2 IUNIE 2021

 2. /2 IUNIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

* 910: Richilde d'Ardennes sau Richilde de Provența (născută pe la ~845 – d. 2 iunie 910) a fost cea de-a doua soție a lui Carol al II-lea cel Pleșuv, împărăteasă a Occidentului.

Născută prin 845, Richilde^[1] era fiica lui Bivin de Gorze, conte de Ardennes, și sora lui Boso de Provence (cf. Dinastia Bosonizilor). Concubină a lui Carol cel Pleșuv, el o ia în căsătorie la 22 ianuarie 870 la moartea primei sale soții Ermentrude. Ea i-a dăruit regelui o a șasea fiică, Rothilde (n. prin 871-d. prin 928), care se va căsători cu Hugues de Bourges, apoi cu Roger du Maine, și patru fii care au murit la vârste fragede (între care doi gemeni: Drogo et Pippin).

În timpul absențelor împăratului, plecat să se războiască cu saraziniii, ea a administrat țara și s-a aflat la conducere la moartea lui Carol, survenită în 877. Avea în vedere accederea pe tron a fratelui său Boso, duce de Bourgogne (Burgundia), întrucât Ludovic al II-lea cel Gângav (fiul lui Carol al II-lea și al Ermentrudei d'Orléans) a murit puțin timp după tatăl său, iar copiii săi erau încă prea tineri.^[2] Cu toate acestea, Richilde a fost acuzată de incest cu fratele său, iar seniorii regatului au refuzat să se supună autorității sale. Richilde l-a ajutat apoi pe Boso să devină rege al Provenței.^[2]

La moartea lui Ludovic cel Gângav în 879, fiul lui Carol Pleșuvul și al Ermentrudei, ea a revenit la putere, în timpul domniilor tinerilor Ludovic al III-lea și Carloman al II-lea, apoi după moartea lor în 882 și 884. Dar imperiul era agitat și amenințat de normanzi, iar marii seniori au obligat-o să se retragă în Provența, la fratele său, unde a murit la 2 iunie 910

Richilde d'Ardennes

* 1280: Iolanda de Burgundia sau Iolanda a II-a de Nevers, (n. decembrie 1247 – d. 2 iunie 1280) a fost contesă de Nevers.

Iolanda era fiică a ducelui Odo de Burgundia cu contesa Matilda de Nevers. La moartea mamei sale din 1262, Iolanda a devenit contesă titulară de Nevers, care titlu presupunea și stăpânirea asupra comitatelor de Tonnerre și Auxerre. Cu toate acestea, în 1273 mediatorii din Parlamentul de la Paris au hotărât ca moștenirea să fie împărțită între cele trei surori: Iolanda a intrat posesia Nevers, Marguerite a obținut Tonnerre, iar Alice a dobândit Auxerre. De asemenea, mătușa lor Agnes a primit fiefurile de Bourbon. De la moartea bunicului ei pe linie paternă, Hugo al IV-lea de Burgundia din 1272, Iolanda și influentul ei soț, viitorul conte Robert al III-lea de Flandra, au emis pretenții asupra Ducatului de Burgundia în baza primogeniturii, fiind vorba de primul dintre copiii născuți ai fiului mai mare al lui Hugo, decedat la acea dată. Totuși, în testamentul său, Hugo al IV-lea l-a numit pe cel de al treilea fiu al său, Robert al II-lea, ca moștenitor al ducatului, acordând nepoatelor sale alte fiefuri. Regele Filip al III-lea al Franței, unul dintre mediatori, a decis în favoarea unchiului ei, care a devenit astfel duce, ca Robert al II-lea.

Prima căsătorie a Iolandei a fost cu Ioan Tristan, conte de Valois, fiul regelui Ludovic al IX-lea al Franței cu Margareta de Provence, în iunie 1265; cei doi nu au avut copii, iar soțul a murit de dizenterie în 1270, la Tunis, pe când participa la Cruciada a opta.

Iolanda s-a recăsătorit în martie 1272 la Auxerre cu Robert, moștenitorul comitatului de Flandra. Copiii lor au fost:

• Ludovic (n. 1272–d. 1322), conte de Nevers și de Rethel. Fiul spu a fost contele Ludovic I de Flandra
• Robert (d. 1331), senior de Marle și de Cassel, căsătorit în (1323) cu Ioana de Bretania (n. 1294–d. 1364), fiică a ducelui Arthur al II-lea de Bretania cu Iolanda, contesă de Montfort, având următorii copii:
  • Ioan, senior de Cassel (d. 1332)
  • Iolanda (n. 1331–d. 1395), căsătorită cu contele Henric al IV-lea de Bar.
• Ioana (d. 1333), căsătorită în 1288 Enguerrand al IV-lea de Coucy (d. 1310), senior de Coucy și viconte de Meaux
• Iolanda (d. 1313), căsătorită în jur de 1287 cu Wautier al II-lea d'Enghien (d. 1309)
• Matilda, căsătorită în jur de 1314 cu Matei de Lorena (d. 1330), senior de Warsberg

* 1632: Ernest Cazimir I de Nassau-Dietz (n. 22 decembrie 1573, Dillenburg, Germania^[1] – d. 2 iunie 1632,^[2][3] Roermond, Țările de Jos) a fost conte de Nassau-Dietz și Statthalter de Frizia, Groningen și Drenthe.

