1. /2MAI 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
(+) Învierea Domnului (Sfintele Paști) Toate ale praznicului
| Evenimentele din |
| Viața lui Isus în conformitate cu Evangheliile |
|---|
 |
Portale:  Carte:Viața lui Isus |
Învierea lui Iisus Hristos (Învierea Domnului) este un fundament doctrinar și ritual pentru credința creștină - ortodoxă, catolică și protestantă. Este practic temelia bisericii pe care o cunoaștem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii și de apostolii lui Hristos. La început, învierea ca doctrină nu a fost acceptată în Imperiul Roman cu excepția primilor creștini.
„Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii și fariseii la Pilat, zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viață: După trei zile Mă voi scula. Deci, poruncește ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină și să-L fure și să spună poporului: S-a sculat din morți. Și va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. Pilat le-a zis: Aveți strajă; mergeți și întăriți cum știți. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.”—Evanghelia după Matei 27:62-66[1]
Învierea lui Iisus Hristos (Paștele) este cea mai mare sărbătoare [2][3][4] a mai multor biserici printre care și Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, Biserica Greco-Catolică sau Biserica Reformată. Este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de după echinocțiul de primăvară și diferă de la un cult la altul datorită calendarului adoptat de o Biserică sau alta (calendarul gregorian sau calendarul iulian)[5]
Mărturii
Mărturii biblice
„Și plecand ele, iata unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Și adunându-se ei împreuna cu bătrânii și ținând sfat au dat bani mulți ostașilor zicând : Spuneți ca ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam”—Evanghelia după Matei 28:11-13[1]
„Și de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca și pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei luând arginții au făcut precum au fost invățați. Și s-a răspândit cuvântul acesta între iudei până astăzi”—Evanghelia după Matei 28:14-15[1]
Conform lui Juan Garcés, curator la British Library, care a studiat Codex Sinaiticus, anumite paragrafe din învierea lui Iisus nu erau incluse în manuscrisele originale ale Bibliei.[6] Garcés se referă la consensul științific în studiul Bibliei (textologia), afirmând că textele Bibliei s-au modificat de multe ori de când au fost scrise.[7] Anume, în Codex Sinaiticus lipsesc versetele Marcu 16:9-20,[8] prin urmare Evanghelia după Marcu nu conține decât relatarea unui tânăr conform căruia Iisus ar fi înviat, dar nu-I descrie nici învierea, nici pe Hristos înviat. Numai versiunea neconformă cu originalul (inautentică) a Evangheliei după Marcu Îl descrie pe Hristos înviat, această descriere fiind rodul fanteziei copiștilor.[9] Prin urmare, versetele Marcu 16:9-20 sunt versete apocrife.[10]
Mărturii independente de Biblie
Flavius Josephus (cca. 37–cca. 100), un evreu și în același timp cetățean roman care a lucrat sub dinastia Flavienilor a scris Antichitatea Evreilor, cca. 93, care conține un pasaj intitulat Isus și Pilat, în care se descrie moartea și învierea lui Isus Hristos, fragment care conține pasajul următor: „Când Pilat (...) L-a condamnat pe Isus la moarte prin crucificare, cei ce L-au iubit pe El, nu au cedat [să Îl urmeze], căci El, li s-a arătat a treia zi după moarte, viu, exact cum au proorocit prorocii Vechiului Testament.”[11] Fragmentul citat pare a fi însă un adaus (o interpolare în textul original[12]), deoarece e puțin credibil că un evreu declarat fariseu și despre care Origen scrie că "nu credea că Iisus este Mesia" (Hristos)[13][14], așa cum e cazul cu istoricul Flavius Josephus, ar fi putut crede că pretinsa înviere a lui Iisus confirmă pasaje din Vechiul Testament (pasaje care numai creștinii, nu și evreii, le interpretau a fi în legătură cu Iisus); dealtminteri e recunoscut faptul că scrierile lui Flavius Josephus au fost subiectul și altor intervenții creștine pe text.[15] Ca atare rămâne discutabil dacă un izvor istoric independent de Biblie și a cărui autenticitate este azi admisă, chiar confirmă ideea că Isus ar fi înviat. Din punct de vedere psihologic, unii argumentează că relatarea învierii se bazează pe halucinațiile Apostolilor produse de intensa lor tristețe datorată pierderii lui Iisus.[16]
Istoricii de după Epoca Luminilor lucrează cu naturalism metodologic,[17] de aceea ei nu pot niciodată confirma miracolele drept evenimente istorice reale (Flew 1966: 146; cf. Bradley 1874/1935; Ehrman 2003: 229).[18][19]
Arătările lui Iisus după Înviere
- Arătarea către Maria Magdalena (Ioan 20:11-18; Marcu 16:12-13)
- Arătarea către femeile mironosițe (Matei 28:9-10; Luca 24:10-11)
„Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți. Duceți-vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea.”
