3. /2 IUNIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
Odovania Înjumătățirii Cincizecimii; Sf Mare Mc Ioan cel Nou de la Suceava; Sf Ier Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului; Dezlegare la pește
Astazi este odovania Injumatatirii Praznicului Cincizecimii sarbatorit la mijlocul perioadei dintre Invierea Domnului si Pogorarea Duhului Sfant. Aceasta sarbatoare se praznuieste intru cinstirea celor doua mari praznice, al Pastilor si al Rusaliilor, „ca pe una ce le uneste si le leaga pe amandoua”.
Viaţa Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi după învăţătura Sfinţilor Lui Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care deşi s-a arătat cu mult timp mai târziu, însă nu este mai mic decât cei de demult. Căci Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, dătătorul de nevoinţe, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici şi îi cinsteşte cu aceeaşi cinste, încununându-i cu aceleaşi cununi. Deci se cade să începem a istorisi de unde este naşterea şi creşterea sfântului ce se prăznuieşte astăzi, ce fel de lucruri bune a făcut, cum a mărturisit pe Hristos şi cum a pătimit pentru dragostea Lui.
În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia mică, este o cetate mare şi vestită ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflându-se lângă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor şi pentru avuţia ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi creştini, binecredincioşi, iubitori de Dumnezeu şi împodobiţi cu fapte bune; întru care şi pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-l şi deprinzându-l, l-au făcut desăvârşit în faptele cele bune creştineşti. Iar de vreme ce acea cetate este zidită lângă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare şi a face neguţătorie, spre a-şi câştiga cele de trebuinţă, de aceea şi fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie şi ducându-se în multe cetăţi, făcea neguţătorie.
Deci într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om dintr-altă ţară care avea multă neguţătorie. Acela era de neam francez, cu credinţa latin, adică papistaş, cu năravul sălbatic, nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu uşurinţă faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând şi plecat către toţi, lesne apropiat tuturor, făcând milostenie către toţi, miluind pe toţi cei lipsiţi ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi mângâindu-i, dându-le lor cele de nevoie din averile lui şi întinzându-le mână de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi şi, izvorând totdeauna lacrimi, îşi zicea: „De vei milui pe fratele cel ce pătimeşte rău, miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat aşa vei fi şi tu mângâiat de Dumnezeu".
Acestea văzându-le vrăjmaşul cel nevăzut şi pizmuindu-l, a vrut să facă sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit să-l depărteze de la dreapta şi sfânta credinţă a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat asupra fericitului pe vrăjmaşul cel văzut, pe căpitanul corăbiei, care se împotrivea credinţei celei drepte, ca să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinţă a Răsăritului. De aceea, între ei se făcea mare ceartă pentru credinţă în călătoria pe mare, şi totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învăţăturile cărţilor şi preaînţe- lept; şi astfel îi ruşina socoteala lui cea nedreaptă şi ereticească. De aceea, francezul acela se mânia foarte rău asupra nebiruitului ostaş al lui Hristos, se iuţea şi îl batjocorea cu multe ocări şi-l vrăjmăşuia, gândind rău asupra lui.
O vrăjmăşie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia la malul Mării Negre cel dinspre ţara Moldovei, lângă Cetatea Albă. Deci, ieşind din corabie, vrăjmaşul cel rău şi pizmaş s-a dus la eparhul cetăţii, care era cu neamul şi credinţa turc, fierbinte păzitor şi apărător al credinţei sale celei turceşti. Şi a adus căpitanul la cadiu următoarea pâră împotriva Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici şi voieşte să se lepede de credinţa sa cea creştinească şi să se înstrăineze de patria sa. El voieşte a se apropia de credinţa voastră şi să primească legea voastră cea turcească, ca să se facă părtaş al seminţiei voastre. Aceasta o ştiu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta şi s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi va schimba gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul şi de la toţi cei de un neam şi de o credinţă cu tine, căci acest bărbat este înţelept şi iscusit cuvântător, ritor prea ales şi vestit, şi nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste şi mai de frunte în cetatea Trapezunda".
Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie şi şezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar când a venit şi a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu faţa veselă, i-a zis cu blândeţe: „M-am înştiinţat destule despre tine, cum că eşti om ales şi înţelept, din cei de frunte din Trapezunda, şi cum că ai iubit credinţa noastră cea mahomedană şi voieşti a te apropia de ea. Căci astfel este credinţa noastră, încât se lipesc şi-şi aprind inima de ea toţi cei ce sunt cu gând curat şi o înţeleg pe ea; şi celor ce o primesc cu bucurie, le dă viaţă bine norocită şi lungime de zile, pe când credinţa creştinească este vrednică de râs. Pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credinţa creştinească care este defăimată şi batjocorită de toţi şi cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleşte şi blestemă legea şi credinţa cea creştinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile şi cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind acum credinţa noastră; fiindcă au auzit despre tine că voieşti acum să te faci propovăduitor al credinţei noastre celei strălucite, bine norocite şi desfătate.
Deci vino, o, minunatule, şi stai împreună cu noi şi preamăreşte cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui şi adu jertfă luminătorilor cereşti, celor ce luminează toată lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste şi de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viaţa cea dulce împreună cu noi. Deci calcă în picioare legea şi credinţa creştinească, ca una ce este defăimată şi proastă, încât să vadă şi alţii şi să înveţe de la tine a cinsti credinţa noastră".
Iar fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean şi răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri şi cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie:Când veţi fi duşi înaintea domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă gândiţi mai înainte ce veţi grăi sau ce veţi răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde toţi cei ce se vor împotrivi vouă.
Apoi, căutând cu ochii cei simţiţi către tiran şi, răspunzând cu bună îndrăzneală, a zis: „O, cadiule! Mi se pare că minţi pe faţă. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfânta credinţă a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Acestea toate sunt meşteşugiri ale vrăjmaşului adevărului şi ale satanei, tatăl tău; că, intrând în tine ca într-un vas al său, grăieşte prin tine către mine, şi nădăjduind că mă va trage spre pieire, se sileşte să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care precum este Ziditor al tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, aşa şi al soarelui acesta, pe care tu îl cinsteşti ca pe un Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, nebuneşte aduci făpturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.
Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuţi învăţându-te de la mine taina adevărului, leapădă, te rog, întunericul păgânătăţii care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Şi nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaşte că este un luminător făcut din fiinţa focului şi pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?"
Nişte cuvinte ca acestea zicând Sfântul Ioan, şi-a ridicat mâinile şi ochii către cer, şi a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început şi cu Preasfântul Duh, o Putere şi o împărăţie! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu şi nici nu voi sluji diavolului!" Zicând aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală şi cu faţă veselă, tiranul îşi schimba adeseori faţa sa, aprinzându-se înăuntru de focul mâniei. Şi neputând mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă şi îi arăta păgânătatea şi deşarta lui credinţă, căci pe Hristos pe Care Îl hulea păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda şi Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credinţa lui păgânească, sau mai bine zis înşelăciunea, o defăima şi o surpa până la sfârşit; pentru aceasta a poruncit ostaşilor săi să-l dezbrace pe mucenic de hainele sale.
Şi îndată făcând ostaşii cele poruncite, sfântul stătea gol, fiind îmbrăcat întru Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să se aducă multe toiege înaintea lui, şi uitându-se către mucenic, a zis: „Nu spune către noi nişte poveşti ca acestea, ci leapădă-te îndată de credinţa cea nefolositoare şi primeşte legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, şi împodobeşte-te cu legile noastre. Părăseşte de acum acele lungi cuvântări ale tale şi împlineşte ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră cea bine norocită şi slăvită, că nu numai îţi voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci şi cu alte munci prea cumplite şi nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea".