El a fost al unsprezecelea copil al lui Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg și al contesei Elisabeta de Leuchtenberg.

După moartea tatălui său, comitatul Nassau a fost împărțit între cei cinci copii supraviețuitori; Ernest Cazimir a moștenit titlul de Conte de Nassau-Dietz.

Ernest Cazimir a fost cunoscut în primul rând ca un lider militar remarcabil în timpul Războiului de Optzeci de Ani. El a slujit în armată sub comanda lui Maurice de Nassau, Prinț de Orania în asediul orașelor Steenwijk și Oldenzaal, și a lui Frederic Henric, Prinț de Orania în timpul Asediului de Groenlo (1627) și Asediului de la 's-Hertogenbosch. Ca Statthalter de Groningen el a construit cetatea Nieuweschans în 1628. Deși deținea puține proprietăți în Frizia, el era popular acolo, și localnicii i-au acordat moștenitorului său dreptul de a domni după moartea lui.

El a fost ucis de un glonț în Asediul de la Roermond, în timp ce inspecta tranșeele în iunie 1632. Fiul său, Henric Cazimir I, a moștenit titlurile de conte de Nassau-Dietz și de statthalter de Frizia, Groningen și Drenthe.

În 1607 Ernest Cazimir s-a căsătorit cu Sophia Hedwig de Brunswick-Lüneburg, fiica lui Iuliu Henric, Duce de Brunswick-Lüneburg. Din această căsătorie s-au născut nouă copii:

• fiică moartă la naștere (1608)
• fiu mort la naștere (1609)
• fiu fără nume (1610-1610)
• Henric Cazimir I de Nassau-Dietz (Arnhem, 1612-1640)
• Willem Frederik de Nassau-Dietz (Arnhem, 1613-1664), căsătorit cu Albertine Agnes de Orania-Nassau.
• Elisabeth (25 iulie 1614, Leeuwarden – 18 septembrie 1614, Leeuwarden)
• Johan Ernst (29 martie 1617, Arnhem – mai 1617)
• Maurice (21 februarie 1619, Groningen – 18 septembrie 1628, Groningen)
• Elisabeth Friso (25 noiembrie 1620, Leeuwarden – 20 septembrie 1628, Groningen)

Sophia Hedwig și câțiva copii, pictură de Paulus Moreelse.

Ernest Cazimir I

Conte de Nassau-Dietz

Portret (1633) realizat de Wybrand de Geest, ulei pe pânză, 66.8 × 58 cm, Rijksmuseum, Muiderslot

* 1692 : Prima acuzata in Procesul vrajitoarelor din Salem,  Bridget Bishop, găsita vinovata si spânzurata  la 10 iunie.

* 1872: Iulian Grozescu (n. 20 ianuarie 1839, Comloșu Mare, Comitatul Torontal - d. 2 iunie 1872, Comloșu Mare, Comitatul Torontal, Imperiul Austro-Ungar) a fost un poet, publicist și traducător român.

Iulian Grozescu a fost redactor și colaborator la ziarele românești din Arad, Viena, Pesta, Oradea, București și prim-redactor la revista Familia.

Iulian Grozescu s-a născut în satul bănățean de câmpie Comloșu Mare, în familia numeroasă a preotului Ioan Grozescu, originar din Livezi de lângă Craiova.

A urmat studiile liceale la Timișoara, Arad și Oradea, după care a urmat dreptul la Pesta. În perioada studiilor universitare a publicat poezii și a colaborat cu ziarul Concordia, condusă de Sigismund Pop, și la revista umoristică Strigoiu al lui Mircea V. Stănescu, iar împreună cu cel din urmă editează la Pesta foaia Speranța, În anul 1863 care, însă, apare doar într-un singur număr.

La 13 octombrie 1863 apare la Pesta revista satirică „Umoristulu” coordonată de George Ardelean, la care se alătură ca redactor. Colaborând cu această revistă timp de doi ani, leagă o prietenie durabilă cu prim-redactorul revistei, Iosif Vulcan, iar la 5 iunie 1865 faimoasa revistă „Familia” își începe apariția, iar Iulian Grozescu se alătură de la început colectivului de redacție, publicând în Familia poezii, nuvele, traduceri, recenzii etc.

În anul 1867 pleacă la București, unde colaborează la ziarele Telegraful și Poșta română. În această perioadă publică în Familia, Suveniruri din București. În noiembrie 1871 devine redactor responsabil al revistei Albina din Pesta, iar la 12 mai, 1872 scoate ziarul umoristic Priculiciu la Timișoara.

În anul 1869 apare la Arad, la tipografia lui Ștefan Gyula, volumul de poezii "POESII" editat de avocatul Emericu B. Stănescu. Editorul îi aduce în prefața volumului un adevărat elogiu poetului.

Moare la 2 iunie 1872, în casa părintească din Comloșu Mare, răpus de tuberculoză.

Opera:

Poezie:

• Sunt român
• Străină
• Coriolan
• Mihai Bravul
• Unit sau neunit

Nuvele:

• Fatalitate și noroc
• Mărioara și Măriuța
• Căderea Timișanei

Traduceri:

• Fata căpitanului, Aleksandr Pușkin

Iulian Grozescu

* 1875: Santiago Bernabéu Yeste (n. 8 iunie 1895 – d. 2 iunie 1978) a fost unul dintre cei mai importanți oameni din istoria Real Madrid, putând fi creditat cu meritul de fi transformat Real Madrid din al doilea cel mai bun club din Madrid în cel mai de succes club din Spania și din Europa. Stadionul Santiago Bernabéu al clubului Real Madrid și-a luat numele în memoria sa. A fost președintele clubului în perioada (septembrie 1943- iunie 1978)

Santiago Bernabéu

·         1877: A murit Ion C. Massimu lingvist, reprezentant al curentului latinist si membru fondator al Societăţii Academice Române din 1867; (n. 1825).

·         1882: Giuseppe Garibaldi ( pronunție (ajutor·info); n. 4 iulie 1807,^{[1][2][3][4][5]}Nisa, Regatul Sardiniei^[6] – d. 2 iunie 1882,^{[1][2][3][4][5]} Caprera[*], Italia^[7]) a fost un general, om politic și patriot italian considerat, împreună cu Camillo Cavour, cu Victor-Emmanuel al II-lea și cu Giuseppe Mazzini, a fi unul dintre „părinții patriei” italiene.

Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian, deoarece a condus și a luptat personal într-un număr mare de campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura unei puteri legitime, ceea ce face să fie greu de definit ca revoluționar: a fost numit general de către Guvernul provizoriu al Milanului^⁠(fr) în 1848, general al Republicii Romane din 1849^⁠(fr)de către ministrul de război, și cu acordul și în numele lui Victor-Emmanuel al II-lea a intervenit prin Expediția celor O Mie.

A fost supranumit „eroul a două lumi” datorită acțiunilor militare pe care le-a întreprins atât în America de Sud cât și în Europa, și care i-au adus o considerabilă notorietate atât în Italia cât și peste hotare. Aceasta se datorează mediatizării excepționale pe plan internațional de care a beneficiat, la nivelul epocii sale, presa relatând, adesea romanțat, epopeea sa. Cei mai mari scriitori, în special francezi, Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand și-au exprimat admirația față de el. Regatul Unit și Statele Unite i-au fost de mare ajutor, oferindu-i, în circumstanțe dificile, susținere militară și financiară.

Republican convins, el și-a lăsat ideile la o parte, recunoscând autoritatea monarhică a lui Carol Albert și a lui Victor-Emmanuel al II-lea, artizanii acțiunii unioniste. El i s-a opus lui Mazzini, deși fusese unul din adepții acestuia la începutul carierei sale politice. Expediția celor O Mie avea să fie elementul culminant al acțiunilor sale: a cucerit sudul peninsulei, pe care l-a predat lui Victor-Emmanuel al II-lea, făcându-l rege al Italiei. Ultimele sale lupte, cu scopul de a integra Roma în Regatul Italiei s-au soldat cu eșecuri. Monarhia avea să încredințeze altora visul de cucerire a Romei.

Garibaldi a fost, la vremea sa, un mit care a avut și adversari: mediul reacționar și cleric, anti-republican și anti-socialist.

Giuseppe Garibaldi

·         1885: Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen(n. 7 septembrie 1811,^[1][2] Krauchenwies, Germania – d. 2 iunie 1885,^[1][2]Sigmaringen, Germania) a fost șef al casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prim-ministru al Prusiei în perioada 6 noiembrie 1858 – 12 martie 1862 și tată al primului rege al României, Carol I.

Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen

Născut la Schloss Krauchenwies, Karl Anton a fost singurul fiu din patru copii ai Prințului Karl de Hohenzollern-Sigmaringen și ai soției acestuia, Marie Antoinette Murat.^[3][4] Mama lui a fost nepoată de frate a lui Joachim Murat, rege al celor Două Sicilii din 1808 până în 1815 și cumnat al lui Napoleon Bonaparte, prin căsătoria lui Murat cu sora mai mică a lui Napoleon, Caroline Bonaparte.

El a studiat dreptul la Geneva, Universitatea din Tubingen și Berlin și a scris scrisori plin de dorul de acasă.^[5] În principatul Hohenzollern a lucrat apoi în adunarea locală a averilor și administrație.

După doar putin peste un an de guvernare a micului principat al familiei sale, Karl Anton a abdicat în decembrie 1849 în favoarea vărului său îndepărtat, regele Prusiei iar Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu principatul vecin de Hohenzollern-Hechingen, au fost anexate Prusiei.

După abdicare, Karl Anton a devenit o figură proeminentă în politica Prusiei. După căderea guvernului reacționar Manteuffel în 1858 și asceniunea Prințului Wilhelm ca regent (din motive de sănătate ale fratelui său), a fost numit un nou guvern, liberal moderat, cu Karl Anton președinte al miniștrilor. Pe plan extern, a avut ca scop unificarea statelor germane. Prințul a deținut acestă poziție până în 1862, când a demisionat în mijlocul unei lupte cu parlamentul asupra bugetului militar.

În 1866, fiul său Carol a fost ales domn al Principatelor române. În februarie 1870 unui alt fiu al său, Leopold, i s-a oferit tronul Spaniei însă încordarea relațiilor dintre Franța și Germania din acest motiv l-a determinat pe Prințul Leopold să decline această cinste în ciuda susținerii ei de către cancelarul Bismark. Așa numita "candidatură Hohenzollern" la tronul Spaniei a fost unul dintre motivele izbucnirii Războiului franco-german, finalizat cu victoria germană.

Karl Anton a jucat un rol covârșitor în întreaga carieră politică a viitorului rege Carol I al României. El i-a fost îndrumător fiului său chiar de la începutul domniei. L-a sfătuit pe Carol cum să gestioneze interesele marilor puteri ca Germania, Rusia, Imperiul otoman, Anglia. Parlamentul României l-a onorat pe Karl Anton cu titlul de cetățean onorific al României în ianuarie 1867.

Prințul Karl Anton a fost căsătorit cu prințesa Josephine Friederike Luise de Baden (1813 – 1900), fiică a lui Karl, Mare Duce de Baden. Împreună au avut mai mulți copii:

• Leopold (1835 – 1905), străbunic al Regelui Mihai I al României
• Stephanie (1837 – 1859) - căsătorită cu regele Petru al V-lea al Portugaliei
• Carol (1839 – 1914), viitor rege al României
• Anton (1841 – 1866), mort pe câmpul de luptă, în Bătălia de la Königgrätz, în cursul războiului pruso-austriac
• Friedrich (1843 – 1904)
• Maria Luise (1845 – 1912) - căsătorită cu Prințul Filip de Belgia

Karl Anton

Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen Prinț de Hohenzollern

* 1885: Maximilian Maria Carl Joseph Gabriel Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis,^[1][2] (germană Maximilian Maria Carl Joseph Gabriel Lamoral Fürst von Thurn und Taxis^[1][2]; 24 iunie 1862^[1][2] – 2 iunie 1885^[1][2]) a fost al șaptelea Prinț de Thurn și Taxis, șef al Casei de Thurn și Taxis de la 10 noiembrie 1871 până la moartea sa la 24 iunie 1885

·         1904 - A murit dramaturgul si prozatorul rus A.P.Cehov ("Doamna cu catelul", "Trei surori", "Livada de visini", "Pescarusul")

* 1914: Emil Gârleanu (n. 5 ianuarie 1878, Iași – d. 2 iulie 1914, Câmpulung) a fost un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român.

Emil Gârleanu s-a născut în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878 la Iași. Părinții, locotenent colonelul Emanoil Gârleanu (1846-1918), aparținând unei familii de răzeși din Gârleni, Bacău și mama, Pulheria, născută Antipa, de origine greacă, locuiau în apropierea Copoului, în fața grădinii lui Vodă Sturza, loc cu o încântătoare priveliște de care scriitorul își va aminti. Copil ciudat, de o prea mare sensibilitate și concentrare, își îngrijorează mama prin îndelungile lui stări de visare. Se juca de-a soldații și citea cu nesaț "Povățuitorul copiilor", editat de Creangă.^{[necesită citare]} După ani, când îl află printre cărți uitate, manualul e întreg, nemâzgălit.

Părinții se despart, lăsând copilul în grijă unei mătuși din Iași, care i-a cultivat înclinarea spre duioșie și frumos. În perioada 1885-1889 urmează școală primară, la Școală nr.2 din Sărărie. Vacanțele și le petrece în satul bunicii, de lângă Târgul Frumos. Începe liceul la Iași în 1889, unde urmează trei clase, se retrage și se înscrie la Școala Fiilor de Militari din Iași.

Doi factori l-au îndrumat însă spre cariera armelor: influența tatălui, precum și faptul că locuind în aproprierea cazărmilor a avut deseori ocazia să vadă armele. 1892-1896, frecventează „Școala Fiilor de Militari”, unde devine coleg cu Eugeniu Botez, viitorul scriitor Jean Bart.^[1]

În anul 1896 îi moare de tuberculoză mama, fiind recăsătorită cu colonelul Ghirulescu.

La Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, pe care o urmează între 1896-1900, îl are coleg pe Gheorghe Brăescu. Renunță între timp la Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină, după doar um an și trei luni. A fost sublocotenent în armata română, dar este exilat la Bârlad pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar.

În 1906 părăsește Bârladul, stabilindu-se la București. Pe 12 februarie 1906 se căsătorește cu Marilena Voinescu. Scriitorul va avea o fiica, Rodica.

Emil Gârleanu este operat în iunie 1914 la spitalul Colțea din București și transferat apoi la Câmpulung Muscel; în iulie Emil Gârleanu moare în urmă unei congestii renale, la Câmpulung Muscel, la doar 36 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Belludin București.

OPERA

• A debutat cu volumul Bătrânii (1905), în care sunt evocați boieri de viță veche, patriarhali și visători, superiori lumii noi, burgheze, care i-a ruinat.
• Cel mai cunoscut volum a lui Emil Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care a relatat întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor.
• Un alt volum, Nucul lui Odobac (1910), dezvoltă tot o temă semănătoristă: dispariția țărănimii patriarhale și a obiceiurilor tradiționale.

ALTE OPERE

• Cea dintâi durere, 1907
• Odată!, 1907
• Într-o zi de mai, 1908
• 1877. Schițe din război, 1908
• Punga, 1909
• Trei vedenii 1910
• Amintiri și schițe 1910
• Visul lui Pillat, 1915
• O lacrimă pe-o geană, 1915
• Povești din țară, 1916
• Culegătorul de rouă, 1919

Opere alese

• Opere alese, îngrijite de I. Negoiescu, 1955, postum
• Scrieri alese, îngrijite de T. Vârgolici, 1964, postum

Scenarist si regizor

• A regizat filmul „Cetatea Neamțului” (1914) și a scris scenariul pentru filmul „Dragoste la mănăstire” (1914).

Emil Gârleanu

* 1927: Mihai Ioan Botez (n. 29 iunie 1927, Ploiești - d. 2 iunie 1998, Montreal) a fost un medic neurolog român cu contribuții originale în domeniul neuropsihologiei, profesor universitar și Director al Clinicii de Neurologie în Spitalul "Hôtel Dieu" al Universității din Montréal(Canada).

După absolvirea liceului "Spiru Haret" din București în 1945, urmează cursurile Facultății de Medicină, pe care o absolvă în 1951. În timpul studenției a făcut un stagiu de internat în clinica de Neurologie a Spitalului Colentina sub conducerea profesorului Nicolae Ionescu-Sisești, unde a a lucrat sub îndrumarea lui State Drăgănescu. Obține un post de medic la Spitalul de Boli Nervoase din Ploiești, condus de doctorul Ilie Minciu. În urma unui concurs, revine la București în 1955 ca medic consultant neurolog la Policlinica spitalului Colentina iar în 1960 este numit medic primar în secția clinică de la Spitalul Central a Institutului de Neurologie al Academiei Române de sub conducerea lui Arthur Kreindler. Aici are posibilitatea unei activități susținute în domeniul cercetării științifice, în strânsă colaborare cu Clinica de Neurochirurgie de sub conducerea lui Constantin Arseni. Rezultatele observațiilor sale se vor concretiza în dizertația Afazia în procesele expansive intracraniene, cu care obține titlul de Doctor în Științe Medicale, și în numeroase articole publicate în țară și în reviste de prestigiu din străinătate. Totuși posibilitățile sale de dezvoltare științifică și academică rămân limitate, întrucât în condițiile politice de atunci nu valoarea personală avea prioritate, ci apartenența de partid. În 1966 Botez este respins la concursul pentru postul de profesor la catedra de neurologie rămasă vacantă în urma pensionării lui Oskar Sager, deși contracandidatul său - cu specialitate realizată în Uniunea Sovietică - nu atingea nici pe departe nivelul lui științific.^{[necesită citare]}

În anul 1970, Mihai Botez se stabilește în Canada, la Montréal. La început este angajat ca "guest lecturer", dar devine în 1972profesor titular iar în 1979 șef al clinicei de neurologie din spitalul Hôtel Dieu al Universității din Montréal. În perioada 1975-1986 a funcționat ca director al Laborarorului de Neuropsihologie al Institutului de Cercetări Clinice din Montréal, în 1986devine director al departamentului de Neurologie a Comportamentului, Neurobiologie și Neuropsihologie al Centrului de cercetări al Universității din Montréal. În 1992, devine profesor asociat la departamentul de Psihologie al Facultății de Arte și Științe a aceleiași Universități.

S-a stins din viață după o grea suferință la 2 iunie 1998, la Montréal.

·         1937: A încetat din viaţă Iosif Blaga, teoretician literar şi estetician; (n. 1 iulie 1864).

* 1941: Henry Louis „Lou” sau Buster"^[8] Gehrig (n. Heinrich Ludwig Gehrig; 19 iunie 1903 - d. 2 iunie 1941) a fost un jucător american de baseball care a jucat pentru New York Yankees timp 17 sezoane, între anii 1923 și 1939, cu care a câștigat All-Star-ul de șapte ori consecutiv,^[9] S-a retras la 2 mai 1939, după ce a fost diagnosticat cu scleroză laterală amiotrofică, boală care îi poartă numele.^[10] În același an a fost inclus în Baseball Hall of Fame.

·         1949 - A murit Radu R. Rosetti, general si istoric militar, membru al Academiei Romane (n. 20 martie/1 aprilie 1877).

* 1956: Jean Pierre Hersholt (n. 12 iulie 1886 – 2 iunie 1956) a fost un actor născut în Danemarca care a trăit în Statele Unite, unde a lucrat timp de șaptesprezece ani la emisiunea radiofonică Dr. Christian. Mai este cunoscut pentru rolul bunicului lui Heidi (Shirley Temple) din Heidi.^[2]

A jucat în 75 de filme mute și 65 cu sunet (140 în total) și a regizat patru filme. Pentru contribuțiile sale aduse filmului a primit de două ori Premiul Oscar onorific, în 1940 și 1950, fiind președintele Academiei Americane de film timp de patru mandate, între 1945 și 1949.^[3] În onoarea sa a fost înființat Premiul Umanitar Jean Hersholt, acordat pentru „persoane din industria cinematografică ale căror eforturi umanitare au adus beneficii industriei”.^[4] Are două stele pe Hollywood Walk of Fame, una pentru activitatea cinematografică pe 6501 Hollywood Boulevard și una pentru radio la 6701 Hollywood Boulevard.

A tradus peste 160 de basme de Hans Christian Andersen în limba englezăgrupate în șase volume ca The Complete Andersen în 1949, aflate în prezent la Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii, fiind considerate unele din cele mai bune traduceri ale operelor lui Andersen.^[5]A fost numit cavaler al ordinului Dannebrog în 1948 și datorită acestora

Jean Hersholt

Rosemary DeCamp și Jean Hersholt în Dr. Christian

·         1964: A decedat Dimitrie Caracostea, critic și istoric literar român, cu origini aromâne; (n. 10 martie 1879). Este considerat a fi, alături de Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari stilisticieni ai literaturii române.  A colaborat la revistele Convorbiri literare, Adevărul literar și artistic, Flacăra, Langue et littérature, Gândirea, Revista Fundațiilor Regale, Viața românească etc.Activitatea sa literară și științifică s-a orientat în două direcții: studiile de folclor (Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia, 1924) și exegeza operei eminesciene (Arta cuvântului la Eminescu, 1938; Creativitate eminesciana, 1943). Expresivitatea limbii române reprezintă un important studiu de stilistică literară. În anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a fost exclus din învățământ. In data de  5 mai 1950 in pofida vârstei sale înaintate a fost arestat și ținut timp de 5 ani în închisoare fără a fi judecat.

·         1975: Scarlat Callimachi (n. 20 septembrie 1896,^[1] București, România – d. 2 iunie 1975,^[1] București, RS România), supranumit: Prințul Roșu^[2], a fost un jurnalist român, eseist, poet futurist, sindicalist, activist comunist. Ca poet s-a aflat în vecinătatea mișcării de avangardă, cultivând o poetică între constructivism și expresionism.

Scarlat Callimachi s-a născut la 20 septembrie 1896, la București. Era membru al familiei boierești de sorginte fanariotă Callimachi. Nu trebuie să fie confundat cu un străbun al său, omonim, domnitorul fanariot Scarlat Callimachi.

Ca urmare a adeziunii sale la ideologia comunistă, a fost supranumit Prințul Roșu.

A fost licențiat în drept și a fost gazetar în presa comunistă, colaborând la Facla, Chemarea, Clopotul și altele. A fost redactor-șef la revista Punct și director al ziarului Glasul nostru din Botoșani.

În 1933, a fost închis pentru pamfletul Căderea Babilonului.

Scarlat Callimachi a fost director al Muzeului Româno-Rus, instituție creată pentru scoaterea în evidență a legăturilor culturale dintre România și Uniunea Sovietică, în conformitate cu doctrina Jdanov, până în 1963, când acest muzeu a fost desființat, ca urmare a distanțării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de influența sovietică.^[3]

A murit la 2 iunie 1975 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Opera:

• Frunze, 1920
• Tăceri imobile, 1921 (copertă și ilustrații de Dall Zamphiropol)
• Alb și negru, 1927
• Erotice, 1933
• Octombrie 1917, Colecția Orizont, București, 1946 (cu un portret și două desene de Aurel Mărculescu)
• Căderea Babilonului, E.S.P.L.A., București, 1956
• Un călător prin U.R.S.S., Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1960
• Ritmuri de clopote, Editura pentru Literatură, București, 1968

* 1977: Stephen Boyd (n. 4 iulie 1931, Glengormley, Irlanda de Nord^[6] - d. 2 iunie 1977, Northridge, Los Angeles, California) este un actor britanic și american care a primit Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar. A apărut în peste 60 de filme, fiind cel mai notabil pentru rolul lui "Messala" în Ben-Hur.

* 1979: Coriolan Băran (n. 6 februarie 1896, Nerău - d. 2 iunie 1979, Timișoara)^[1] a fost un avocat român, om politic, ministru, primar al Timișoarei.

S-a născut în 6 februarie 1896 în satul timișean Nerău.^[1] A urmat facultatea de drept la Budapesta și a luat doctoratul la Cluj-Napoca în 1923. A susținut examenul de avocat la Oradea.

A participat la primul război mondial pe frontul din Italia, unde a fost rănit. Reîntors la Budapesta, s-a dedicat închegării mișcării naționale premergătoare Unirii. În toamna anului 1918 a organizat garda națională în plasa Sânnicolau Mare și a fost delegat titular al acesteia la Alba Iulia.^[1] Datorită activității politice desfășurate în cadrul Partidului Național Român, Băran devine secretar general al Partidului Național Țărănesc, filiala Timiș-Torontal. Tot atunci el redactează ziarul „Voința Banatului”.^[1]Cariera sa politică cunoaște o puternică ascensiune. În decembrie 1929 devine primar al Timișoarei, pentru un prim mandat. Între 1932-1933 este prefect al județului Timiș-Torontal.^[1]

Este numit subsecretar de stat al Ministerului de interne sub guvernele Miron Cristea,^[1] Armand Călinescu,^[1] Gheorghe Argeșanu și Constantin Argetoianu. Totodată, el duce o intensă activitate culturală, în special pentru susținerea culturii românești în Banat. Ajunge la conducerea ASTREI Bănățene și a Institutului Social Banat-Crișana. Între 1941-1946 este director al Băncii Comerciale Timișoara.^[1] A fost președinte al clubului Ripensia.^[1]

În 1950 Coriolan Băran este arestat de autoritățile comuniste. Timp de 5 ani și 6 luni el este deținut la București, Aiud și Gherla, fără a fi judecat. Procesul are loc la Timișoara. În favoarea lui depun mărturie mai mulți muncitori din fabricile timișorene, iar acuzațiile care i-au fost aduse au fost amplu infirmate. În final, este achitat și repus în drepturi.

A decedat în data de 2 iunie 1979, la Timișoara

Coriolan Băran

·         1989: Grigore Kiazim (n. 12 februarie 1913, Măcin, județul Tulcea — d. 2 iunie1989, București) a fost un mare rapsod al cântecului dobrogean și solist instrumentist consacrat pe plan național la mandolină, cobză și banjo. Pentru cobză, marele merit al artistului constă în curajul de a aborda și realiza o creație solistică deosebită cu acest instrument.

S-a născut la data de 12 februarie 1913, în localitatea Măcin, județul Tulcea, într-o familie mixtă din punct de vedere etnic: mama de naționalitate română, tatăl de naționalitate turcă.

A fost printre primii cobzari din România care, încă din anii 1930, alături de jocuri dobrogene și piese din folclorul turc, s-a remarcat în interpretarea pieselor concertante.

În 1934 și-a început colaborarea cu redacția de folclor a Societății de Radiodifuziune.

Este primul cobzar angajat la formarea Ansamblului „Ciocârlia” în 1950 și la formarea Ansamblului „Rapsodia Română” în 1971. Colaborează pentru perioade scurte și cu Ansamblul „Perinița” și „Doina” al Armatei.

În perioada 1973-1975 își formează propriul taraf specializat pe muzica tradițională a comunităților etnice din Dobrogea: români, turci, tătari.

Timp de 50 de ani a colaborat cu redacția de folclor a Radiodifuziunii, cu casa de discuri Electrecord și cu renumitele ansambluri „Rapsodia Română”, „Perinița”, „Doina” al Armatei și „Ciocârlia” al Ministerului Apărării, având pentru o scurtă perioadă și o formație ce îi purta numele.

Moare la 2 iunie 1989 la București, în locuința sa de pe calea mosilor loc unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții cântând în barurile și localurile din zonă.

„Pe neașteptate, într-o zi de la începutul lunii iunie 1989, strunele inimii generoase ale maestrului, s-au rupt, iar glasul mandolinei și a celorlalte instrumente fermecate a tăcut. Atunci, sufletele ni s-au umplut de durere și plumb. Pleca dintre noi un mare artist.”

— Aurel Băbeanu, în revista Doina, 1992

Grigore Kiazim

·         1990: Sir Rex Harrison (născut Reginald Carey Harrison la 5 martie 1908 – d. 2 iunie 1990) a fost un foarte apreciat actor englez de cinema.

Rex Harrison

* 1993: Tahar Djaout (n. 11 ianuarie, 1954 - d. 2 iunie, 1993) a fost un jurnalist și poet de origine algeriană.

Tahar Djaout

·         1998: A decedat medicul Mihai Ioan Botez, specialist în neurologie şi neuropsihologie, considerat fondator al neuromuzicologiei. In 1971 s-a stabilit  în Canada. A fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993;  (n. 1927).

·         2008: Bo Diddley, cântăreț american de rock and roll, compozitor, și chitarist (n. 1928).

* 2008: Ken Naganuma (5 septembrie 1930 - 2 iunie 2008) a fost un fotbalist japonez

* 2009: Andrei Vartic (n. 21 octombrie 1948, Dănceni, raionul Ialoveni - 2 iunie2009, Chișinău) a fost un fizician (USM, 1971), scriitor, publicist, orator, cercetător al vechilor culturi carpato-dunărene, regizor de teatru și film, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova 1990-1993.

Este unul din cei 278 de semnatari ai Declarației de Independență a Republicii Moldova.

Andrei Vartic a fost unul din inițiatorii creării Mișcării Democratice din Moldova (27 mai - 3 iunie 1988), fondator și director al revistelor "Quo Vadis" și "Fără Machiaj", Fundației Culturale "Basarabia", Teatrului poetic, Institutului Civilizației Dacice, revistei de studii carpato-dunărene "Dava International", autor a peste 20 de cărți, unele apărute samizdat (copii clandestine făcute de mână), cât și a numeroase studii și articole publicate în reviste și ziare atât din Basarabia și România, cât și de peste hotare. La 10 iunie 2007 a fost ales prim-vicepreședinte al Forumului Democrat al Românilor din Moldova.

·         2014:  A murit Președintele Federației Române de Polo, Anatolie Grințescu. Născut la Chișinău, în 1939, a făcut 12 ani parte din naționala României, cu care a participat la Jocurile Olimpice din 1960 și 1964, încheind cu un bilanț de 85 de goluri în 176 de meciuri jucate, iar în calitate de antrenor al reprezentativei a bifat și edițiile din 1972, 1976 și 1980. La nivel de club a jucat la Dinamo București, cu care a câștigat zece titluri naționale și a participat la trei ediții ale Cupei Campionilor Europeni. De asemenea în calitate de antrenor al aceleiași echipe a câștigat campionatul național în 1973 și 1974. Din 2008 era președinte al Federației Române de Polo.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Odovania Înjumătățirii Cincizecimii; Sf Mare Mc Ioan cel Nou de la Suceava; Sf Ier Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (Dezlegare la pește)

·        

·         Italia: Sărbătoare națională. Aniversarea proclamării republicii. Ziua națională a Italiei este cunoscută sub numele de Ziua Republicii (sau Proclamarea Republicii – Proclamazione della Repubblica) și este sărbătorită pe data de 2 iunie. Ea comemorează ziua în care, în anul 1946, în urma unui referendum, poporul italian a decis ca forma de guvernare să fie republica și este considerată ziua în care s-a născut Italia modernă. În ziua de 2 iunie, cetățenii italieni sărbătoresc ziua națională a Italiei, zi în care, în anul 1946, a avut loc referendumul în urma căruia Italia a fost proclamată republică. Referendumul ce a stabilit forma de guvernământ a Italiei postbelice a avut loc timp de doua zile, 2 și 3 iunie 1946, italienii fiind chemați să aleagă una din cele două variante de organizare statală: republică sau monarhie. Acest referendum a reprezentat și ocazia cu care s-a folosit, pentru prima oara în Italia, votul universal. Rezultatele oficiale au fost anunțate pe data de 18 iunie: peste 12.700.000  de cetățeni italieni au votat în favoarea republicii, peste 10.700.000 în favoarea monarhiei și aproximativ 1.500.000 nu au votat sau au anulat votul. În urma acestor rezultate, Curtea Suprema a proclamat nașterea Republicii Italiene. Ziua Republicii a fost celebrată pentru prima oară în anul 1948 și a fost sărbătorită pe data de 2 iunie până în anul 1977, când, din cauza crizei economice prin care trecea Italia, s-a decis sărbătorirea ei în prima duminică a lunii iunie. În anul anterior luării acestei decizii (1976), parada militară a fost anulată din cauza cutremurului puternic ce a lovit regiunea Friuli Venezia Giulia pe data de 6 mai și ce a provocat moartea a peste 1.000 de persoane. În anul 2000 s-a revenit la sărbătorirea Zilei Republicii în data de 2 iunie a fiecărui an. În această zi, în Roma, capitala Republicii Italiene, în apropierea Colloseumului, se organizează o paradă militară și se depun coroane de flori la mormântul Soldatului Necunoscut și la Altarul Patriei. La parada militară participă unități ale Forțelor Armate, ale Poliției, ale Pompierilor, ale Crucii Roșii și alte delegații militare ale ONU, NATO și UE. După-amiaza, se pot vizita grădinile Palatului Quirinale (una din cele trei reședințe oficiale ale Președintelui Republicii Italiene), unde cântă fanfare militare aparținând Forțelor Navale, Forțelor Aeriene, Carabinierilor, Poliției Statale etc.