„Iar ele erau: Maria Magdalena, și Ioana și Maria lui Iacov și celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea. Și cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare și nu le-au crezut.”
- Către apostolul Său, Simon Petru (Luca 24:34; Cf. Corinteni 25:5)
- La doi ucenici in drum Său spre Emaus (Luca 24:13-35; Marcu 16:12-13)
- Apostolilor și unor ucenici la Ierusalim, în seara Învierii (Ioan 20:19-23; Luca 24:36-43)
- Apostolilor după opt zile, împreună cu Toma, la Ierusalim
„Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalți ucenici : Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis : Dacă nu voi vedea, în mainile Lui, semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede! (...) a răspuns Toma și a zis: Domnul Meu și Dumnezeul meu. Iisus i-a zis : Pentru că M-ai vazut, ai crezut! Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”
- La șapte Apostoli, în Provincia Galileea, lângă Marea Tiberiadei
„Dupa acestea, Iisus s-a arătat iarași ucenicilor la marea Tiberiadei și s-a arătat așa : Erau împreună Simon Petru și Toma, cel numit Geamănul și Natanael cel din Cana Galileii și fiii lui Zevedeu, și alți doi din ucenicii Lui. Simon-Petru le-a zis: mă duc să pescuiesc. Și ei i-au zis: Mergem și noi cu tine. Și au ieșit și s-au suit în corabie și în noaptea aceea n-au prins nimic. Iar făcîndu-se dimineață, Iisus a stat la țărm; dar ucenicii n-au știut că este Iisus. Deci a zis Iisus: Fiilor, nu cumva aveți ceva de mâncare? Ei au răspuns: Nu. Iar El le-a zis : Aruncați mreaja în partea dreaptă a corabiei și veți afla. Deci au aruncat-o și nu mai puteau s-o tragă de mulțimea peștilor. Și au zis lui Petru ucenicul pe care-l iubea Iisus : Domnul este. Deci Simon Petru auzind că este Domnul și-a luat haina, căci era dezbrăcat și s-a aruncat în apă. Și ceilalți ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de țărm, ci ca la doua sute de cotii, trăgând mreaja cu pești (...) Deci a venit Iisus și le-a luat pâinea și le-a dat-o lor și de asemenea și peștele. Aceasta este acum a treia oară când Iisus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat din morți”
- Tuturor Apostolilor pe un munte din Galileea
„Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise Iisus. Și vazându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Și apropiindu-Se Iisus le-a vorbit lor, zicând : Da-tu-Mi-s-a toată puterea în Cer și pe Pământ. Drept aceea, mergând învătați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!”
- Arătarea la mai mult de cincisute de ucenici (I Cor 15.6) și Arătarea către Apostolul Iacov (I Cor 15.7)
- Apostolilor, în ziua înălțării Domnului în Ceruri (Luca 24:44-53; Marcu 16:15-20)
„Și i-a dus afară până spre Betania și ridicându-Și mâinile i-a binecuvantat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer.”
(Video) Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului - 2021
Trei istorioare ce descriu salvarea Constantinopolului de pericolul cuceririi şi dominaţiei păgânilor, descrise cu deamănuntul la sfârşitul Triodului.
ISTORIE DE FOLOS
DIN SCRIERI VECHI AŞEZATĂ
Care arată aducerea-aminte de minunea cea mare ce s-a făcut când perşii şi barbarii au înconjurat cu oaste Constantinopolui; după judecata lui Dumnezeu, aceştia au pierit şi cetatea au lăsat-o nestricată, prin rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi de atunci se cântă cântarea de mulţumire, care se numeşte Acatist.
MINUNEA INTAI
ASUPRA SCIŢILOR ŞI PERŞILOR
Pe vremea lui Heraclie, împăratul grecilor, Cosroe, care avea atunci stăpânia perşilor, a trimis pe Sarvar, voievodul său, cu mulţime de oşti în toata latura Răsăritului, care era sub stăpânirea grecească, ca să străbată prin ea ca un fulger cu foc arzând, topind şi pierzând.
Deci acesta, cu multă îndrăzneală, fară temere, a umblat prin părţile Răsăritului, stricând cetăţile şi pierzând pe grecii care se aflau în ele, nefiind nimeni ca să-1 oprească, sau să stea împotriva puterii lui; şi încă fiind atunci puterea grecească foarte slabă, pentru cruzimea cea grea şi în chip de fiară a lui Foca, zis tiranul, care ţinuse de curând stăpânia grecească. Însă ajungând Sarvar şi până la Calcedon, a pus oaste împrejurul cetăţii şi a pregătit tot ce trebuia spre stricarea acelei cetăţi mari împărăteşti; că aceea gândea şi de aceea se sfătuia şi pentru aceea în tot chipul se nevoia.
Nişte lucruri ca acelea văzând împăratul Heraclie, care după tiranul Foca de curând stătuse împărat şi fiind în mare durere şi întristare, lăsându-şi împărăţia a mers la Pontul Euxinului (Marea Neagră).
Şi mai strângând oaste, fără de veste, când nimeni nu ştia, a mers în ţinuturile perşilor. De a cărui mergere împărătească auzind Hagan al sciţilor, îndată a pornit la război şi a umplut marea de corăbii şi pământul l-a umplut de oameni călări şi pedeştri. Iar pe acei oameni, care rămăseseră în Constantinopol, Serghie, care era patriarh atunci, i-a mângâiat şi i-a învăţat zicând: „Îndrăzniţi, fiilor şi să punem nădejdea mântuirii noastre în Dumnezeu şi la Dânsul să ridicăm mâinile şi ochii noştri din tot sufletul şi ne va izbăvi pe noi de relele ce ne-au înconjurat şi toate sfaturile barbarilor, care sunt asupra noastră, le va risipi”. Cu nişte cuvinte ca acestea întărind patriarhul pe oamenii cei ce s-au aflat în cetate, au răbdat fiind întăriţi cu credinţă în Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi întru Hristos, Dumnezeul nostru, Care, pentru milostivire, a voit de a luat trup dintr-însa şi aşteptând ca să dobândească mila Lui, au răbdat nădăjduind şi de milă s-au învrednicit peste puţin şi nu i-a amăgit nădejdea lor.
Pentru că un dregător de sfat, anume Vonos, care era pus de împărat spre paza cetăţii, cât era cu putinţă a se pricepe împotriva ostaşilor acelora, nu s-a lenevit, toate lucrându-le şi făcându-le. Căci Dumnezeu voieşte ca să nu şedem noi în deşert şi fără de lucru, ci să şi lucrăm câte ceva şi să gândim şi noi şi să avem toată nădejdea izbăvirii noastre întru Acela, că aşa şi Iosua, feciorul lui Navi, a poruncit de a făcut înşelăciuni şi meşteşuguri asupra vrăjmaşilor.
Şi Ghedeon asupra madianiţilor a într-armat ostaşii săi cu apă şi cu lumânări. Aşa şi Vonos, sfetnicul cel mare, a întărit zidurile cetăţii şi a gătit toate cele ce trebuiau la război. Iar Serghie patriarhul, luând sfintele icoane ale Maicii lui Dumnezeu şi mai ales acelea în care era Mântuitorul prunc zugrăvit pe mâinile Maicii Sale, a înconjurat zidurile cetăţii, acelora adică întărire dându-le, iar barbarilor celor potrivnici groază, fugă şi pieire.
Iar de vreme ce perşii care tăbărâseră asupra Calcedonului începuseră a arde oraşele cele de pe lângă Calcedon şi alte rele a face, câte obişnuiesc prădătorii a face şi oraşele a strica, asemenea şi sciţii ca şi perşii făcând; pentru aceea patriarhul iarăşi luând icoana cea nefăcută de mână a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi dumnezeiescul veşmânt al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, încă şi lemnul cel de viaţă făcător al Crucii şi umblând împrejur pe zidurile cetăţii şi cu lacrimi rugându-se zicea: „Scoală-Te, Doamne, ajută nouă şi să se risipească vrăjmaşii Tăi şi să se stingă ca fumul şi să se topească ca ceara de faţa focului”.
Şi încă nu trecuseră trei zile după arderea aceea şi iată, s-a apropiat de cetate toată oastea sciţilor. Şi atâta de mare era tabăra potrivnicilor şi rânduită spre mulţime multă şi întărită cu arme şi cu paveze, încât, cu adevărat zicând, puteau să stea zece sciţi împotriva unui grec.
Însă Doamna, Stăpâna cea Preacurată, care ocroteşte pe creştini, ajutătoarea cea grabnică a celor ce o cheamă pe dânsa, cu ostaşii ce se întâmplaseră atunci în Dumnezeiasca ei biserică, ce se cheamă Pighi, i-a ucis pe mulţi din sciţi ce duceau război asupră-le. Acest ajutor ce a făcut creştinilor Stăpâna cea Atotputernică, Maica lui Dumnezeu, nu numai căderea acelor ostaşi a adus, ci şi întărirea sciţilor a schimbat-o întru nepricepere.
Şi dacă au văzut acei ostaşi înfrângerea lor atât de mare dinaintea cetăţii, ce se făcuse atunci, au cunoscut că este semnul pierzării lor.
Deci, din aceasta grecii, umplându-se de mare îndrăzneală, au început a face pregătire de război asupra lor în toate zilele, având pe Maica lui Dumnezeu, care le ajută lor şi-i face pe dânşii mai tari decât aceia, covârşind meşteşugurile şi puterea sciţilor şi ştiinţa lor de oaste.
După acestea, cu voia de obşte a patriarhului şi a mai marelui cetăţii şi a tuturor locuitorilor au fost trimişi soli din cetate cu daruri ca să grăiască sciţilor şi să-i îndemne spre pace. Iar Hagan acela, având nărav de fiară, iar nu de om şi mai vârtos fiind cu nărav iubitor de arginţi, darurile a luat şi neîngrijindu-se de acea cerere de pace, a trimis solii înapoi fără nici o ispravă, numai aceasta zicându-le: „Nu vă amăgiţi, nădăjduind în Dumnezeul în Care credeţi, căci cu adevărat mâine voi lua cetatea voastră cu mâna mea ca pe o pasăre şi vreau să o pustiesc; şi din mila mea vă voi slobozi pe voi toţi cu câte o haină şi vă veţi duce din cetate unde veţi vrea; iar altă milă afară de aceasta spre voi nu voi arăta”.
Şi a grăit încă şi mai înainte acest ticălos şi alte cuvinte multe de hulă asupra lui Hristos, Dumnezeul nostru şi asupra Celei ce L-a născut pe Dânsul. Deci, nişte cuvinte ca acestea auzind de la cei trimişi, locuitorii cei din cetate, toţi preoţii, clericii, călugării şitot poporul, suspinând din adâncul inimii şi alergând la sfintele lui Dumnezeu biserici şi ridicându-şi mâinile la cer şi cu multe lacrimi rugându-se, au zis: „Apărătorul nostru, Doamne, Doamne, caută din sfânt locaşul Tău şi vezi pe acest spurcat barbar şi pe cei ce sunt cu dânsul cum îndrăznesc a huli numele Tău cel mare şi sfânt; surpă-1 pe dânsul, Păzitorul nostru, Doamne, ca să nu zică: unde este Dumnezeul nostru? Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Care celor mândri le stai împotrivă şi cauţi spre cei smeriţi, că puterea Ta este neasemănată şi stăpânia Ta nebiruită. Auzi cuvintele barbarului acestuia care Te huleşte pe Tine, Cel ce stăpâneşti toate, izbăveşte cetatea moştenirii Tale şi poporul cel numit cu numele Tău”.
Şi aşa rugându-se şi plângând poporul, Dumnezeu a oprit venirea perşilor la sciţi. Dar ei, precum se sfatuiseră, erau gata, iar pe uscat meşteşugurile cele de stricarea zidului le apropiau, maşinile de aruncat şi altele spre sfărâmarea cetăţii; iar pe mare rânduiau mulţime multă de corăbii persane, aşa încât deodată şi într-un ceas au lovit cu război asupra cetăţii şi pe uscat şi pe mare; iar când se făcea războiul acesta, atunci Hagan, luând călăreţii pe care îi avea, a venit spre gurile mării şi s-a arătat oştilor persane; asemenea şi voievodul perşilor s-a arătat lui, acela adică dinspre Asia, iar celălalt dinspre Europa, ca nişte fiare sălbatice au răcnit asupra cetăţii, socotind gata a o avea spre vânat.
Dar cine va spune minunile lui Dumnezeu, care s-au făcut atunci? Sau milostivirea spre noi a Preacuratei Fecioare cine va putea să o spună? Pentru că Hagan umplând de corăbii sânul mării ce se cheamă Cheratos şi cu ostaşii ce erau în ele, încă şi cu cei ce se băteau pe uscat, se sileau să răstoarne zidurile cetăţii şi cei ce băteau spre mare despre sânul Cheratului socoteau că în curând vor lua cetatea.