Iar sfântul, răspunzând, a zis: „Tiranule şi plinule de toată spurcăciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântător de poveşti precum spui tu, ci sunt rob şi mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime. In El m-am învăţat a crede de la strămoşii şi de la părinţii mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este Ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela îl aştept judecător al viilor şi al morţilor. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, aşezat şi rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi şi de la început, acelea le grăiesc şi acum şi le voi grăi până la sfârşit.
Că niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu şi Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta credinţă în Dumnezeul meu, în care m-am născut şi în care m-am deprins de la părinţii mei, până când voi fi stăpân al gândului meu; şi, mai ales, până când voi răsufla văzduhul acesta. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptăţii, ci arată obiceiul tău de câine şi fără de omenie care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voieşti să mă munceşti, şi trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stăpânul meu cel dorit de mine. Deci fă degrab ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul:Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă faţa ta cea spurcată, despre care iarăşi acelaşi prooroc zice într-alt loc:Umple feţele lor de ocară şi vor căuta numele Tău, Doamne!
Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăţi cu sabia, pune asupra lui şi alte munci; şi dacă ai mai cumplite decât acestea, şi pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea şi pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu plăcere şi cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu".
Iar tiranul cel sălbatic şi nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie şi îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pământ şi să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci atât de cumplit l-au bătut slugile tiranului pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucăţi şi lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, iar tot locul pe care era întins mucenicul s-a roşit de sângele lui. Deci viteazul pătimitor răbdând cu bărbăţie o muncă ca aceea, şi-a ridicat ochii minţii sale către cer şi a zis: „Mulţumesc Ţie, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sângele meu şi a mă face curat de păcatele mele, care mi s-a întâmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfântul Botez, din neputinţa omenească". Iar muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mânie şi atât de cumplit l-au bătut, până ce i s-a stins şi glasul.
Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu două lanţuri, să-l arunce în temniţă şi să-l păzească până a doua zi, spre o mai mare muncă. Şi neputând mucenicul lui Hristos să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au târât ca pe un mort şi astfel l-au închis în temniţă. Iar a doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, şezând la locul lui cel obişnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.
Deci răbdătorul de chinuri şi viteazul ostaş al lui Hristos a venit înaintea lui cu faţa luminată şi cu sufletul vesel. Şi privind răucredinciosul cadiu spre el şi văzându-l astfel luminat şi vesel - căci darul şi puterea lui Dumnezeu care a întărit pe sfinţii mucenici cei de demult, aceea întărea şi pe Sfântul Ioan, care pătimea pentru aceeaşi mărturisire a bunei credinţe şi a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru -, s-a mirat foarte mult că, după atâtea cumplite munci, se mai află suflet în el şi, ca şi cum n-ar fi pătimit nimic, se arată aşa de vesel.
Deci a zis către el: „O, Ioane, nu vezi în ce fel de ruşine şi necinste te-a adus neînduplecarea şi nesupunerea ta, încât puţin a lipsit de nu ţi-ai pierdut şi viaţa, care este atât de scumpă şi de iubită tuturor oamenilor. însă de te vei pleca sfatului şi socotelii mele, este gata însănătoşirea ta, căci în puţine zile, rănile şi zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiţi, veniţi din India şi din Persia. Iar de nu voieşti să asculţi de sfatul meu, ci încă vrei să mai petreci în creştinătatea ta, apoi să ştii că te aşteaptă mai multe şi mai cumplite bătăi".
Atunci Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu nu mă îngrijesc nici câtuşi de puţin de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte, după cum grăieşte Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decât numai să rabd până la sfârşit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întăreşte şi Care a zis:Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Deci, de ai gândit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!"
Nebunul tiran s-a ruşinat foarte mult de aceste cuvinte prea înţelepte şi, tremurând cu totul de mânie, a răcnit ca o fiară şi a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, până au obosit cei ce-l băteau. Iar după aceea schimbându-se unii după alţii, aşa l-au muncit până ce s-au rănit şi s-au rupt şi cele dinlăuntru ale sfântului. Astfel muncind slugile acel trup tare ca diamantul, au slăbit. Şi toţi câţi se adunaseră la acea privelişte şi priveau la acele cumplite munci, strigau asupra nelegiuitului judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv şi sălbăticia lui cea de fiară. Iar sfântul şoptea cu buzele şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare până la sfârşit.
Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic şi să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostaşi să încalece pe calul acela şi să alerge pe uliţele cetăţii cât va putea; şi astfel să târască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci sfântul a fost tras prin toate uliţele cetăţii, încât s-a făcut privelişte îngerilor şi oamenilor. Îngerilor s-a făcut privelişte de bucurie şi veselie,că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie,pentru un păcătos care se pocăieşte, iar dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Domnului unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credincioşi li s-a făcut privelişte de jale. Şi cum să fie de jale, când vedeau calul alergând şi trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pământul roşindu-se cu sângele lui, şi bucăţile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pământ şi de pietre? Cine nu s-ar fi umilit şi nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvântătoare.
Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, când a ajuns pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecând pe uliţele lor, mulţime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, şi strigând şi strâmbând feţele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Iar unul din acei jidovi, alergând în casa sa, a apucat o sabie goală şi, ajungând pe sfântul ce era târât, i-a tăiat cinstitul şi sfântul lui cap. Şi astfel bunul şi viteazul ostaş al lui Iisus Hristos şi-a sfârşit nevoinţa sa mucenicească, dându-şi în mâinile Domnului sfântul şi luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-l ostaşul acela de la coada calului, l-a lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă şi neîngrijit. Şi astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, şi nimeni din creştini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia păgânilor.
Iar după ce s-a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic: deodată s-au arătat multe făclii arzând, iar trei bărbaţi cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfinţite şi negrăite şi tămâiau împrejurul trupului mucenicului. Şi s-a arătat un stâlp de foc deasupra sfintelor moaşte, întărit până la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulţi, iar mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaşte. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfântului, părându-i-se că preoţii creştini au venit să-l ia şi să-l dea îngropării celei obişnuite, a luat un arc cu săgeată şi s-a apropiat acolo, vrând să săgeteze pe unul din acei preoţi. Deci, punând săgeata în arc, a tras cât a putut şi când a vrut să dea drumul săgeţii, săgeata şi coarda s-au lipit de degetele mâinii lui drepte, iar arcul de mâna lui stângă, încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească.
Aşa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Şi făcându-se ziuă, acei minunaţi bărbaţi şi stâlpul de foc şi făcliile s-au ascuns, făcându-se nevăzuţi; iar bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemişcat, precum întinsese arcul şi săgeata, ca fiind ferecat cu fiare, însă fiind legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.
Deci iudeul acela, deşi nu voia, povestea tuturor cu de amănuntul toate cele văzute de dânsul asupra trupului mucenicului şi cum i s-a făcut de Dumnezeu acea răzbunare, pentru încercare cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. Iar după ce a făcut către toţi de multe ori arătarea şi mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile şi a scăpat de pedeapsă. Iar cadiul înştiinţându-se de această minune, s-a temut foarte tare. Pentru aceea a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi să-l îngroape. Deci creştinii luându-l, l-au îngropat cu cinste lângă biserica lor.
Iar după ce au trecut câteva zile, francezul acela care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup şi să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa sau poate a avut de gând să spună pe urmă că sfântul a fost de credinţa lor cea apuseană. Deci într-una din nopţi, aflând vreme prielnică pentru acel lucru cugetat în sine, a mers cu ai săi la mormântul mucenicului şi a început a săpa locul şi a descoperi mormântul, vrând să ia cinstitele lui moaşte. Dar în acel ceas, ostaşul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici şi a zis: „Scoală-te îndată şi aleargă la biserică, că iată acel francez voieşte să fure trupul meu". Iar preotul, sculându-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică şi a găsit mormântul săpat şi deschis; iar trupul sfântului aproape să fie furat. Deci a izgonit pe acel francez şi pe oamenii săi nelucrători şi deşerţi. Şi chemând pe creştinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute şi toţi au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii Săi. Şi luând cinstitele moaşte ale sfântului mucenic, le-au dus în biserică, aşezându-le în altar aproape de Sfânta Masă.
