30 MAI 2021

 3. /30 MAI 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv Isaachie Mărturisitorul și Varlaam;  Duminica a 5 - a după Paști - a Samarinencei

Sfântul Cuvios Isaachie Mărturisitorul (sec. IV) – A trăit în timpul împăratului Valens (364-378), în timpul căruia Biserica suferea din cauza ereziei ariene, erezie a cărui adept era și împăratul. Sfântul Isaachie a părăsit pustiul și a venit la Constantinopol pentru a apăra credința ortodoxă. Întâlnindu-se cu Valens care pleca la luptă împotriva goților l-a rugat să deschidă Bisericile Ortodocșilor ca să nu moară în război. Pentru aceste cuvinte a fost bătut și chinuit, însă cuvintele sale s-au adeverit deoarece Valens a murit pe câmpul de luptă. După moartea împăratului Sfântul Isachie a vrut să se întoarcă în pustiu însă a fost oprit de doi demnitari ai împăratului Valens, Saturnin și Victor care l-au rugat să rămână pentru a ajuta Biserica, ridicându-i două așezăminte pentru viața monahal în apropiere de oraș. Astfel, Isaachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl pentru mulți mireni, aducându-i pe toți pe calea mântuirii. După trecerea la Domnul a fost așezat de ucenicii lui în biserica Sfântului Mucenic Ștefan din Constantinopol.

Viata Cuviosului Isachie Marturisitorul, egumenul manastirii Dalmatia    Dupa aflarea cinstitei si de viata facatoare Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos si dupa imparatia marelui Constantin, a patruns in Biserica lui Hristos tulburarea si eresul lui Arie. Adica, balaurul cel mult pestrit, vrajmasul cel cu multe capete si cel de-a pururea al neamului crestinesc, dar mai ales urator al lui Hristos, Mantuitorul nostru si vrajmas al sfintei credinte.    Tulburarea si eresul acela, fiind bagat in Biserica lui Dumnezeu, prin viclesugul sau cel cu rea mestesugire, a indemnat pe Valent paganul si nelegiuitul imparat, ca sa apere si sa lateasca eresul lui Arie. Deci, acel imparat a ridicat prigonire contra celor dreptcredinciosi si a poruncit sa inchida sfintele biserici, ca sa nu se savarseasca obisnuitele jertfe dumnezeiesti. Pe altele le-a prefacut in grajduri de cai, iar pe altele le-a daramat pana in temelie.

El a lungit acea rautate multa vreme, incat le era mare tinguire si plangere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua si noaptea ca sa se milostiveasca spre Sfanta Sa Biserica si sa faca judecata dreapta si izbandire imparatului cel nedrept.    In acea vreme era precum a fost in zilele Apostolilor, cand imparatul Irod si-a pus mainile, ca sa faca rau unora ce erau din Biserica. Dupa cativa ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Sau, monahul Isachie, precum odinioara a ridicat pe Proorocul Daniil, spre apararea nevinovatei Susana. Fericitul Isachie a fost mai intai in pustia rasaritului, urmand Sfantului Prooroc Ilie si petrecand viata asemenea cu ingerii. El, auzind de prigonirea arienilor, care o facea asupra Bisericii si de imparatul care ajuta acelor eretici, i s-a facut jale foarte mare de aceasta. Deci, lasand pustia, a venit in Constantinopol, intarind pe credinciosi in buna credinta. Astfel, cuvantul lui era ca o lumina aprinsa, duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dansul si darul cel ceresc il umbrea.    Vazand el necazul ce se facea credinciosilor de catre necredinciosul imparat si de catre cei de un gind cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din inaltimea scaunului Sau cel sfant, sa caute spre cei necajiti pe nedrept si sa arate milostivirea Sa spre dansii, iar mandria facatorilor de rau s-o smereasca. Atunci, acelasi Dumnezeu, care a auzit odinioara pe placutul Sau, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit si pe robul Sau Isachie si a ridicat contra paganului imparat Valent navalirea barbarilor. In acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunare, adunand putere mare de oaste, au pornit cu razboi contra grecilor. Deci, navalind cu acea putere, au supus Tracia si astfel se apropiau de Constantinopol. Pentru aceea, imparatul Valent a fost nevoit sa-si adune ostasii sai si sa iasa intru intampinarea vrajmasilor. Dar i s-a intamplat ceea ce se intamplase odinioara lui Saul, imparatul lui Israel, care era vrajmasul lui David. Adica, Saul nu s-a intors de la razboi, dupa proorocia Sfantului Samuil, caci a maniat pe Domnul Dumnezeu.    Deci, Valent, iesind din Constantinopol cu ostile sale, fericitul Isachie i-a iesit in cale si a strigat cu glas mare, zicand: "Imparate, deschide bisericile celor dreptcredinciosi, caci Dumnezeu iti va indrepta bine calea inaintea ta". Imparatul nu i-a raspuns, ci, defaimandu-l ca pe un prost si fara de minte si nesocotindu-i cuvintele intru nimic, s-a dus in calea sa. A doua zi, fericitul staret, iesind inaintea imparatului, a grait catre el: "O, imparate, deschide bisericile celor dreptcredinciosi si-ti va fi razboiul cu izbanda, pentru ca vei birui pe vrajmasi si te vei intoarce sanatos si cu pace!"    Imparatul, socotind acele cuvinte ale lui: "Te vei intoarce sanatos si cu pace.", voia sa deschida bisericile cele inchise si sa le dea celor dreptcredinciosi; dar pentru aceasta a inceput a se sfatui cu sfetnicii sai. Insa, un voievod oarecare, fiind din credinta cea rea a arienilor, a sfatuit pe imparat, sa nu asculte pe monahul acela, ci sa-l goneasca cu necinste. Atunci imparatul a ocarat pe staret, l-a gonit de la el cu batjocura si cu batai si a plecat mai departe in calea sa.    A treia zi, cuviosul staret iar a intimpinat pe imparat si apucand de frau calul pe care era calare, a inceput a-l ruga mai cu osirdie si a-l sfatui sa deschida bisericile, ingrozindu-l cu razbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce ii cere. Deci, intimplindu-se acolo o ripa adanca, cu spini cumpliti si cu o balta de noroi, in care, si o fiara daca ar fi cazut, nu ar fi putut sa mai iasa de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul si ar fi murit, imparatul a poruncit sa arunce pe monah in acea rapa, ca sa moara acolo si s-a dus in calea care era inaintea lui. Iar Sfantul Isachie, fiind aruncat in spini si in balta, s-a pazit de dreapta lui Dumnezeu si a ramas fara de vatamare, de vreme ce spinii nici nu l-au ranit, nici balta nu l-a inecat, ci zacea in mijlocul baltii, intre spini, ca pe un asternut moale in mijlocul florilor, binecuvantand si cantand Domnului, pana ce cu porunca lui Dumnezeu, aratandu-i-se trei barbati purtatori de lumina, l-au ridicat din balta si l-au scos intreg si sanatos din rapa aceea si, punandu-l pe uscat, s-au facut nevazuti.    Atunci, Cuviosul Isachie a cunoscut ca Domnul a trimis pe ingerii sai sa-l scoata din prapastia aceea si, cazand in genunchi, a dat multumire Mantuitorului sau, ca Cel ce are purtare de grija pentru robii Sai si nu paraseste pe cei ce se tem de El si nadajduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugandu-se si intarindu-se cu Duhul Sfant, s-a sculat si, alergand degraba pe alta cale, a iesit inaintea imparatului si a stat inaintea lui. Vazandu-l imparatul, s-a inspaimintat si s-a minunat de acea vedere. Atunci Sfantul a zis cu indrazneala catre dansul: "Tu ai voit sa ma omori in spini si in balta, iar Domnul m-a pazit viu si prin sfintii Sai ingeri m-a scos din acea prapastie. Deci, o, imparate, asculta-ma si deschide bisericile celor dreptcredinciosi, ca sa biruiesti pe vrajmasi si sa te intorci cu biruinta; iar de nu ma vei asculta, apoi nu te vei intoarce de la razboi, ci vei pieri acolo".    Imparatul se minuna de indrazneala monahului si de fata lui cea minunata, insa nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era impietrita si dezlipita de Dumnezeu. Deci, a dat pe cuviosul la doi boieri, anume: Saturnin si Victor, carora le-a poruncit sa-l pazeasca in legaturi, zicand: "Sa-mi tineti pe acest staret barfitor pana ce ma voi intoarce, ca sa-i dau rasplata cea vrednica, pentru indrazneala lui cea fara de rusine".    Insa, Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfant si, umplindu-se de mai multa rivna - ca alta data Sfantul Prooroc Miheia impotriva lui Ahav, imparatul lui Israel - a strigat catre Valent, zicand: "Daca te vei intoarce cu pace, apoi sa stii ca nu mi-a grait mie Domnul. Insa, iti zic ca vei duce ostasii la razboi si nu vei putea sa biruiesti pe vrajmasi, ci vei fugi din fata lor, vei fi prins si vei fi ars de viu cu foc". Sfantul, zicand acestea, a fost dus in legaturi, iar imparatul a plecat pe cale minios.    Cand s-au intilnit ostile grecesti cu cele barbare si s-au lovit la razboi, atunci s-a facut taiere mare si, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, dupa proorocia Sfantului Isachie. Astfel, au cazut multi de ascutisul sabiei, iar imparatul Valent a fost ranit si, neputind sa stea impotriva barbarilor, a fugit. Deci, barbarii, venind cu puteri multe dupa el, taiau ostile grecesti ca niste mladite si era aproape sa ajunga si pe imparat.    Dar, imparatul, fugind impreuna cu sfetnicul sau, acel voievod arian care il sfatuise sa nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat si, vazand niste paie, a descalecat de pe cal, fiind obosit. Deci, de frica barbarilor s-a ascuns in paiele acelea cu acel sfetnic al sau, dar nu s-a ascuns de mana lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Caci barbarii, care veneau dupa el, ajungand la satul acela si instiintandu-se de locuitorii acelui sat, ca niste greci s-au ascuns in paie, au aprins foc imprejurul lor si le-au ars. Astfel, au pierit cu sunet, acel ticalos imparat, impreuna cu sfetnicul lui.    Dupa razboiul acela, armata greceasca care mai ramasese, s-a dus in intampinarea lui Gratian, imparatul Romei, care venea in ajutorul grecilor. Sosind Gratian, a pus imparat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunand indata oastea cea risipita, s-a dus contra barbarilor si i-a biruit, iar dupa ce i-a invins, s-a intors cu biruinta si a mers la Constantinopol. In acea vreme, indata dupa pieirea lui Valent, unii din ostasi, care au fost risipiti de barbari, nestiind ca imparatul Valent nu mai este intre cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era tinut in legaturi si ii ziceau: "Gateste-te de raspuns, caci se intoarce imparatul de la razboi, cand te va intreba si te va munci!" Sfantul le-a raspuns: "Iata, au trecut sapte zile de cand am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, de vreme ce, dupa proorocia mea, este ars cu foc". Cei ce au auzit acestea s-au infricosat, iar dupa putine zile toti au stiut de sfarsitul lui Valent. Si astfel au eliberat pe Sfantul Isachie din legaturi si il cinsteau ca pe un prooroc al lui Dumnezeu.    Dupa ce noul imparat Teodosie a intrat in cetate cu praznuire, cei doi boieri mai sus zisi, Saturnin si Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre indrazneala si proorocia lui. Atunci imparatul, minunandu-se de un barbat ca acela, a poruncit ca pe acel cuvios sa-l aduca cu cinste la sine si, astfel s-a inchinat lui, cinstindu-l ca pe un mare placut al lui Dumnezeu. Deci, imparatul ruga pe Sfantul sa se roage lui Dumnezeu pentru el si pentru toata imparatia lui. La randul sau, Cuviosul Isachie sfatuia pe imparatul sa petreaca in dreapta credinta si sa redea pacea Bisericii si astfel, sa mangiie pe cei chinuiti. Imparatul l-a ascultat si a facut toate cele graite de el. El a izgonit pe arieni din Constantinopol si pentru aceasta a pricinuit bucurie mare credinciosilor. Deci, fericitul Isachie, multumind lui Dumnezeu, voia sa se duca in pustie la viata sa cea dintai; iar Saturnin si Victor au rugat pe cuviosul sa nu se desparta de cetatea imparateasca, ci sa vietuiasca impreuna cu ei, sa ajute Bisericii lui Hristos cu rugaciunile si cu invataturile sale, si astfel, Sfantul s-a plecat la rugamintea lor.    Nascandu-se cearta intre Saturnin si Victor, pentru ca fiecare dintr-insii voiau ca cuviosul parinte sa petreaca in casa lui, fericitul staret, cunoscand acea cearta, a zis catre ei: "Fiilor, destul imi este dragostea voastra! Dar, de vreme ce aveti grija si dorinta sa petreceti impreuna cu mine, apoi va spun ca, cine se va grabi mai intai sa-mi zideasca o locuinta, la acela voi petrece in toate zilele vietii mele". Deci, amandoi au inceput a se ingriji ca sa zideasca locas placut omului lui Dumnezeu. Saturnin avea afara din cetate un loc foarte frumos, placut spre viata monahiceasca. El, sarguindu-se mai repede, a pregatit acel locas placutului lui Dumnezeu si acolo s-a salasluit Cuviosul Isachie. Asemenea si Victor a zidit un locas ales pentru Sfantul Isachie, dar el era intristat ca Saturnin il intrecuse. Deci, venind la Sfantul, il ruga in genunchi, sa vina si in chilia zidita de el, insa cuviosul voia mai mult sa petreaca in lacasul lui Saturnin, decit in al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea si la Victor si petrecea si la el citeva zile, netrecand cu vederea rugamintea lui.    Astfel au inceput a se aduna la cuviosul multi din cei ce voiau sa se calugareasca, incat s-a intemeiat o manastire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu barbati, Saturnin si Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povatuitor si egumen al multor monahi si dascal folositor oamenilor mireni, aducandu-i pe toti la calea mintuirii, cu cuvantul si cu exemplul vietii celei imbunatatite. El era foarte milostiv cu cei saraci si, de nu avea vreodata ce sa dea celui ce cerea, apoi dezbraca haina de pe sine si o dadea. El a facut multe lucruri bune si placute lui Dumnezeu si, sosind la adinci batrineti, s-a apropiat de fericitul sau sfarsit. Chemand pe frati si invatindu-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen in locul sau pe un barbat cinstit si sfant cu viata, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urma si locasul acela s-a numit "Dalmat".    Astfel, Cuviosul parintele nostru Isachie, dupa multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la vesnica odihna catre Domnul. Pentru aceasta s-a adunat toata cetatea la ingroparea lui si au pus cinstitul lui trup in biserica Sfantului Intaiului Mucenic Stefan. Iar Sfantul lui suflet a stat inaintea scaunului Preasfintei Treimi, in ceata sfintilor si cuviosilor parinti si roaga impreuna cu dinsii pentru noi pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a carui slava este in veci. Amin.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Varlaam.

Viaţa Sfântului Mucenic Varlaam

Sfântul Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei, bătrân cu vârsta. El a fost prins pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos şi adus la judecată înaintea păgânului voievod. Acolo a fost silit să aducă jertfă idolilor, dar nesupunîndu-se, a suferit multe răni şi munci pentru Hristos Domnul său. Întâi a fost bătut fără milă cu vine de bou, apoi a fost strujit cu unghii de fier. După aceasta l-au dus paginii în capiştea cea idolească şi acolo, după porunca muncitorului, întinzând mâna lui peste jertfelnicul care avea foc aprins, a ţinut în mina cărbuni aprinşi cu tămâie, ca doar să arunce peste jertfelnicul necuraţilor idoli. Căci credeau că mucenicul, neputând a suferi să ţină în mina cărbunii cei aprinşi, îi va arunca împreună cu tămâia înaintea idolilor.

Dacă ar fi făcut aceasta i-ar fi zis: "Iată acum ai adus jertfe zeilor noştri". Dar n-au izbutit ticăloşii ceea ce voiau pentru că mucenicul lui Hristos, stând ca un stâlp neclintit, a ţinut în mâna sa focul ce ardea, arătându-se mai puternic decât arama şi fierul. Şi atât de mult a ţinut focul în mina încât i-au ars degetele şi i-au căzut pe pământ împreună cu focul. Însă el nu şi-a clintit mâna sa nici n-a aruncat cărbunii cu tămâia peste altar, înaintea idolilor. Astfel s-a arătat cu bărbăţie şi nebiruit, pătimitorul şi ostaşul lui Hristos cel tare, şi într-o bună mărturisire şi-a dat sufletul său în mâinile Domnului. Pe acesta şi dumnezeiescul Hrisostom şi Sfântul Vasile cel Mare l-au cinstit cu cuvinte de laudă.

Duminica a 5 - a după Paști - a Samarinencei

Ev Ioan 4, 5 - 42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care ești iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel Ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și au băut din ea el însuși și fiii lui și turmele lui? Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viață veșnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești Proroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor: Veniți să vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Și au ieșit din cetate și veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viață veșnică, pentru ca împreună să se bucure și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Ap Fapte 9, 11 - 30

În zilele acelea, Apostolii, cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ștefan, au trecut până în Fenicia și în Cipru, și în Antiohia, nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor. Și erau unii dintre ei, bărbați ciprieni și cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau și către elini, binevestind pe Domnul Iisus. Și mâna Domnului era cu ei și era mare numărul celor care au crezut și s-au întors la Domnul. Și vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, și au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind și văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și îndemna pe toți să rămână în Domnul, cu inimă statornică, de vreme ce era bărbat bun și plin de Duh Sfânt și de credință. Și s-a adăugat Domnului mulțime multă. Și a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul și, aflându-l, l-a adus la Antiohia. Și au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică și învățând mult popor. Și în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creștini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, proroci. Și, sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a și fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraților care locuiau în Iudeea; ceea ce au și făcut, trimițând preoților prin mâna lui Barnaba și a lui Saul.

Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencii) - Despre rugăciunea în duh și în adevăr - Pr. Ilie Cleopa

Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencii)

Zis-a un bătrân: "Precum vederea este mai mare decât toate simțurile, așa și rugăciunea este mai mare decât toate faptele cele bune" (Pateric, cap. 22)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, și pururea însetând de mântuirea sufletelor omenești, umblând prin locurile Palestinei, a ajuns și la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se întâlni cu o femeie din acea cetate la fântâna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin înțelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoștința adevărului și printre alte învățături tainice pe care i le dă, îi vorbește și despre adevărata închinăciune făcută în duh și în adevăr, zicându-i: “Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23).

Fiindcă ne va fi cuvântul în predica de azi despre rugăciunea făcută în duh și în adevăr, să vedem ce înseamnă a ne ruga în duh? A ne ruga în duh înseamnă a ne înălța cu mintea și cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adâncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeiești, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet și din trup. Când mintea se înalță nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută se ostenește la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creștinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh și în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh și în adevăr, de se va ruga numai cu mintea sa și nu va lucra și cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Toate poruncile Tale sunt adevăr “(Psalm 118, 86).

Dar chiar dacă ar lucra cineva poruncile lui Dumnezeu și s-ar ruga cu mintea din inimă, nu va putea avea pe Dumnezeu aproape de el de nu va avea și dreapta credință și de nu îl va mărturisi prin cuvintele și faptele sale, după învățătura apostolică a Bisericii Ortodoxe. Acest lucru ni-l arată Duhul Sfânt când zice: “Aproape este Domnul de toți cei ce Îl cheamă pe El întru adevăr” (Psalm 144, 18).

Rugăciunea în duhul sau în duh, este rugăciunea cea gândi-toare, adică tainică, pe care o face omul cu mintea, în inima sa. Când ne rugăm cu mare credință și evlavie și când, cu darul lui Dumnezeu, se unesc gândurile minții cu simțurile inimii noastre în timpul rugăciunii iar ochii ne izvorăsc lacrimi, atunci ne rugăm în duh și în adevăr, adică din inimă. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii creștine.

Când auzim pe marele Apostol Pavel, zicând: “Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea” (I Corinteni 14, 15), să înțelegem că despre rugăciunea în duh și în adevăr vorbește aici, care este tot una cu rugăciunea duhovnicească ce se face de cineva cu mintea în inima sa. La fel, când auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tu însă când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6), să știm și să înțelegem că despre rugăciunea cea tainică și gânditoare pe care o face omul cu mintea în cămara inimii sale, este vorba.

Despre aceeași înaltă rugăciune, vorbește Sfântul Apostol Pavel când zice: “Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14, 19). La aceasta ne îndeamnă și psalmistul care zice: “Dintru adânc am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu”. Același lucru ne spune și înțeleptul Solomon, zicând: “Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea Cântărilor 5, 2). Căci, altoindu-se rugăciunea în inima noastră prin Duhul Sfânt, face ca inima să se roage neîncetat, după porunca dată de marele Apostol Pavel, care a zis: “Neîncetat vă rugați” (I Tesaloniceni 5, 17). Cu această rugăciune duhovnicească din inimă se ruga și psalmistul David, zicând: “Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă Doamne! Îndreptările Tale voi căuta” (Psalm 118, 145).

Cu această rugăciune făcută cu duhul s-a rugat Ana proorocița, fiind îndurerată, care “grăia întru inima sa și buzele ei numai se mișcau, dar glasul ei nu se auzea” (I Regi 1, 13). Cu această rugăciune s-a rugat Moise, fiind cu poporul în primejdie la ieșirea din Egipt, și cu toate că nimeni nu auzea rugăciunea lui, Dumnezeu, luând aminte la graiurile inimii lui, i-a zis: “Ce strigi așa către Mine?” (Ieșirea 14, 15). Cu această rugăciune făcută în duh, s-a rugat însăși Preasfânta și Preacurata Fecioară Maria, în sfânta sfintelor, timp de 12 ani, fiind povățuită la aceasta de însuși Sfântul Duh.

Aceste mărturii vrednice de crezare din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți, despre rugăciunea în duh, adică despre rugăciunea duhovnicească a inimii, amintite mai sus, sunt destule pentru a ne îndemna și pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu ziua și noaptea cu gura, cu mintea și mai ales cu inima. Dacă păstrăm cu sfințenie dreapta credință și suntem fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe și dacă știm că poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după cuvântul psalmistului: “Legea Ta este adevărul” (Psalm 118, 142), apoi să ne închinăm lui Dumnezeu cu duhul și cu adevărul, adică cu mintea pogorâtă în inimă și de aici "să înălțăm rugăciuni lui Dumnezeu, deoarece inima este cămara minții", spune Sfântul Isaac Sirul.

Dar și cu trupul trebuie să ne silim a lucra poruncile lui Dumnezeu, precum a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi, “învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 20). Cine ar îndrăzni să creadă că se poate ruga în duh și în adevăr, fără a lucra și toate faptele bune, unul ca acesta este asemenea celui ce zice că poate zbura numai cu o aripă sau poate merge cu un singur picior.

 

Iubiți credincioși,

Până aici am vorbit pe scurt despre sfânta rugăciune, despre felul cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu în duh și în adevăr. La aceasta am fost îndemnat să vorbesc de femeia samarineancă din Evanghelia de astăzi, care, deși păgână, L-a întrebat pe Iisus Hristos la fântâna lui Iacob, unde și cum trebuie să se roage (Ioan 4, 19-24).

Să vedem cine era această femeie și cum a fost câștigată de Mântuitorul pentru Împărăția Cerurilor. Samarineanca, și toți locuitorii din provincia Samaria, făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separându-se de templul din Ierusalim și respectând numai primele cinci cărți ale lui Moise. De aceea, între iudei și samarineni era o veche dușmănie, încât nici nu vorbeau unii cu alții. De aceea a și refuzat să-I dea apă Mântuitorului însetat, care i-a zis: “Dă-Mi să beau!” Pe lângă credința ei rea, samarineanca era și o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbați în desfrânare și acum avea al șaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credință și desfrânată în fapte, ea aștepta venirea Mântuitorului în lume, era însetată de "apa vie" a credinței în Hristos și se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.

Să vedem acum în ce fel a vânat la credință pe samarineanca aceasta păgână și păcătoasă.

Mai întâi, Domnul i-a făgăduit femeii "apa cea vie", adică învățătura Sfintei Evanghelii. Și după ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a Evangheliei, îi zice Mântuitorului cu glas smerit și rugător: “Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez” (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima samarinencii, i-au deșteptat credința în suflet. Dar pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credința dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia și fapta bună, căci credința, dacă nu are fapte, este moartă (Iacob 2, 17). Și cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie și în căința păcatelor? Prin mărturisire. Prin câteva cuvinte, cu multă iscusință duhovnicească, Mântuitorul i-a îndemnat conștiința să-și mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-a zis femeii: "Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici", samarineanca a mărturisit: "Nu am bărbat". Adică sunt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrânare cu cinci bărbați și acum trăiesc în fărădelegi cu altul!

Vedeți cum vânează Hristos sufletele noastre pe calea mântuirii? Vedeți cât de mare este puterea spovedaniei? Nu ne cere Mântuitorul decât două virtuți principale: credință tare în Dumnezeu, și pocăință, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căință și înnoirea vieții prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, și-a recunoscut păcatele și a cerut "apa cea vie", adică botezul creștin, harul Duhului Sfânt și învățarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge și o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toți, pentru fiecare creștin, adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în familie și în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate ulițele și striga în auzul tuturor: “Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Și au ieșit din cetate și veneau către El” (Ioan 4, 29-30).

Vedeți cum o femeie păcătoasă a reușit să tragă la credința în Hristos o întreagă cetate? Oare noi toți, mamele și credincioșii noștri, dacă ar mărturisi cu tărie cuvântul Evanghliei în casele și familiile lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii și soții lor în sărbători la biserică sau la spovedanie în Sfintele Posturi? Dar cât de puțin își împlinesc credincioșii nostri această datorie!

Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, așa cum citim în Viețile Sfinților, pe 26 februarie, și în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi, primind numele de Fotinia. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei Iosif și Fotinos și surorile ei Fotis și Fotos. Apoi râvnind pentru Hristos, au plecat toți la Cartagena și de acolo la Roma, predicând cu bărbăție cuvântul Evangheliei și convertind pe mulți să creadă cu tărie în Hristos. Auzind de aceasta împăratul roman Neron, i-a aruncat pe toți în temniță, chinuindu-i cumplit. Apoi văzând că nici unul nu se leapădă de Hristos, a poruncit să li se taie capetele și se face pomenirea lor la 26 februarie.

 

Iubiți credincioși,

Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob este o lecție de catehizare creștină și o călăuză pe calea mântuirii pentru noi toți. În această Evanghelie, preoții învață cu câtă înțelepciune trebuie să câștige sufletele oamenilor pentru viața veșnică, știind că nu este meșteșug mai mare și mai greu decât acela de a vâna pe cei păcătoși la pocăință. În Evanghelia de astăzi, creștinii buni învață că "apa cea vie", dătătoare de viață a credinței ortodoxe și toate izvoarele mântuirii se află numai la fântâna vieții care este Biserica. Aici ne așteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm, și să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele și să-I cerem iertare și mântuire.

Aici, la Biserică, păcătoșii vorbesc de Dumnezeu, își recunosc păcatele, se spovedesc, cer canon de iertare și așteaptă cu smerenie și speranță Sfânta Împărtășanie, iertarea păcatelor. Aici cei necredincioși și răucredincioși se convertesc la dreapta credință ca femeia samarineancă, cer de la Hristos apa cea vie a credinței. Aici, mai ales aici la Biserică, învățăm să ne rugăm în duh și în adevăr, învățăm să ne mărturisim și să ne plângem păcatele, învățăm să ne smerim și să ne iubim unii pe alții. Aici învățăm cum putem convinge și aduce la Hristos pe frații noștri care zac în întunericul păcatelor și al nepocăinței.

La Biserică învățăm a mărturisi pe Hristos pe pământ, învățăm a ne ruga în duh și în adevăr și a dobândi viața veșnică. Deci să venim regulat la Sfânta Biserică și să lucrăm cu râvnă ogorul mântuirii noastre, știind că nu este mântuire în afară de Biserică. Iată, Hristos ne așteaptă la fântână, ne cheamă la Biserică, ne învață să ne rugăm, ni se descoperă prin învățătura Sfintei Evanghelii, ne ajută să ne curățăm de patimi, ne hrănește și ne adapă cu Trupul și Sângele Său din sfântul potir și ne dă putere de sus să ne pocăim. Să părăsim păcatele și să urmăm lui Hristos pentru a ne învrednici de împărăția Lui în vecii vecilor. Amin.

Hristos a înviat!