Iar Domnul şi Dumnezeul nostru cel hulit de dânşii, Care pretutindenea este ca un Dumnezeu, pentru rugăciunile Fecioarei de Dumnezeu Născătoare, care L-a născut pe Dânsul, nădejdile lor netrebnice şi deşarte le-a arătat; pentru că atâta mulţime de potrivnici sub fiecare latură de zid, ostaşii grecilor au ucis, încât n-au putut cei vii să ardă pe cei morţi şi aceasta s-a făcut celor ce se băteau pe uscat şi se sileau pe pământ să răstoarne zidurile, iar corăbiile împreună şi cu ostaşii ce erau în ele le-a înecat fără de veste Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea în preajma Dumnezeieştii biserici din Vlaherne, ridicând asupra lor înfricoşător şi silnic vifor; pentru că fiind aproape de Dumnezeiasca biserica ei, foarte mult întărâtându-se marea şi înălţându-se după voia lui Dumnezeu, pe toţi degrab i-a afundat şi i-a înecat împreună cu corăbiile.
Şi putea să se vadă acolo minune mare şi nespusă: că marea şi-a înălţat valurile întocmai ca munţii şi în chipul unei fiare s-a sălbăticit şi tulburându-se asupra vrăjmaşilor Maicii lui Dumnezeu, cumplit sărea asupra lor şi fără de milă i-a sorbit, aşa precum oarecând a făcut egiptenilor care prigoneau pe Israelul cel de demult, care a trecut pedestru prin ea cu minunată vedere.
Aşa dând război înainte pentru a sa cetate, Născătoarea de Dumnezeu şi Apărătoarea a făcut biruinţă fără de sânge cu această vitejie, degrab înecând pe aceia, care aduseseră război asupra moştenirii ei şi ridicaseră armă asupra lor; şi dând acele arme de război pe repejunile mării; iar pe aceia care îşi puseseră nădejdea mântuirii spre dânsa, păzindu-i ca pe o moştenire a sa fără de nici o primejdie de asuprelile ce veniseră asupra lor.
Că atunci şi însuşi mai-marele lor Hagan, văzând pieirea ostaşilor săi acolo unde într-un loc înalt stătea cu călăreţii săi cei aleşi, s-a bătut cu mâinile peste obraz şi peste piept. Iar cei ce erau în cetate şi dădeau război împotriva duşmanilor, dacă au văzut pierderea vrăjmaşilor ce se făcuse în mare, îndată întărindu-se cu Puterea lui Dumnezeu şi într-armându-se cu tăria Fecioarei de Dumnezeu Născătoare, au deschis porţile cetăţii şi strigând şi chiuind au alergat asupra vrăjmaşilor.
Deci, câtă bucurie şi tărie au avut ostaşii cetăţii, atâta frică de mare au avut şi barbarii. Şi putea să vadă atunci cineva preaslăvita vitejie a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, că şi copiii şi femeile s-au pornit asupra barbarilor şi au intrat în mijlocul oştilor vrăjmaşilor şi atâta pagubă au făcut barbarilor, cât nu este cu putinţă nici cu cuvântul a socoti. Acolo cu adevărat s-a plinit ceea ce s-a zis: „Unul alunga o mie, iar doi, zece mii”.
O putere şi tărie ca aceasta a dăruit Preacurata Fecioară şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoare celor neputincioşi şi slabi. Iar dacă a apus soarele şi a venit noaptea, atunci uneltele cele de război, pe care le aduseseră barbarii pe roţi pentru luarea cetăţii, toate le-au băgat în foc, poruncind ţăranilor să le ardă, de vreme ce făcuse cu dânşii milă Născătoarea de Dumnezeu.
Iar patriarhul şi toţi locuitorii cetăţii, ridicând mâinile la cer, cu lacrimi mulţumire au adus şi au zis: „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi şi întru mulţimea Slavei Tale ai sfărâmat pe cei potrivnici”.
Şi aşa păgânul Hagan, care venise cu mulţime multă de ostaşi, s-a întors înapoi cu ruşine. Asemenea şi voievodul, care adusese acele oşti ale perşilor, punându-şi mâna la gură şi acoperindu-şi faţa, căci dintr-atâtea mii cu puţin număr rămăsese şi el cu ruşine s-a întors în ţara sa.
Aşa Slujitoarea Dumnezeieştii rânduieli şi a bunătăţii lui Dumnezeu, Preacurata şi cea cu totul fără prihană Născătoarea de Dumnezeu, Ajutătoarea cea tare a creştinilor şi-a arătat puterea sa pentru apărarea noastră şi ne-a dăruit atât de mare şi slăvită izbăvire.
De aceea, spre aducere aminte de acea împlinire atât de mare, facem această pomenire de acum, întru slava Născătoarei de Dumnezeu, rugăciune cu tot poporul şi praznic cu priveghere, aducându-i cântări cu bună mulţumire, ca praznic.
Acatist l-a numit Biserica a toată lumea şi l-a aşezat să-l prăznuim Maicii lui Dumnezeu pe vremea aceasta, când şi biruinţa s-a făcut prin Maica lui Dumnezeu. Şi Acatist l-a numit, adică „neşedere”; pentru că aşa au făcut atunci clericii Bisericii şi tot poporul cetăţii, care au stat în picioare, rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu.
MINUNEA A DOUA
ASUPRA SARACINILOR
După ce au trecut treizeci şi şase de ani de la bătălia cea dintâi ce s-a făcut asupra lui Hagan şi a sciţilor şi a perşilor, pe vremea împărăţiei lui Constantin Pogonat, iarăşi a venit Roistolom cel mare al saracinilor cu mulţime de corăbii asupra aceleiaşi cetăţi împărăteşti şi îndată a stat lângă ţărmul dinspre Evdom de la care în toate zilele se făcea război pe mare asupra cetăţii, de primăvara până toamna şi se ducea de ierna la Cizic; şi iarăşi venea primăvara la Constantinopol şi iarăşi făcea război pe mare şi şapte ani tare s-a bătut şi multe corăbii de ale sale a pierdut şi mulţi ostaşi într-armaţi şi toată gătirea cea de oaste, pe care o adusese cu sine.
Şi s-a pornit înapoi la ţara sa şi fiind ei în părţile Salei şi bătând vânt iute împotriva lor, după dreapta mânie a lui Dumnezeu a pierit şi cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu toţi s-au înecat în mare.
Asemenea şi în alte vremi, de multe ori, pornindu-se acei păgâni asupra acelei cetăţi de Dumnezeu păzite, vădindu-se şi pornirile lor cele nebuneşti, deşerţi şi plini de ruşine s-au întors.
MINUNEA A TREIA
ASUPRA AGARENILOR
Pe vremea când puterea agarenilor, pretutindenea, se înălţase întru mărime de la Răsărit şi de la Apus, crescând şi întru mulţime ajungând, întâi au venit asupra împărăţiei perşilor şi de acolo în Egipt şi în Libia, făgăduind creştinilor că nu-i vor sili să se lepede de credinţa cea dreptcredincioasă şi fără prihană, care este în Hristos Dumnezeul nostru; dar făgăduinţa nu au păzit-o, ci pe mulţi i-au făcut mucenici, pentru că nu voiau să calce cinstita cruce, că sileau pe creştini să facă aceasta.
Şi au cuprins tot pământul, prădându-l şi înconjurând India, Etiopia, Spania, poporul mamvrusilor şi Libia, apoi au venit şi asupra acelei cetăţi împărăteşti, vrând să o ia când împăratul Leon Isaurul luase de curând împărăţia şi făgăduise că le va da lor dajdie. Iar ei îi sileau pe dânşii ca să pună şi străjile lor la cetate, că nădăjduiau spre mulţimea oştilor şi a acelora câţi erau de ai lor şi câţi fuseseră aduşi cu plată, de făcuse mulţime multă de oşti şi a celor din corăbii; că a fost numărul corăbiilor o mie şi opt sute, precum scriu istoricii cei mai de crezare.
Ei şi-au pus oştile înaintea cetăţii, acei rătăciţi luptători împotriva lui Dumnezeu. Dar nici o apropiere de zidurile cetăţii n-au făcut; că zăboveau cu facerea de case, socotind că vor locui în ele ca acasă, aşa puseseră ei în mintea şi în gândul lor; dar Domnul a făcut deşarte sfaturile lor, că iubitorul de Hristos popor, care era în cetate, făcea slujbe neîncetat, precum aveau ei obicei a face pentru pacea şi buna aşezare a creştinilor.
Şi atunci luând ei Preacinstit Lemn al Crucii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi sfintele icoane ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, au umblat împrejur pe zidurile cetăţii; şi ridicându-şi mâinile la Dumnezeu, au zis: „Scoală-Te, Doamne, ajută nouă şi nu lepăda pe poporul Tău, până în sfârşit, că iată, vrăjmaşii Tăi s-au întărit şi cei ce Te urăsc pe Tine au ridicat capul; nu da moştenirea Ta spre ocară, ca să stăpânească păgânii peste noi, ca să nu zică vreodată: Unde este Dumnezeul lor? Ci, ca să cunoască ei că numele îţi este Domnul Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.
Iar un călăreţ saracin, Sofie, din cei potrivnici, cuvinte de hulă zicând asupra cetăţii, chemând-o cetatea lui Constantin şi Biserica cu nume prost numind-o, căzând de pe cal într-o groapă, a murit.
Încă şi un hoge de ai lor suindu-se într-un copac înalt, ca să vestească rugăciunea lor, asemenea şi acela căzând jos cu ticăloşie şi-a lepădat din sine sufletul său cel fără de Dumnezeu.
După aceea s-au sfătuit să ridice război şi asupra bulgarilor, că doi voievozi erau şi unul a rămas să strice împărăteasca cetate, iar altul s-a dus asupra bulgarilor să se bată cu dânşii, cu care lovindu-se, a rămas biruit de ei şi au căzut din oastea lui mai mult de douăzeci de mii; iar cei ce au rămas s-au întors cu ruşine.
Însă după întoarcerea de la bulgari se silea să treacă cu corăbiile ce le aduseseră spre partea dinspre Vlaherne; dar s-au oprit de un lanţ de fier ce era întins de la Constantinopol până la Galata, neputând să facă ceea ce se sfătuiseră. Şi aşa au mers cu corăbiile la locul ce se cheamă Sosten şi la alte limanuri mai mici şi acolo foarte mulţi dintr-înşii au murit de iuţimea frigului şi multe corăbii de vânturi groaznice s-au sfărâmat şi altă mulţime de corăbii mari, grecii le-au ars.
Iar oraşul a fost într-o mare strâmtorare pentru lipsa de cele de trebuinţă oamenilor. Şi potrivnicii cu toate cele ce li se întâmplaseră lor fără nici o fereală mâncau orice şi întru amară nevoie au căzut de foame, cât şi trupuri omeneşti şi de dobitoace moarte au mâncat şi pentru o nevoie mare ca aceea, mulţi din cei vestiţi ai lor şi viteji fugind în cetate, s-au predat.
Şi în ce chip pe egiptenii care goneau pe Israel de demult i-a cufundat întru adânc ca o piatră şi a adus peste dânşii apa mării, aşa şi asupra saracinilor a adus Domnul, fugind ei de la Constantinopol. Că întărindu-se marea cu vânt întunecat şi valuri groaznice, a pierdut acele mii de corăbii. Pentru că pe Marea Egee mergând corăbii multe, a căzut fără de veste piatră din cer; că precum fierul când se apropie de foc i se încălzeşte răceala, aşa şi piatra aceea căzând în apa mării a facut-o de s-a înfierbântat şi pentru fierberea aceea, s-a topit smoala corăbiilor celor protivnici şi toţi s-au cufundat întru adânc, numai trei corăbii rămânând pentru înştiinţare.
Şi putea să vadă cineva grămezile morţilor care zăceau lepădaţi afară pe la toate ostroavele, ţărmurile, limanurile şi sănurile mării. Deci nişte isprăvi ca acestea să se spună şi altor popoare, precum zice psalmistul şi toată gura creştinească sâ cânte cuvânt sfinţit: „Tu, Doamne, ai sfărâmat capetele balaurilor în apă” şi spre aceasta să se adauge cu mare glas şi cântarea israelitenilor cea de la ieşire: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit”.
Până la acest cuvânt ajungând şi privind la înălţimea minunilor celor preaslăvite ale lui Dumnezeu şi Stăpânului şi ale singurei Preacuratei, de Dumnezeu Născătoarei, rămân fără glas de spaimă şi nu pot a afla cuvinte asemenea lucrurilor ce s-au făcut.
Ce limbă împodobită vorbitoare va putea lăuda după vrednicie pe Fecioara de Dumnezeu Născătoare? Sau în ce chip va slăvi cum se cuvine preaslăvit darul ei, sau va putea preaslăvi izvorul milostivirii ei, sau va aduce ei mulţumită? Că se cade nouă cu faptele să aducem mulţumire Maicii lui Dumnezeu; că de acestea se veseleşte şi ea singură şi Fiul ei, mai mult decât de fluiere şi de cântările cele muziceşti; iar faptele plăcute lui Dumnezeu sunt dragostea cea nefăţarnică, ce este capul Legii şi al profeţilor, iubirea de fraţi cea neschimbată, milostenia cea fără de întoarcere, fecioria cea dumnezeiască şi căsătoria cea după lege, curăţia cea fără de prihană, dreptatea cea statornică, vitejia cea după lege asupra poftelor, gândul cel tocmit după voia lui Dumnezeu, milostivirea cea fără strâmbătate, înfrânarea fără trufie, smerenia cea cu bună umilinţă, încă şi viaţa cea fără prihană, chipul vieţuirii cel drept, obiceiul cel smerit, mintea cea cu bună pricepere, gura ce grăieşte cele bune, limba care laudă pe Dumnezeu, ochiul cei ce nu se uită la cele ce nu se cuvin, mâinile cele nejefuitoare, picioarele cele negrabnice spre rău şi altele, cu care omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu, se împodobeşte ca şi cu o podoabă de mult preţ şi frumoasă.
Cu acest fel de fapte bune se cade nouă să mulţumim Născătoarei de Dumnezeu, pentru că aşa au zis cei înţelepţi, că mulţumirea din fapte, iar nu din cuvinte se face. Însă de vreme ce neputinţa firii noastre şi poticnirea gândului, ne fac pe noi leneşi spre osteneala faptelor bune şi încet ne atingem de dânsa, cum am zice, cu vârful degetului, pentru aceasta avem trebuinţă să mulţumim după datorie.
Deci, măcar şi cuvinte de cântări să aducem şi înălţând glasurile noastre şi mintea ridicându-ne, aşa să zicem cu strigare: „Tu dar, o, Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, Ceea ce ai din fire iubire de oameni, n-ai încetat, apărând, neamul nostru cel creştinesc, ca o Maică iubitoare de fii împreună şi milostivă şi încă pururea ne dăruieşti nouă facerile de bine, mântuindu-ne, acoperindu-ne, păzindu-ne, din nevoi slobozindu-ne şi din primejdii izbăvindu-ne”.
„Deci, noi pentru aceasta mulţumim ţie şi mărturisim darul, nu tăinuim facerile de bine, lăudăm cu mare glas minunile tale, ajutorul tău preaslăvim, purtarea de grijă pentru noi preamărim, folosinţa ta o slăvim, pe tine, Ajutătoare, de bine Făcătoare te avem, milostivirea ta o vestim şi pomenind darurile tale cele mari ce ai făcut nouă până acum şi din câte primejdii ne-am izbăvit prin tine, aceste cântări de mulţumită ca o datorie aducem ţie, nu doar că suntem vrednici facerii tale de bine. Însă iubeştele şi le primeşte ca de la nişte prunci ce nu pot grăi. Că pentru aceste necazuri de acum, care ne scârbesc pe noi, cerem ajutorul tău cel grabnic şi avem nevoie de ocrotirea ta; strică smintelile cele ce sunt între noi; risipeşte norul şi întunericul, care ne înconjoară pe noi, în care ca într-un război de noapte suntem răniţi şi mai ales zicând: ca şi cum am fi fără de minte, ne mâncăm trupurile noastre, necunoscând rudeniile, nici gândind de cei de un neam cu noi”.
Şi unele ca acestea îndrăznim a face noi, care ne-am învrednicit a avea un Duh, pe Hristos Unul, o credinţă, un botez, o Biserică şi aceleaşi Taine. Ci, ca să nu întindem cuvântul mult, „pentru aceasta ne rugăm milostivirii tale, Preasfântă Stăpână, ca să luăm îndurările tale noi, poporul tău şi moştenirea ta. Şi fii Rugătoare către Dumnezeul nostru, Cel ce S-a născut din tine, ca să ne ajute nouă să nu pierim de tot şi să ne scoată pe noi din ispitele cele ce nu se pot vindeca. Vezi, Stăpână, cu câte lacrimi ne udăm; deci, te milostiveşte şi nu ne lepăda pe noi până în sfârşit. Pentru ce, împărăteasă, întorci faţa ta de la noi şi uiţi neputinţa noastră şi întristarea? Risipeşte frica şi spaima care vin asupra noastră; alină mânia lui Dumnezeu care s-a pornit asupra noastră şi pierderea noastră o potoleşte şi dezbinările care sunt între noi şi zarvele le împacă şi dă linişte şi pace robilor tăi. Că spre multe facerile tale de bine şi acestea adăugând, vestim totdeauna minunile tale. Şi până aici înotând, lăsând în jos pânzele cuvântului, să stăm în limanul cel tare al tăcerii. Şi când ne adunăm, iarăşi să facem pomenire de acestea, ca să nu ne arătăm nerecunoscători faţă de binefacerea Stăpânei; nici să facem bunătăţi prin fapte numai şi leneşi fiind prin cuvinte să aducem mulţumire, că dobânda iarăşi la noi se va întoarce. Că de vom fi mulţumitori pentru cele ce a făcut spre noi, mare nădejde vom găti nouă spre cele ce vor să fie şi vom dobândi bunătăţile cele ce nu se pot spune, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu