3. / 26 MAI 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sarbatoarea Injumatatirii Cincizecimii nu este socotita intre cele douasprezece praznice imparatesti, dar datorita marii sale importante, am integrat-o intre acestea, dupa ce am pus laolalta sarbatoarea invierii lui Lazar si cea a intrarii lui Hristos in Ierusalim, ca doua sarbatori ce prezinta trasaturi comune.
Atunci cand am facut impartirea praznicelor si cand am plasat Injumatatirea Cincizecimii intre cele douasprezece, am pornit de la considerentul ca sarbatoarea aceasta ne da posibilitatea de a urmari lucrarea lui Hristos de la Botezul Sau in raul Iordan si pana la Schimbarea la Fata si la Patimi.
Importanta sarbatorii Injumatatirii Cincizecimii, prin care, dupa cum vom vedea in analiza ce urmeaza, Hristos este praznuit ca intelepciune a lui Dumnezeu, reiese din faptul ca unele catedrale au primit numele de Sfanta Sofia (Sfanta Intelepciune), nefiind vorba de inchinarea lor vreunei sfinte ce purta numele Sofia, ci intelepciunii lui Dumnezeu, Care este Hristos. Dupa cum s-a constatat in urma unor cercetari, hramul acestor catedrale era la sarbatoarea Injumatatirii Cincizecimii.
Un exemplu este Catedrala Sfanta Sofia (Catedrala intelepciunii lui Dumnezeu) de la Constantinopol, ce poarta acest nume in cinstea lui Hristos, Care este intelepciunea lui Dumnezeu. Catedrala Sfanta Sofia a devenit model si pentru alte catedrale. Astfel, constatam ca intelepciunea lui Dumnezeu, adica Dumnezeu Cuvantul, era centrul intregului Imperiu Bizantin. Iar daca ne gandim ca toate distantele din nemarginitul Imperiu se masurau de la Catedrala Sfanta Sofia, intelegem importanta Cuvantului si a intelepciunii lui Dumnezeu in viata acestui Imperiu.
Prin urmare, analizand continutul si importanta acestui praznic imparatesc, vom intelege mai bine lucrarea lui Hristos.
1. Injumatatirea Cincizecimii corespunde cu sarbatoarea Corturilor la evrei
Injumatatirea Cincizecimii coincide cu sarbatoarea iudaica a Corturilor, care este a treia mare sarbatoare a evreilor dupa Paste si Cincizecime. Istoricul iudeu Iosip o caracterizeaza ca „o sarbatoare importanta, mare si sfanta pentru iudei“.
Sarbatoarea aceasta a fost lasata pentru pomenirea trecerii iudeilor prin pustie, in drumul lor de la pamantul Egiptului spre pamantul Fagaduintei. Daca Pastele era o rememorare a trecerii Iudeilor prin Marea Rosie, iar Cincizecimea era inchinata urcarii lui Moise pe muntele Sinai, unde a primit legea lui Dumnezeu, sarbatoarea Corturilor a fost impamantenita pentru ca iudeii sa-si aminteasca de faptul ca Dumnezeu i-a ocrotit in chip minunat pe tot parcursul peregrinarii lor spre pamantul Fagaduintei.
Aceasta sarbatoare a fost numita sarbatoarea Corturilor dupa felul in care era celebrata: in piete, in curti si in incaperile (terasele) caselor lor, iudeii intindeau corturi, sezand in ele pe tot parcursul sarbatorii, care dura sapte zile. In mod cert, numele si continutul sarbatorii se datorau faptului ca iudeii recunosteau protectia si ajutorul lui Dumnezeu in timpul trecerii lor prin pustiu, ajutor care se manifesta sub forma unui nor luminos. Iar, daca ne gandim ca toate aparitiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost aparitii ale Cuvantului neintrupat si ca norul luminos era Hristos, atunci intelegem ca sarbatoarea iudaica a Corturilor se referea de fapt la Hristos.
Sarbatoarea Corturilor a fost consfintita de Dumnezeu Insusi, prin porunca pe care a dat-o lui Moise, zicand:
Spune fiilor lui Israel: Din ziua a cincisprezecea a lunii a saptea incepe sarbatoarea Corturilor; sapte zile sa sarbatoresti in cinstea Domnului. In ziua intai va fi adunare sfanta; nici o munca sa nu faceti. Sapte zile sa aduceti jertfa Domnului si in ziua a opta va fi adunare sfanta (Leviticul 23,34-36).
Deoarece sarbatoarea Corturilor coincidea cu strangerea recoltelor, israelitenii aduceau Domnului si jertfe de multumire din roadele pamantului. Astfel, aceasta sarbatoare se mai numea si „sarbatoarea secerisului” sau „sarbatoarea roadelor“. Iudeii o celebrau cu mult fast si de aceea era una dintre sarbatorile lor cele mai iubite.
Faptul ca in timpul acestei sarbatori, iudeii stateau in corturi nu era o alegere a lor, ci o porunca a Domnului care a fost data prin Moise:
Sa locuiti sapte zile in corturi; tot israelitul bastinas sa locuiasca in corturi, ca sa stie urmasii vostri ca in corturi am asezat Eu pe fiii lui Israel, cand i-am scos din pamantul Egiptului (Leviticul 23,42-43).
Lucrul care ne intereseaza pe noi, din perspectiva a ceea ce vom discuta in continuare, este faptul ca in timpul sarbatorii iudaice a Corturilor, aveau loc doua practici simbolice specifice. Mai intai, in dimineata fiecarei zile, se aduceau arderi de tot si in acelasi timp, preotii luau apa din scaldatoarea Siloam si, dupa ce o amestecau cu vin, o turnau peste jertfelnicul pe care se aflau jertfele. Toate acestea simbolizau revarsarea darului Duhului Sfant, dar si a apei pe care israelitenii au baut-o in chip minunat in timpul trecerii lor prin pustie. In al doilea rand, in prima zi a sarbatorii, o data cu jertfa de seara, iudeii aprindeau faclii in curtile femeilor si in templu, iar flacarile se vedeau in tot orasul, pentru ca aveau o inaltime de 50 de coti1.
Aceste doua practici simbolice aveau o mare insemnatate, ele referindu-se la Hristos, pentru ca El a fost Acela Care le-a dat apa in timpul trecerii lor prin pustie, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel:beau din piatra duhovniceasca ce ii urma, iar piatra era Hristos (I Cor. 10, 4).
Hristos a fost si norul luminos care ii acoperea ziua si ii lumina noaptea, asa cum spune din nou Apostolul Pavel:parintii nostri au fost toti sub nor si toti au trecut prin mare. Si toti, intru Moise, au fost botezati in nor si in mare (I Cor. 10,1-2).
2. Hristos, de o cinste cu Tatal, starneste prin aceasta reactia negativa a iudeilor
Fiind iudeu, in timpul prezentei Sale pe pamant, Hristos a respectat Legea Vechiului Testament, pe care El Insusi a dat-o. De aceea, El a tinut atat Pastile, cat si sarbatoarea Corturilor. Respectarea acestor sarbatori facea parte din sfanta Sa smerire. Evanghelistul Ioan ne prezinta episodul prezentei lui Hristos in templu (in timpul sarbatorii Corturilor), precum si cele ce s-au petrecut acolo intre El si iudei. Nu vom putea face o analiza amanuntita a acestui episod, dar vom accentua cateva dintre elemente sale reprezentative.
Prezenta lui Hristos la sarbatoarea Corturilor poate fi impartita in patru stadii:
In primul rand, a fost urcarea Sa la Ierusalim nu pe fata, ci pe ascuns, dupa ce s-au dus acolo si fratii Sai, adica fiii tatalui Sau adoptiv, Iosif. Iudeii il cautau probabil pe Hristos, pentru a-L invinui de faptul ca nu tinea Legea iudaica (Ioan 7,10-13).
In al doilea rand, a fost ziua in care Hristos a aparut in templu, la jumatatea praznicului (Ioan 7, 14-36), si invata multimea. Asadar, aflandu-Se la Ierusalim in timpul uneia din cele sapte zile ale sarbatorii, El Si-a facut aparitia in templu si-i invata pe oameni. Faptul ca a ales aceasta perioada de timp pentru a invata se justifica prin aceea ca, pe de o parte, a vrut sa potoleasca furia iudeilor, deoarece anterior avusese loc o mare tulburare intre acestia din pricina minunilor si invataturilor Sale, iar pe de alta parte, a vrut sa fie ascultat cu atentie, pentru ca la inceputul sarbatorii, era firesc sa fie invalmaseala (Cuviosul Teofilact).
In al treilea rand, a fost ultima zi a sarbatorii, cand Hristos a spus ca va potoli setea celor insetati, indemnandu-i pe oameni sa vina la El. La sfarsitul ultimei zile, Hristos S-a dus la Muntele Maslinilor (Ioan 7, 37-53).
In al patrulea rand, a fost ziua urmatoare, de dimineata, cand S-a intors la templu. Era cea de-a opta zi, in care se incheia sarbatoarea Corturilor, atunci cand carturarii si fariseii au dus-o la Hristos pe femeia pacatoasa pentru a vedea ce atitudine va lua Acesta. Tot in acea zi, Hristos a invatat poporul ca El este Lumina lumii si ca adevarul il elibereaza pe om (Ioan 8,1-59).
Din toate aceste discutii teologice si revelatoare ale lui Hristos din timpul sarbatorii Corturilor, desprindem doua adevaruri fundamentale.
Mai intai, Hristos spunea mereu ca El este de aceeasi cinste cu Parintele Sau, ca a fost trimis in lume de Tatal si ca El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adica Mesia pe Care il asteptau iudeii. Toate acestea reprezinta un mare adevar revelator. Astfel, Hristos spunea clar ca a fost trimis de Tatal Sau: si Eu n-am venit de la Mine, dar adevarat este Cel ce M-a trimis pe Mine si pe Care voi nu-L stiti (Ioan 7, 28). In alt moment, a afirmat: Eu sunt Cel ce marturisesc despre Mine Insumi si marturiseste despre Mine Tatal, Cel ce M-a trimis (Ioan 8,18). Dincolo de aceasta marturie, din toata invatatura Sa, vedem ca Hristos avea trasaturi care il caracterizeaza ca Dumnezeu, precum: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea (Ioan 7, 37) sau Eu sunt Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8,12).
In al doilea rand, din toata aceasta discutie, observam reactia negativa a iudeilor la auzirea cuvintelor revelatoare ale lui Hristos. Prin urmare, acestia puneau intrebari in contradictoriu. Uneori isi exprimau indoiala fata de cele spuse de Hristos, alteori puneau intrebari batjocoritoare, pornind de la Legea lui Dumnezeu. Atat de puternica a fost reactia lor, incat au incercat sa-L loveasca si sa-L ucida si L-au numit demonizat: Oare nu zicem noi bine ca Tu esti samarinean si ai demon? (Ioan 8, 48). La inceput, au vrut sa-L prinda, dar nimeni nu a putut sa puna mana pe El, pentru ca nu se implinise inca vremea Sa (Ioan 7, 30). Mai apoi, carturarii si fariseii si-au trimis slujitorii sa-L prinda, dar acestia nu au putut sa faca un asemenea lucru fiindca au fost impresionati de cuvantul Sau (Ioan 7, 44-46). In cele din urma, insa, iudeii au luat pietre in maini pentru a-L lapida, deoarece il considerau blasfemiator, prin faptul ca spusese ca este de aceeasi cinste cu Dumnezeu-Tatal: Au luat pietre ca sa arunce asupra Lui. Dar, la culmea aratarii rautatii lor, Hristos S-a ferit si a iesit din templu si, trecand prin mijlocul lor, S-a dus (Ioan 8, 59). Sfantul Evanghelist spune ca Hristos S-a ferit, dar aceasta nu inseamna ca El S-ar fi ascuns in vreo casa sau in vreun ungher, pentru ca prin puterea Sa dumnezeiasca S-a facut nevazut celor care il urmareau si astfel a plecat din mijlocul lor (Cuviosul Teofilact).
Din aceasta expunere pe scurt a faptelor petrecute in timpul sarbatorii Corturilor, se vadeste atat Dumnezeirea lui Hristos, cat si reactia iudeilor izvorata din indiferenta lor, pentru ca acestia nu puteau accepta si nici concepe ca El era Cel trimis pentru mantuirea neamului lui Israel. De aici, intelegem ca omul nu-L poate recunoaste pe Hristos daca nu se curata si nu se pregateste in mod corespunzator, fiind posibil ca el sa se transforme in vrajmasul lui Hristos, atunci cand Acesta Se arata.
In continuare, trebuie sa analizam doua invataturi importante ale lui Hristos, care arata Dumnezeirea Sa. Este vorba despre doua adevaruri hristologice fundamentale.
3. Hristos Apa cea Vie, de o cinste cu Duhul Sfant
Primul adevar se vadeste dintr-o afirmatie pe care Hristos a facut-o cu glas mare: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Desigur, dupa cum explica Sfantul Evanghelist, spunand aceste lucruri, Hristos S-a referit la Duhul Sfant, pe Care il vor lua toti cei care cred in El (Ioan 7,37-39).
Anterior, am subliniat ca acest adevar se leaga de practica simbolica din timpul sarbatorii Corturilor, prin care iudeii varsau apa pe Jertfelnicul arderilor de tot. Acest ritual era expresia multumirii si a recunostintei fiilor lui Israel, carora Dumnezeu le-a potolit setea in pustie. Din porunca Domnului, Moise a lovit cu toiagul o stanca de pe muntele Horeb, de unde a iesit apa, cu care poporul israelit si-a potolit setea (Iesirea 17,1-7).
Talcuirea Sfantului Apostol Pavel referitoare la acest fapt are un profund caracter hristologic. Referindu-se la izbavirea miraculoasa a poporului lui Israel, el spune ca iudeii beau din piatra duhovniceasca care ii urma, iar aceasta piatra era Hristos (I Cor. 10, 4). De altfel, dupa cum am mai spus in repetate randuri, Cel care S-a aratat lui Moise si tuturor profetilor a fost Dumnezeu Cuvantul neintrupat.
Este semnificativ faptul ca Dumnezeu Cuvantul – Cel care a potolit setea iudeilor in pustie si in cinstea Caruia, drept multumire, poporul ales tinea ritualul simbolic de care am vorbit – vine acum la templu si spune ca El este apa care stinge setea sufleteasca a omului, dar cu toate acestea, intampina rezistenta din partea „celor care fusesera izbaviti“.
Troparele sarbatorii imparatesti a Injumatatirii Cincizecimii se refera in cuvinte graitoare la acest episod si la ceea ce reprezenta Hristos.
„Injumatatindu-se praznicul, sufletul meu cel insetat adapa-l cu apele dreptei cinstiri de Dumnezeu, Mantuitorule; ca tuturor ai zis: cel insetat sa vina la Mine si sa bea! Izvorule al vietii, Hristoase Dumnezeule, slava Ţie“.
Intr-un alt tropar al sarbatorii, sfantul imnograf spune ca sufera de o sete groaznica si de nesuportat si cere apa de la Hristos, Care tine vasul darurilor: „Cel ce tii paharul darurilor celor nedesertate, da-mi sa scot apa spre iertarea pacatelor; ca sunt cuprins de sete; Milostive, Unule indurate“.
Hristos nu Se opreste la simpla afirmare a faptului ca El este apa si izvorul vietii. In acelasi timp, El intareste adevarul ca, daca omul crede in Hristos, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui (Ioan 7, 38). Dupa cum explica Sfantul Evanghelist, aici se vorbeste despre darul Duhului Sfant, pe care Hristos il va da celor care cred in El. Prin urmare, apa este harul Duhului Sfant, dar si al intregii Sfintei Treimi, iar cel care il va primi, va fi teolog (vorbitor despre Dumnezeu), pentru ca va face din toata existenta sa o oglinda a lui Dumnezeu.
Potrivit talcuitorilor Sfintelor Scripturi, pantecele este inima omului. In Vechiul Testament, prin cuvantul pantece, nu era desemnat stomacul, ci omul interior, care se identifica cu inima. David spune: si legea Ta in mijlocul pantecelui meu2, adica in inima mea (Ps. 39,11). De asemenea, Hristos nu vorbeste despre un rau, ci despre rauri cu apa vie, referindu-Se la prisosinta harului Duhului Sfant. Astfel, sufletul in care intra si ramane Duhul Sfant izvoraste din toate izvoarele sale bogatie de apa vie. Un exemplu sunt Sfintii Apostoli, care erau cunoscuti pentru intelepciunea primita de la Dumnezeu, careia nimeni nu putea i sa se opuna (Cuviosul Teofilact).
Din cuvintele lui Hristos, reiese si faptul ca El este de o cinste cu Duhul Sfant. Pentru ca a spus ca este de o cinste cu Tatal, Hristos trebuia sa vorbeasca si despre adevarul ca este de o cinste cu Duhul Sfant. Darul Duhului Sfant, pe care Hristos il ofera poporului pentru a-i potoli setea, este in realitate lucrarea si aratarea in lume a Duhului Sfant, prin Hristos. Teologia nu este o stiinta intelectuala, alcatuita din studii si dizertatii, ci inseamna impartasirea darurilor Duhului Sfant.
4. Hristos este lumina lumii
Al doilea mare adevar descoperit iudeilor de Hristos la sarbatoarea Corturilor a fost ca El este lumina lumii.
Eu sunt Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8,12).
Aceasta afirmatie are legatura cu norul luminos care ii urma pe iudei in pustie si care era Insusi Hristos. Desigur, prezenta minunata a norului luminos era rememorata in fiecare an, la sarbatoarea Corturilor, prin aprinderea luminilor.
A fost trist faptul ca, desi iudeii se aflau in timpul sarbatoririi acestui eveniment minunat, ei se opuneau lui Hristos – Care a fost si este norul luminos – incercand chiar sa-L omoare. Se pare ca legile duhovnicesti si starea interioara a omului joaca un rol hotarator in cunoasterea lui Dumnezeu Cuvantul. Nu ajunge simpla intalnire cu Hristos, ci este nevoie de cunoasterea Lui si de comuniunea cu El.
Hristos nu este lumina fizica, zidita, sau o lumina simbolica si, desigur, nu este nici lumina morala, dupa cum vor unii sa Il prezinte. Lumina lui Dumnezeu este harul Sau nezidit, de vederea caruia oamenii se invrednicesc dupa curatirea lor personala. Aceasta este adevarata lumina a lumii.
Nu ne vom referi aici in mod amanuntit la faptul ca Dumnezeu este lumina lumii si nici la ce anume este aceasta lumina, pentru ca vom face o analiza corespunzatoare in capitolul urmator, atunci cand vom vorbi despre sarbatoarea Schimbarii la Fata a lui Hristos pe Muntele Tabor. In continuare, este necesar sa accentuam doua elemente fundamentale.
In primul rand, trebuie sa spunem ca lumina este legata de viata. Iar cand vorbim despre viata, nu ne referim la viata biologica, supusa simturilor, ci la indumnezeirea omului. Cel care vede lumina lui Dumnezeu iese din intunericul mintii, ajungand la viata, care este iluminarea si indumnezeirea. Deoarece lumina lui Dumnezeu nu este morala, simbolica sau fizica, nici intunericul nu este moral, simbolic sau fizic, ci reprezinta intunecimea mintii, adica moartea ochiului sufletesc.
In al doilea rand, pentru ca omul sa il vada pe Dumnezeu ca lumina, trebuie sa fie intr-o stare duhovniceasca matura, fiindca altfel L-ar vedea ca foc mistuitor. Dumnezeu Se afla in sufletul omului fie ca lumina minunata, fie ca foc mistuitor. Intre aceste coordonate se desfasoara intreaga vietuire ascetica a omului.
5. Intelepciunea lui Dumnezeu este in ipostas, Hristos
Inca de la inceputul acestui capitol, am spus ca praznicul Injumatatirii Cincizecimii este o sarbatoare a Intelepciunii lui Dumnezeu, adica a lui Dumnezeu Cuvantul. Inainte de a analiza textele in care se vorbeste despre faptul ca Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu, trebuie sa facem o scurta trecere in revista a referirilor recente la tema sofiologiei3.
In legatura cu Intelepciunea lui Dumnezeu, se fac referiri atat in Vechiul, cat si in noul Testament. In incercarea de a interpreta aceste fragmente biblice, unii ganditori rusi de data mai recenta au dat intelepciunii un caracter gnostic sau, am putea spune, chiar panteist. Aceste teorii au fost disecate in principal de Bulgakov, prin utilizarea unui limbaj filosofico-teologic si gnostic. In teoriile sale, el nu identifica Intelepciunea cu Hristos, ci mai ales cu substanta lui Dumnezeu. Bulgakov credea ca Intelepciunea este gandul lui Dumnezeu, iubirea sau sanul etern, dupa cum spuneau si alti sofiologi de dinaintea lui.
Vorbind in mod abstract despre intelepciunea lui Dumnezeu, el a ajuns sa fie acuzat ca introduce in Sfanta Treime un al patrulea ipostas. Cu alte cuvinte, in Dumnezeul Treimic – Tatal, Fiul si Sfantul Duh – a introdus un al patrulea ipostas, care ar fi intelepciunea lui Dumnezeu. De altfel, sofiologii de dinaintea sa, de la care el s-a inspirat, descriau intelepciunea lui Dumnezeu intr-un mod poetic, spunand ca este: „sanul frumusetii marete si iubita eterna“. Drept raspuns, adresat celor care il acuzau ca a introdus un al patrulea ipostas in Sfanta Treime, Bulgakov a facut distinctie intre ipostas, care se refera la Persoanele Sfintei Treimi, si manifestarea ipostasului, care se refera la Intelepciunea lui Dumnezeu. Desigur, si acest lucru este o mare greseala.
In sistemul sofiologic al lui Bulgakov, intelepciunea lui Dumnezeu se identifica uneori cu Dumnezeu, alteori cu lumea, iar in anumite situatii, ea este o existenta care mijloceste intre Dumnezeu si lume. Tocmai de aici, putem vedea netemeinicia acestor teorii. Atunci cand intelepciunea se identifica cu lumea, se ajunge la un soi de panteism, iar atunci cand ea este o existenta care mijloceste intre Dumnezeu si lume, se cade in gnosticism, pentru ca trimite la teoriile care spun ca lumea a fost creata ca rezultat al unei alte lumi, iar intre cele doua lumi intermediaza zei mai mici, intre care Se afla si Dumnezeu Cuvantul.
Aceste puncte de vedere au fost condamnate atat de Patriarhul Serghei al Moscovei, cat si de Sinodul episcopilor rusi. Teoria lui Bulgakov nu poate sta in picioare, deoarece cuvantul intelepciune, daca nu se refera la gandire, la discernamant s.a.m.d., il desemneaza pe Fiul lui Dumnezeu, Care este Intelepciunea in ipostas. Asadar, Intelepciunea nu este un ipostas aparte, care se interpune intre Dumnezeu si lume, nici o notiune abstracta, ci este Fiul lui Dumnezeu. In concluzie, Intelepciunea lui Dumnezeu este in ipostas, fiind cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi.
6. “Prin intelepciune au cunoscut mantuirea“
In toate scrierile Traditiei patristice, cuvantul intelepciune are caracter ipostatic si se refera la Cuvantul lui Dumnezeu, Care S-a intrupat pentru mantuirea neamului omenesc. As dori sa ma refer la un fragment fundamental al Apostolului Pavel, care este intrebuintat adesea de catre Sfintii Parinti. Scriindu-le crestinilor din Corint, Sfantul Apostol spune: Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune, insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1,22-24).
In Vechiul Testament, se vorbeste despre Intelepciunea enipostatica, Care este Dumnezeu Cuvantul. Un exemplu reprezentativ in acest sens sunt cuvintele lui Solomon, care se roaga Dumnezeului parintilor lui si Domnului milei sa ii trimita intelepciunea. La o atenta citire a acestei rugaciuni, se va constata ca este vorba despre intelepciunea in ipostas, adica despre Fiul lui Dumnezeu, prin Care lumea a fost plamadita, omul a primit mantuirea si zidirea s-a innoit.
Inca de la inceput, se subliniaza faptul ca nu este vorba despre o intelepciune abstracta, ci despre Intelepciunea care sta aproape de Dumnezeu:
Da-mi mie intelepciunea care sta aproape de scaunul Tau (Int. lui Sol. 9, 4).
Aceasta intelepciune sta pe scaunul slavei lui Dumnezeu si poate sa-l ajute pe om: Trimite aceasta intelepciune, din sfintele Tale ceruri, de langa tronul slavei Tale, ca sa ma ajute in ostenelile mele si ca sa cunosc ce este bine-placut inaintea Ta (Int. lui Sol. 9,10).
Intelepciunea le cunoaste pe toate si il indruma pe om spre toate lucrarile Sale.
Fiindca intelepciunea toate le stie si le intelege si ma va povatui intelepteste in lucrarile mele si prin slava sa ma va pazi (Int. lui Sol. 9,11).
Dumnezeu a zidit lumea prin aceasta intelepciune:
Si cu intelepciunea Ta ai randuit pe om (Int. lui Sol. 9,2).
Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas Se afla pretutindeni, este unita cu Dumnezeu, cunoaste voia Sa si a participat la facerea lumii:
Cu Tine este intelepciunea care stie faptele Tale si care era de fata cand ai facut lumea (Int. lui Sol. 9, 9).
Si, desigur, mantuirea lumii s-a facut prin ea: si prin intelepciune au cunoscut mantuirea (Int. Sol. 9,18).
Studiul atent al fragmentelor de mai sus, care reprezinta rugaciunea lui Solomon catre Dumnezeu, arata limpede faptul ca Intelepciunea este in ipostas si ca sta aproape de Dumnezeu, de unde intelegem ca ea este Fiul lui Dumnezeu. Atunci cand interpretam aceste fragmente pornind de la continutul Noului Testament, unde Cuvantul intrupat a descoperit lumii adevarul, putem lesne constata realitatea ca Hristos este Intelepciunea in ipostas.
In cartea Pildelor lui Solomon se vorbeste despre Intelepciunea lui Dumnezeu, adica despre Fiul lui Dumnezeu, Care a zidit o casa rezemata pe sapte stalpi, apoi a asternut masa, injunghiind vite si turnand vinul in butoaie, dupa care a chemat pe multi la aceasta masa mare, spunand: Veniti si mancati din painea mea si beti din vinul meu pe care eu l-am amestecat cu mirodenii (Pilde 9, 1-6).
Acest fragment prooroceste intruparea intelepciunii lui Dumnezeu, adica a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, luarea trupului de catre Hristos si indumnezeirea lui, precum si intemeierea Bisericii, in care se afla sfintele Taine, dintre care cea mai inalta este, desigur, Sfanta Impartasanie. Cel ce este asezat la aceasta masa, mananca trupul si bea sangele casei Intelepciunii, adica se uneste cu Cuvantul lui Dumnezeu in ipostas.
7. Parintii Bisericii invata ca Hristos este intelepciunea in ipostas
Talcuind fragmentele biblice care se refera la Intelepciunea lui Dumnezeu, Parintii Bisericii invata ca, fara putinta de indoiala, acestea vorbesc despre Hristos. Nu am intentia sa prezint aici toate aceste fragmente, ci numai pe cele mai reprezentative.
Raspunzand lui Arie, care zicea ca Hristos este zidirea lui Dumnezeu si ca, o data cu trecerea timpului, El a crescut in intelepciune si in har, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca, in cazul Cuvantului, nu a existat un progres, iar trupul pe care l-a luat Hristos nu era Intelepciunea, ci s-a facut numai salasul Intelepciunii. El mai adauga ca Intelepciunea nu s-a desavarsit, pentru ca ea era Intelepciunea; numai trupul omenesc s-a desavarsit in Intelepciune. Aceste lucruri se leaga de ceea ce am spus intr-un alt capitol, referitor la faptul ca intelepciunea care se afla in Hristos se manifesta progresiv, o data cu inaintarea in varsta trupeasca.
Intr-un alt loc, Sfantul Atanasie cel Mare – acest luptator neobosit pentru Ortodoxie – spune ca Fiul lui Dumnezeu este Intelepciunea si Cuvantul, gandirea si voirea vie, adevarul, lumina si puterea Tatalui, in El aflandu-se voia Parintelui Sau. Talcuind cuvintele intelepciunea si-a zidit casa, din Pildele lui Solomon, Sfantul Atanasie afirma ca acestea se refera si la crestinii care se fac temple ale Duhului Sfant.
In fine, in anumite texte prin care Sfantul Atanasie cel Mare il combatea pe Arie, ce sustinea ca Dumnezeu Cuvantul este creat, se aminteste de multe ori afirmatia Apostolului Pavel, care spune ca Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas.
Dar si Sfantul Vasile cel Mare, in lupta sa impotriva lui Eunomie, se foloseste de afirmatia Sfantului Apostol Pavel in legatura cu faptul ca Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu. Sfantul Vasile spune ca, prin aceasta fraza, se arata ca Hristos are intreaga putere parinteasca si, prin urmare, cele savarsite de Tatal, sunt savarsite in acelasi fel si de Fiul.
Fragmentele sofiologice din Sfanta Scriptura infatisate mai sus sunt interpretate si de alti Parinti ai Bisericii intre aceleasi limite. Sfantul Chiril al Ierusalimului vorbeste despre „intelepciunea si puterea lui Dumnezeu si dreptatea in ipostas“. Sfantul Epifanie spune: „Intelepciunea Tatalui este Dumnezeu Cuvantul in ipostas“. Referindu-se la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Sfantul Ioan Damaschin afirma: „si a umbrit-o pe ea… Intelepciunea si Puterea lui Dumnezeu in ipostas, Fiul lui Dumnezeu“. La randul sau, tot cu referire la Maica Domnului, Sfantul Sofronie al Ierusalimului intareste: „ea singura a purtat in pantece pe Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas“. Didim cel Orb rosteste si el cuvinte pline de inteles atunci cand spune ca, asa cum nu se poate desparti stralucirea de lumina, nu este cu putinta nici despartirea intelepciunii de intelept, adica a Fiului de Tatal.
Toate acestea arata ca nu avem de-a face cu o sofiologie abstracta, cu o intelepciune in afara ipostasului sau cu ceva care inseamna fie si energia lui Dumnezeu, ci cu Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas, Care este Fiul lui Dumnezeu. Intruparea Cuvantului a fost proorocita in Vechiul Testament si este cantata, slavita si traita in Noul Testament.
8. Cuvantul lui Dumnezeu este energia Sa necreata
Deoarece Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas, cuvintele rostite de El sunt expresie a intelepciunii. Hristos este Cuvantul (cu c mare) lui Dumnezeu pentru ca transmite voia lui Dumnezeu Tatal si pentru ca Se naste din Tatal precum cuvantul din gand. In acelasi timp insa, cuvantul Sau (cu c mic) – adica propovaduirea si invatatura Sa – este expresie si energie a Cuvantului si a Intelepciunii lui Dumnezeu. Asadar, nu este vorba despre un cuvant omenesc, ci despre unul teantropic. De aceea, cuvantul Cuvantului duce la vindecarea omului, dupa cum El Insusi a spus candva: Acum voi sunteti curati pentru cuvantul pe care vi l-am spus (Ioan 15,3).
Cuvantul lui Dumnezeu (cu c mic) este energia Sa necreata, care curata, ilumineaza si indumnezeieste omul si prin care Dumnezeu creeaza si sustine intreaga lume. Cu cuvantul Domnului cerurile s-au intarit (Ps. 32, 6), spune psalmistul. Desigur, nu putem sa nu tinem cont de faptul ca, atunci cand vorbim despre cuvantul lui Dumnezeu (cu c mic), intelegem doua lucruri, si anume: energia necreata a lui Dumnezeu, negraitele cuvinte si intelesuri, respectiv transmiterea prin invatatura a experientei revelate. Fiecare cuvant omenesc ascunde in el o energie, deoarece exprima experienta, cunoasterea sau anumite capacitati ale oamenilor. Acest lucru este cu atat mai valabil in cazul cuvantului sfant. Cuvantul lui Hristos a transmis si transmite energia Sa necreata. Insusi Hristos a spus ca cine pazeste poruncile Sale, acela va fi iubit de Tatal Sau, si atunci vom veni la el si ne vom face locas la el (Ioan 14, 21-23). Explicand aceste cuvinte, Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca in fiecare porunca pe care a dat-o Dumnezeu Se ascunde in chip tainic Insusi Dumnezeu Cuvantul. In plus, se cunoaste faptul ca Dumnezeu Cuvantul este nedespartit de Tatal si de Duhul Sfant. Prin urmare, cel care pazeste cuvantul rostit de Hristos, primeste inlauntrul sau intreaga Sfanta Treime, din Care se impartaseste in chip tainic.
Asadar, invatatura lui Hristos nu este o simpla invatatura, pentru ca este alcatuita din cuvintele vietii celei vesnice (Ioan 6, 68). Cuvantul neintrupat punea cuvantul in gura proorocilor Vechiului Testament si tocmai de aceea, proorocii spuneau de obicei: „asa zice Domnul“. Insa Hristos nu Se adresa precum acestia, ci zicea: Eu va spun voua, iar cuvantul Lui aducea roada atunci cand gasea pamant prielnic. Hristos a revelat voia lui Dumnezeu Tatalui, iar cuvantul lui Dumnezeu a avut multa putere si energie, la fel cum samanta are un mare potential vital, din ea putand creste un arbore urias. In plus, exista o diferenta imensa intre energia creata si cea necreata.
Cuvantul lui Dumnezeu nu este nelucrator, „ci lucreaza in suflet”, asa cum spune Sfantul Macarie. De aceea, cine asculta cuvantul lui Dumnezeu, „se lumineaza pe sine”, afirma Cuviosul Talasie.
Puterea de patrundere a cuvantului lui Dumnezeu, care vine tocmai din faptul ca el reprezinta energia necreata a Ziditorului, este redata intr-un fragment uimitor al Apostolului Pavel: Caci cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pana la despartitura sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii, si nu este nici o faptura ascunsa inaintea lui, ci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Celui in fata Caruia noi vom da socoteala (Evrei 4,12-13).
Acest fragment capata sens numai daca intelegem ca in cuvantul lui Dumnezeu se ascunde energia Sa necreata.
Intrebarea care se pune este: de ce cuvantul lui Dumnezeu nu lucreaza la fel in toti oamenii? Raspunsul la aceasta intrebare are legatura cu miscarea harului sfant in functie de starea duhovniceasca a omului. Sfantul Maxim spune ca, pentru intelegerea acestui fapt, se poate face analogie cu actiunea apei asupra plantelor si animalelor. Apa intra in orice corp care are viata, dar rezultatele obtinute sunt diferite. Fiecare copac si fiecare planta in parte isi au propriul sau fruct – dulce, amar sau acru – chiar daca toate au primit aceeasi apa. Gustul fructului depinde de compozitia fiecarei plante si a fiecarui animal. In acelasi fel, cuvantul sfant lucreaza si se descopera in functie de calitatea virtutii si a cunostintei fiecarui om, adica in mod practic sau gnostic. Daca omul este necuratit, cuvantul lui Dumnezeu actioneaza spre curatire; daca omul este ajuns la stadiul iluminarii si al indumnezeirii, in mod corespunzator, cuvantul sfant ii da lumina si il impartaseste din indumnezeire. Aceste lucruri se vadesc si din faptul ca, prin auzirea cuvantului lui Dumnezeu, unii se mantuiesc, iar altii se osandesc.
O explicatie a acestui fenomen ne este data de parabole. Hristos nu vorbea in parabole cu scopul de a face cuvantul Sau mai usor de inteles, ci tocmai pentru a ascunde marile adevaruri. Se creeaza impresia ca Hristos vorbea foarte simplu pentru a fi inteles de oamenii simpli ai acelei epoci, dar acest lucru nu este adevarat.
Atunci cand Hristos a rostit pilda semanatorului, iudeii nu au inteles ce insemna ea cu adevarat, dar cand ucenicii s-au apropiat de El ca sa-L intrebe ce a vrut sa spuna, Hristos le-a raspuns: Voua va este dat sa cunoasteti tainele imparatiei lui Dumnezeu, iar celorlalti in pilde, ca vazand sa nu vada si auzind sa nu inteleaga (Luca 8, 9-10). De aici vedem ca Hristos vorbea in parabole pentru a ascunde sensul cuvintelor Sale, care au fost insa dezvaluite ucenicilor, fiindca acestia erau pregatiti pentru a intelege.
Talcuind aceste fapte, Cuviosul Teofilact spune ca ucenicii erau vrednici sa cunoasca tainele Imparatiei Cerurilor, pe cand ceilalti au fost lasati in intuneric, astfel incat vazand sa nu vada si auzind sa nu inteleaga. Hristos nu a facut acest lucru dintr-un soi de elitism, ci din iubire de oameni, deoarece stia ca acei oameni vor dispretui tainele Imparatiei Cerurilor dupa ce le vor cunoaste, fapt pentru care le ascunde, ca sa nu se osandeasca si mai mult.
Prin urmare, din pilda semanatorului intelegem ca unii asculta cuvantul lui Dumnezeu in pilde, asa cum face multimea, altii cunosc tainele Imparatiei lui Dumnezeu, dupa cum s-a petrecut cu ucenicii, iar altii urca pe Tabor, vazandu-L pe Hristos schimbat la fata, cum a fost in cazul celor trei ucenici. Toate acestea depind de starea duhovniceasca a celor care asculta.
9. Poruncile lui Dumnezeu il pazesc pe om
Cuvantul lui Dumnezeu se transpune in porunci sfinte, lasate pe pamant pentru mantuirea neamului omenesc. Cu toate acestea, uneori se creeaza impresia ca poruncile lui Dumnezeu sunt gaselnite legale, care limiteaza libertatea omului. Insa, dupa analiza anterioara, in care am aratat ca fiecare cuvant al lui Dumnezeu este energie sfanta, intelegem ca poruncile vindeca, adica il fac pe om sanatos.
Hristos, Care este modelul zidirii omului, stie cum arata acesta atunci cand a fost creat si in ce stare a fost adus in urma pacatului. De obicei, noi nu ne dam seama de aceasta situatie, tocmai pentru ca nu stim ce am fost, adica nu stim cum era Adam cand se afla Rai. Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca, daca nu cunoastem inaltimea la care eram atunci cand ne-a creat Dumnezeu, nu vom putea niciodata intelege unde ne-a dus pacatul. Prin poruncile pe care le-a dat atat in Vechiul cat si in Noul Testament, Hristos incearca sa-l readuca pe om la starea sa anterioara si chiar sa-l ridice mai sus decat atat.
Asadar, poruncile lui Dumnezeu sunt date ca urmare a starii de boala a omului, fiind adaptate la adevaratul model de functionare a fiintei omenesti si ajutandu-l pe om sa ajunga de la boala la sanatate. Poruncile lui Dumnezeu se comporta la fel ca dispozitiile date de medic, care nu iau libertatea pacientului, ci dimpotriva, o maresc si o cultiva, pentru ca ce libertate poate sa aiba un om care este bolnav trupeste? Boala trupului limiteaza toate libertatile si miscarile omului.
Sfantul Ioan Damaschin invata ca, de obicei, noi credem ca pazim poruncile lui Dumnezeu, iar lucrul acesta ne supara, dar in realitate, poruncile sunt cele care ne pazesc pe noi. Cel ce tine poruncile lui Dumnezeu nu le tine pe ele, pentru ca ele nu au nevoie sa fie tinute, ci omul insusi se pazeste si se protejeaza prin ele de vrajmasii vazuti si nevazuti, care uneltesc impotriva vietii sufletului si a trupului. Asadar, atunci cand omul respecta poruncile, nu numai ca este aparat de harul lui Dumnezeu, dar in acelasi timp, el nu pierde bogatiile pe care i le-a incredintat Creatorul.
Invatatura sfanta este cuprinsa in cuvintele dumnezeiesti, care, fiind energia Creatorului, au darul de a-l vindeca pe om. Acesta este motivul pentru care oamenii studiaza cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura, iar Biserica citeste Evangheliile si epistolele Sfintilor Apostoli, dar si fragmente din Vechiul Testament, care se rostesc la Sfanta Liturghie, la Vecernie si la alte slujbe.
Predica de pe munte a lui Hristos, cuvintele Sale de dinaintea fiecarei minuni, cuvintele adresate ucenicilor Sai inainte de Patimi, toate poruncile pe care El Insusi le-a dat ucenicilor si apostolilor, dar si cuvintele ucenicilor Sai si ale Sfintilor Parinti sunt de o mare importanta, fiindca Insusi Hristos vorbeste prin ele.
Viaţa Sfântului Apostol Carp
Acest sfânt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăţiei lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puţini creştini, iar închinătorii la idoli erau o mulţime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgânesc şi toţi necredincioşii, adunându-se cu jertfe, dănţuiau în capiştea idolească, închinându-se neînsufleţiţilor zei. Văzând acest lucru, Sfântul Averchie a plâns şi a suspinat, căci oamenii cei orbiţi, lăsând pe Dumnezeu, se închinau idolilor şi nebăgând în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mâini omeneşti. Apoi, închinându-se în cămara sa, se ruga zicând: "Dumnezeul veacurilor şi Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea şi o stăpâneşti, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pământ, ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer şi nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvântătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecaţi din ea, care cinstea ce Ţi se cuvine Ţie o dau necuraţilor idoli şi lucrului făcut de mâinile lor. Izbăveşte pe aceşti rătăciţi de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta şi să-i numeri cu turma Ta cea aleasă". Astfel rugându-se sfântul a adormit, că era noapte, şi a văzut în vedenie un tânăr mai frumos cu podoaba decât fiii omeneşti, dându-i lui în mâini un toiag şi zicându-i: "Averchie, în numele Meu acum să mergi şi cu acest toiag să sfărâmi pe începătorii rătăcirii".
Sculându-se din somn, Averchie a cunoscut că însuşi Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simţit în inima sao negrăită bucurie. Deci, umplându-se de râvnă, s-a sculat şi, apucând un lemn mare ce i-a venit la îndemână- fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte - a alergat la capiştea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare şi se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capişte avea în ea mulţime de idoli mari, frumoşi şi de mare preţ. Ajungând la capişte, a aflat uşile încuiate şi, lovind în uşi, îndată s-au deschis. A intrat în capişte şi întâi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalţi şi pe toţi i-a zdrobit şi i-a sfărâmat în bucăţi mici. Aceştia, fiind muţi şi surzi, fără suflet şi neputincioşi, nu au putut să se apere de Sfântul Averchie, nici să strige când îi sfărâma şi nu se auzea decât zgomotul ce se făcea din căderea la pământ a idolilor şi din sfărâmarea lor.
Atunci, deşteptându-se preoţii idoleşti care locuiau aproape de capişte şi auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este şi alergând degrabă, au aflat pe zeii lor aruncaţi la pământ şi sfărâmaţi. Când au văzut pe Sfântul Averchie călcând cu picioarele rămăşiţele bucăţilor idoleşti şi sfărâmându-le cu lemnul ce-l avea în mâini, s-au înfricoşat. Iar Sfântul Averchie, întorcându-se spre dânşii, le-a zis cu mânie: "Mergeţi la mai marii cetăţii şi la tot poporul şi să spuneţi că zeii voştri, îmbătându-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut şi, căzând la pământ, s-au sfărâmat". Aceasta zicându-le sfântul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrăşmaşii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omeneşti.
Preoţii idoleşti îndată au alergat la mai marii cetăţii şi le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcându-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie şi s-au strâns la capişte şi tot poporul cu căpeteniile sale şi, văzând pe zeii lor zdrobiţi şi sfărâmaţi în mici bucăţi şi aruncaţi la pământ, s-au mirat. Apoi, umplându-se de mânie mare, strigau în multe feluri, zicând: "Averchie să fie ucis". Alţii răcneau: "Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale". Iar cei mai mulţi strigau: "Să mergem să-i aprindem casă ca să ardă cu toţi casnicii săi". Însă cei mari ziceau către popor: "Să nu îndrăzniţi să aprindeţi casa lui Averchie, pentru că de veţi aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzându-l, să-l judecăm după lege, sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată". Astfel tulburându-se poporul şi vrând să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui şi l-au aflat învăţând pe credincioşii care se adunaseră la dânsul şi i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui şi să-l prindă ca pe un făcător de rele.
Auzind aceasta credincioşii, s-au temut şi cu rugăminte sfătuiau pe sfântul lor păstor ca să iasă din casă şi să se ducă undeva, până ce se va potoli poporul. Dar sfântul nu se temea şi a zis: "Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvântul mântuirii tuturor neamurilor, netemându-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea şi caută sufletul meu, pentru râvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aş ascunde, fugind din mâinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mâinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dânsul? Cu adevărat, fraţilor, nu se cade nouă a ne teme şi a ne ascunde, având pe Domnul ajutor şi păzitor al vieţii noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri şi mai folositor decât toată viaţa aceasta chinuită". Acestea zicându-le, a ieşit din casa sa şi a mers în mijlocul cetăţii împreună cu credincioşii. Ajungând la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăţa pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înţeleagă înşelăciunea diavolească şi deşărtăciunea zeilor şi să se lepede de ea şi apoi să slujească cu credinţă Celui ce locuieşte întru cei de sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioşi, alergând la mai marele cetăţii şi la tot poporul cel adunat la capiştea lui Apollo - şi care cârteau pentru sfărâmarea idolilor - le-a spus că Averchie învaţă poporul credinţa creştinească în mijlocul cetăţii. Auzind acestea paginii, s-au înfuriat şi mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărâmat, ci şi credinţa sa cea creştinească a îndrăznit a o propovădui pe faţă. Deci, au alergat la dânsul cu aprindere, scrâşnind din dinţi asupra lui şi vrând să-l ucidă chiar în acelaşi loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciţi şi pe când se apropia poporul de Sfântul Averchie, deodată acei tineri îndrăciţi, tulburaţi fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoşat, încât pe toţi i-au înspăimântat şi şi-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-şi rupe carnea cu dinţii şi a-şi muşca mâinile. După aceea, căzând la pământ, s-au tăvălit, spumegând şi adeseori slobozeau glas înspăimântat, strigând: "Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşti, să nu ne munceşti pe noi înainte de vreme".
De o spaimă înfricoşată ca aceasta împiedicându-se oamenii, au stat şi s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri şi, auzind înfricoşata lor strigare şi ţipătul, a căzut peste toţi spaima; apoi, liniştindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfântul, făcând rugăciune, a zis: "Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierţi nouă păcatele, deşi cu miile ţi-am greşit şi ne împlineşti toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, goneşte diavoleasca năvălire de la tinerii aceştia, ca şi ei de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmând cele sfinte ale Tale, şi cu această minune, pe care o săvârşeşti întru dânşii, mulţi să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu şi să se lipească de Tine şi să ştie că nu este altul afară de Tine". Astfel rugându-se Sfântul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiţi de diavoli şi, lovindu-i pe ei încetişor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mâini, le-a zis: "În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieşiţi din tineri, nevătămîndu-i pe ei întru nimic". Iar diavolii, strigând cu mare glas, au ieşit şi tinerii zăceau la pământ ca morţi. Apoi Sfântul Averchie, apucând pe fiecare de mână, i-a ridicat de la pământ şi s-au sculat sănătoşi şi întru pricepere şi, cazând înaintea sfântului, i-au sărutat cinstitele lui picioare.
Toate acestea văzându-le poporul, şi-a schimbat mânia şi a strigat: "Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduieşte". Iar către Sfântul Averchie au zis: "Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dânsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învaţă-ne pe noi cum să credem în El". Iar Sfântul Averchie a început a-i învăţa pe ei cunoştinţa de Dumnezeu şi şi-a întins cuvântarea până la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduşi la el toţi neputincioşii şi i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punându-şi mâinile pe dânşii. Popoarele, ascultând învăţătura lui şi văzându-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi au cerut Botezul de la Sfântul Averchie. Iar el - de vreme ce acum era seară - a amânat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de faţă la Sfântul Botez. Apoi, a doua zi, adunându-se iarăşi la dânsul poporul, i-a dus pe ei în biserică şi i-a învăţat din învăţătura creştină. După aceea, făcând obişnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbaţi. În puţine zile nu numai cetatea aceea, ci şi cetăţile şi satele dimprejur le-a adus la credinţă şi le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.
Străbătând vestea despre dânsul pretutindeni, mulţi bolnavi din diferite şi depărtate locuri alergau la dânsul şi luau îndoită tămăduire, trupească şi sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile sfântului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă şi auzind că Sfântul Averchie tămăduieşte multe şi felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflându-l învăţând poporul, a căzut la picioarele lui, rugându-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar sfântul, având mai întâi grijă de luminarea ochilor ei cei sufleteşti, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naştere. După ce femeia a făgăduit că va crede, şi neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei şi a zis: "Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino şi deschide ochii roabei Tale". Şi îndată Friela a văzut şi s-a botezat de dânsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mâinile sfântului ca s-o împartă la săraci, şi luând multă învăţătură de la dânsul, s-a întors la locul său.
Fiul ei Evxenian Plopion, văzând că maică să şi-a căpătat lumina ochilor şi aflând că numai Sfântul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă şi să-i dea mulţumire pentru tămăduirea maicii sale; iar sfântul, învăţând şi pe Evxenian credinţa, l-a câştigat şi pe el pentru Hristos.
După aceasta, alte trei cinstite femei, având ochii orbi, s-au apropiat de sfântul şi, închinându-se lui, i-au zis: "Şi noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduieşti. Deci, ne rugăm ţie, deschide şi ochii noştri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei". Iar sfântul a zis către dânsele: "De credeţi în adevăratul Dumnezeu, precum ziceţi, veţi vedea lumina Lui". Zicând acestea, şi-a ridicat ochii săi în sus şi a început a se ruga, iar când se ruga sfântul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covârşea strălucirea soarelui şi a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfântul Averchie şi toţi cei ce erau colo au căzut la pământ, neputând să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au şi văzut şi s-a dus strălucirea luminii cereşti. Apoi sfântul le-a întrebat pe femei: "Ce aţi văzut când s-au deschis ochii voştri?" Cea dintâi a răspuns: "L-am văzut pe Dumnezeul Cel veşnic, atingându-se de ochii mei". A doua a zis: "Eu am văzut un tânăr frumos, atingându-se de ochii mei". Iar a treia a zis: "Eu am văzut un prunc mic şi prealuminos, atingându-se de ochii mei". Auzind acestea sfântul şi toţi cei ce erau cu dânsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.
După aceasta Sfântul Averchie, auzind că şi în cetăţile şi satele din preajmă mulţi bolesc de felurite neputinţe, s-a dus cu ucenicii săi şi, urmând Domnului său, umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţând cele pentru împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind pe cei neputincioşi. Mergând la un loc care se numeşte Selişte, şi-a plecat genunchii lângă un râu şi s-a rugat, zicând: "Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău şi dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde şi toţi cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile şi rănile". Când a sfârşit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin şi toţi cei ce erau de faţă s-au înspăimântat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfântului Averchie plecaţi la rugăciune. Apoi sfântul a poruncit celor ce erau cu dânsul să sape gropi adânci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea şi toţi cei ce se spălau câştigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor cuviosului.
Odată, vrând să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie şi s-a apropiat de el, cerându-i binecuvântare. Căutând sfântul la faţa necuratului şi vrând să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat şi i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ţinându-se cu mâna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, râzând, s-a schimbat iar în chipul său şi a zis către sfântul: "Să nu mă socoteşti că sunt din diavolii cei proşti şi nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sunt mai-marele lor şi această rană de la mine ţi-a venit, căci tămăduind pe alţii de dureri să fii şi tu bolnav". Zicând acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea sfântului şi a început să-l chinuie. Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol şi l-a izgonit din tânăr. Apoi, diavolul ieşind, a strigat: "Multe rele îmi faci mie, Averchie şi nu mă laşi să vieţuiesc aici cu pace, dar mă voi sârgui să-ţi răsplătesc şi la bătrâneţele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei".
Sfântul, întorcându-se acasă, şapte zile n-a mâncat şi nici n-a băut, ci petrecea în post şi rugăciuni toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmaşului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a şaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: "Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie şi mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine". Iar sfântul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraţilor cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfântul Averchie, a început cu viclenie să-şi arate fapta.
În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu şi el a făcut părtaş al împărăţiei sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară şi o chinuia, fiind amândoi împăraţii, şi tatăl şi logodnicul, într-o mare mâhnire pentru dânsa. Adunând din toate părţile doctori înţelepţi, vrăjitori şi preoţi idoleşti, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicând: "Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei". Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: "Ştire s-a făcut stăpânirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpânire şi în credinţa creştinească este îmbunătăţit bărbat, încât izgoneşte diavolii şi alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, având trebuinţă de el, trimitem doi senatori de-ai noştri, Valerie şi Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuieşti pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puţină laudă".
Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie şi l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărăteşti. Iar Sfântul Averchie, aducându-şi aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă până la Roma, a zis întru sine: "Deşi te-ai sârguit, vrăjmaşule, a împlini ceea ce te-ai lăudat că să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrâneţele, ci şi acolo voi sfărâma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său". Pregătindu-şi toate cele de trebuinţă pentru călătorie, s-a sculat şi a plecat, chemând în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.
Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puţină pâine, iar într-un burduf de piele a turnat puţin vin, untdelemn, oţet şi apă şi le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci când îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar când îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieşea, iar când voia oţet, oţet scotea, la fel şi cu apa, şi aşa, după trebuinţă, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deşi toate erau în acelaşi burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvântare să scoată unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: şi vin, şi untdelemn, şi oţet, şi apă, încât nu-i era cu putinţă să guste, iar el, înspăimîntîndu-se, a mărturisit sfântului păcatul său şi a cerut iertare de la dânsul. Apoi, iarăşi, cu binecuvântarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.
După ce au ajuns la Roma, împăratul şi femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste şi l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzând aceasta pe Sfântul Averchie, a râs şi i-a zis: "Oare nu ţi-am spus, Averchie, că îţi voi răsplăti supărarea mea şi că la bătrâneţele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?" Iar sfântul i-a răspuns: "Cu adevărat este aşa, dar nicidecum nu te vei mângâia cu aceasta, diavol blestemat". Apoi a poruncit că fecioară să fie scoasă afară din palat. Pe când o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioară, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pământ şi a o bate. Atunci Sfântul Averchie, ridicându-şi ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: "Juru-te pe tine, cu însuşi Hristosul tău, ca să nu mă trimiţi în adânc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici". Iar sfântul i-a răspuns: "Vrăjmaşule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrâneţele mele până aici, să ai şi tu parte de osteneală şi să nu te întorci nepedepsit aici". Şi era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muţime de oameni abia putea s-o mişte din loc.
Spre acea piatră arătând sfântul cu mâna, a zis către diavol: "Ţie îţi poruncesc, diavole, cu numele Domnului meuIisus Hristos, ca să duci piatra asta până în patria mea, în cetatea Ierapoliei, şi să o aşezi lângă porţile dinspre miazăzi". Iar diavolul, ca un rob predat şi legat cu jurământ, ieşind din fiica împăratului, a luat piatra aceea şi, suspinând din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulţi oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh şi au auzit pe diavolul suspinând cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducând piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfântul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, când au văzut piatra cazând ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neştiind taina, până când s-a întors sfântul înapoi la dânşii.
Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfântului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plângă. Apoi sfântul, întinzând mâna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă şi cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinţii ei şi toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinţii ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parţilor, înştiinţându-l de însănătoşirea logodnicei lui. Apoi i-au dat sfântului daruri şi l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: "Nu are nevoie de bogăţie cel pentru care pâinea şi apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare şi ospăţ îmbelşugat". Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintâi lucru cerut a fost ca să li se dea creştinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărăteşti ce se luau în fiecare an, câte trei mii de măsuri de grâu - căci atunci toţi oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfântul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafaţă, spre tămăduirea bolnavilor. Şi îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amândouă lucrurile cerute, dându-i şi înscris pentru aceasta.
Petrecând el câtăva vreme în Roma şi întărind în credinţă Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicându-i: "Se cade ţie, Averchie, ca să mergi în Siria, ca şi acolo să propovăduieşti numele Meu, să întăreşti Biserica Mea şi să tămăduieşti mulţime de bolnavi". Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temându-se că nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăşi vrăjmaşul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredinţându-l că diavolul nu se va întoarce şi împăratul abia i-a dat drumul sfântului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părţile Siriei.
Mai întâi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia şi în cetăţile cele dimprejur, aducând pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniţi. Apoi, trecând Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe şi din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia şi Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate ţările şi cetăţile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulţi credincioşi i-a întors la credinţă, pe eretici i-a ruşinat şi i-a izgonit, pe credincioşi i-a întărit în credinţă, a povăţuit pe cei rătăciţi la calea cea bună, duhurile cele diavoleşti din oameni le-a gonit şi multe feluri de neputinţe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toţi întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat aşa de multe ţări şi cetăţi ca el, afară de apostoli.
Astfel, arhiereul Averchie a răspândit slava lui Hristos Dumnezeu şi a propovăduit mântuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dânşii şi că este aproape de cetate, au alergat toţi în întâmpinarea lui, mici şi mari, bărbaţi, femei şi copii şi cu bucurie negrăită cazând înaintea lui, ca şi copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvântarea sfântului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfântul Averchie, intrând în biserica din cetate şi şezând pe scaunul său, a dat pace tuturor şi i-a învăţat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea că ţăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grâu din dările împărăteşti ce se adunau. Astfel s-a luat acel grâu în toţi anii, până la Iulian Paravatul, care a stricat acel aşezământ împărătesc şi scrisoarea ce o adusese sfântul. Apoi s-au clădit şi băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească şi prin sârguinţă Sfântului Averchie.
Cuviosul Averchie a petrecut ceilalţi ani ai vieţii sale întru cuvioşie şi dreptate, şi bine întreţinându-şi turma, s-a apropiat de sfârşitul vieţii sale, despre care a ştiut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicându-i: "Averchie, acum este aproape vremea să te odihneşti după ostenelile tale". Iar Averchie şi-a chemat turmă şi a spus că viaţa lui se sfârşeşte. Dând obişnuitul său cuvânt de învăţătură, pe toţi îi învăţa să stăruie în credinţă, în nădejde neîndoită şi în dragoste nefăţarnică. Apoi şi-a gătit mormântul şi, dând tuturor pace şi binecuvântare, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului. Aşa s-a sfârşit Sfântul Averchie, cel întocmai cu apostolii, având şaptezeci şi doi de ani. Plângând mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormântul cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormânt şi la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafaţă prin rugăciuni, prin care şi nouă pururea să-Şi verse Domnul mila Sa în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu