Castelul Bolingbroke, Lincolnshire
Decedat	20 martie 1413[1][2] (46 de ani) Westminster
Înmormântat	Catedrala Canterbury
Cauza decesului	skin disease[*]
Părinți	Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster Blanche de Lancaster
Frați și surori	Elizabeth of Lancaster, Duchess of Exeter[*] Catherine of Lancaster[*] Filipa de Lancaster Joan Beaufort, Contesă de Westmorland[*] John Beaufort, 1st Earl of Somerset[*] Thomas Beaufort, Duke of Exeter[*] Henry Beaufort[*]
Căsătorit cu	Mary de Bohun(c. 1369-1394) Ioana de Navara (c. 1370-1437)
Copii	Henric al V-lea Ioan, Duce de Bedford Thomas, Duce de Clarence Humphrey, Duce de Gloucester Blanche a Angliei Philippa, regină a Danemarcei
Cetățenie	Regatul Angliei
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Lancaster
Domnie
Domnie	30 septembrie 1399 - 20 martie 1413
Încoronare	13 octombrie 1399
Predecesor	Richard al II-lea
Succesor	Henric al V-lea

·         1568: Albert de Prusia (germană Albrecht; latină Albertus; n. 17 mai 1490 – d. 20 martie 1568) a fost al 37-lea și ultimul suveran Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni și, după convertirea la luteranism, primul duce al Prusiei, care a fost primul stat care a adoptat credința luterană și protestantismul drept religie de stat. Albert s-a dovedit a avea un rol esențial în răspândirea politică a protestantismului în stadiu incipient.

Pentru că Albert a fost membru al ramurei Brandenburg-Ansbach a Casei de Hohenzollern, s-a sperat că alegerea sa ca Mare Maestru ar inversa declinul Cavalerilor Teutoni început cu anul 1410; Ducele Frederic de Saxonia din Casa de Wettin a fost ales din același motiv.

Albert
Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni Duce de Prusia
Date personale
Născut	17 mai 1490[1] Ansbach
Decedat	20 martie 1568 (77 de ani) Castelul Tapiau, Gvardeysk
Înmormântat	catedrala din Königsberg[*]
Părinți	Frederick I, Margrave of Brandenburg-Ansbach[*] Sophia Jagiellon, Margravine of Brandenburg-Ansbach[*]
Frați și surori	Elisabeth of Brandenburg-Ansbach-Kulmbach[*] Barbara of Brandenburg-Ansbach-Kulmbach[*] Sophie of Brandenburg-Ansbach-Kulmbach[*] Anna of Brandenburg-Ansbach-Kulmbach[*] Margarete von Brandenburg-Ansbach[*] George[*] Gumpert of Brandenburg-Ansbach-Kulmbach[*] Johann of Brandenburg-Ansbach[*] Wilhelm of Brandenburg-Ansbach[*] Casimir, Margrave of Brandenburg-Bayreuth[*] John Albert of Brandenburg-Ansbach-Kulmbach[*] Friedrich von Brandenburg-Ansbach[*]
Căsătorit cu	Dorothea a Danemarcei Anna Marie de Brunswick-Lüneburg
Copii	Anna Sophie Catherine Frederic Albert Lucia Dorothea Lucia Albert Elisabeta Albert Frederic, Duce de Prusia
Religie	Biserica Catolică luteranism
Ocupație	duce
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern
Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni
Domnie	1510–1525
Predecesor	Ducele Frederic de Saxonia
Succesor	Walter von Cronberg
Duce de Prusia
Domnie	1525–1568
Predecesor	titlu nou
Succesor	Albert Frederic, Duce de Prusia

·         1619: Matia I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (n. 1557)

* 1687: Magdalene Sibylle de Brandenburg-Bayreuth (27 octombrie 1612 – 20 martie 1687) a fost Electoare de Saxonia din 1656 până în 1680 ca soție a Electorului Johann Georg al II-lea de Saxonia. Fiică a Margrafului Christian de Brandenburg-Bayreuth și a Prințesei Maria a Prusiei, ea a fost membră a Brandenburg-Bayreuth, o ramură a Casei de Hohenzollern.

Născută la Bayreuth, ea a fost al cincilea copil al Margrafului Christian de Brandenburg-Bayreuth (1581–1655) și a Mariei a Prusiei (1579–1649). Mama ei era fiica Ducelui Albert Frederic de Prusia, și a Mariei Eleonore de Cleves. Una dintre mătușile materne a fost Ducesa Anne de Prusia.

La 13 noiembrie 1638, la Dresda, Magdalene Sibylle s-a căsătorit cu Johann Georg al II-lea, Elector de Saxonia. Ei erau veri primari, soțul ei fiind fiul mătușii materne (și după care a ea a fost botezată), Magdalene Sibylle a Prusiei. Nora și verișoara ei a fost Magdalene Sibylle de Saxonia.

Magdalene Sibylle și Johann Georg II au avut trei copii:

1. Sibylle Marie (16 septembrie 1642 – 27 februarie 1643)
2. Erdmuthe Sophie (25 februarie 1644 – 22 iunie 1670), căsătorită la 29 octombrie 1662 cu Christian Ernst, Margraf de Brandenburg-Bayreuth
3. Johann Georg III (20 iunie 1647 – 12 septembrie 1691), succesorul lui ca Elector.

Magdalene Sibylle de Brandenburg-Bayreuth
Căsătorit(ă)	Johann Georg al II-lea, Elector de Saxonia
Familie nobilă	Casa de Hohenzollern
Tată	Christian, Margraf de Brandenburg-Bayreuth
Mamă	Maria a Prusiei
Naștere	27 octombrie 1612 Bayreuth
Deces	20 martie 1687 (74 de ani) Dresda

·         1726: A murit Isaac Newton (31 martie/20 martie), fizician, astronom şi matematician britanic, cel care a pus bazele mecanicii clasice şi ale mecanicii cereşti. Cea mai importantă descoperire a sa a fost “Legea atracţiei universale”, formulată în 1687; (n.25.12.1642).

·         1773: Carol Emanuel al III-lea (27 aprilie 1701 – 20 februarie 1773) a fost Duce de Savoia și rege al Sardiniei din 1730 până la moartea sa.

Familia regală de Savoia; (de la stânga la dreapta) Carol Emanuel III, Victor Amadeus II, Prințesa Polixena și Anne Marie d'Orléans

S-a născut la Torino ca Prinț de Savoia, fiul lui Victor Amadeus al II-lea de Savoia și a primei soții a acestuia, Anne Marie d'Orléans. Bunicii materni au fost Prințul Filip al Franței și Prințesa Henrietta Anne, fiica mai mică a regelui Carol I al Angliei și a reginei Henrietta Maria a Franței.

Carol Emanuel a fost fratele mai mic al Prințesei Maria Adelaide de Savoia - mama regelui Ludovic al XV-lea al Franței; de asemenea, a fost fratele mai mic al Mariei Louisa de Savoia, regină a Spaniei ca soție a regelui Filip al V-lea al Spaniei. De la naștere a fost numit Duce de Aosta.

În momentul nașterii, Carol Emanuel nu era moștenitorul Ducatului de Savoia; fratele lui mai mare, Prințul Victor Amadeus, era moștenitorul aparent. Fratele său a murit însă în 1715 de variolă iar Carol Emanuel, la vârsta de 14 ani, a devenit moștenitorul ducatului.

Ca urmare a ajutorului său în Războiul spaniol de succesiune, Victor Amadeus al II-lea a fost făcut rege al Siciliei în 1713 în conformitate cu Tratatul de la Utrecht, care a pus capăt războiului. Victor Amadeus a fost nevoit să schimbe Sicilia pentru regatul mai puțin important din Sardinia în 1720, după obiecții în alianța celor patru națiuni, inclusiv mai mulți dintre foștii săi aliați. Cu toate acestea, el a păstrat noul titlul de rege. Regula era să nu mai existe regi în cadrul Imperiului, dar în cazul în care un conducător poseda, de asemenea, un teritoriu mare din afara imperiului, el putea pretinde acest titlu așa cum a făcut Electorul de Brandenburg, numindu-se rege în Prusia bazat pe suveranitatea lui asupra Ducatului Prusiei.

În ultimii ani ai vieții, Victor Amadeus era dominat de timiditate și tristețe. La 3 septembrie 1730 el a abdicat în favoarea fiului său Carol Emanuel.

După ce a petrecut o perioadă la reședința sa de la Chambéry, Victor Amadeus a început să intervină în guvernarea fiului său deși acest lucru nu l-a împiedicat pe Carol să reintroducă petrecerile și în general atmosfera gay care fusese eliminată din Torino în anii anteriori. În vara anului 1731, după ce s-a recuperat dintr-o boală potențial fatală, Victor Amadeus s-a întors pe tron. Și-a acuzat fiul de incompetență și s-a stabilit la Moncalieri; totuși, Victor Amadeus a fost arestat de către Consiliul de Coroană pentru a preveni un atac asupra Milanului. Vechiul rege a fost limitat la castelul Rivoli unde mai târziu a și murit.

Portret al regelui Carol Emanuel al Sardiniei

În Războiul polonez de succesiune Carol Emanuel s-a situat de partea francezilor - alături de regele Stanislaw I.

După ce tratatul de alianță s-a semnat la Torino, la 28 octombrie 1733 el a pornit spre Milano și a ocupat Lombardia, fără pierderi semnificative. Cu toate acestea, atunci când Franța a încercat să-l convingă pe Filip al V-lea al Spaniei să adere la coaliție, Filip a cerut să primească Milano și Mantua în schimb. Acest lucru nu era acceptabil pentru Carol Emanuel, deoarece ar fi creat o dominația spaniolă în Italia, așa cum a fost în secolele anterioare. În timp ce negocierile au continuat cu privire la această chestiune, trupele savoiarde-franceze-spaniole au atacat Mantua sub comanda supremă a lui Carol Emanuel însuși.

Sigur că, în final Mantua va fi atribuită Spaniei. Armata franco-piemonteză a fost victorioasă în cele două bătălii de la Crocetta și Guastalla. În final, când Austria și Franța au semnat o pace, Carol a fost nevoit să părăsească Lombardia. În schimb, el a primit unele teritorii, inclusiv Langhe, Tortona și Novara.

Carol Emanuel s-a implicat în Războiul austriac de succesiune în care s-a situat de partea Mariei Tereza de Austria cu sprijin financiar și naval din partea Angliei. După succese notabile, deși neconcludente inițial, el a trebuit să facă față invaziei franco-spaniolă din Savoia. Atunci când armata inamică a invadat Piemont, în 1744, el a apărat personal Cuneo împotriva asediatorilor spaniolo-francezi.

În anul următor, cu aproximativ 20.000 de oameni, el s-a confruntat cu invazia a două armate, cu un total de aproximativ 60.000 de trupe. Cele mai importante cetăți din Alessandria, Asti și Casale au căzut. În 1746, după ce a primit întăriri din Austria, el a putut să recupereze Alessandria și Asti. În 1747 a obținut o victorie zdrobitoare asupra francezilor în bătălia de la Assietta, și teritoriile sale au fost salvate atunci când câmpul de luptă s-a mutat spre nord, în Țările de Jos.

În Tratatul de la Aix-la-Chapelle el și-a arătat calitățile de negociator, obținând provinciile pierdute Nisa și Savoia și în plus Vigevano precum și alte terenuri în Pianura Padana. Legătura cu Spania a fost restabilită prin căsătoria fiului său Victor Amadeus, Duce de Savoia cu infanta Maria Antonia a Spaniei în 1750.

A refuzat să participe în Războiul de Șapte Ani (1756–63), preferând să se concentreze pe reformele administrative pentru a menține o disciplină a armatei și pentru a-și consolida cetățile. În încercarea de a restabili starea proastă a Sardiniei nou achiziționată, el a restaurat universitățile din Sassari și Cagliari.

Carol Emanuel a murit la Torino în 1773 la vârsta de 71 de ani. A fost înmormântat la biserica Superga.

S-a căsătorit de trei ori însă toate cele trei soții au murit înainte să împlinească 30 de ani. Au existat planuri pentru o căsătorie între el și Charlotte Aglaé d'Orléans însă mama lui a refuzat oferta. Amalia d'Este, de asemenea, a fost o candidată, fiica lui Rinaldo d'Este, Duce de Modena.

Prima soție a fost Contesa Palatină Anne Christine de Sulzbach (1704–1723), fiica lui Theodore Eustace, Conte Palatin de Sulzbach și a Mariei Eleonore de Hesse-Rotenburg. Ea a murit câteva zile mai târziu după ce a dat naștere unui fiu:

1. Prințul Vittorio Amedeo Theodore de Savoia (1723–1725) care a murit în copilărie.

Viitorul Victor Amadeus al III-lea și trei dintre surorile sale: Eleonora, Maria Felicita și Maria Luisa Gabriella, 1730)

A doua soție a fost Polixena de Hesse-Rotenburg (1706–1735), fiica lui Ernest Leopold, Landgraf de Hesse-Rotenburg și a Mariei Anna de Löwenstein-Wertheim-Rochefort. Polixena a fost mătușa faimoasei prințese de Lamballe. Cuplul s-a căsătorit la 20 august 1724 la Thorn. Polixena și Carol Emanuel au avut șase copii:

1. Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei (1726–1796); căsătorit cu infanta Maria Antonietta a Spaniei și au avut copii. Ei au fost strămoșii lui Henri, Conte de Chambord;
2. Prințesa Eleonora Maria Teresa de Savoia (1728–1781), necăsătorită.
3. Prințesa Maria Luisa Gabriella de Savoia (1729-d.1767), călugăriță.
4. Prințesa Maria Felicita de Savoia (1730–1801), necăsătorită.
5. Prințul Emanuele Filiberto de Savoia, Duce de Aosta (1731–1735) a murit în copilărie;
6. Prințul Carlo Francesco Romualdo de Savoia, Duce de Chablais (1733-1733) a murit în copilărie;

A treia soție a fost Prințesa Elisabeta Therese de Lorena (1711–1741) fiica lui Élisabeth Charlotte d'Orléans (nepoata regelui Ludovic al XIV-lea al Franței) și Leopold, Duce de Lorena. Cuplul s-a căsătorit în 1737. Elisabeta Therese a fost sora mai mică a lui Francisc I, Împărat Roman. Elisabeta Therese și Carol Emanuel au avut trei copii:

1. Prințul Carlo Francesco Maria Augusto de Savoia, Duce de Aosta (1738–1745) a murit în copilărie;
2. Prințesa Maria Vittoria Margherita de Savoia (1740–1742) a murit în copilărie;
3. Prințul Benedetto Maria Maurizio de Savoia (1741–1808), Duce de Chablais (-1796) și marchiz de Ivrea (1796–1808). S-a căsătorit cu nepoata lui Maria Anna, Prințesă de Savoia (1757–1824), fiica fratelui său vitreg mai mare Victor Amadeus al III-lea; nu au avut copii.

Carol Emanuel al III-lea
Date personale
Nume la naștere	Carlo Emanuele di Savoia
Născut	27 aprilie 1701 Torino, Italia
Decedat	20 martie 1773 (71 de ani) Torino, Italia
Înmormântat	Basilica of Superga[*]
Părinți	Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei Anne Marie de Orléans
Frați și surori	Victor Amadeus, Prince of Piedmont[*] Maria Louisa de Savoia Marie-Adélaïde de Savoia Maria Vittoria Francesca de Savoia
Căsătorit cu	Ana Cristina de Sulzbach Polixena de Hesse-Rotenburg Elisabeta Tereza de Lorena
Copii	Victor Amadeus al III-lea de Savoia Prințesa Eleonora Maria Teresa Prințesa Maria Luisa Gabriella Prințesa Maria Felicita Benedetto, Duce de Chablais
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Rege al Sardiniei
Domnie	3 septembrie 1730 – 20 februarie 1773
Predecesor	Victor Amadeus al II-lea
Succesor	Victor Amadeus al III-lea

·         1816: Maria I (17 decembrie 1734 – 20 martie 1816) a fost regină a Portugaliei și de Algarve din 1777 până la moartea sa. Cunoscută ca Maria I cea Pioasă (în Portugalia) sau Maria Nebuna (în Brazilia), a fost prima regină nedisputată a Portugaliei. A fost cea mai mare din cele patru fiice ale regelui Iosif I al Portugaliei și a Marianei Victoria a Spaniei.

Maria s-a născut la Palatul Ribeira din Lisabona. A fost botezată Maria Francisca Isabel Josefa Antónia Gertrudes Rita Joana. La o zi după nașterea ei, bunicul ei, regele João al V-lea al Portugaliei, a numit-o Prințesă de Beira. A fost cea mai mare dintre surorile ei.

Când tatăl ei a urcat pe tron în 1750 ca José I, Maria a devenit moștenitoare prezumptivă și a primit titlul tradițional de Prințesă a Braziliei și Ducesă de Bragança.

Maria s-a căsătorit cu unchiul ei, Pedro, Infante al Portugaliei, la 6 iunie 1760. La momentul căsătoriei, Maria avea 25 de ani iar Pedro 42. În ciuda diferenței de vârstă, cei doi au avut o căsnicie fericită. Pedro a devenit în mod automat co-monarh (ca Pedro al III-lea al Portugaliei), atunci când Maria a urcat pe tron​​, deoarece deja se născuse un copil din căsătoria lor. Cuplul a avut șase copii:

Name	Birth	Death	Notes
José, Prinț de Beira	20 august 1761	11 septembrie 1788	José Francisco Xavier de Paula Domingos António Agostinho Anastácio căsătorit cu Infanta Benedita a Portugaliei, fără copii. Moartea lui la vârsta de 27 de ani l-a făcut moștenitor aparent pe fratele lui mai mic care mai târziu a ajuns rege.
João de Bragança	20 octombrie 1762	20 octombrie 1762	João s-a născut mort la Palatul Ajuda National.
João Francisco de Bragança	16 septembrie 1763	10 octombrie 1763	João Francisco de Paula Domingos António Carlos Cipriano s-a născut la Palatul Ajuda National.
João al VI-lea	13 mai 1767	10 martie 1826	João Maria José Francisco Xavier de Paula Luís António Domingos Rafael căsătorit cu Carlota Joaquina a Spaniei și a avut copii. A fost rege al Portugaliei și împărat al Braziliei.
Mariana Victoria de Bragança	15 decembrie 1768	2 noiembrie 1788	Maria Ana Vitória Josefa Francisca Xavier de Paula Antonieta Joana Domingas Gabriela căsătorită cu Infantele Gabriel al Spaniei fără copii.
Maria Clementina de Bragança	9 iunie 1774	27 iunie 1776	Maria Clementina Francisca Xavier de Paula Ana Josefa Antónia Domingas Feliciana Joana Michaela Julia de Bragança s-a născut la Palatul Queluz National.
Maria Isabel de Bragança	12 decembrie 1776	14 ianuarie 1777	Maria Isabel s-a născut la Palatul Queluz National..

MARIA I
DATE PERSONALE
NUME LA NAȘTERE	MARIA FRANCISCA ISABEL JOSEFA ANTÓNIA GERTRUDES RITA JOANA DE BRAGANÇA
NĂSCUTĂ	17 DECEMBRIE 1734 PALATUL RIBEIRA, LISABONA, PORTUGALIA
DECEDATĂ	20 MARTIE 1816 (81 DE ANI) RIO DE JANEIRO, BRAZILIA
ÎNMORMÂNTATĂ	MONASTERY OF SÃO VICENTE DE FORA[*]
PĂRINȚI	IOSIF I AL PORTUGALIEI INFANTA MARIANA VICTORIA A SPANIEI
FRAȚI ȘI SURORI	INFANTA BENEDITA OF PORTUGAL[*] INFANTA MARIA DOROTEIA OF PORTUGAL[*] INFANTA MARIANA FRANCISCA OF PORTUGAL[*]
CĂSĂTORITĂ CU	PEDRO AL III-LEA AL PORTUGALIEI
COPII	JOSÉ, PRINȚ DE BEIRA IOAN AL VI-LEA AL PORTUGALIEI INFANTA MARIANA VITÓRIA
CETĂȚENIE	REGATUL PORTUGALIEI
RELIGIE	BISERICA CATOLICĂ
OCUPAȚIE	CONDUCĂTOR[*]
APARTENENȚĂ NOBILIARĂ
TITLURI	DUCE QUEEN OF PORTUGAL[*]
FAMILIE NOBILIARĂ	CASA DE BRAGANÇA
REGINĂ A PORTUGALIEI, BRAZILEI ȘI ALGARVES
DOMNIE	24 FEBRUARIE 1777 – 20 MARTIE 1816
PREDECESOR	IOSIF I
SUCCESOR	IOAN AL VI-LA

·         1844: Pierre Claude Pajol, general francez (n. 1772)

* 1877: Prințul Karl de Hesse și de Rin (23 aprilie 1809 - 20 martie 1877) a fost al doilea fiu al lui Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse și a soției sale, Wilhelmine de Baden.

În 1836 Karl s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a Prusiei (1815 - 1885), fiica Prințului Wilhelm al Prusiei (fratele regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei) și a Mariei Ana de Hesse-Homburg. Au avut o căsnicie nefericită; Karl a preferat viața militară timpului petrecut cu familia.

Fiul cel mare a lui Karl, Ludovic, a devenit Mare Duce de Hesse și de Rin în 1877, după ce fratele mai mare a lui Karl a murit fără să lase moștenitori.

Prințul Karl
Prințul Karl de Hesse și de Rin
Date personale
Nume la naștere	Karl Wilhelm Ludwig von Hessen und bei Rhein
Născut	23 aprilie 1809 Darmstadt
Decedat	20 martie 1877 (67 de ani) Darmstadt
Înmormântat	Darmstadt
Părinți	Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse Wilhelmine de Baden
Frați și surori	Maria de Hessa Prințul Alexandru de Hesse și Rin Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse
Căsătorit cu	Prințesa Elisabeta a Prusiei
Copii	Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Prințul Henric Ana, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Prințul Wilhelm
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Hesse

·         1878: Julius Robert von Mayer, naturalist și medic german (n. 1814)

·         1894: Lajos Kossuth de Kossuth et Udvard (AFI:ˈlɒjoʃ ˈkoʃuːt) (n. 19 septembrie 1802, Monok, Ungaria – d. 20 martie 1894, Torino) a fost un revoluționar maghiar, guvernator de facto al Ungariei în timpul Revoluției de la 1848.

Lajos Kossuth s-a născut într-o familie din mica nobilime sărăcită, lipsită de proprietate funciară. Mama lui Kossuth, Karoline Weber, a fost de etnie germană și confesiune evanghelică-luterană. Părinții ei erau originari din Eperjes, azi Prešov în Slovacia.

Studiile și le-a făcut în Sátoraljaújhely, Eperjes și Sárospatak, unde și le-a încheiat. În 1823 a dat examen la avocatură, devenind jurist în orașul Pesta. Între 1824-1832 a practicat avocatura în orașul Monok din comitatul Zemplén.

La sfârșitul anului 1832 a devenit deputat în parlamentul din Pozsony (fosta capitală a Ungariei, astăzi Bratislava). Aici a redactat și raportat informațiile parlamentare între anii 1832-1836 și a fost un participant fervent la elaborarea unor măsuri de reforme vizând modernizarea și avansul societății, în favoarea apărării interesului național. După suspendarea parlamentului, Kossuth și-a continuat activitatea ca jurnalist angajat în chestiunile privind drepturile naționale, articolele fiind publicate în gazetă proprie (1836-1837). Ziarul său a fost suspendat și interzis, iar Kossuth a fost condamnat la patru ani închisoare (în 1837). În acest răstimp a studiat economia și limba engleză. Eliberarea din detenție a avut loc în mai 1840.

În ianuarie 1841, Kossuth a fost numit redactor-șef la ziarul Pest. A început să publice articole de fond împotriva privilegiilor feudale și despre lupta pentru drepturi cetățenești, a cerut independența constituțională. István Széchenyi, marele reformator liberal, care era mai răbdător, l-a avertizat că articolele sale erau instigatoare și puteau duce la declanșarea unei revoluții. Prioritatea ambelor personalități era unirea națională, ei elaborând împreună proiectul unei politici naționale, prezentată în gazeta la care lucra Kossuth. Materialul publicat a avut efect mare (tirajul ziarului a fost între 3000-6000 de exemplare). Conservatorii potrivnici reformelor au fost criticați de Széchenyi. În 1844, guvernul l-a destituit pe Kossuth din redacția ziarului Pest, pretextul fiind retribuția. Kossuth a scris o mulțime de articole despre o economie independentă, s-a opus importurilor industriale din Austria, iar opoziția politică și-a însușit acest deziderat.

La 3 martie 1848, la scurt timp după știrile aflate despre Revoluția Franceză, opoziția a cerut să fie aplicate urgent programele propuse mai înainte, iar parlamentul a aprobat. Rezoluția s-a bazat pe ideea că austriecii se vor vedea siliți să aprobe hotărârea parlamentului ungar.

La 15 martie 1848 a început revoluția. Poetul național al Ungariei, Sándor Petőfi , a citit mulțimii adunate în fața Muzeului Național o listă cu cele 12 puncte importante pentru independență.

Guvernul Batthyány

Kossuth a devenit ministru al finanțelor în guvernul Batthyány. În vara anului 1848 a continuat aplicarea programului revoluționar, în iulie guvernul avut nevoie de un buget pentru revoluție, costul, estimat la 40 de milioane de forinți, fiind imens. La 6 septembrie Banca Națională a alocat fonduri pentru apărare și a emis prima bancnotă națională.

La 15 septembrie, parlamentul a votat înființarea comitetului național de apărare, iar guvernul Batthyány a demisionat. Ungaria a rămas temporar fără guvernare, dar comitetul național de apărare a luat conducerea, iar Kossuth a fost ales conducătorul operativ ai comitetului. Organizarea armatei a fost dificilă. Parlamentul s-a mutat la Debrețin, întrucât armata austriacă, sub comanda generalului (totodată principe) Alfred von Windisch-Graetz, a ocupat Buda în Ungaria și Clujul în Transilvania.

În martie 1849, generalul Görgey a pornit un atac masiv împotriva armatei austriece. Până în mai 1849 a reușit să elibereze aproape tot teritoriul Ungariei. De la Viena, împăratul Francisc Iosif a cerut ajutorul armatei ruse prin generalul Pașkievici și, în iunie 1849, armata țaristă, sub comanda baronului și general austriac Haynau, a intervenit în luptă împotriva forțelor revoluționare ungare cu un efectiv de 200.000 de ostași. Trupele generalului Görgey au atacat forțele ruse.

Între 6 și 21 iunie 1849 a avut loc bătălia de la Pered (Tešedíkovo, sat din Slovacia). La 2 iulie 1849, generalul Haynau a declanșat o ofensivă puternică împotriva lui Görgey. La 1 septembrie 1849 Görgey a trimis împăratului un mesaj cu condițiile de retragere, dar Francisc Iosif le-a respins. La 1 octombrie 1849, armata ungară nu face față și capitulează în zona localității Șiria, județul Arad.

Trupele imperiale comandate de Haynau au pornit un atac de răzbunare împotriva Ungariei. La 6 octombrie 1849, Cei 13 de la Arad, ofițeri din armata maghiară revoluționară au fost executați la Arad. În aceiași zi a fost executat și prim-ministrul Lajos Batthyány.

La 11 august 1849, Kossuth demisionează și este urmat în funcție de generalul Görgey.

În exil (unde o parte din timp a trăit și în Statele Unite ale Americii), Kossuth a întreținut legături cu cercuri de exilați francezi, italieni, ruși, germani și polonezi, îndeosebi cu Giuseppe Mazzini. Și-a amplificat activitățile în 1853-1856, în timpul Războiului Crimeii, însă nu a putut obține practic nimic de la puterile anglo-franceze cu privire la o eventuală independență a Ungariei, întrucât Imperiul Austriac nu fusese aliat în Războiul Crimeii cu Rusia.

Kossuth a sperat în continuare că se va putea ajunge la o conjunctură favorabilă pentru independența Ungariei pe fundalul conflictelor dintre marile puteri europene. Kossuth a avut legături cu împăratul Napoleon III și cu Camillo Cavour. A fondat Direcția Națională Maghiară, împreună cu contele László Teleki și cu generalul György Klapka, și a inițiat constituirea unei legiuni maghiare. Însă Napoleon al III-lea a încheiat subit pace cu Austria, după bătălia de la Solferino (24 iunie 1859).

Speranțele au fost realimentate de succesele repurtate în Italia de mișcarea lui Giuseppe Garibaldi, în cadrul căreia au luptat și exilați unguri. În 1861, Kossuth s-a stabilit în Italia. A fost de părere că lumea ar fi putut profita în 1866 de înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia în vederea dezmembrării imperiului habsburgic. Deși în 1867 Ungaria a primit actul realizării "dualismului" (Austro-Ungaria), Kossuth a continuat să pledeze pentru realizarea unei independențe depline a Ungariei și să spere la ivirea unei conjuncturi favorabile realizării acestui deziderat. Kossuth mai era de părere (profetică) că riscurile de dezmembrare a Austriei prin posibile războaie în care putea fi atrasă (Ungaria fiind implicit atrasă în mod automat) reprezentau totodată un risc pentru integritatea teritorială a Ungariei.

În 1877, 100 de cetățeni ai orașului Cegléd s-au întâlnit la Collegno, lângă Torino, cu Kossuth și i-au adresat invitația, în numele deputaților urbei în adunarea națională să se reîntoarcă în patrie. Kossuth nu a dat curs invitației, dar urmașii grupului celor 100 au comemorat anual festiv întâlnirea cu cel exilat.

În 1889, guvernul de la Budapesta i-a anulat lui Kossuth cetățenia maghiară, ceea ce a stârnit consternare și cereri insistente de destituire a prim-ministrului Coloman Tisza. Într-o scrisoare, Kossuth a subliniat că acordarea cetățeniei în baza legii atunci în vigoare ar fi însemnat ca el să fie considerat austro-ungar, „ceea ce”, preciza Kossuth „nu am fost în viața mea niciodată, nu sunt și nu voi fi sub nicio condiție, cu niciun preț”.^{[necesită citare]}

Kossuth a murit la Torino la 20 martie 1894 și a fost înmormântat la Budapesta, în cadrul unor funeralii naționale. Kossuth este considerat unul dintre cei mai importanți patrioți ai Ungariei.^[8]

Din 1948 în Ungaria există un premiu numit în cinstea sa.

Lajos Kossuth
Lajos Kossuth
Date personale
Născut	19 septembrie 1802[1]  Monok, Imperiul Habsburgic
Decedat	20 martie 1894 (91 de ani)[2][1][3][4][5][6]  Torino, Regatul Italiei[7]
Înmormântat	Cimitirul Kerepesi
Frați și surori	Zsuzsanna Kossuth[*]
Copii	Ferenc Kossuth[*]
Cetățenie	Ungaria
Religie	luteranism
Ocupație	economist jurnalist politician avocat
Listă de președinți ai Ungariei
În funcție 14 aprilie 1849 – 11 august 1849
Succedat de	Artúr Görgei
Ministru de finanțe al Ungariei
În funcție 7 aprilie 1848 – 12 septembrie 1848
Succedat de	Lajos Batthyány
Deputat în Adunarea Națională a Ungariei
Premii	Honorary citizen of Miskolc[*] (1886)
Partid politic	Opposition Party[*]
Alma mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta

* 1895: Woldemar de Lippe (Günther Friedrich Woldemar; 18 aprilie 1824 – 20 martie 1895) a fost suveran al principatului de Lippe, unde a domnit din 1875 până la moartea sa.

Născut la Detmold a fost al treilea copil al Prințului Leopold al II-lea de Lippe și a Prințesei Emilie de Schwarzburg-Sondershausen (1800–1867).^[1] La 9 noiembrie 1858, la Karlsruhe, Woldemar s-a căsătorit cu Prințesa Sofia de Baden (1834–1904), o fiică a Prințului Wilhelm de Baden.^[1]

În urma decesului fratelui său Leopold al III-lea, la 8 decembrie 1875, Woldemar i-a succedat ca Prinț de Lippe.^[2] În 1892 împreună cu alți suverani germani, Woldemar a participat la o adunare la Berlin cu împăratul german Wilhelm al II-lea. După ce împăratul i-a descris pe ceilalți suverani drept vasalii săi, Prințul Waldemar i-a întrerupt discursul pentru a spune: "Nu, sire, nu vasalii tăi. Aliatii tai, dacă doresti". Acest lucru a fost văzut ca o lovitură de grație pentru ambiția împăratului de a deveni "împărat al Germaniei" în loc de "împărat german".^[3]

După decesul său la vârsta de 70 de ani, Woldemar a fost succedat ca Prinț de Lippe de fratele său mai mic, Alexandru. Totuși, deoarece fratele său suferea de o boală mentală a fost necesară stabilirea unei regențe.^[4] Prințul Woldemar a prevăzut acest lucru și a scris în testamentul său ca regența ar trebui să meargă la Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe, cumnatul împăratului german.^[2]

Decizia Prințul Woldemar de a-l numi pe Prințul Adolf a fost începutul unei lungi dispute între cele două linii ale Casei de Lippe: Lippe-Biesterfeld condusă de contele Ernst, care a pretins regența, și prinții Schaumburg-Lippe. Au existat mai multe compromisuri, iar problema a fost rezolvată în cele din urmă în 1905.

Woldemar
Prinț de Lippe
Date personale
Nume la naștere	Günther Friedrich Woldemar
Născut	18 aprilie 1824 Detmold
Decedat	20 martie 1895 (70 de ani) Detmold
Înmormântat	Mausoleum Büchenberg[*]
Părinți	Leopold II, Prince of Lippe[*] Émilie Frédérique Caroline de Schwarzbourg-Sondershausen[*]
Frați și surori	Alexander[*] Leopold al III-lea, Prinț de Lippe
Căsătorit cu	Prințesa Sofia de Baden
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	conducător militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Lippe
Prinț de Lippe
Domnie	8 decembrie 1875 – 20 martie 1895
Predecesor	Leopold III
Succesor	Alexandru

·         1899: In celebra inchisoare Sing Sing, Martha M. Place a devenit prima femeie executata pe scaunul electric.

·         1906: Vasile Pogor, poet, traducător și publicist român (n. 1834)

* 1910: Félix Nadar sau doar Nadar, numele la naștere, Gaspard Félix Tournachon (n. 5 aprilie 1820, Paris – d. 20 martie 1910, Paris), a fost un caricaturist, fotograf și pionier aeronautic francez.

Félix Tournachon a început prin a studia medicina, a devenit apoi jurnalist și romancier. El și-a făcut inițial un nume prin caricaturile făcute celebrităților pariziene, publicate în diverse periodice, de exemplu în Le Charivari, Journal pour rire (numit și Journal amusant) sau Revue Comique, această din urmă revistă fiind înființată de el însuși în 1849. Specialitatea lui erau, începând cu anul 1852, caricaturile operelor de artă prezentate anual în expoziția "Salonului Oficial" din Paris. Această activitate i-a asigurat existența înainte de anul 1852. După aceea Nadar a deschis un atelier fotografic care s-a dovedit a fi foarte lucrativ.

În atelierul său, Nadar a început să experimenteze procedee de obținere a imaginilor fotografice cu ajutorul iluminației electrice. Acest atelier a devenit ulterior un loc de întâlnire al boemei pariziene și a găzduit în 1874 prima expoziție a impresioniștilor, care a provocat un mare scandal de presă și a consacrat acuzația de "impresionism" drept nume generic al noii mișcări. Din 1873 Nadar l-a avut drept colaborator în cadrul atelierului fotografic pe fiul său Paul Nadar (1856-1939).

Nadar a fost și un pasionat experimentator de aerostate, inventând el însuși un aparat de zbor și întreprinzând mai multe călătorii cu balonul Le Géant, cu ajutorul căruia a străbătut distanța dintre Paris și Hanovra. Cu acea ocazie el a făcut primele fotografii aeriene ale Parisului, pe care le-a prezentat în mod metodic în cererea de patent pentru un Nouveau système de photographie aérostatique din 1858. Lui îi aparțin de asemenea primele fotografii făcute cu lumină artificială în subteran, publicate într-o culegere din 1861, care ilustra catacombele Parisului.

Lui Nadar i se datorează unele din cele mai celebre portrete fotografice ale personalităților de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Datorită producției de masă portretele par azi oarecum stereotipe, dar se disting prin depășirea canonului vremii de înfrumusețare prin stafaje și retușuri. Edgar Degas a folosit fotografii executate de Nadar ca mijloc de inspirație pentru unele din compozițiile sale.

Félix Nadar
Félix Nadar
Date personale
Nume la naștere	Gaspard-Félix Tournachon
Născut	6 aprilie 1820[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Paris, Franța
Decedat	20 martie 1910 (89 de ani)  former 4th arrondissement of Paris[*], Paris, Republica Franceză
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
Părinți	Victor Tournachon[*]
Frați și surori	Adrien Alban Tournachon[*]
Copii	Paul Nadar[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	fotograf aeronaut[*] caricaturist[*] caricaturist[*] scriitor artist jurnalist
Activitate
Alte nume	Nadar
Alma mater	Lycée Condorcet[*]
Organizație	Le Charivari[*]

• 

  Charles Baudelaire
   
• 

  Georges Boulanger
   
• 

  Georges Clemenceau
   
• 

  Camille Corot
   
• 

  Gustave Courbet
   
• 

  Charles-François Daubigny
   
• 

  Eugène Delacroix
   
• 

  Jules Favre în 1865
   
• 

  Léon Gambetta în 1870
   
• 

  Gustave Doré (1859)
   
• 

  Alexandre Dumas
   
• 

  Ilia Ilici Mecinikow
   
• 

  Jean-François Millet
   
• 

  Peter Kropotkin
   
• 

  Franz Liszt
   
• 

  Gérard de Nerval
   
• 

  Henri Rochefort
   
• 

  George Sand (1864)
   
• 

  Ernest H. Shackleton
   
• 

  Adolphe Thiers
   
• 

  Jules Verne
   
• 

  Théophile Gautier
   
• 

  Aviatorul Jean-Marie Le Bris şi aparatul său de zbor, Albatros II
   
• 

  Nadar (Gaspard-Félix Tournachon)

·       1919: Edward Charles Stirling CMG FRS FRCS (n. 8 septembrie 1848,^[1] Strathalbyn[*], Australia – d. 20 martie 1919,^[1] Mount Lofty[*], Australia) a fost un antropolog australian și primul profesor de fiziologie la Universitatea din Adelaide.

Edward Charles Stirling
Edward Charles Stirling
Date personale
Născut	8 septembrie 1848[1]  Strathalbyn[*], Australia
Decedat	20 martie 1919 (70 de ani)[1]  Mount Lofty[*], Australia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (bronșită)
Părinți	Edward Stirling[*]
Frați și surori	John Stirling[*]
Număr de copii	7
Cetățenie	Australia  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	antropolog politician chirurg[*] conferențiar[*] universitar[*] museum director[*]
Activitate
Cauza decesului	bronșită
Alma mater	Trinity College St Peter's College[*] Trinity College Trinity College Trinity College Trinity College
Organizație	St George's Hospital[*] Belgrave Hospital for Children[*] Royal Adelaide Hospital[*] University of Adelaide Faculty of Health and Medical Sciences[*] South Australian Museum[*]
Partid politic
Număr de copii	7
Rude	Joseph Gilbert[*]
Premii	Membru al Societății Regale[*] (1893) Ordinul Sf. Mihail și Sf. Gheorghe în grad de companion[*] (1893) Knight Bachelor[*] (1917)

*  1923: A murit istoricul Dimitrie Onciul, membru al Academiei Române; (n.1856).

·         1926: Lovisa a Suediei (suedeză Lovisa Josefina Eugenia; daneză Louise Josephine Eugenie; 31 octombrie 1851 — 20 martie 1926) a fost regină a Danemarcei ca soție a regelui Frederick al VIII-lea al Danemarcei. A fost singura fiică a regelui Carol al XV-lea al Suediei și 

Louise a Suediei, de Amalia Lindegren.

Louise a avut o copilărie fericită. După decesul fratelui ei, Prințul Carl Oscar, în 1854, tatăl ei a tratat-o ca pe un băiat și deci i s-a permis să se dezvolte mai mult decât fetele în general, devenind o persoană încrezătoare, naturală și fericită.

Acest lucru a îngrijorat-o oarecum pe mama ei, regina Louise, care era foarte dornică să se comporte în funcție de idealul feminin al vremii. Dar tatăl ei a spus cu dragoste despre ea: "Este un diavol urât, dar ea e amuzantă!", și a continuat s-o trateze în aceeași manieră ca și cum ar fi un fiu.

Au fost mai multe discuții despre a o face pe Louise moștenitoarea tronurilor Suediei și Norvegiei, deoarece mama ei nu mai putea avea copii, iar ea era singurul copil în viață. Dar, deși Suedia a mai avut monarhi de sex feminin, și aprobarea succesiunii la tron a femeilor a fost declarată în 1604, prevederea pentru acest lucru n-a fost trecută în noua constituție din 1809. Succesiunea Louisei ar fi necesitat o schimbare în lege, și de asemenea, o modificare cu privire la tronul Norvegiei, care nu permitea succesiunea pe linie feminină. Problema a devenit controversată când unchiul Louisei, fratele tatălui ei, a avut un fiu în 1858.

Louise s-a căsătorit cu Prințul Moștenitor Frederick al Danemarcei (1843–1912) la Stockholm la 28 iulie 1869. Nunta a fost celebrată cu mare pompă într-un moment când Suedia era într-o stare de foamete iar zestrea prințesei a constat în lucruri fabricate în Suedia, pentru a beneficia economia suedeză. Căsătoria a fost sugerată ca o modalitate de a crea o relație de prietenie între Danemarca și Suedia. Cele două țări au fost într-o situație tensionată după ce Suedia nu a ajutat Danemarca, în timpul războiului cu Germania în 1863.

Louise și Frederick s-au întâlnit pentru prima dată în 1862 iar în 1868, Frederick a fost invitat în Suedia să o cunoască pe Louise; întâlnirea lor a fost descrisă ca fiind un succes. În același an, s-au logodit. Danezii preferau o prințesă suedeză unei prințese germane după recentul război cu Germania. Căsătoria a fost salutată de către toate cele trei țări ca un simbol al noului Scandinavism. Începând cu Evul Mediu, ea a fost prima prințesă suedeză care a intrat prin căsătorie în casa regală daneză.

Căsătoria nu a fost una fericită și nici nu a modificat relațiile dintre cele două țări. Louise nu a avut o relație bună cu familia soțului ei, în special cu soacra sa și cu cumnatele sale și nu a fost susținută de soțul ei.

A vizitat adesea Suedia, fiind prezentă la moartea ambilor părinți. A devenit strictă și religioasă. A fondat câteva organizații de caritate, cum ar fi «Bethania» și «Kronprinsesse L.s Asyl». În 1905, Norvegia a devenit independentă de Suedia cu ajutor danez, lucru care a cauzat tensiune între Danemarca și Suedia; Louisei îi era din ce în ce mai greu să viziteze Suedia.

A devenit regină a Danemarcei în 1906. Ca regină, ea a fost în principal cunoscută pentru multele proiecte caritabile, interes pe care l-a împărțit împreună cu soțul ei. Nu-i păsa de datoriile ceremonioase și de evenimentele publice; a trăit o viață discretă dedicată copiilor ei și intereselor sale legate de artă și literatură. A rămas văduvă în 1912.

Louise a murit în 1926 la vârsta de 74 de ani.

Lovisa a Suediei
Regină a Danemarcei
Date personale
Nume la naștere	Louise Josefina Eugenia
Născută	31 octombrie 1851 Palatul Stockholm, Stockholm, Suedia
Decedată	20 martie 1926 (74 de ani) Palatul Amalienborg, Danemarca
Înmormântată	Roskilde Cathedral[*]
Părinți	Carol al XV-lea al Suediei Louise a Olandei
Frați și surori	Prince Carl Oscar, Duke of Södermanland[*]
Căsătorită cu	Frederick al VIII-lea al Danemarcei
Copii	Christian al X-lea al Danemarcei Haakon al VII-lea al Norvegiei Prințesa Louise a Danemarcei Prințul Harald al Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei Prințesa Dagmar a Danemarcei
Cetățenie	Suedia  Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bernadotte
Queen consort of Denmark[*]
Domnie	29 ianuarie 1906 – 14 mai 1912
Predecesor	Louise von Hessen-Kassel
Succesor	Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin

·         1928 - James Packard, fondatorul companiei americane Packard Motor Company şi unul dintre pionierii industriei automobilului moare în această zi la vârsta de 64 de ani. Compania Packard înfiinţată împreună cu fratele său William, deşi avea ca obiect de activitate principal fabricarea becurilor a produs în 1899 primul automobil. Acest vehicul avea un motor cu un singur cilindru şi o caroserie deschisă. James Packard a avut o contribuţie importantă în cadrul companiei, fiind preşedintele Consiliului Director şi un factor de decizie important. Un automobil Packard a fost prima maşină prezidenţială, în 1921 Warren G. Harding conducând un model Twin Six la investitura sa oficială. În 1937 revista Fortune a proclamat Packard a două cea mai valoroasă marcă de automobile din lume, după Ford. Compania Packard a fost însă închisă în 1956 din cauza problemelor financiare. În 1990 s-a încercat o resuscitare a mărcii, dar fără succes.

* 1931: Dr. Salo Weisselberger, numit și Salo Edler von Weisselberger (în ebraică סאלו וייסלברגר) (n. 1867, Drăcineț, Bucovina, Imperiul Austro-Ungar - d. 20 martie 1931, Viena) a fost un om politic, lider comunitar evreu, jurist și judecător, care a activat in Bucovina în perioada Imperiului Austro-Ungar și a Regatului României. A fost membru al Dietei Bucovinei, primar al orașului Cernăuți (1913-1914), membru al Senatului României și apoi al Camerei Deputaților din partea PNL.

Salo Weisselberger s-a născut în satul Drăcineț (astăzi în raionul Cozmeni din regiunea Cernăuți, Ucraina) ca fiu al moșierului Joel Weisselberger și al Jentei, născută Rosenzweig. A studiat dreptul la Universitatea din Cernăuți.

Ca urmare a rezultatelor universitare obținute, a fost numit ca judecător la tribunalul regional al căilor ferate în 1892. Mai târziu a fost ales ca membru în Dieta Bucovinei (Parlamentul Regional) între anii 1911-1914 ca reprezentant al Partidului Popular-Național condus de Benno Straucher.^[1]

Weisselberger a devenit primar al Cernăuților în 1913, după ce a îndeplinit câțiva ani funcția de viceprimar. La 2 septembrie 1914 armata rusă a intrat în orașul părăsit de trupele austriece. La ora 6 seara, generalul Pavlov a intrat în oraș în fruntea unui detașament de cazaci. Pavlov a fost întâmpinat în fața primăriei de mitropolitul Vladimir Repta, iar primarul Salo Weisselberger a adresat un cuvânt de salut. Generalul rus a proclamat unirea Cernăuților cu Rusia. Forțele ocupante ruse au instituit în oraș o noua administrație și au arestat 23 de persoane de vază, între care și pe dr. Salo von Weisselberger, pe Nicu Flondor, dr. Mayer Ebner, dr. Phillip Menczel, Eduard Bibring și cantorul-șef Schachter, care au fost deportați ca ostateci în Siberia, de unde s-au întors în Austria în anii 1916-1917, după schimbul de prizonieri între Rusia și Austro-Ungaria din noiembrie 1915.^[2] ,^[3][4] Weisselberger a fost înnobilat de împăratul Franz Joseph al Austriei drept recompensă pentru suferințele îndurate.^[5]

Stema lui Salo von Weisselberger 1916

A fost nobilat cu diploma din 13 februarie 1916 la 4 septembrie 1917 cu „Edler von“.

După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, Bucovina s-a unit cu România și Weisselberger a fost ales ca membru în Senatul României (1922-1926) și apoi în Camera Deputaților (1927-1928), din partea Partidului Național Liberal. În 1922, când a fost ales ca senator de Cernăuți, a obținut 3.800 de voturi față de cele 1.991 voturi obținute de candidatul social-democrat, bundistul Leon Gheller. Acest scaun fusese anterior ocupat de un alt social-democrat, George Grigorovici.^[6]

Weisselberger a murit la 20 martie 1931 într-un sanatoriu din Viena (Austria)

Salo Weisselberger
Salo Weisselberger
Date personale
Născut	1867  Raionul Cozmeni, Ucraina
Decedat	15 martie 1931 (64 de ani)  Viena, Republica Austriacă
Înmormântat	New Jewish Cemetery[*]
Cetățenie	România  Austria
Ocupație	politician avocat judecător
Membru al Camerei Deputaților a României
Senator al României
Partid politic	PNL
Alma mater	Universitatea din Cernăuți

·         1931: Hermann Müller, cancelar al Germaniei (n. 1876)

·         1933: A fost executat Giuseppe Zangria, gasit vinovat pentru uciderea primarului orasului Chicago, Anton Cermak, si tentativa de asasinare a presedintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt.

·         1934: Emma de Waldeck și Pyrmont (2 august 1858 – 20 martie 1934) a fost a doua soție a regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos. A fost regentă (1890–1898) și regină mamă (1890–1934) a Țărilor de Jos. A fost numită după bunica ei, Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg.

Emma de Waldeck și Pyrmont
Regină a Țărilor de Jos; Mare Ducesă de Luxemburg
Emma ca regină mamă
Date personale
Nume la naștere	Adelheid Emma Wilhelmina Theresia
Născută	2 august 1858 Castelul Arolsen, Waldeck, Imperiul German
Decedată	20 martie 1934 (75 ani, 230 zile) Palatul Lange Voorhout, Haga, Țările de Jos
Înmormântată	Nieuwe Kerk
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Prințesa Elena de Nassau
Frați și surori	Princess Elisabeth of Waldeck and Pyrmont[*] Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont Prințesa Marie de Waldeck și Pyrmont Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont Prince Wolrad of Waldeck and Pyrmont[*] Sophie van Waldeck-Pyrmont[*]
Căsătorită cu	Willem al III-lea al Țărilor de Jos
Copii	Wilhelmina a Țărilor de Jos
Cetățenie	Germania  Regatul Țărilor de Jos
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Waldeck și Pyrmont Casa de Orania-Nassau
Domnie
Domnie	1879–1890

* 1936: František Borový (n. 31 ianuarie 1874, Praga^[1] – d. 20 martie 1936, Praga) a fost un editor ceh.

S-a născut în familia moșierului František Borový (1844-1907) din orașul Jílové u Prahy. Tatăl său a fost din 1877 partener al profesorului Alfred Slavík (1847-1907) în compania editorială Slavík a Borový (1877-1883).^[2]

După ce a absolvit Gimnaziul Academic din Praga, a plecat să studieze medicina veterinară la Viena pentru a conduce în viitor ferma familiei. S-a întors acasă atunci când tatăl său s-a îmbolnăvit și nu și-a mai terminat studiile. Editura a fost preluată de fratele său, Josef, care a studiat electrotehnica la Universitatea Tehnică din Praga. Acesta a murit subit în anul 1898,^[3] iar autoritățile nu au permis preluarea concesiunii editurii de către tânărul František Borový. Activitatea editurii a fost întreruptă în perioada 1898-1912.

Pentru a obține iarăși concesiunea editurii, František s-a alăturat editurii Jan Otto, unde a lucrat ca partener și contabil.^[4] În același timp a studiat economia politică și contabilitatea la Universitatea Tehnică din Praga. În anul 1912 a câștigat din nou concesiunea editurii și în anul următor a extins activitatea prin concesiunea unei librării. Compania a intrat ulterior în dificultăți economice și în anul 1928 a fost preluată de Jaroslav Stránský. Numele original al editurii a fost păstrat.^{[p 1]}František Borový a rămas director până în anul 1931, când a demisionat.

A fost căsătorit cu Františka Odlovou (1876-1932),^[5] cu care a fost o fiică pe nume Jaroslava (n. 1905). El a murit pe 20 martie 1936 și a fost înmormântat în Cimitirul Vinohrady din Praga (secțiunea 20, mormântul 162)

František Borový
František Borový
Date personale
Născut	31 ianuarie 1874[1][2]  Praga, Austro-Ungaria[2]
Decedat	20 martie 1936 (62 de ani)[1][2]  Praga, Cehoslovacia[2]
Cetățenie	Cehoslovacia  Austro-Ungaria
Ocupație	editor[*]
Activitate
Organizație	Publisher František Borový[*]

* 1947: Victor Moritz Goldschmidt (n. 27 ianuarie 1888,^{[1][2][3][4][5]} Zürich, Elveția^[6] – d. 20 martie 1947,^[2] Oslo, Norvegia) a fost un mineralolog norvegian considerat (alături de Vladimir Vernadsky) a fi fondator al geochimiei moderne, cosmochimiei și a cristalochimiei, dezvoltator al clasificării Goldschmidt a elementelor.

În 1914, Goldschmidt a aplicat pentru o poziție de profesor la Stockholm, Suedia, pe care a și obținut-o. Pentru a-l face să rămână, Universitatea din Kristiania a convins guvernul să înființeze un Institut Mineralogic și o poziție de profesor pentru el.^[8]:19 În 1929, Goldschmidt a fost numit profesor de mineralogie la Göttingen, angajându-i pe Reinhold Mannkopff și Fritz Laves ca asistenții acestuia.^[8] :54,58 Cu toate acestea – ca urmare a ascensiunii nazimului – el a devenit nemulțumit de tratamentul non-arienilor în Germania (deși universitatea sa l-a tratat bine) și a demisionat, întorcându-se la Oslo în 1935.^[10]:21

La 9 aprilie 1940, germanii au invadat Norvegia. La 26 octombrie 1942, Goldschmidt a fost arestat la ordinul puterilor germane de ocupație ca parte a persecuției evreilor din Norvegia în timpul celui de-al doilea război mondial. În lagărul de concentrare din Berg a devenit grav bolnav și – după o ședere într-un spital din apropiere de Oslo – a fost eliberat pe 8 noiembrie, doar pentru a fi reîntors pe 25 noiembrie. Cu toate acestea, în momentul în care urma să fie deportat la Auschwitz a fost eliberat, ca urmare a faptului că unii colegi l-au convins șeful poliției că expertiza sa științifică era esențială pentru stat.^[10]:22 Goldschmidt a fugit curând după aceea în Suedia.^[10]:23

Goldschmidt a fost adus în Anglia pe 3 martie 1943 de către o unitate britanică de informații și a furnizat detalii despre evoluțiile tehnice din Norvegia. După o scurtă perioadă de incertitudine cu privire la statutul său viitor, a fost repartizat la Institutul de Cercetare a Solului din Macaulay (din Aberdeen) al Consiliului pentru Cercetare Agricolă. A participat la discuțiile referitoare la utilizarea materiilor prime de către germani și producția de apă grea. A participat la diverse întruniri libere organizate la Cambridge, Manchester, Sheffield, Edinburgh și Aberdeen și conferențiat la British Coal Research Research Association cu privire la prezența unor elemente rare în cenușa rezultată din arderea cărbunelui.^[11][10]:24 Printre contactele sale profesionale britanice se numără Leonard Hawkes, C.E. Tilley, W.H. Bragg , J.D. Bernal, Dr. W.G. Ogg etc. ^[10]:18,24

Goldschmidt sa mutat de la Aberdeen la Rothamsted, unde și-a primit porecla „Goldie”. În ciuda popularității, el a vrut să se întoarcă la Oslo, chiar dacă decizia nu a fost salutată de către toți norvegienii. La scurt timp după după repatrierea din 26 iunie 1946, a murit la vârsta de 59.

Victor Moritz Goldschmidt (dreapta), 1915

În cadrul teza sale, Goldschmidt a studiat riftul Oslo, o depresiune formată prin deplasarea negativă a unei formațiuni geologice de-a lungul defectelor laterale. Regiunea fusese recent cartografiată de către Brøgger. În Permian, intruziunile magmatice au pătruns în rocile mai vechi, încălzind rocile înconjurătoare. Acest proces a condus la schimbări mineralogice cunoscute în prezent drept metamorfism de contact. Goldschmidt a efectuat un studiu sistematic, arătând că doar anumite asociații mineralogice s-au format în zona de contact termic.^[8]:13–14 În baza observațiilor sale, Goldschmidt a dedus o regulă de faze mineralogice pentru faze aflate în echilibru termodinamic (de fapt, un caz special al teoremei fazelor a lui Gibbs):

Diagrama de fază a Al₂SiO₅^[12]

unde C este numărul minim de componente chimice, P este numărul de faze și F este numărul de grade de libertate (de exemplu temperatura și presiunea) care pot varia fără modificarea lui C sau P.

De exemplu, compusul chimic Al₂SiO₅ poate să apară în mod natural ca trei minerale diferite: andaluzit, disten și sillimanit. Există o singură componentă (C = 1), deci dacă toate cele trei minerale coexistă (P = 3), atunci F = 0. Întrucât nu există grade de libertate, va fi posibilă o singură combinație de presiune și temperatură. Aceasta corespunde punctului triplu din diagrama de faze.^[8]:15–16

Dacă aceeași asociație mineralogică se găsește în mai multe roci dintr-o anumită regiune, ea trebuie să fi cristalizat în anumite intervale de temperatură și presiune. În acest caz, F trebuie să fi fost cel puțin 2, deci:

Aceasta exprimă regula de faze mineralogice a lui Goldschmidt: numărul de faze nu poate fi mai mare decât numărul componentelor. ^[13][14]

La începutul secolului XX, Max von Laue și William L. Bragg au demonstrat că difracția radiației X ar putea fi utilizată pentru a determina structura cristalină. În perioada 1920-1930, Goldschmidt și asociații săi de la Oslo și Göttingen au aplicat această metodă asupra mai multor minerale comune, formulând un set de reguli pentru modul în care elementele sunt grupate. Goldschmidt a publicat aceaste rezultate în seria Geochemische Verteilungsgesetze der Elemente (Legi geochemice de distribuție a elementelor).^[15]:2[16]

În 1938, Goldschmidt și colegii săi au realizat o listă a ceea ce ei numeau „abundență cosmică”, bazată pe analiza mai multor probe terestre sau de meteoriți.^[17] Goldschmidt justifica includerea datelor referitoare la compoziția meteoriților în tabelele sale, întrucât el considera că rocile de origine terestră ar fi suferit alterări chimice importante, atât geologice cât și öa contactul cu atmosfera. Prin acesta, el sublinia faptul că studiul exclusiv al rocilor terestre nu va conduce la o imagine de ansamblu corectă în ceea ce privește compoziția chimică a Universului. Prin urmare, Goldschmidt a concluzionat că materia extraterestră trebuie înclusă în aceste studii, pentru a se obține date mai precise și mai corecte. Aceste cercetări au constituit bazele cosmochimiei moderne.^[18]

A observat și descris fenomenul de contracție a lantanidelor, sau a contribuit la înțelegerea altora, precum metamictizarea. Este probabil că el este acela care a introdus termenul de actinide în 1937.^[9] A avut contribuții la estimarea razei atomice a metalelor și la teoretizarea legăturii metalice.

Victor Goldschmidt
Victor Goldschmidt
Date personale
Născut	27 ianuarie 1888 Zürich, Switzerland
Decedat	20 martie 1947 (59 de ani) Oslo, Norway
Părinți	Heinrich Jacob Goldschmidt[*]
Cetățenie	Norvegia
Ocupație	chimist profesor geolog
Activitate
Domeniu	Geochimie
Instituție	Universitatea Georg-August din Göttingen
Alma Mater	University of Oslo
Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Leopoldină Academia de Științe a URSS[*] Academia Regală Suedeză de Științe Accademia Nazionale dei Lincei Academia Regală Suedeză de Științe Inginerești[*] Academia Rusă de Științe
Conducător de doctorat	Waldemar Christofer Brøgger
Doctoranzi	Brian Harold Mason[*]
Premii	Knight of the Order of St. Olav‎[*] Fridtjof Nansen Award of Excellence, Mathematics-Natural sciences class[*] (1912) Medalia Wollaston (1944) membru străin al Royal Society[*]

·         1951 - A murit Artur Gorovei, animator al folcloristicii româneşti, fondatorul şi conducătorul primei reviste româneşti de folclor, “Şezătoarea” (n.19.02.1864).

* 1955: Mihály Ádám György Miklós Károlyi de Nagykároly (n. 4 martie 1875, Budapesta - d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider politic a proclamat Prima Republică Ungară, pe care a condus-o ca prim-ministru între 31 martie 1918-19 ianuarie 1919 și ca președinte între 11 ianuarie 1919-21 martie 1919.

Mihály Károlyi a provenit din familia nobilă și bogată a conților de Carei (Károly). În Ungaria și-a terminat studiile de jurisprudență la Universitatea din Budapesta. Cel mai bun prieten a lui Károlyi din tinerețe a fost Leopold Graf von Berchtold. Károlyi era determinat sa schimbe status quo-ul. În 1901 devine membru al partidului "Libertatea".

Károlyi a intrat în 1905 în parlament ca membru al partidului liberal. În 1912 a devenit liderul partidului radical "Partidul Independent" cu orientare de stânga. A fost șeful opoziției pe vremea când primul ministru era István Tisza, care a fost asasinat la Budapesta în 31 octombrie 1918.

Primul război mondial (în august 1914) a început când Károly era la Paris. Károlyi încă în anul 1915 ceruse ieșirea Ungariei din război. În 1911 Károlyi a fost ales ca membru în partidul "Libertății", care era în opoziție. La început Károlyi a susținut războiul,dar mai târziu s-a răzgândit.

În 1916 Károlyi a înființat partidul Unit pentru Independență "48"; la început partidul lui nu era popular având în parlament numai 25 de deputați. Károlyi a cerut să se facă pace cu puterile Antantei și să se întrerupă legăturile diplomatice cu Austria, a cerut legiferarea votului universal și crearea unei armate ungare independente, astfel că partidul său a devenit foarte popular. Dar mult timp și-a petrecut viața politică în opoziție.

În 7 noiembrie 1914 s-a căsătorit la Budapesta cu contesa Katinka Andrássy, descendenta unei puternice familii din Ungaria. Aceasta căsătorie i-a dat lui Károlyi un mare avantaj politic. Din această căsătorie au rezultat trei copii: Eva Victoria, născută în 1915, Mihályi (1917-1939) și Iudit, născută în 1919.

În platforma programului lui Karolyi a fost inclus un obiectiv controversat vizând ruptura Ungariei de Imperiul Austriac și formarea alianței cu Rusia, ceea ce a dus la un conflict parlamentar. După aflarea știrii că Arhiduce Francisc Ferdinand al Austriei a fost asasinat la Sarajevo, Károlyi a fost unul dintre cei mai îndoliați, Ferdinand fiind considerat de István Tisza cel mai mare dușman al Ungariei. În octombrie 1918 Sándor Wekerle devine prin vot parlamentar prim ministru în locul lui István Tisza. Károlyi a cerut să fie susținută platforma lui de Statele Unite ale Americii și de francezi. Pe 29 octombrie 1918 a izbucnit revoluția Mijă-de-toamna. Ministrul de externe al Ungariei Gyula Andrássy s-a adresat cu o scrisoare către președintele Woodrow Wilson cu cererea de pace.

Spre sfârșitul primului război mondial, la 24 octombrie 1918, conducătorii partidelor din opoziție se adună la hotelul Astoria și formează o alianță națională numită Consiliul Național Maghiar. În 25 octombrie 1918 alianța îl desemnează pe Károlyi ca prim-ministru al Ungariei. Pe 31 octombrie 1918 Károlyi devine prim-ministru de facto, iar guvernul depune jurământul în fața Consiliului Național Maghiar. În aceeași zi a izbucnit revoluția Mijă-de-toamna. Soldații au ocupat centrul orașului Budapesta. Pe 3 noiembrie 1918, la Padova, monarhia Austro-Ungară semnează cu Antanta acordul de încetare a focului. La 11 noiembrie 1918 Carol al IV-lea al Ungariei îl desemnează pe Károlyi ca prim-ministru, prin intermediul prințului József. Consiliul Național Maghiar cere abdicarea regelui Carol al IV-lea, iar pe 13 noiembrie 1918 acesta din urmă renunță la tron. În aceeași zi este semnată la Belgrad Convenția militară de armistițiu. Károlyi s-a așteptat ca Ungaria să fie tratată ca o țară prietenă, dar a fost tratată ca o țară învinsă, motiv pentru care a fost criticat.

La 16 noiembrie 1918 Ungaria a devenit stat independent, iar Károlyi a devenit președinte provizoriu. La 11 ianuarie 1919 Károlyi a fost desemnat președintele al Republicii Ungare de către Consiliul Național Maghiar, iar prim-ministru a fost desemnat Dénes Berinkey (din 19 ianuarie 1919 până în 21 martie 1919).

Guvernul condus de el:

• Ministrul apărării: Béla Linder 31 Octombrie 1918
• Ministrul agriculturii: Ferenc Nagy
• Ministrul de interne: contele Tivadar Batthyány 31 Octombrie
• Ministrul de justiție: Barna Buza 31 Octombrie,
• Ministrul educației: Márton Lovászy 31 Octombrie 1918
• Ministrul fără portofoliu: Oszkár Jászi 31 Octombrie 1918
• Ministrul fără portofoliu pentru Croația, Slavonia și Dalmația: Zsigmond Kunfi 6 noembrie 1918
• Ministrul fără portofoliu pentru minorități: Oszkár Jászi 1 Noembrie 1918
• Ministrul comerțului : Erns Garami
• Ministrul de finanțe: contele Mihály Károlyi 31 Octombrie1918

După primul război mondial, Ungaria era afectată de o criză economică: a crescut inflația, șomajul era foarte mare; au început grevele și demonstrațiile, iar în februarie 1919 guvernul Károly a folosit poliția ca să potolească demonstrațiile. Partidul social democrat a cerut demisia lui Károlyi. La 19 martie 1919 Antanta a publicat un Memorandum care, în general, este cunoscut sub denumirea de Memorandumul Vix"

La 20 martie 1919, colonelul francez Ferdinand Vix în mod personal i-a transmis lui Károlyi o notă printr-o scrisoare în care îi cerea retragerea armatei ungare pe linia Arad-Oradea-Satu Mare; cu această ocazie, la Budapesta s-a presupus că, prin această scrisoare, colonelul francez se referă la schimbarea granițelor teritoriale în defavoarea Ungariei, astfel că președintele Károly, la 21 martie 1919, printr-o scrisoare, a respins în mod categoric nota Vyx. Sistemul politic ungar a intrat într-o gravă criză internă. La data de 21 martie 1919, Károly demisionează și predă conducerea partidului social democrat, formațiune care a format apoi un nou guvern cu partidul comunist, al cărui lider Béla Kun în februarie 1919 agită populația și pătrunde cu o grupă de comuniști în Budapesta. În 4 iulie 1919 Mihály Károlyi emigrează în Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Franța. În 1947-1949 Károlyi este ambasadorul Ungariei în Franța.

La 8 noiembrie 1918 ministrul apărării ungare dă ordin de dezarmare a vechii armatei ungare și reconstituirea alteia noi, iar Béla Linder care a fost mai înainte ministrul apărării a declarat "Nu mai este nevoie de armată.. Niciodată ! Nu mai vreau să mai văd de acum încolo soldați!", dar cu toate acestea, următorul ministru al apărării Vilmos Böhm a început să reorganizeze treptat armata, deși într-un ritm prea încet.

Prima greșeală imputată de către foștii politicieni unguri lui Károlyi era că a dezarmat armata germană aflată în retragere după ce părăsise teritoriul român, iar armata română a intrat în Cluj în 24 decembrie 1918.

Mihály Károlyi
Mihály Károlyi
Date personale
Nume la naștere	Mihály Ádám György Miklós Károlyi
Născut	4 martie 1875[1][2][3][4][5]  Budapesta, Austro-Ungaria[6]
Decedat	19 martie 1955 (80 de ani)[2]  Vence, Franța[7]
Înmormântat	Cimitirul Kerepesi
Căsătorit cu	Katinka Andrássy
Cetățenie	Ungaria
Religie	catolicism
Ocupație	economist politician diplomat scriitor
Ambassador of Hungary to France
În funcție 1947 – 1949
Precedat de	Pál Auer
Succedat de	Zoltán Szántó[*]
Minister of Foreign Affairs of Hungary
În funcție 31 octombrie 1918 – 19 ianuarie 1919
Al 20-lea Prim-ministru al Ungariei
În funcție 31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919
Președinte al Ungariei
Deputat în Adunarea Națională a Ungariei
Partid politic	Partidul Independenței
Alma mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta

* 1962: Charles Wright Mills (n. 28 august 1916, Waco, Texas, SUA - d. 20 martie 1962, Nyack, New York) ^[1] este, alături de Karl Max, Emile Durkheim, Georg Simmel și Max Weber, unul dintre marii teoreticieni ai sociologiei.

Cea mai solidă parte a operei sale a fost creată în anii '50 ai secolului al XX-lea: "White Collar" (1951), "The Power Elite" (1956)și "The Sociological Imagination" (1959)- sunt lucrări în care Mills ocupă o poziție potrivnică față de stupefacția culturală și închiderea politică. Aceste creații au constituit principalul răspuns al sociologului la ceea ce numea "marile întrebări" asupra societății.

C. Wright Mills considera că subiectul adecvat al sociologiei se află la intersecția dintre biografie și istorie, și a fost primul care a folosit sintagma "imaginație sociologică".

Imaginația sociologică oferă o perspectivă mai largă și mai profundă asupra istoriei: "ne ajută să înțelegem faptul că fiecărei epoci îi este propriu un anumit stil de gândire." O consecință a imaginației sociologice este aceea că individul poate să-și înțelegă propria experiență și poate controla propriul destin doar prin propria localizare în perioada în care trăiește. Fiecare individ, de la o generație la alta, trăiește într-o anumită societate; fiecare are o biografie proprie; fiecare face parte dintr-o anumită perioadă istorică. Relația individ-societate sau cea individ-istorie este una mutuală: prin simplul fapt că trăiește, individul contribuie la formarea societății și a cursului istoriei, chiar în timp ce este modelat de societate și istorie. În acest fel, oamenii depășesc experiența personală, care este una limitată, și pot înțelege forțele sociale care le influențează și organizează viața.

Așadar, imaginația sociologică permite înțelegerea, cunoașterea istoriei și a biografiei, precum și a relațiilor dintre acestea două în cadrul societății.

·         1967 - A murit Mihai Tican – Rumano (Mihai Tican), scriitor şi explorator; cultuvă exotismul, pitorescul şi senzaţionalul în memorialistica românească (“Icoane dunărene. Dunărea, delta şi taina bălţilor”, “Argentina. Amintiri”), (n.2.08.1895).

·         1968: Carl Theodor Dreyer, regizor danez (n. 1889)

·         1975: Infantele Jaime al Spaniei, Duce de Segovia (Jaime Leopoldo Isabelino Enrique Alejandro Alberto Alfonso Víctor Acacio Pedro Pablo María de Borbón y Battenberg) (23 iunie 1908 – 20 martie 1975), a fost al doilea fiu al regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și a soției lui, prințesa Victoria Eugenie de Battenberg.

Pentru că el a fost surdo-mut, ca urmare a unei operații în copilărie, el a renunțat la drepturile sale la tronul spaniol pentru sine și urmașii săi la 21 iunie/23 iunie 1933. A devenit Primul Duce de Segovia. Cu toate acestea, în 1941, la moartea tatălui său, el a devenit moștenitorul de sex masculin senior legitim al Casei de Capet și s-a autoproclamat moștenitorul legitim al tronului francez și șef al Casei de Bourbon. Susținătorii legitimiști francezi îi spuneau Henric al VI-lea (din 1957 el a semnat toate documentele cu numele Jacques Henri).

A fost al 1.153 cavaler al Ordinului Lânii de Aur în 1921

Jaime s-a căsătorit la Roma la 4 martie 1935 cu Emmanuela de Dampierre (1913-2012), fiica nobilului francez Roger de Dampierre, Duce de San Lorenzo Nuovo și Viconte de Dampierre și a prințesei italiene Donna Vittoria Ruspoli. Cuplul a avut doi copii:

• Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz (1936–1989)
• Gonzalo, Duce de Aquitaine (1937–2000)

Don Jaime și Emmanuella de Dampierre Ruspoli au divorțat în 1947 la București (divorț recunoscut de curtea italiană în 1949 dar nerecunoscut niciodată în Spania). La 3 august 1949, la Innsbruck, Don Jaime s-a recăsătorit civil cu cântăreața divorțată Charlotte Luise Auguste Tiedemann (1919-1979), fiica lui Otto Eugen Tiedemann și a soție lui, Luise Klein. Totuși, în ochii Bisericii Romano Catolice și a legitimiștilor francezi, Emmanuella de Dampierre Ruspoli a rămas întotdeauna soția lui. Din a doua căsătorie nu au rezultat copii.

Prima lui soție s-a recăsătorit la 21 noiembrie 1949 cu Antonio Sozzani (1918-2007); nu au avut copii.

La 6 decembrie 1949, Don Jaime a revenit asupra renunțării sale la tronul Spaniei. La 3 mai 1964 și-a luat titlul de Duce de Madrid ca șef al ramurii carliste al succesiune spaniole. La 19 iulie 1969, Dom Jaime a renunțat definitiv la succesiunea spaniolă în favoarea nepotului său, actualul rege Juan Carlos I al Spaniei.

Don Jaime a murit la spitalul St. Gall Cantonal din Elveția la 20 martie 1975. A fost înmormântat la El Escorial.

Infante Jaime
Duce de Segovia; Duce de Anjou
Date personale
Nume la naștere	Jaime Leopoldo Isabelino Enrique Alejandro Alberto Alfonso Víctor Acacio Pedro Pablo María de Borbón y Battenberg
Născut	23 iunie 1908 San Ildefonso, Segovia, Spania
Decedat	20 martie 1975 (66 ani, 270 zile) St. Gallen, Elveția
Înmormântat	El Escorial
Cauza decesului	fall[*]
Părinți	Alfonso al XIII-lea al Spaniei Victoria Eugenie de Battenberg
Frați și surori	Infanta Beatriz a Spaniei Infanta Maria Cristina a Spaniei Alfonso al Spaniei, Prinț de Asturia Juan de Bourbon Infante Gonzalo of Spain[*]
Căsătorit cu	Emmanuela de Dampierre Charlotte Luise Auguste Tiedemann
Copii	Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz Gonzalo, Duce de Aquitania
Cetățenie	Spania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Infante[*] Duke of Segovia[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Pretendent legitimist la tronul Franței
Domnie	28 februarie 1941 – 20 martie 1975
Predecesor	Alfonso al XIII-lea al Spaniei
Succesor	Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz
Pretendent carlist la tronul Spaniei
Domnie	28 februarie 1941 – 20 martie 1975
Predecesor	Alfonso al XIII-lea al Spaniei
Succesor	Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz

* 1985: Victor Capesius (n. 7 februarie 1907, Miercurea Sibiului, Austro-Ungaria - d. 20 martie 1985, Göppingen, landul Baden-Württemberg, Germania) a fost un criminal de război nazist, farmacist român de minoritate germană (sas), și din 1943, membru al partidului nazist german și al SS (Sturmbannführer).

Ca farmacist în lagărul de exterminare de la Auschwitz, Capesius a colaborat cu Josef Mengele, notoriul medic-criminal, participând personal la selecțiile deportaților pentru camerele de gazare.

La 31 mai 1946^[3] Tribunalul Poporului de la Cluj l-a declarat criminal de război și l-a condamnat la moarte în contumacie

Fiu de medic, Capesius a studiat farmacia la Universitatea din Cluj, studii pe care le-a terminat la Viena.

În 1931 și-a efectuat stagiul militar de un an în armata română unde a fost promovat la gradul de căpitan.

În 1933 și-a luat doctoratul în farmacie. Începând din 1934 a fost reprezentantul în România al firmei germane IG Farbenindustrie.

În cel de-al Doilea Război Mondial, Capesius a fost mobilizat în armata română ca farmacist la un spital militar apoi, fiind de etnie germană s-a încadrat în Wehrmacht (1943) de unde a fost cooptat în SS. În același an a fost trimis la specializare la lagărul central sanitar din Varșovia, apoi a fost trimis ca farmacist în Lagărul de concentrare Dachau.

În februarie 1944 a fost transferat la lagărul din Auschwitz, unde a ajuns farmacist-șef, post pe care l-a deținut până la evacuarea lagărului în ianuarie 1945. Între timp ajunsese Sturmbannführer (grad echivalent cu cel de maior în armată). Pe lângă participarea la selecții umane la Auschwitz, Capesius a colaborat cu Mengele și la experiențele sale genetice pe cobai umani

După terminarea războiului a fost arestat de britanici în Schleswig-Holstein și internat în lagărul de denazificare de la Neuengamme. În 1947 un tribunal l-a declarat nevinovat și a fost eliberat. A plecat la Stuttgart, unde a studiat electrotehnica la Universitatea Tehnică. În timpul unei vizite la München a fost recunoscut de către Leon Czekalski, un fost prizonier de la Auschwitz. Denunțat, a fost arestat de poliția militară americană și deținut la lagărele din Dachau și Ludwigsburg. Deoarece nu i s-a putut dovedi nici o crimă, a fost eliberat în august 1947. S-a întors la Stuttgart unde a găsit serviciu ca farmacist într-o farmacie, iar în 1950 a cumpărat o farmacie la Göppingen. Se crede că Victor Capesius s-a îmbogățit de pe urma jefuirii efectelor personale și a dinților de aur de la deportații uciși, iar aurul obținut pe această cale i-a fost capitalul de investiție pentru viața de după război. ^[6]

La începutul lui 1959, pe baza unor dovezi asupra activității sale ca membru al SS, Capesius a fost arestat din nou, fiind deținut în arest preventiv timp de 8 ani. Procesul a avut loc între anii 1963-1965 la Frankfurt pe Main. Principala acuzație contra sa a fost uciderea în chinuri a 8.000 de deținuți în lagărul de exterminare de la Auschwitz și participarea la uciderea altor 8 000^[7][8]. Încă înainte ca sentința procesului din 1965 să devină definitivă (în februarie 1969), a fost eliberat în ianuarie 1968. Conform unor informații, în ziua în care a fost eliberat din detenție s-a dus la un spectacol în orașul Göppingen, unde a fost primit de spectatori cu aplauze.^[9].

Capesius nu a mai fost deranjat pentru crimele comise și a decedat la 20 martie 1985, ca un cetățean onorabil al Göppingen-ului.

Victor Capesius
Date personale
Născut	7 februarie 1907[1]  Miercurea Sibiului, România
Decedat	20 martie 1985 (78 de ani)[1]  Göppingen, Germania[2]
Cetățenie	Germania
Ocupație	farmacist[*] medic
Activitate
Alma mater	Universitatea din Viena Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Partid politic	Partidul Nazist

* 1990: Lev Ivanovici Iașin (în rusă Лев Ива́нович Я́шин, n. 22 octombrie 1929,^{[3][4][5][6][7][8]} Moscova, URSS^[3][7] – d. 20 martie 1990,^[9] Moscova, URSS) a fost un jucător de fotbal rus, de-a lungul carierei sale a jucat ca portar și este considerat de mulți drept unul dintre cei mai buni din istorie.^[10] A fost votat de IFFHS ca fiind cel mai bun portar al secolului XX.El a câștigat balonul de aur în anul 1963

·         1992: Valeriu Novacu, fizician român (n. 1909)

·         1993: Polykarp Kusch, fizician american (n. 1911)

* 1995: John William Minton (19 februarie 1948 - 20 martie 1995)^[1] a fost un luptător profesionist și actor american care s-a născut și a crescut în Butler, Pennsylvania. A fost cunoscut prin numele de ring, Big John Studd.^[2]

Studd a fost antrenat de legenda de wrestling Killer Kowalski.

·         1996 - A murit poetul Ioanid Romanescu (n.05.10.1937).

·         2001: Ilie Verdeț (n. 10 mai 1925, Comănești, județul Bacău - d. 20 martie 2001, București) a fost un lider comunist român care a fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989. De asemenea, el a deținut funcția de prim-ministru al României în perioada 1979-1982.

După Revoluția din decembrie 1989, Verdeț a înființat Partidul Socialist al Muncii, care s-a considerat ca succesor al Partidului Comunist Român.

Ilie Verdeț s-a născut la data de 10 mai 1925 în colonia minieră din satul Șupan din fosta comună Comănești (astăzi oraș în județul Bacău), în familia unui miner. Tatăl său a lucrat la minele de cărbune din Banat, din Valea Jiului și ulterior în bazinul carbonifer Comănești. Potrivit actului de stare civilă de la Primăria Comănești prin care este înregistrată nașterea lui Verdeț, părinții acestuia s-au numit, de fapt, Verdetz. În anul 1964, i s-a eliberat un nou certificat de naștere, în care numele său a fost ortografiat Verdeț, pentru a fi mai românesc.^[1]

În anul 1937, constrâns de dificultățile prin care trecea familia sa, la vârsta de numai 12 ani, este nevoit să-și întrerupă școala (din care absolvise doar patru clase) și începe să lucreze ca băiat de mină, pentru că tatăl său se îmbolnăvise și familia sa nu mai avea alte surse de venituri.

În anul 1939, la vârsta de 14 ani, este angajat la mina „Secu", de lângă Reșița, unde parcurge toate treptele profesiei: băiat de mină, vagonetar, ajutor de miner, miner, șef de brigadă și apoi maistru. În anul 1945, se înscrie în cadrul Partidului Comunist Român și începe să desfășoare o intensă activitate de partid și sindicat.

A participat la activitatea sindicală încă de la organizare, ocupând apoi funcțiile de vicepreședinte și președinte la Comitetul Sindical. A fost și membru în conducerea Uniunii Miniere, ca vicepreședinte pe ramură. În anul 1947, Ilie Verdeț s-a căsătorit cu Reghina Graumann și a avut două fiice: Doina (1948) și Cezarina (1953).

După schimbarea regimului și formarea Republicii Populare Romîne, după acțiunea de "naționalizare a principalelor mijloace de producție" din 11 iunie 1948, Verdeț este numit director al minei în care era angajat. La începutul activității sale politice, Ilie Verdeț și-a "completat studiile", după formula utilizată în epocă, absolvind Școala Superioară de partid și apoi Academia de Științe Economice din București.

După un an, în 1949, Ilie Verdeț este "scos din producție" și trecut în activitatea politică. Va îndeplini diferite funcții, iar apoi accede la funcția de prim-secretar al Comitetului Regional al P.C.R. Hunedoara (1954-1956). În anul 1955, Ilie Verdeț este promovat ca membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ca adjunct al Direcției Organizatorice. Apoi, în iunie 1960, este ales ca membru al C.C. al P.C.R., fiind reales în această funcție până în 1989.

Ilie Verdeț a îndeplinit următoarele funcții în cadrul Partidului Comunist Român: membru supleant al C.C. al P.C.R. (1955-1960), membru al C.C. al P.C.R. (1960-1989), secretar al C.C. al P.C.R. (martie-iulie 1960, martie 1974-martie 1978, octombrie 1982-noiembrie 1984), membru al Comitetului Executiv și al Prezidiului permanent al C.C. al P.C.R. (1966-1977), membru al Prezidiului permanent al Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al Comitetului Central (1977-1989).

În martie 1965, Ilie Verdeț este ales în funcția de secretar al C.C. al P.C.R. Apoi, la 20 iulie 1965, este numit în funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Ulterior, la 1 iunie 1967, Verdeț este promovat ca prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, în guvernul condus de către Ion Gheorghe Maurer.

La data de 29 martie 1974, odată cu schimbarea guvernului condus de către Ion Gheorghe Maurer, Verdeț revine în aparatul Comitetului Central, în funcția de secretar al C.C. al P.C.R. și președinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc și al Activității Economico-Sociale.

În perioada 29 martie 1974-18 martie 1975, el a fost președinte al Consiliului Economic, o funcție similară cu cea de ministru-coordonator al activității economice din Europa Occidentală.

Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost trimis de Ceaușescu la fața locului pentru negocieri.

Articol principal: Greva minerilor din Valea Jiului în 1977.

La 7 martie 1978, este numit în funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și președinte al Comitetului de Stat al Planificării, după ce fostul președinte al C.S.P. Mihai Marinescu a fost epurat. La data de 29 martie 1979, Ilie Verdeț este desemnat în funcția de prim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste Românie. El a încercat să rezolve criza economică și financiară din țară, dar nu a avut succes. Situația economică din România a determinat trimiterea vicepremierului și ministrului comerțului exterior, Cornel Burtică, la Comunitatea Economică Europeană de la Bruxelles pentru a căuta noi piețe de desfacere pentru produsele românești. Verdeț a cerut o amânare a plății creditelor pe care le angajase guvernul român de la băncile externe.^[2]

Ilie Verdeț a intrat într-o serie de controverse cu Nicolae Ceaușescu cu privire la strategia de dezvoltare a țării, la adoptarea unor sisteme de conducere suple și eficiente, la descentralizarea puterii, la întărirea efectivă a autonomiei unităților economice și multe altele. Controversele au fost dure, Ilie Verdeț neadmițând compromisuri în chestiunile majore, de care depindea bunul mers al întregii activități economico-sociale și politice. Pentru stingerea conflictului, Verdeț și-a dat demisia din funcția de prim-ministru la data de 21 mai 1982, fiind numit ca vicepreședinte al Consiliului de Stat al României.^[3]

La 5 octombrie 1982, el revine în funcția de secretar al Comitetului Central al PCR și președinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc și al Activității Economico-Sociale. La data de 19 octombrie 1985, Ilie Verdeț este numit ministru al minelor în guvernul condus de Constantin Dăscălescu, deținând această funcție până la 21 iunie 1986.

Urmează apoi numirea la data de 24 noiembrie 1986 în funcția de președinte al Comisiei Centrale de Revizie a P.C.R. Între anii 1961-1989, Verdeț a fost ales ca deputat în toate legislaturile Marii Adunări Naționale.

După fuga lui Nicolae Ceaușescu, la 22 decembrie 1989 (vezi: Revoluția română din 1989), Ilie Verdeț a anunțat demisia guvernului Dăscălescu și formarea unui nou guvern ad-hoc format din disidenți. El s-a autoproclamat președinte al unui guvern provizoriu, guvern care a durat doar 20 minute, datorită opoziției mulțimii care nu dorea un guvern format din activiști comuniști.

În anul 1990, în fruntea unui grup de activiști politici - cadre de partid și de stat cu o îndelungată experiență social-politică - Verdeț militează pentru constituirea unui partid socialist, care să-și asume misiunea de a continua tradițiile mișcării muncitorești și socialiste din România.

La 16 noiembrie 1990, Verdeț a înființat un partid intitulat Partidul Socialist al Muncii, care a intrat în Parlamentul României în urma alegerilor din 27 septembrie 1992. La acele alegeri, PSM a obținut 3,18% din voturi la alegerile pentru Senat și 3,04% din voturi la alegerile pentru Camera Deputaților.

La următorul scrutin din 3 noiembrie 1996, Partidul Socialist al Muncii nu a mai intrat în Parlament, obținând 2,16% din voturi la alegerile pentru Senat și 2,15% din voturi la alegerile pentru Camera Deputaților.

Ilie Verdeț nu a încercat niciodată să-și ascundă convingerile, fiind un critic al evoluției societății românești de după 1990. Într-un interviu acordat în anul 1995, el declara:

„Ce s-a întâmplat după 1989 mi-a produs o mare amărăciune. Dacă am avut multe rețineri față de măsurile luate, în ultimii 8 -10 ani, înainte de 1989, am fost foarte trist după '89, când s-a revenit la programe după concepții care au produs haos. Pentru mine e foarte clar că totul a fost haotic și, bineînțeles, impulsionat de forțe din afară. Aceasta în afară de incompetența celor care au condus țara. Distrugerea sistemului totalitar a fost un act progresist, dar, în continuare, nu era nevoie să se distrugă chiar totul. Pe măsură ce erau înlăturate anumite mecanisme, și pe verticală, și pe orizontală, trebuiau înlocuite cu alte mecanisme mai eficiente, mai performante.^[4]”

—Ilie Verdeț

În iunie 2000, la Plenara Comitetului Național al PSM, Ilie Verdeț s-a retras din funcția de președinte al Partidului Socialist al Muncii, acceptând calitatea de președinte-fondator. Acest gest a fost făcut de către Verdeț din dorința de a păstra unitatea partidului, partid aflat într-o degringoladă după ce a devenit partid neparlamentar și ca urmare a acțiunii îndelungate a unui grup de presiune condus de vicepreședintele PSM, Ion Sasu.^[3]

Ilie Verdeț a încetat din viață la data de 20 martie 2001 în orașul București, în urma unui infarct, la vârsta de 76 ani.

Ilie Verdeț
Ilie Verdeț
Date personale
Născut	10 mai 1925 Comănești, România
Decedat	20 martie 2001, (76 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Ghencea
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Reghina Graumann
Copii	Doina și Cezarina
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Prim-ministru al României
În funcție 29 martie 1979 – 21 mai 1982
Precedat de	Manea Mănescu
Succedat de	Constantin Dăscălescu
Partid politic	Partidul Comunist Român Partidul Socialist al Muncii (după 1989)
Alma mater	Academia de Studii Economice din București

·         2004: Regina Juliana a Olandei (n. 30 aprilie 1909; d. 20 martie 2004) a devenit regina Olandei, la data de 4 septembrie 1948, după abdicarea mamei sale, Regina Wilhelmina a Olandei.

Regina Juliana cu Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld în 1960

La data de 7 ianuarie 1937 s-a căsătorit cu Prințul Bernhard de Lippe Briesterfeld, exact în ziua când bunicii săi se căsătoriseră, cu 58 de ani în urmă. Regina a avut patru fete: Beatrix Wilhelmina Armgard, născută la 31 ianuarie 1938, Irene Emma Elizabeta, născută la 5 august 1939, Margriet Francisca, născută la 19 ianuarie 1943, și Maria Christina, născută la 18 februarie 1947. La 30 aprilie 1980, la vârsta de 71 de ani, Regina Juliana semnează actul de abdicare, iar fiica sa, Beatrix Wilhelmina, o succede la tron. În primăvara anului 2004, la 20 martie, Juliana moare în somn, la vârsta de 94 de ani.

Juliana
Regină a Olandei
Juliana în 1981
Date personale
Nume la naștere	Juliana Louise Emma Marie Wilhelmina
Născută	30 aprilie 1909 Haga, Olanda
Decedată	20 martie 2004 (94 de ani) Palatul Soestdijk, Baarn, Olanda
Înmormântată	Delft, Olanda Nieuwe Kerk
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Prințul Hendrik al Țărilor de Jos Wilhelmina a Țărilor de Jos
Căsătorită cu	Bernhard de Lippe-Biesterfeld
Copii	Beatrix Prințesa Irene, Ducesă de Parma Prințesa Margriet Prințesa Christina
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Religie	Dutch Reformed Church[*]
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Principatul Orange[*] Regină
Familie nobiliară	Casa de Orange-Nassau
Imn regal	Het Wilhelmus
Regină a Olandei
Domnie	4 septembrie 1948 – 30 aprilie 1980 (31 ani,239 zile)
Predecesor	Wilhelmina
Succesor	Beatrix

·         2007: Fostul vicepreşedinte irakian al regimului condus de Saddam Hussein, Taha Yassin Ramadan, condamnat la moarte pentru executarea a 148 de şiiţi la Dujail, în anii ’80, a fost spânzurat.

* 2008: Alexandru Custov (n. 8 mai 1954 - d. 20 martie 2008) Fundeni Frunzănești, judetul Călărași, a fost un fotbalist român. Este al treilea jucător după numărul de titularizări al clubului Dinamo, cu 319 apariții. El a murit pe 20 martie 2008 la 53 de ani.

* 2010: Ana Mureșan (n. 24 septembrie 1925, Ploiești^[1] – d. 20 martie 2010) a fost o politiciană comunistă și națonalistă română.

În timpul regimului comunist, a fost președinte al Consiliului Național al Femeilor, membru al CPEx și ministru al Comerțului Interior în Guvernul Constantin Dăscălescu (1) (21 mai 1982 - 28 martie 1985). La momentul căderii regimului comunist, Ana Mureșan era ministrul Co­mer­țului interior, președintele Consiliului Național al Femeilor, membră în Comitetul Central al Partidului Comunist Român.^[2]

Ana Mureșan a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1980 - 1989.

După Revoluție, a fost închisă în cadrul lotului CPEx, împărțind celula cu Lina Ciobanu și a fost grațiată de Ion Iliescu. Ulterior, Ana Mureșan a intrat în PRM, condus de Corneliu Vadim Tudor.

Ana Mureșan
Date personale
Născută	24 septembrie 1925  Ploiești, România
Decedată	20 martie 2010 (84 de ani)  București, România
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	politiciană
Activitate
Partid politic	PRM

* 2014: Hilderaldo Luiz Bellini (n. 7 iunie 1930 – d. 20 martie 2014) a fost un fotbalist brazilian de origini italiene, căpitan al echipei Braziliei, câștigătoare a Campionatului Mondial de Fotbal 1958.

·         2015: Andrei Brezianu (n. 14 noiembrie 1934, București - d. 20 martie 2015) a fost un eseist, prozator și traducător român.

Andrei Brezianu s-a născut la 14 noiembrie 1934, la București. Este fiul Adinei (născută Assan) și al lui Barbu Brezianu, scriitor și critic de artă; Dominic Brezianu este fratele lui mai mic. A fost căsătorit cu scriitoarea Alexandra Târziu.

Andrei Brezianu a urmat Liceul Francez (1945-1948), apoi Liceul „I.L. Caragiale” din București (1948-1952). După bacalaureat, a lucrat un an ca muncitor pe șantiere de construcție, pentru a se putea înscrie în 1953 la Universitatea din București. După numai un an de filologie clasică, s-a înscris la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, continuându-și studiile la Iași, unde obține licența în 1959. Între 1960 și 1964 a lucrat iarăși ca muncitor în cadrul unor cooperative de artă aplicată. În 1964, odată cu renunțarea la „dosarele de origine socială”, s-a înscris la secția engleză-română a Institutului de Limbi și Literaturi Străine al Universității din București, absolvind în 1969. Între 1970 și 1985, lucrează ca redactor principal pentru literaturile engleză și americană la revista „Secolul 20”. În 1981, și-a susținut docto­ratul în filologie cu teza Swift and His Romanian Speaking Audiences Before 1944, tratând receptarea timpurie a marelui scriitor englez în cultura română. În 1985, a fost numit fellow commoner la Churchill College (Cambridge, Marea Britanie), pentru ca în 1986, ajuns în Statele Unite ale Americii, să fie angajat la postul de radio Vocea Americii, unde, după puțin timp, a devenit redactor-șef, apoi șeful secției de limba română, în 1990 și 1991, a predat, ca lector asociat, cursuri de literatură comparată la Catholic University of America (Washington).

Andrei Brezianu este unul dintre autorii volumului România. A Case in Dynastic Communism (New York, 1989), precum și editor al lucrării Historical Dictionary of the Republic of Moldova (Lanham-Londra, 2000). A debutat în 1967, în „Tribuna”, cu două poeme traduse din scriitorul american Wallace Stevens, iar în volum, în 1971, cu Povestea unui poloboc, satire și alte pamflete de Jonathan Swift, la care a semnat traducerea, introducerea și aparatul critic. A colaborat cu studii de istorie literară, eseuri, proză, traduceri la revistele „Secolul 20”, „Transilvania”, „Luceafărul”, „Syn- thesis”, „Revue des etudes sud-est europeennes”, „Agora”, „Meridian” etc.

Volumul de eseuri Odiseu în Atlantic (1977; Premiul Uni­unii Scriitorilor), consacrat spiritualității engleze, îl definește pe Brezianu drept un analist erudit, meticulos și riguros, atras în special de operele „deschise", ce lasă locul unor interpretări multiple. Din chiar acest prim volum se conturează preocupările constante ale carierei viitoare: interesul pentru opera lui Swift, din care vor rezulta o ediție critică și o teză de doctorat, și afinitatea pentru opera lui James Joyce, în legătură cu care aduce și un element inedit, dacă nu chiar spectaculos.

Astfel, mergând cu scrupul detectivistic pe urma unui sumar indiciu literar, eseistul dovedește că Joyce pornea în toate compo­nentele scrisului său de la realitate: cartea scrisă de căpitanul Hozier despre războiul de la 1877, carte ce se afla pe un raft al locuinței lui Leopold Bloom (Ulysses), există în realitate, un exemplar găsindu-se la British Museum.

Următorul volum, Ieșirea la țărmuri (1978), a fost receptat ca un roman mitic, ca o istorie alegorică. Deși subiectul este axat pe Războiul de Independență de la 1877, tratat cu abundență de date, totul este, de fapt, în maniera lui Joyce din Ulysses, inventat: născo­cire savantă a unui joc intelectual cât se poate de serios. Nume­roase trimiteri livrești, mulțimea simbolurilor și a emblemelor fac din acest volum o scriere „cu cheie”, ce poate fi citită „ca un mic tratat de istorie scris cu procedeele prozei lui Borges” (Sorin Titel).

Același demers romanesc este folosit și în Castelul Romanului. Etymologicum parvum (1981), o narațiune insolită de tip fantastic. Eroul, Logographus, pornește într-o călătorie inițiatică în misteriosul Castel al Romanului, o fortăreață ce păzește cu strictețe o altă realitate, închisă, severă, aristocratică. Drumul este anevoios, inițierea e plină de primejdii și obsta­cole, dar, acestea odată depășite, se poate atinge acea nouă realitate, care, deși născocită, poate fi mai reală decât prima.

Din această perspectivă, lectura devine o adevărată expediție, un proces de inițiere, în care probele de foc sunt chiar romanele, cu tâlcul lor ascuns. Tipul de scriitură practicat aici se aseamănă și uneori chiar trimite la scrierile lui Jorge Luis Borges și Hermann Hesse. Brezianu este, de asemenea, autorul a numeroase antologii și traduceri din literatura engleză și americană.

În versiunea lui, a fost pusă în scenă, în stagiunea 1985-1986, la Teatrul „Constantin Nottara" din București, piesa Cum vă place, de Shakespeare, iar Democrația de Iosip Brodsky a fost jucată, în 1991-1992, la Teatrul „Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea.

Opera:

• Odiseu în Atlantic, Cluj Napoca, 1977;
• Ieșirea la țărmuri, București, 1978;
• Castelul Romanului. Etymologicum parvum, București, 1981;
• Translații, Cluj Napoca, 1982.
• Itinerarii euro-americane, București, 2004.
• Intre Washington și București,București, 2006.
• Incorect în Epithymia: tribulațiile și sfârșitul lui Dennis Little, Târgu Lăpuș, 2012.

Andrei Brezianu
Date personale
Născut	14 noiembrie 1934[1]
Decedat	20 martie 2015 (80 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	traducător

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sfinții Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sava cel Sfințit; Sâmbăta Sf M Mc Teodor Tiron; Pomenirea morților
• Sărbătoarea națională a Tunisiei – Ziua independenței
• Ziua Internațională a Francofoniei. Anual, la 20 martie, in 75 de țări membre ale Oraganizatiei Internationale a Francofoniei se celebrează Ziua Internațională a Francofoniei, prin diverse manifestări culturale dedicate acestui eveniment.
• Ziua Internațională a Teatrului pentru Copii și Tineret
• Ziua Internațională a Fericirii