Acolo au stat acele sfinte moaşte ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de şaptezeci de ani, făcându-se asupra lor arătări dumnezeieşti ziua şi noaptea. Uneori se arăta oarecare lumină minunată; uneori un stâlp de foc se arăta pogorându-se asupra sfintelor moaşte; alteori îngeri pogorându-se asupra lor şi suindu-se la cer, iar alteori ieşea de acolo bună mireasmă negrăită. Şi multe şi felurite tămăduiri se făceau acolo, încât a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau la acele sfinte moaşte.
într-acea vreme domnea în ţara Moldovei binecredinciosul şi de Hristos iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit şi „cel Bun", ci era aprins şi cu dragoste şi cu râvnă dumnezeiască către sfinţii mucenici.
Deci auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaşte ale acelui mucenic, a dorit să le aibă la sine, iar mai cu seamă să-şi împodobească ţara cu acea nepreţuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfinţitul arhiepiscop a toată ţara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulţime de ostaşi şi cu multă avere. Iar aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au răsturnat - după cum spune zicala - toată piatra, necruţând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinţă de acestea - căci Cetatea Albă era atunci sub stăpânirea otomanilor - şi astfel şi-au dobândit dorirea.
Deci luând acele sfinte moaşte, multă părere de rău au pricinuit credincioşilor de acolo. Iar când se apropiau cu dânsele de cetatea domnească a Sucevei, a ieşit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, cu toţi boierii săi cei mari, încă şi preasfinţitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc şi tot poporul. Şi astfel au întâmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămâie şi cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dânşii. Iar marele voievod, căzând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbrăţişat mult pătimitoarele sale moaşte şi, punându-şi ochii şi gura pe cinstitele mâini ale mucenicului, le-a sărutat cu multă evlavie şi credinţă. Apoi, vărsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca păzitor al său şi al stăpânirii sale, încă şi al binecre- dinciosului popor al ţării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au aşezat cinstitele moaşte ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme cetate domnească şi capitală a Moldovei.
Deci sfintele moaşte au stat mulţi ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei, până când, mutându-se scaunul domniei la Iaşi, la mijlocul ţării, s-a mutat acolo şi scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi, stăpânitorii ţării cei duhovniceşti şi politiceşti aveau frică să nu se prade de neamuri păgâne acel odor nepreţuit. Pentru aceea au adus sfintele moaşte la Iaşi şi le-au aşezat în biserica Sfintei Mitropolii. Iar la anul de la zidirea lumii 7l94, iar de la Naşterea lui Hristos l686, domnind peste ţara Moldovei răposatul şi fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, şi mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multa învăţătură, a venit Ioan Sobieţchi, craiul polonez, cu oştile sale, trecând asupra Bugeacului tătărăsc şi întorcându-se prin târgul laşului. Iar mitropolitul Dositei, cu ştirea craiului leşesc, văzând vremurile tulburi şi nepaşnice şi temându-se ca să nu pricinuiască vreo robie a ţării şi, împreună cu ţara, să se prade de alte neamuri străine şi barbare şi această vistierie sfântă şi nepreţuită, a ridicat sfintele moaşte ale Sfântului Ioan şi luându-le cu sine, împreună cu toate odoarele sfintei mitropolii şi cu hrisoavele moşiilor ei, s-a dus împreună cu oastea crăiască în ţara leşească, cu gândul să se sprijinească acolo, ca la nişte vecini buni, până se vor linişti tulburările şi se va face pace, ca apoi iarăşi să le aducă pe toate în Moldova la locul lor.
Dar prelungindu-se vremea tulburărilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns să-şi împlinească scopul şi făgăduinţa sa, căci a murit acolo în ţara leşeasca şi de ceea ce s-a temut ca să nu se întâmple de la alte neamuri barbare, a împlinit-o el cu lucrul; căci a păgubit ţara Moldovei multă vreme de acea vistierie nepreţuită. încă şi cei de pe urmă, neavând osârdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaşte, până a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în ţara leşească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, aşezate într-una din bisericile din târgul ce se numeşte Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaşte sub stăpânirea apusenilor, vărsau neîncetate minuni şi izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credinţă, cu dragoste şi cu evlavie la ajutorul sfântului.
Şi au stat sfintele moaşte mulţi ani în ţara leşească, în târgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, până s-a cuprins de stăpânirea apuseană o bucată mare din ţara Moldovei, care s-a numit Cordunul şi în care s-a cuprins şi târgul Sucevei. Acolo se afla şi Mitropolia cea veche, în care fuseseră aşezate sfintele moaşte, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pomenire şi prea binecuvântatul şi de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit şi cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.
Iar în anul de la mântuirea lumii l783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordu- nului, ca să vadă hotarul, şi a venit şi prin satul ce se numeşte Bosanci.
De acolo a mers şi în Suceava, căci nu este departe de acel sat târgul Sucevei, şi a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părţile şi văzând între altele şi locul în care fuseseră aşezate mai înainte sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuţiului, Dositei: „Ce loc este acolo?" Episcopul a răspuns, zicând: „Acolo au fost aşezate sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou". Iar împăratul arătând cu mâna, a zis: „Se vor aduce şi se vor aşeza iarăşi acolo". Fiindcă episcopul mai înainte făcuse cererea aceasta.
Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaşte. Iar el, pregătindu-se, a pornit către Ţara Leşească spre cetatea Liovului şi, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind şi arhimandritul Meletie trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflându-se şi împăratul, a poruncit la două regimente de ostaşi să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, în care se aflau sfintele moaşte la o mănăstire baziliană, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaşte. Acea mănăstire fusese ortodoxă în vremea când a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaşte.
Deci trimişii au pornit pentru luarea sfintelor moaşte şi, ajungând la marginea cetăţii Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăşi baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atât de sus aşezate, încât puteau să se vadă una cu alta. Şi era dată poruncă împărătească ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieşi afară să fie împuşcat. Deci numiţii trimişi zăbovind la locul acela până la miezul nopţii, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaşte. Şi astfel au pornit la miezul nopţii, prin întuneric, fără nici o lumină.
Şi împreună cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă. Deci au ajuns cu toţii la întâia strajă nemţească. Şi înconjurându-i straja, acel Gheorghe, povăţuitorul părinţilor, a vorbit cu mai marele străjii şi îndată i-au liberat. De acolo mergând înainte şi trecând prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetăţii şi, mergând către biserica în care se aflau sfintele moaşte, au dat peste altă strajă, care întrebându-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfântul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: „Dar puteţi să-l luaţi?" Ei au răspuns: „Putem, căci avem poruncă împărătească". Atunci îndată i-a lăsat şi, mergând ei printr-o boltă la o uşă, au găsit acolo doi soldaţi cu puştile în spate, care i-au oprit puţin, până ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreună cu toţi ai săi, de le-a dat de ştire. Şi fără de zăbavă au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse, şi îndată au intrat în biserică.
Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofiţeri, stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia făcându-le cale, trimişii s-au apropiat de racla sfântului, care era pusă în loc de prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dânsul. Pe ea mai erau cincisprezece sfeşnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă. Deci luând toate sfeşnicele de pe raclă, au cerut cheia şi descuind-o, au ridicat capacul şi au văzut pe dinăuntru multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini şi altele, pe care le puseseră acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli şi vătămături la aceste părţi ale trupului lor şi se vindecaseră cu rugăciunile sfântului. Mai era încă în raclă şi un vas de argint, pe care erau scrise slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Ţării Moldovei". Iar banii ce s-au aflat în vas s-au dat bazilianilor. Deci făcându-se catastif de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăşi racla cu încuietoarea ei.
După aceea, ridicându-se racla de patru greci papistaşi, care merseseră cu părinţii cei trimişi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebându-l care este pricina, el a răspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverinţă de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată sfintele moaştele".
Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverinţă şi s-a iscălit de arhimandritul Meletie şi de fostul egumen Ioasaf, care au pus şi peceţile lor şi au dat-o bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaşte şi, ieşind din biserică, le-au pus în careta cea pregătită spre această slujbă şi au ieşit la poarta cetăţii, unde erau cei treizeci de husari călări, pe care i-au găsit tot aşa cum i-au lăsat. După ce au ieşit pe poartă, îndată acei ostaşi au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte şi cincisprezece de altă parte, şi astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaştele. Şi mergând până la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întâmpinat un trimis de la comandantul general, cu poruncă ca cei treizeci de ostaşi să se întoarcă înapoi, iar părinţii cu sfintele moaşte să meargă singuri în cetatea Liovului.
Iar împăratul Iosif, având a merge la Brod, a ieşit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la comandantul general, au spus că au adus sfintele moaşte şi le-a dat voie să rămână până a doua zi. Iar a doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugându-l să-i dea voie să sărute sfintele moaşte. Deci, mergând să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperământul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica nicidecum. Şi văzând aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperământul! Poate nu este voia sfântului! Deci sărută racla deasupra cu credinţă". Astfel făcând grecul, s-a dus.
Deci stând amândoi părinţii în altă caretă, au mers pe valea Liovului, după careta în care era racla sfântului, până s-au suit într-un deal, unde i-au ajuns patru greci, cu femeile lor, ca să se închine sfintelor moaşte, după parola ce o avuseseră cu dânşii în Liov, ca în acel loc să se închine şi să sărute sfintele moaşte. Deci acolo cu uşurinţă s-a ridicat acoperământul de pe raclă, şi s-a deschis racla. Atunci, aducându-şi aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaşte a fost făţarnic şi necredincios, vrând să ispitească puterea sfântului; şi de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numeşte Stanislav, neştiindu-i nimeni cu ce trebuinţă merg. Ajungând la alt târg ce se numeşte Tolmaci, i-a întâmpinat o poştă trimisă de Dositei, episcopul Rădăuţiului, ca să cerceteze unde se află trimişii, dacă s-au luat sfintele moaşte şi în ce chip au urmat. Şi răspunzându-i-se poştei pentru toate, aceea s-a întors înapoi.
A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul Mihalache venind iarăşi în poştă de la episcop. A doua zi, s-a făcut rânduială de li s-au dat câte şapte husari şi au mers în acea zi până aproape de hotarul ce desparte Ţara Leşească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, până a se găti de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care ieşise din târg.
Dându-li-se de acolo alţi şapte husari, au pornit la Colacini, care este hotarul Ţărilor Leşeşti şi al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse şi pe episcop sosit. Dar, pentru că generalul Enţiverc încă nu sosise, le-a spus episcopul că nu este poruncă să treacă peste hotar până nu va sosi şi generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieşise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaşte. Apoi sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului s-a luat racla din careta în care a venit până acolo şi s-a pus într-alta.
Şi trecând peste graniţă, s-au tras, în cinstea sfântului, vreo şaizeci de tunuri. Şi au stat pe loc acolo, până a sărutat racla tot poporul care îl aştepta pe sfânt; iar peste graniţă, de partea aceasta, n-au lăsat să treacă nici un om din Ţara Leşească.
Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, între care numai preoţi erau 204, cu dascălii lor şi cu prapore, au ajuns seara, spre ziua Sfinţilor Apostoli, la un sat ce se numeşte Lucaveţul, unde au rămas. Iar a doua zi au mers în Cernăuţi cu mulţi creştini şi cu mulţime de ostaşi, trăgând şi multe tunuri din dealul Cernăuţiului.
Şi mergând prin târg până la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au aşezat sfintele moaşte şi au stat până la opt septembrie. Iar în acea zi, au pornit sfintele moaşte cu alai spre târgul Sucevei, unde le-au aşezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numeşte Iţeam. Acolo au stat până la ziua Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Şi făcându-se ştire şi în Moldova de cealaltă parte de Cordun, s-a adunat mulţime de creştini, spre cinstirea sfintelor moaşte. Şi astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulţime de preoţi îmbrăcaţi şi cu tot poporul, ridicând sfintele moaşte din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei şi le-au aşezat în mijlocul bisericii, unde au rămas şi până în ziua de azi.
Aceasta este viaţa şi pătimirea Sfântului Ioan cel Nou, această bună neguţătorie a neguţătorii în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pământească de la Trapezunda, dar a neguţătorii şi duhovniceşte, căci prin post şi rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie şi prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vârful faptelor bune, către Sfântul Botez cel de sânge, care este mai mare decât toate botezurile.
Astfel a avut sfârşitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoinţa mărturisirii, astfel a ruşinat pe păgânul cadiu, cu aceste cununi a fost încununat de mâinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoinţă. El aşa de bine s-a neguţătorii, încât puţin a dat şi mult a dobândit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină şi, de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Şi s-a aşezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru împărăţia cea veşnică, întru odihna drepţilor, întru lumina cea neînserată şi întru veselia şi bucuria cea nesfârşită.
Iar mutările moaştelor lui pe pământ sunt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei şi cu boierii Moldovei. Al doilea s-au dus în Ţara Leşească de Mitropolitul Dositei şi de craiul acelei ţări, Ioan Sobieţchi; iar şederea Sfântului Ioan în Ţara Leşească a fost de 94 ani. Al treilea, din Ţara Leşească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul l783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stânga, prin slavă şi prin necinste, nevătămat şi prea cu cuviinţă.
Că Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pământ, îi preamăreşte cu îndoită slavă, şi cu cea cerească şi cu cea pământească. Pe cei ce-L mărturisesc pe El înaintea oamenilor, şi El îi mărturiseşte, nu numai înaintea sfinţilor îngeri, ci şi înaintea Tatălui Său celui ceresc. Lui I se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea, împreună şi Părintelui Său celui fără de început şi Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan salvează Suceava de năvălirea cazacilor
Înţelegând că acesta-i semnul izbăvirii lor, toţi cei din cetate nu s-au grăbit nici să pună mâna pe arme, nici să pornească la luptă, ci s-au pus pe închinare şi post, rugând de izbăvire pe Dumnezeu şi pe preacuviosul Său, Sfântul Ioan
Potrivit tradiţiei, legată de o minune este şi ziua de pomenire a Sfântul Ioan cel Nou, la 2 iunie. Iată ce menţionează mitropolitul Petru Movilă: În anul 1629, luna august, ziua 3, fiind la Lavra Pecerska, Varlaam (viitorul mitropolit), un ieromonah din Ţara Moldo-Vlahiei, trimis la mine de către domnitorul Miron Barnovschi, mi-au povestit că în anul 1621, când împăratul păgân al agarenilor, sultanul Osman, a venit la Hotin să lupte cu împărăţia leşilor (şi, cu ruşine, prin ajutorul lui Dumnezeu, neizbutind nimic împotriva creştinilor, spre pieirea lui s-a întors şi, făcând cale întoarsă de la ostaşii săi, a fost ucis), cazacii zaporojeni, care veneau împotriva păgânilor, nu s-au dus de-a dreptul la Hotin, unde era oastea leşească, cis-au avântat spre Cetatea Sucevei ca s-o prade (căci toţi oamenii de vază şi bogaţi se adunaseră acolo).
Şi cum s-au apropiat de pârâul numit Suceava, în oraş s-a dat de ştire că pe malul celălalt sunt o mulţime de cazaci. Orăşenii şi toţi cei care erau atunci acolo au dus în cetatea de sus tot ce aveau, dimpreună cu soţiile şi copiii lor. Iar mitropolitul Anastasie Crimca şi cu preoţii au vrut, după obicei, să scoată din mitropolie moaştele Sfântului Marelui Mucenic Ioan cel Nou şi să le ducă în cetatea de sus. Când au venit să le ia, n-au putut să le ridice de la locul lor (căci întotdeauna harul lui Dumnezeu face astfel de minuni atunci când oraşul este la ananghie şi trebuie izbăvit de duşmanii ce-1 împresoară). Înţelegând că acesta-i semnul izbăvirii lor, toată mulţimea, toţi cei din cetate nu s-au grăbit nici să pună mâna pe arme, nici să pornească la luptă, ci s-au pus pe închinare şi post, rugând de izbăvire pe Dumnezeu şi pe preacuviosul Său, Sfântul Ioan. Şi când au ajuns cazacii la pârâu, voind să-l treacă spre cetate - aoleu, minune! Pârâul, pe care până atunci oamenii îl treceau şi cu piciorul, s-a umplut într-o clipă cu apă multă, cum nu mai avusese niciodată. Iar cazacii, văzând aceasta, s-au înspăimântat şi au început să dea înapoi, însă apa creştea tare şi se revărsa groaznic. Şi, văzând această minune, fără să mai aştepte, s-au dus.
Astfel a fost izbăvit oraşul cu rugăciunile Sfântului Mucenic Ioan cel Nou. De atunci, mitropolitul cu tot clerul şi cu episcopii au hotărât să se sărbătorească în toată Ţara Moldo-Vlahiei ziua aceasta, în care Dumnezeu i-a izbăvit de năpastă... şi în acea zi, la Mitropolie se slujeşte litia, înconjurându-se biserica cu moaştele Sfântului Ioan, mulţumind lui Dumnezeu, Care cu slavă i-a izbăvit de acel necaz cu rugăciunile Sfântului Marelui Mucenic Ioan cel Nou.
(Diac. Vasile M. Demciuc, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Ed. Doxologia, iași 2012, p. 34)
Viaţa Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Sfântul Nichifor, marele ajutător al dreptei credinţe, s-a născut în Constantinopol, din părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, anume Teodor şi Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărturisirii, suferind răni şi îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împărăţiei lui Constantin Copro- nim, pentru că, fiind el în dregătoria însemnării lucrurilor împărăteşti de taină şi cinstind sfintele icoane cu bună credinţă, a fost clevetit la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mântuitorului şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor.
Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor şi, cercetându-l şi înştiinţându-se că toate cele spuse împotriva lui sunt adevărate, l-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar după ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului, a fost bătut şi trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina şi acolo, fiind aruncat într-o temniţă cumplită, a pătimit pentru dreapta credinţă. Iar după câtăva vreme, chemat fiind la Constantinopol şi silit din nou la eresul împăratului, n-a voit să se supună dorinţei lui, ci a petrecut nestrămutat în buna credinţă, alegând să primească bătăi şi moarte, decât să calce legile bisericeşti şi rânduielile Sfinţilor Părinţi. Deci, cu porunca împăratului celui fără de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăşi în Niceea, unde a petrecut şase ani în multă chinuire şi a trecut către Domnul spre veşnica şi fericita viaţă.
Iar soţia lui, cinstita Evdochia, a fost părtaşă la toate primejdiile şi chinurile bărbatului său, pentru că îi urma lui întru prigoane şi pătimea împreună întru legături, nedespărţindu-se de dânsul cu trupul şi cu duhul. Apoi, după sfârşitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol şi îşi petrecea zilele sale cu dumnezeiască cuviinţă, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învăţătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Iar fericita Evdochia n-a murit până ce n-a văzut pe fiul său în rânduiala călugărească şi arhierească. Deci, mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare şi s-a tunş în călugărie; şi, plăcând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci bătrâneţi.
Al unor părinţi ca aceştia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvântul. Astfel, mlădiţa cea sfântă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credinţă, a crescut în bune obiceiuri şi, povăţuit fiind la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, îşi petrecea anii tinereţilor sale cu întreagă înţelepciune întru mare înfrânare. Şi era fericitul Nichifor plin de înţelepciunea cea din afară şi dinlăuntru, adică, de cea lumească şi de cea duhovnicească, ştiind desăvârşit nu numai cărţile filosofilor elini, ci şi dumnezeieştile Scripturi. El era şi ritor renumit; şi, pe lângă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit şi cinstit de toţi pentru înţelegerea şi bunul său obicei. Şi venind în vârstă de bărbat, a fost cinstit între sfetnicii împărăteşti în vremea împărăţiei lui Leon, fiul lui Copronim. Şi păzea dreapta credinţă în mijlocul celor răucredincioşi, închinându-se sfintelor icoane şi aducând şi pe alţii la acea cinstită închinare.
Iar după moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a ţinut în Niceea al şaptelea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, asupra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane, pe vremea împărăţiei lui Constantin, fiul lui Leon, şi a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mirenească, a ajutat mult Sfinţilor Părinţi, ca un prea înţelept şi foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredinţată socoteala voii împărăteşti şi vorbirea cuvintelor împărăteşti. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor şi învăţător al dreptei credinţe, biruind pe eretici şi ruşinându-i; şi era fericit şi binecuvântat de Sfinţii Părinţi.
Iar după sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câţiva ani în rânduiala şi în cinstea lumească, întru sfaturile împărăteşti. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare şi cu multă gâlceavă, de vreme ce vedea că în dregătoria sa cea cinstită şi, trecând cu vederea toată slava cea deşartă, a ieşit din cetate, sălăşluindu-se la un loc liniştit şi osebit, lângă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni şi în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar după o vreme oarecare, zidind o biserică şi adunând acolo monahi, a făcut o mănăstire; şi deşi era fără chipul monahicesc, se ostenea călugăreşte, încercându-se pe sine, dacă va putea suferi ne voinţa vieţii celei aspre a călugăriei.
Şi a petrecut acolo mulţi ani, până la împărăţia lui Nichifor. Apoi, preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se către Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, căci deşi era cu chipul mirean, însă cu viaţa era desăvârşit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, şi nevrând, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Paşti. Deci împodobea Sfânta Biserică cu cuvântul cel de învăţătură şi cu viaţa cea îmbunătăţită, îndreptând pe cei răzvrătiţi şi întărind pe cei drepţi; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântătoare, ca pe nişte lupi răpitori.
In acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, şi ieşind împăratul Nichifor la război, a fost ucis. După dânsul a luat împărăţia Stavrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărăţii şi a murit. Iar după Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduială de curopalat. Pe acela, izgonindu-l Leon Armeanul după doi ani, i-a răpit scaunul împărăţiei greceşti. Atunci Preasfinţitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credinţe la răpitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împărăţie, rugând pe noul împărat ca, după obiceiul împăraţilor drept credincioşi de mai dinainte, s-o iscălească cu mâna sa, ca să ţină neschimbate dogmele sfintei credinţe, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat făţărnicindu-se, se arăta prin cuvinte că este osârdnic către dreapta credinţă şi a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „După ce se va pune pe mine coroana împărătească, atunci voi iscăli". Şi a fost crezută vulpea aceea. Iar înşelătorul, lepădând iscălitura credinţei celei drepte, a iscălit în taină cartea adusă lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor răpitori celor asemenea lui, decât adevăraţilor păstori.
După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mândrie şi cu slavă multă. Iar când se săvârşea rânduiala cea obişnuită a încoronării împărăteşti şi când preasfinţitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; deoarece coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a făcut în mâinile patriarhului ca o cunună de spini, încât înţepa mâinile arhiereului cu durere. Şi a cunoscut patriarhul că aceea înseamnă prigonirea şi muncirea care degrab avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat; şi spunea aceasta cu suspinuri clerului său.
Iar a doua zi după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să împlinească făgăduinţa dată şi să iscălească dreapta credinţă, precum au iscălit şi ceilalţi împăraţi dreptcredincioşi dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinând de la început porfira împărătească cu minciuni. Apoi, după câtăva vreme, a început pe faţă a huli sfintele icoane; şi astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmaşilor, care năvăleau de pretutindeni asupra ţării greceşti şi o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinţilor şi asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.
Deci adunând la el în Constantinopol pe toţi episcopii şi preoţii care după pravilă erau îndepărtaţi de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, şi dându-le locuri în palatele împărăteşti şi hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe nişte vieri, al căror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învăţându-se eresul iconoclast şi alcătuindu-şi sfatul cu dânşii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care fusese lepădată la Sinodul al şaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepădaţi, şi să le adauge mai mari dregătorii şi cinste.
Iar aceia, îngâmfându-se de atâta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie şi astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredincioşi. Şi mergând ei pretutindeni, adunau cărţile în numele împăratului şi le cercetau împreună. Şi dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie şi o păstrau la dânşii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc şi o ardeau ca pe o urâciune.
După aceea, împăratul a poruncit ca toţi episcopii greci să se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul său şi sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfinţitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi şi să-i arunce în temniţă. Şi care dintre dânşii se temeau de groaznica mânie şi de certarea împărătească şi se în voiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legături şi din temniţă, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecaţi în dreapta credinţă, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame şi cu sete.
Deci cei mai mulţi, fiind siliţi de frică, s-au unit la un gând cu împăratul şi astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte. Şi au început mincinoşii învăţători a răspândi cu îndrăzneală şi fără de opreală, prin toate bisericile, învăţăturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învăţătorii adevăraţi ai dreptei credinţe îi izgoneau din biserici şi îi necăjeau. Şi se sârguiau ei să-l facă să tacă şi să-l oprească de a intra în biserica sobornicească şi pe însuşi prea sfinţitul patriarh, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire.
Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind şi văzând toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană şi să ferească nevătămată de eretici turma sa. Şi chemând la sine pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de muşcătură de viperă; să nu se înfricoşeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu şi sufletul. Şi chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului şi ar rămâne doar puţini în dreapta credinţă, cei rămaşi însă să nu se îndoiască de puţinătatea lor, ştiind că nu în mulţime binevoieşte Domnul, ci binevoieşte şi caută şi numai spre unul care se teme şi se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decât spre mulţimea care trece cu vederea frica Lui, precum şi în Evanghelie grăieşte Hristos:Nu te teme, turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.
Apoi, sfinţitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleşi: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei şi pe mulţi alţi Sfinţi Părinţi, între care erau şi Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, şi alţi bărbaţi binecredincioşi, cu care vorbind multe din dumnezeieştile Scripturi şi din aşezămintele Sfinţilor Părinţi, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia şi a început cu soborul cântarea cea de toată noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii şi pentru izbăvirea de eres.
Şi înştiinţându-se împăratul de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cântarea aceea de toată noaptea; şi astfel împăratul se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci ştia răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încât toţi erau gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dânsul. Deci, la cântatul cocoşilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul şi ridici vicleşug asupra împăratului, care voieşte să facă pace şi un gând între toţi? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război şi voieşti ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sânge?" Dar preasfinţitul patriarh a răspuns trimişilor împărăteşti: „Noi nu gândim nimic de acest fel din cele ce grăiţi voi, nici n-a venit în mintea noastră cândva aceea pe care o socoteşte despre noi împăratul. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugăciuni şi cereri, milostivind pe Dumnezeu ca să îngrădească cu pace pe Biserica Sa, pe împărat şi pe tot poporul, şi să strice meşteşugirile ereticilor, ca să-i întoarcă pe toţi la dreapta credinţă".
Iar trimişii au zis: „Nu este astfel precum grăieşti, pentru că din gură grăieşti unele şi în inima ta gândeşti altele şi voieşti ca cele gândite să le pui în lucru. Iar de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împăratului, ca să te răscoli; deci tu însuţi şi cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeţi la palatul împărătesc şi să răspundeţi la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, ca şi împăratul însuşi să cunoască scornirile voastre". Aceasta zicând-o trimişii, s-au dus. Deci, auzind acestea toţi cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire şi necaz aşteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu şi pe toată Biserica lui Hristos; şi au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi şi suspinuri.
Iar după săvârşirea privegherii celei de toată noaptea, Preasfinţitul Nichifor stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aştepta ca nişte primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra Sfintei Biserici? Cum ea primeşte mâhnire în loc de bucurie, şi, din alinare, intră-n tulburare? Turma cea cuvântătoare, care se păştea la păşunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toţi fiii săi îi sfătuieşte la un cuget de obşte, este ruptă în multe bucăţi.
Această Biserică pe care Hristos a câştigat-o cu cinstitul Său sânge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care îngrădind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici şi prin cetele tuturor sfinţilor, a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri şi încuiat, acum câte primejdii primeşte de la cei care se văd a fi ai noştri cu chipul, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi şi ni s-au făcut vrăjmaşi. Până într-atât a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul şi pe Cel închipuit, căci împreună cu faţa lui Hristos zugrăvită pe scândură, însuşi Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea tot aşa şi necinstea cea făcută chipului se suie la însuşi Acela Care este închipuit. Acum vechiul aşezământ al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se şterge de vrăjmaşii dreptăţii, şi cel nou potrivnic, aflat de eretici, se aşează ca o nouă lege; şi sunt tulburate sufletele credincioşilor.
O, fraţilor şi fiilor, rogu-vă pe voi să nu fim fricoşi şi mici la suflete! îngrozirile lor să nu înfricoşeze inimile noastre, ci să aşteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi şi se sârguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sunt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii râului şi care, ostenind, se îneacă în adânc, pentru că dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruieşte. Cel ce se ţine de ea - chiar de va fi fără de arme - biruieşte pe împotrivitor; iar ostaşul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat şi în platoşă, este biruit cu înlesnire. Iar martori a celor grăite de noi sunt aceştia pentru care grăim, căci nu au nici o cunoştinţă a dreptăţii, şi se fac mai de râs şi decât copiii cei ce învaţă literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici în socotelile lor cele deşarte, şi pe ale lor cărnuri şi le mănâncă după asemănarea celor îndrăciţi. O, fraţilor, oare înţelegeţi cele ce am grăit?"
Toţi cei din biserică au strigat: „O, preasfinţite părinte, le ştim şi suntem încredinţaţi că este adevărată credinţa noastră cea dreptmăritoare şi pentru aceasta toţi suntem gata a muri!" Patriarhul a zis: „Deci se cade, fraţilor, să petrecem în mărturisirea dreptei credinţe, uniţi şi cu un suflet, ca potrivnicii noştri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credinţa lor cea ereticească; pentru că suntem mai mulţi decât dânşii, cu darul lui Hristos!" Deci poporul, strigând iarăşi cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica până la moarte.
Iar preasfinţitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminându-se acum de ziuă, şi-a pus pe umeri omoforul, şi împreună cu episcopii şi cu egumenii care erau lângă el, încă şi cu tot clerul, s-a dus la palatul împărătesc, urmând mult popor după ei. Şi ajungând ei la porţile palatului, toţi au fost opriţi şi numai patriarhul a fost lăsat să intre. Şi nu i-a dat împăratul obişnuita cinste cea cu dragoste, căci împăraţii greceşti aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul şi unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovniceşti. Iar răucredinciosul împărat Leon Armeanul, căutând cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvântare, ci i-a poruncit să şadă, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întărâtare aţi făcut între voi cu vicleşug şi ridicare asupra cinstei împărăteşti, încât fără de ştirea noastră adunaţi sobor, tulburaţi poporul şi-l porniţi spre gâlceavă şi tulburare? Oare aceasta nu este arătată vrajbă şi întărâtare, când adunaţi sobor fără voia şi sfatul nostru şi semănaţi în popor duşmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ţine Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm aşezămintele cele drepte şi pe ale lor vechimi, precum ziceţi, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească şi să ne defăimeze şi să aducă asupra noastră pricina eresurilor celor de rea credinţă. Iar acum, fiind cuprinşi de dragostea credinţei celei drepte, dorim ca să pierdem întărâtările şi neunirile, şi pe toţi să-i aducem într-o împreună glăsuită credinţă. Deci pentru ce ne huliţi pe noi şi vrăjmăşuiţi asupra noastră şi ne ziceţi cum că noi facem strâmbătate Bisericii, de a cărei pace şi linişte ne îngrijim? Au nu ştii că mult popor s-a tulburat şi s-a rupt de la Biserică pentru că icoanele se zugrăvesc şi se pun într-însa? Şi ei aduc cărţi şi arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se opreşte închinarea şi cinstirea icoanelor.
Şi dacă împotriva întrebărilor puse de dânşii nu vor fi răspunsuri, apoi ce opreşte a se rupe credinţa şi a nu veni niciodată într-o unire? Deci pentru cei care se învăluiesc cu mintea şi se tulbură cu nedumerire, se cade ca, fără de zăbavă, să aveţi întrebare cu cei ce se rup de Biserică pentru icoane. Astfel voieşte şi porunceşte stăpânirea noastră: ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceţi la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiţi de dânşii, să vă supuneţi lor; ca şi noi, văzând ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună şi s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel să poată să stea nemişcată".
Iar Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărâtări şi tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme împotriva împărăteştii tale stăpâniri, de vreme ce noi ne-am învăţat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori lui rău. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească şi spre vătămare cuvintele şi învăţăturile cele sănătoase ale credinţei; căci pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, porunceşte învăţătorul dreptăţii, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Şi pe aceasta o ştim cu adevărat - nu numai noi, ci fiecare, a cărui minte este luminată câtuşi de puţin că pacea şi liniştea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniştii, unul ca acela, de către toţi poate să se numească cu dreptate lucrător de răutăţi.
Deci acel împărat este bun împărat, care ştie a preface războaiele în pace şi tulburările în linişte; iar tu şi cu cei de un gând cu tine aţi gândit a aduce război asupra Bisericii, ea fiind în pace. Şi lăsând sfintele legi prin care se preamăreşte Crucea lui Hristos - dreapta credinţă strălucind luminos în toată lumea -, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învăţătură a oamenilor celor pierzători, pe care nu o primeşte nici o Biserică. Pentru că nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapădă icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor şi ale celorlalţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credinţă, după predania Sfinţilor Părinţi. Şi care sinod din cele a toată lumea, care au întărit prin Duhul Sfânt dogmele cele ortodoxe ale credinţei, a lăudat şi a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, împărate, nu ridica pe acel eres lepădat, nu băga în Sfânta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii. Pentru că ce trebuinţă este a se întreba despre aceea care acum de Sfinţii Părinţi este soborniceşte dovedită, lepădată şi dată anatemei?"
Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu:Să nu-ţi faci ţie idol şi toată asemănarea, câte sunt în cer sus, pe pământ jos, şi câte sunt în ape, sub pământ! Să nu te închini, nici să le slujeşti lor! Iar voi cu ce fel de înţelegere faceţi chipurile, zugrăviţi icoanele, şi cinstea care se cade lui Dumnezeu o daţi chipurilor şi icoanelor celor făcute şi zugrăvite de voi? Deci ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceţi şi voi acum, nebăgând în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise şi, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar şi nouă, credincioşilor creştini din Darul cel nou".
Patriarhul a răspuns: „Oare nu ştii pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieşit din Egipt, ca să nu-şi facă idoli şi orice fel de asemănare? Pentru aceea că, vieţuind israelitenii în Egipt, se obişnuiseră cu păgânătatea şi cu închinarea de idoli cea cu mulţi zei împreună cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei nişte oameni spurcaţi, care muriseră încă de demult, unii păsările cereşti, alţii fiarele pământului, alţii târâtoarele şi peştii, alţii pe nişte sluţenii, şi făceau asemănările acelea şi se închinau lor ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze năravul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la aceasta, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare, dar nu i-a oprit a face chipuri şi icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare, ci spre înmulţirea cinstei lui Dumnezeu. Căci oare nu cu porunca aceluiaşi Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei şi chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron şi mana?
Asemenea şi heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca să-i facă şi să-i pună în cort deasupra chivotului? încă şi pe catapetesme, pe uşi şi pe poalele cortului, oare nu erau cusături închipuite care se asemănau cu feţele heruvimilor? Şi toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca nişte cinstiri aduse lui Dumnezeu? Şi oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu şi nu-I aduceau jertfe? Iar când se închinau şi aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau şi aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau şi aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul şi chivotul cu cele ce erau într-însul şi asemănările heruvimilor, le cinsteau ca pe nişte lucruri dumnezeieşti, iar nu îndumnezeite.
Asemenea facem şi noi acum, şi închinându-ne sfintelor icoane, şi aprinzând lumânări înaintea lor, nu ne închinăm şi nu aşezăm candele nici scândurii, nici vopselelor, ci feţei închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Şi nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută şi neajunsă, aşa şi necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care a fost văzută oarecând de ochi omeneşti, şi a fost pipăită cu mâinile. Şi noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuire a feţei lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne închinăm înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim pe ea. De asemenea, tot aşa putem să zicem despre icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale celorlalţi sfinţi, întru care Se cinsteşte însuşi Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Lui.
Dar începând pe cele din Legea veche, încă nu le-am sfârşit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalţe şarpele de aramă în pustie ca să alerge şi să privească spre dânsul oamenii cei muşcaţi de şerpi? Oare acel şarpe de aramă nu era un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau muşcaţi de şerpii cei vii? Deci acel şarpe avea putere tămăduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care avea să fie înălţat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvântul pe care însuşi Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine:Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa se cade a Se înălţa şi Fiul Omului.
Şi ce minune este dacă şi acum sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, precum şi şarpele cel de aramă făcător de minuni în Legea veche? Şi precum şarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai înainte îl închipuia, făcea nişte minuni ca acelea, tot astfel şi sfintele icoane cu puterea feţei celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Însă să ne aducem aminte şi de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, când a făcut în biserica pe care a zidit-o, afară de heruvimii făcuţi de Moise, alţi heruvimi mai mari de aur, şi pe ale aceloraşi asemănări le-a închipuit pe pereţi, pe stâlpi şi pe uşi; făcând şi o mare de aramă aşezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a şi binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea şi pe cele dintr-însa; pentru că scris este:Slava Domnului a umplut biserica, încât preoţii nu puteau să stea să slujească de faţa norului.
Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu cea mai înainte pomenită de tine şi dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgânească de idoli, iar nu cinstirea noastră drept credincioasă şi creştinească a sfintelor icoane. Iar dacă Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintâi, ar fi pierdut cu totul toată zugrăvirea şi asemănarea, precum a acelor feţe necinstite aşa şi a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui însuşi potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea - precum s-a zis - ca să facă cortul şi cele dintr-însul, şi încă să înalţe şi şarpele de aramă cel ferecat.
Dar nu se cuvine să grăim aşa, pentru că Dumnezeu nu este Lui însuşi potrivnic şi, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot aşa este şi drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul a nu face idoli păgâneşti, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească şi spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o şi învăţat-o cu lucrul, povăţuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor".
O grăire împotrivă ca aceasta, atât din partea împăratului cât şi a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar după aceea şi cei ce stăteau afară la uşi, episcopii şi clericii, au fost lăsaţi înăuntru. încă au intrat şi mulţi senatori şi ostaşi înarmaţi, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoşarea celor ce nu voiau să se învoiască cu împăratul.
Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă şi ce fel de mărime de suflet şi îndrăznire a inimilor celor neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viaţa Cuviosului Teodor Studitul, prăznuit la ll noiembrie; şi în viaţa Sfântului Nichita Mărturisitorul, care se pomeneşte la 3 aprilie. Deci sfârşitul a tot lucrul aceluia a fost mânia şi iuţimea împăratului, precum şi izgonirea fără de cinste din palatul împărătesc a patriarhului şi a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimişi îndată la închisoare în felurite locuri. Iar pe patriarh l-a lăsat încă la locul lui până la o vreme, pe de o parte ruşinându-se să-i facă îndată rău desăvârşit, iar pe de alta temându-se de scularea poporului asupra lui şi de tulburare. Astfel, închizând în temniţă şi în închisori pe mulţi din rânduiala clericilor şi a monahilor, îi muncea cu bătăi şi-i chinuia cu foamea şi cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.
Deci văzând prea sfinţitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credinţă, Biserica foarte tulburată şi rânduiala duhovnicească prigonită şi asuprită, a scris împărătesei, îndemnând-o să-l sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă şi eparhului cetăţii, Eutihian, cel de un gând cu împăratul şi cel dintâi în sfaturile lui. Şi a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu râvnă apostolească şi cu duh proorocesc: „De nu veţi înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea răzbunătoare va fi degrabă asupra voastră".
Dar Sfântul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecaţi, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împăratul a trimis pe un bărbat oarecare, cu numele Toma şi cu dregătoria patriciu, ca să ia de la patriarh ocârmuirea bisericii soborniceşti a Sfintei Sofia, să o ocârmuiască el, nelăsând pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învăţături poporului. Şi era arhiereul ca şi încuiat în casa sa cea patriarhală, neieşind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru ne voinţele cele multe, a căzut în boală şi zăcea pe patul durerii, aşteptându-şi sfârşitul.
Iar adunarea ereticească nu înceta să se tulbure, căutând a se întreba cu patriarhul. Atunci împăratul şi adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împărătesei, cu numele Teofan şi cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunarea lor spre întrebare. Insă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi nu iese la luptă împotriva lupilor, şi cel ce-şi cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi aţi luat de la mine oile cele încredinţate mie de Hristos şi acum mă chemaţi la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca şi cu nişte lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiţi aceasta, apoi să-mi întoarceţi oile mele, să se libereze din legături şi din temniţe clericii şi preoţii, şi fiecare să-şi primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sunt izgoniţi şi să-şi ia scaunele lor; iar episcopii mincinoşi şi ereticii, care acum nu sunt ridicaţi după pravilă în locurile lor, aceia să se scoată. Şi toţi dreptcredincioşii cei izgoniţi şi supăraţi, să primească slăvire şi libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni şi eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vădi în adunare vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul şi vorbirea cea despre credinţă să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde însuşi Hristos Dumnezeu stă de faţă, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; ca să se grăiască cele bisericeşti în biserică, iar în palat să se orânduiască treburile cetăţilor".
Cu un răspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Şi iarăşi au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-l acum nu la întrebare, ci la judecată. Acelora sfântul le-a răspuns, zicându-le: „Cine mă cheamă la judecată? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemaţi pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fără pravilă, să mă judecaţi pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmaşii mei cei arătaţi, care s-au gătit ca nişte fiare cumplite să mă sfâşie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind şi bolnav, neputând a mă scula nici de pe pat? Decât numai cu patul dacă mă veţi lua". Astfel trimişii s-au întors deşerţi.
Deci acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, şi a dat lepădării şi anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepădări şi de blesteme. Şi anatema- tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar şi pe prea sfinţiţii patriarhi dreptcredincioşi ce au fost mai înainte şi care se duseseră către Domnul prin sfârşit fericit, adică pe Tarasie şi pe Ghermano, şi-au sfârşit adunarea lor cea vicleană. Deci fiind seara târziu, împăratul a trimis ostaşi ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhiceşti şi să-l ducă în surghiun. Deci nişte ostaşi sălbatici au năvălit cu arme asupra caselor, făcând gâlceavă şi tulburare, ocărând pe preasfinţitul patriarh Nichifor, pe Ghermano şi pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.
Iar patriarhul, auzind acelea, a lăcrimat şi a mulţumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi nişte ocări ca acelea pentru dreapta credinţă. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, căruia i se încredinţase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind atunci şi păzitor al caselor soborniceşti, a certat pe ostaşi şi le-a poruncit să înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare uşile intrării în casele patriarhiceşti, s-a dus la împăratul, zicându-i: „Stăpâne, nu este trebuinţă de mulţime de ostaşi, ca nu cumva, simţind poporul gâlceava, să se strângă şi să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiţi şi câteva slugi cu ei ca să-l ducă cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă singur".
Şi aşa a făcut împăratul. A poruncit ostaşilor trimişi mai înainte să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său şi a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Şi dorind el să se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, şi poruncind să aprindă lumânări şi să cădească cu tămâie, s-a întins pe pământ la rugăciune, în chipul crucii; şi astfel s-a rugat multă vreme cu tânguire şi a udat pământul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculându-se de la pământ, a văzut pe unii din cei dreptcredincioşi care într-acea vreme alergaseră acolo şi plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i şi dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creştini dreptcredincioşi v-am găsit, creştini dreptcredincioşi vă las!", şi a ieşit din biserică.
Iar ostaşii, punându-l într-o căruţă, l-au dus pe el la malul mării, pe la miezul nopţii, când toţi dormeau. Şi ajungând acolo, l-au pus în corabie şi l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era şi o mănăstire. Astfel a fost izgonit fără nici o vină de la scaunul său marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credinţă şi a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.
Apoi, nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea şi treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lăcaş, s-au văzut unul pe altul cu ochi înainte văzători şi s-au închinat unul altuia astfel:
Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniţă cărbuni aprinşi şi să aprindă lumânarea; apoi, punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ şi vorbea ca şi către o faţă oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a întrebat: „Ce faci, părinte? Cui vorbeşti, închinându-te?" Cuviosul a răspuns: „Iată, Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinţă, se duce la închisoare şi trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea şi tămâia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită".
Aceasta a văzut-o şi Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; căci, plecându-şi genunchii deodată, s-a închinat şi el sfântului stareţ şi l-a binecuvântat, întinzându-şi mâinile în văzduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfinţite părinte, şi înaintea cui te-ai închinat în genunchi?" Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui lăcaş, ni s-a închinat nouă şi ne-a cinstit cu lumânări aprinse şi cu tămâie; deci m-am închinat şi eu lui, căci nu după multă vreme va pătimi şi el cele asemenea cu noi".
Iar acest lucru s-a şi împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuinţă şi în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veşnică. Iar când îşi dădea obştescul sfârşit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David:Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinţilor lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit.
După ce a zis acestea, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului său. Şi se tânguiau după dânsul toţi credincioşii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane şi a început a străluci iarăşi alinarea şi dreapta credinţă. Iar cinstitele lui moaşte s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Mihail, fiul lui Teofil, şi a maicii lui. Teodora, şi cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu