2. /7 IUNIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 555: A decedat Papa Vigilius. A fost papa al Romei din 29 martie 537, până la moartea sa.
· 1329: A murit regele scotian Robert Bruce; (n. 11 iulie 1274). A fost rege al scoţienilor de la 25 martie 1306, până la moartea sa în 1329, unul dintre cei mai mari regi ai Scoţiei, precum şi unul dintre cei mai renumiti războinici ai timpului sau , cel care a condus Scoţia în războaiele de independenţă împotriva Regatului Angliei. In timpul domniei lui tara sa si-a dobandit independenta. Astăzi în Scoţia, Bruce este considerat erou naţional.
· 1358: A murit sogunul japonez Ashikaga Takauji; (n. 1305). A fost un descendent al samurailor liniei (Minamoto) Seiwa Genji, ceea ce înseamnă că a fost un descendent ai împăratului Seiwa.
· 1394: Ana de Bohemia (11 mai 1366 – 7 iunie 1394), a fost fiica lui Carol al IV-lea, Împărat Roman, rege al Boemiei și a Elizabetei de Pomerania. A fost membră a Casei de Luxembourg și prima soție a regelui Richard al II-lea al Angliei.
Richard al II-lea s-a căsătorit cu Ana de Bohemia ca urmare a Marii Schisme. Potrivit lui Eduard Perroy, Papa Urban al VI-lea a sancționat căsătoria dintre Richard și Ana în încercarea de a crea o alianță în numele său, împotriva francezilor și al Papei lor preferat, Clement. Acest lucru ar putea explica de ce Richard s-a căsătorit cu Ana, în ciuda multor membri ai nobilimii și ai Parlamentului englez. Deși i-a fost oferită fiica lui Bernabò Visconti din Milano, care ar fi adus mulți bani ca zestre, a fost aleasă Ana, fără ca acest lucru să aducă un beneficiu financiar Angliei. Ana n-a avut nici o zestre și în schimb Richard a plătit 20.000 florinți (în jur de 13.000 £) fratelui ei, Wenceslas. Au existat doar câteva beneficii diplomatice. Deși comercianților englezi li s-a permis comerțul în ambele țări ale Bohemiei, acest lucru era minor în comparație cu beneficiile obișnuite obținute prin căsătoriile făcute ca urmare a războiului cu Franța. Prin urmare, n-a fost nici o surpriză faptul că mariajul lor n-a fost unul popular.
La sosire, Ana a fost sever criticată de cronicari, probabil ca urmare a aranjamentelor financiare, cu toate că era destul de obișnuit ca regina să fie privită în termeni critici. Ana și regele Richard al II-lea s-au căsătorit la Westminster Abbey la 22 ianuarie 1382, ambii fiind în vârstă de 15 ani. au fost căsătoriți vreme de 12 ani însă n-au avut copii. Moartea Anei de ciumă în 1394 a fost o lovitură devastatoare pentru Richard.
Richard s-a căsătorit cu a doua soție, Isabella de Valois, la 31 octombrie 1396.
| Ana de Bohemia | |
| Regină a Angliei | |
 |
· 1710: A murit Louise de la Vallière, metresa regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (n. 1644). Louise, Françoise de La Baume Le Blanc de La Vallière (6 august 1644 – 7 iunie 1710) a fost prima din cele trei importante favorite ale regelui Ludovic al XIV-lea al Franței în perioada 1661-1667. Ea a devenit mai târziu Ducesă de la Vallière și Ducesă de Vaujours. După doar două luni la curtea de la Fontainebleau, Louise devine amanta regelui. Inițial, Louise a fost destinată să distragă atenția regelui de la periculosul flirt cu cumnata sa, prințesa Henrietta, însă Louise și Ludovic s-au îndrăgostit. Louise nu era extravagantă și nu era interesată de bani sau titluri, ci doar de dragostea regelui. Antonia Fraser scrie că ea a fost „o dragoste secretă nu o metresă oficială precum Barbara Villiers.” După mai mult de patru ani de relație, regele își găsește o nouă favorită în persoana frumoasei Françoise-Athénaïs de Montespan însă nu pune capăt legăturii cu Louise din mai multe motive: doamna de Montespan era căsătorită, ceea ce îi agravează lui Ludovic poziția în fața Bisericii. În momentul când își afișează favorurile pentru doamna de Montespan, regele o numește pe Louise, care era însărcinată în șase luni, ducesă de Vaujours ca un fel de cadou de adio. Fetița lor, Marie Anne de Bourbon, (născută în 1666) este recunoscută de rege, în mai 1667 și primește titlul de Mademoiselle de Blois. În 2 octombrie 1667 ea dă naștere ultimului fiu, Louis de Bourbon.
· 1716: Constantin Cantacuzino stolnicul (n. 1639 – d. 7 iunie 1716) a fost un boier din Țara Românească, recunoscut drept un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român, cu aplecare spre domenii precum istoria și geografia. A făcut studii la Universitatea din Padova. Un izvor important pentru istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen. Cantacuzino este și autorul unei istorii a Țării Românești, în care a încercat să umple lacuna de cunoștințe despre istoria timpurie a românilor.
A avut de asemenea multă influență în politică, fiind mentorul nepotului său de soră Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica externă. În numele voievodului, dar și în nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu cancelariile importante ale vremii. În 1707 un conflict latent cu Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus la retragerea lui Cantacuzino pe moșiile sale. Stolnicul și familia Cantacuzino au contribuit la mazilirea și uciderea lui Brâncoveanu în 1714. Succesor la domnie a fost Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, însă pentru scurt timp, întrucât amândoi au suferit în 1716 soarta lui Brâncoveanu.
Stolnicul Cantacuzino era fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și al Elenei, fiica domnului Radu Șerban. Fratele Șerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu și fiul său Ștefan Cantacuzino au fost domni ai Țării Românești.
Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667[1] la Universitatea din Padova, el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești. S-a păstrat un jurnal al învățăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menționează pe un instructor de origine albaneză, Caludi[2]. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menționat ca învățat din Louvain de către scriitorul Antonio Lupis[3]. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Țării Românești de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică și istorică a ținuturilor cursului mijlociu și inferior al Dunării[4].
În 1672 Cantacuzino este întemnițat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Șerban reuși să-l aducă la Constantinopol prin relațiile pe care le avea la Înalta Poartă și-l învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influența politică a stolnicului a fost totuși importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.
Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană.
Cu privire la cererea formulată de comitetul marii nobilimi maghiare din Făgăraș privind strângerea de fonduri pentru zidirea bisericii reformate, adresată «vecinilor» Constantin Brâncoveanu și Stolnicului Constantin Cantacuzino, ca proprietari ai satelor Sâmbăta și Recea, publicăm aici scrisoarea stolnicului Cantacuzino, din care se vede că marele voievod Constantin Brâncoveanu a dăruit bisericii reformate, pentru clădire, 200 de taleri leoni sau 400 fiorini ungurești. Până acum Constantin Brâncoveanu era cunoscut ca mare ocrotitor al Bisericii ortodoxe din întreg Răsăritul.
Stolnicul Cantacuzino pomenește inclusiv despre o altă scrisoare în legătură cu același dar.
Scrisoarea stolnicului Cantacuzino, pentru noi, este o dovadă despre relațiile destul de strânse care-au existat în trecut între Muntenia și Transilvania, îndemnând pe Constantin Brâncoveanu a priveghea asupra așezămintelor din Nordul Carpaților aproape ca și asupra celor din propria sa țară.
‟(Membrilor de toate categoriile ai bisericii reformate din Făgăraș) le doresc din toată inima mea toate binecuvântările sufletești și trupești și bunuri de mântuire.
Primind cu cinste scrisoarea Excelenței Voastre, scrisă mie la 26 Noiembrie, din ea am înțeles cererea Excelențelor Voastre către Ilustrul Voievod al Munteniei, Măria Sa, pentru un ajutor la zidirea bisericii din Făgăraș a Excelențelor Voastre. În privința căreia n’am trecut cu vederea, după dorința Excelențelor Voastre, să stăruiesc după putința mea, înaintea Măriei Sale Voievodului Munteniei, pentru lucrul Excelențelor Voastre, drept care Măria Sa a și poruncit să se numere la mâna curierului Excelențelor Voastre două sute de taleri leoni, adică patru sute de florini [fiorini] ungurești, ceea ce Excelențele Voastre o pot înțelege mai pe larg din scrisoarea Măriei Sale.
Eu însă și după asta, în orice vă pot servi Excelențelor Voastre după puțina mea putință, nu numai cu dragă inimă nu o trec cu vederea, ci mai mult voi socoti-o ca un câștig și noroc al meu.
După care, recomandând pe Excelențele Voastre pazei Îndurătorului Dumnezeu, rămân al Excelențelor Voastre totdeauna binevoitor vecin, servitor.
Târgoviște, 6 Dechemvrie 1713.”
El a contribuit în mod hotărâtor la răstunarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretențiile la tron ale propriului fiu, Ștefan Cantacuzino[5]. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzația colaborării cu austriecii.
Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice, diplomați și cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall'Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterității caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală, Istoria Țării Rumânești dintru început (1716)[6], care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli[7] și susține cu multă fervență, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii. Implicațiile politice nu i-au lăsat răgaz să-și definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice istoriografiei moderne și conține prime elemente de critică a istoriei. Stolnicul este și autorul unei hărți a Țării Românești, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova și folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneția[8], precum și al prefeței unui liturghier din 1680, care a circulat în toate ținuturile locuite de români[9].
Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conține printre altele și o listă a cărților tipărite în principatele române la sfârșitul veacului al XVII-lea[10]. Frumusețea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironești, este menționată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puține cărți din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar și de sorginte protestantă[11]. În timpul studiilor tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărților achiziționate de el însuși, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci și latini, scrierile filozofice și cosmografice ale lui Aristotel și comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia[12]. Ulterior biblioteca a fost îmbogățită de numeroase lucrări istoriografice, calendare, almanahuri, precum și de cărți aduse de oștenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei. De-a lungul vieții Cantacuzino a colecționat manuscrisele cărturarlor care trecuseră pe la Mărgineni și periodice de limbă italiană[13]. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parțial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839 263 de titluri de cărți care erau încă păstrate la Mărgineni[
* 1799: Victoria a Franței,[1] Prințesă a Franței (11 mai 1733 – 7 iunie 1799) a fost al șaptelea copil și a cincea fiică a regelui Ludovic al XV-lea al Franțeiși a soției lui Maria Leszczyńska. Ca fiică a regelui era Fiică a Franței.
Cunoscută inițial drept Madame Quatrième (sora ei mai mare murise în februarie 1733, înaintea nașterii sale), mai târziu a fost cunoscută sub numele Madame Victoire.
Marie Louise Thérèse Victoire s-a născut la Palatul Versailles. Spre deosebire de copiii mai mari ai lui Ludovic al XV-lea, Madame Victoire n-a crescut Versailles ci la Abația Fontevraud.
La vârsta de 15 ani, i s-a permis să se întoarcă la curtea tatălui ei. Apropiată de mama sa religioasă, de fratele și surorile sale, a împărțit cu ei indignarea în fața deselor infidelități ale tatălui ei, situație care a îndepărtat familia de rege iar pe acesta l-a apropiat din ce în ce mai mult de Madame de Pompadour iar mai târziu de Madame du Barry.
Deși s-a spus că era cea mai frumoasă fiică a regelui, nu s-a căsătorit niciodată. În 1753 s-a sugerat să se căsătorească cu cumnatul ei, Ferdinand al VI-lea al Spaniei; soția acestuia Barbara a Portugaliei era grav bolnavă. În ciuda bolii sale, regina Spaniei a supraviețuit încă cinci ani.
În 1765, fratele ei mai mare, Delfinul, a murit de tuberculoză la vârsta de 36 de ani.
După izbucnirea Revoluției franceze, îngrozite de noile legi revoluționare împotriva Bisericii Catolice, Victoria și sora sa mai mare Adélaïde au părăsit Franța pentru Italia la 20 februarie 1791 deși au fost arestate și reținute pentru mai multe zile la Arnay-le-Duc înainte de a li se permite să plece. În Italia au vizitat-o pe nepoata lor, Clotilde, regină a Sardiniei, sora regelui Ludovic al XVI-lea la Torino. Au ajuns la Roma la 16 aprilie 1791. În 1796 au ajuns la Neapole, unde Maria Carolina, sora nepoatei lor, Maria Antoaneta era regină. Apoi s-au mutat în Corfu în 1799 și în cele din urmă la Trieste, unde Victoria a murit de cancer la sân. Adélaïde a murit un an mai târziu la Roma.
| Victoria | |
* |
*1821: Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir, Vladimir, Gorj, România – d. , Târgoviște, Țara Românească) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor.
S-a născut în satul Vladimir, județul Gorj într-o familie de moșneni. A învățat carte și limba greacă în casa boierului Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a folosit în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.
Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligații semipermanente - și participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a.
În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte, funcție pe care o va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu [1]), decedată la Viena, și pentru a-i aduce în țară fetița.
Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele.
Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.
A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“.
Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război.
Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești la 21 mai, Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor.
Tudor Vladimirescu a avut un frate (Papa) și o soră (Constandina)[2] ai căror descendenți trăiesc și în ziua de azi în Oltenia
| Tudor Vladimirescu Tudor din Vladimiri Domnul Tudor | |
 Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor. |
· 1843 - A încetat din viaţă poetul romantic Johann Christian Friedrich Hölderlin (romanul în versuri "Hypérion") (n. 20 martie 1770)
* 1843: Alexis Bouvard (n. la Contamines-Montjoie, Haute-Savoie, 27 iunie 1767 – d. la Paris, 7 iunie 1843) a fost un astronomfrancez.
Printre lucrările cele mai semnificative ale lui Alexis Bouvardfigurează descoperirea unui număr de opt comete, precum și compilarea unor tabele astronomice pentru Jupiter, Saturn și Uranus. Primele două s-au dovedit relativ exacte, în timp ce în tabela privitoare la Uranus au apărut anomalii importante în timpul observațiilor care au urmat. Acest fapt l-a condus pe Bouvard să emită ipoteza că o a opta planetă (numită în epocă „planetă perturbatoare”) ar putea să fie la originea perturbațiilor orbitei lui Uranus. După moartea sa, poziția acestei planete, Neptun a fost calculată de John Couch Adams și Urbain Le Verrier.
Bouvard a început să studieze astronomia la Observatorul Astronomic din Paris, din 1793, sub îndrumarea lui Pierre-Simon Laplace, a fost director al Observatorului din Paris în perioada 1822 - 1843, precum și și membru al Biroului Longitudinilor. A fost ales membru al Academiei de Științe din Franța în 1803, al Academiei din Savoie în 1820 și membru străin al Royal Society în 1826.
În 1970, Uniunea Astronomică Internațională i-a dat numele lui unei văi de pe Lună, „Vallis Bouvard”.
| Alexis Bouvard | |
 Alexis Bouvard, |
· 1876: Joséphine de Leuchtenberg (14 martie 1807 – 7 iunie 1876) a fost regină a Suediei și Norvegiei ca soție a regelui Oscar I al Suediei și Norvegiei. A fost cunoscută ca regina Josefina.
Născută la Milano, Italia, a fost fiica lui Eugène de Beauharnais, primul Duce de Leuchtenberg și a soției lui Prințesa Augusta de Bavaria. La naștere a primit titlul de Prințesă de Bologna iar mai târziu Ducesă de Galliera.
Prințesa Joséphine s-a căsătorit prin procură cu Oscar I la Palatul Leuchtenberg din München la 22 mai1823 și în persoană la 19 iunie la Stockholm. Prin mama sa, Joséphine, era descendentă a lui Gustav I al Suediei și al lui Carol al IX-lea al Suediei.
La șase zile după sosirea în Suedia, al patrulea nume al ei, Napoléonne, a fost șters din cauza faptului că Suedia luptase împotriva lui Bonaparte într-un război recent și amintirea numelui Napoleon nu stârnea amintiri plăcute suedezilor.
Joséphine era interesată de grădinărit, pictură și s-a implicat în acțiuni de caritate și reforme în Suedia. Interesul față de artă era activ; a susținut-o puternic în carieră pe pictorița Sofia Adlersparre, a încercat să facă același lucru cu sculptorița Helena Sophia Isberg și de asemenea, a încurajat talentul artistic al propriei fiice, Prințesa Eugenie, care a devenit un talentat artist amator. S-a implicat în câteva proiecte sociale. La sosirea în Suedia a devenit prietenă cu Prințesa Sophia Albertine a Suediei care a inițiat-o în această muncă.
În 1824, prinții moștenitori au vizitat Norvegia și au stat la Oslo, în încercarea de face monarhia mai populară.
Deși Joséphine era o catolică devotată, a fost de acord să-și crească copiii în luteranism. A adus un preot catolic și regulat participa la slujbe și se spovedea în capela ei catolică. Oscar și Josephine au avut cinci copii, dintre care doi au devenit regi ai Suediei și Norvegiei.
| Josephine de Leuchtenberg | |
| Regină a Suediei și Norvegiei | |
 Regina Joséphine, pictură de Axel Nordgren |
· 1921: Luca Caragiale, cunoscut în literatura Română ca Luchi sau Luca Ion Caragiale, (n. 3 iulie 1893 - d. 7 iunie 1921) a fost un scriitor și traducătorromân, care a aparținut deopotrivă atât simbolismului, parnasianismului, cât și literaturii moderniste.
A fost cel de al doilea fiu (după Mateiu Caragiale) al marelui dramaturg Ion Luca Caragiale din căsătoria acestuia cu Alexadrina Burelly.
Fără îndoială, Luca a fost fiul preferat și iubit, care, spre deosebire de Mateiu, nu trebuia să facă mare efort să se facă iubit. Alexandrina Burelly a mai dat naștere și surorii lui Luca, pe nume Ecaterina (Ecaterina Logadi), care la bătrânețe a scris despre cele două familii Caragiale.
Copilăria și adolescența lui Luca coincide cu proiectele artistice ale tatălui său. Alături de familia sa va colinda țări importante din Europa începutului de secol XX precum Franța, Elveția, Austro-Ungaria și Italia], pentru ca în cele din urmă să se stabilească în Germania la Berlin.
În jurul anul 1909 își face studiile în particular, avându-l ca profesor, printre alții, pe Panait Cerna. Timid în fața cuvântului tipărit, colaborează sporadic la câteva periodice, trimițând versuri, recenzii, însemnări memorialistice și chiar un studiu din domeniul istoriei.
Ion Luca Caragiale a avut un rol important în educația fiului său, insuflându-i opinii politice de stânga. Cei doi vor face călătorii în nordul Germaniei, pe coasta Mării Baltice și în Danemarca. Până ca tatăl său să moară, cei doi s-au întors în țară să vadă locurile natale și au petrecut o vacanță la Sinaia.
Opera:
- Nevinovățiile viclene(în colaborare cu Ioan Dobrogeanu-Gherea) - 1967
- Jocul oglinzilor - 1972
| Luca Caragiale | |
 Luca Caragiale în București(1921) |
· 1935: A murit Ivan V. Miciurin, fost un botanist rus, practician al selecției plantelor, membru de onoare al Academiei Sovietice de Științe; Ivan Vladimirovici Miciurin (n. 27 octombrie, 1855, Dolgoe, astăzi Miciurovka (Reazan) – d. 7 iunie 1935, Kozlov, astăzi Miciurinsk (Tambov) botanist rus, practician al selecției plantelor, membru de onoare al Academiei Sovietice de Științe.
· 1937 - A încetat din viaţă actriţa Jean Harlow, considerată un sex-simbol al anilor ’30. (n. 3 martie 1911) (“Îngerii infernului”, “Femeia cu părul roşu”)
| Jean Harlow | |
 |
· 1953: Ion Flueraș, politician român (n. 1882). Ion Flueraș (sau Ioan Flueraș, Ioan Fluieraș) (n. 2 noiembrie 1882, Chereluș, comitatul Arad – d. 7 iunie 1953, Gherla, Regiunea Cluj) a fost un socialist român din Arad, de meserie rotar. Între 1918 – 1920 a fost membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei și Banatului, în care a deținut portofoliul sănătății. A redactat ziarul Tribuna Socialistă. Neînțelegându-se cu socialiștii din Vechiul Regat, a preferat să candideze la alegerile din 1928 pe listele Partidului Național Țărănesc, fiind ales deputat din partea acestei formațiuni. A fost președinte al Confederației Generale a Muncii începând cu 1926 și până în 1938, când sindicatele au fost interzise în România. A fost arestat de autoritățile comuniste în iunie 1948 și condamnat la 15 ani temniță grea pentru “crimă de înaltă trădare”. A fost ucis în închisoarea din Gherla în 1953 de către deținuții Constantin Juberian și Ștefan Rek. Primul a fost condamnat la moarte și executat în 1954, iar al doilea a fost condamnat la 12 ani de închisoare.
| Ion Flueraș | |
 |
· 1954: Alan Turing, matematician, logician, criptanalist englez (n. 1912)
* 1966: Hans (Jean) Arp (n. 16 septembrie 1886, Strasbourg, Germania, azi în Franța - d. 7 iunie 1966, Basel, Elveția) a fost un artist plastic complex, care a lucrat ca artist grafic, pictor, sculptor și scriitor.
Arp a fost unul din membrii fondatori ai mișcării dadaiste, la Zürich, în 1916, dar ulterior a fost și un artist plastic afiliat suprarealismului. Numeroase opere de artă ale sale sunt expuse la Muzeul de artă modernă și contemporană de la Strasbourg, localitatea sa natală.
Hans Arp, fotografie
* 1971: Camille Gutt (Camille Guttenstein, n. 14 noiembrie 1884 - d. 7 iunie1971) a fost un economist și un politician belgian. Din 6 mai 1946 și până în 5 mai 1951, el a fost directorul general al Fondului Monetar Internațional, fiind prima persoană care a îndeplinit această funcție de conducere. Gutt a fost de asemenea și arhitectul planului de reformă monetară care a facilitat redresarea economiei belgiene după Al Doilea Război Mondial.
Camille Gutt, Sistemul Bretton Woods
· 1976: A murit la Bucuresti, istoricul Aurelian Sacerdoţeanu, specialist în istoria medievală a românilor, în practica şi teoria arhivistică; (n. 20 decembrie 1904 în comuna Costeşti, judeţul Vâlcea). A urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere (1923-1927) şi ale Şcolii Superioare de Arhivistică (1925-1927) din Bucureşti; a beneficiat de o bursa la Paris si de un stagiu de specializare la Paris la École Roumaine din Franta (1927 – 1929), iar în 1930 a obţinut doctoratul în istorie. A fost unul dintre iniţiatorii colecţiei naţionale Documente privind istoria României. A fost director general al Arhivelor Statului între anii 1938-1953 şi director al revistei „Hrisovul”. A fost, timp de aproape două decenii, profesor la Şcoala Superioară de Arhivistică (1929-1948), apoi la Institutul de Arhivistică (1948-1950). După desfiinţarea acestuia a trecut la Catedra de Arhivistică din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1950) unde a lucrat până la pensionarea sa în 1970. A îndeplinit timp de 15 ani, funcţia de director general al Arhivelor Statului (1938 – 1953). Contribuţiile sale ştiinţifice sunt axate pe istoria evului mediu, ştiinţele auxiliare ale istoriei, cu deosebire arhivistica, cronologia şi sigilografia. A fost recompensat cu diferite distincţii, printre care Premiul de Stat „Gheorghe Asachi” şi „Meritul cultural în gradul de cavaler, clasa a II-a”. Lucrări publicate (în volum): Marea invazie tătară şi sud-estul european (1933), Consideraţii asupra istoriei României în Evul Mediu. Dovezile continuităţii şi drepturile românilor asupra teritoriilor actuale (1936), Unirea Românilor (1938), Introducere în conologie (1943), Îndrumări în cercetările istorice (1945), Culegerea de facsimile pentru Şcoala de arhivistică (seria slavă), în colaborare (1943 (EIR, pag. 290-291; MDE/2, pag. 1682; OSCA I, pag. 352-354)
· 1980 - A murit prozatorul american Henry Miller, autor de romane controversate în epocă datorită anulării oricărui tabu referitor la sexualitate, dar devenit, în perioada anilor '60, idol al “generaţiei beat” (“Tropicul Cancerului”, trilogia “Crucificare trandafirie” (n.26.12.1891).
* 1982: Carlos Vidal (n. 24 februarie 1902; d. 7 iunie 1982) a fost un jucător chilian de fotbal. A jucat la Campionatul Mondial de Fotbal 1930. Era poreclit „El Zorro”.
A fost licențiat al Institutului Regal de Științe Administrative al României, Școala superioară de documentare și de științe administrative, al Conservatorului de muzică și artă dramatică din Cernăuți și absolvent al Facultății de matematică-fizică din Timișoara-București.[necesită citare]
A fost secretar de redacție al revistei „Iconar” din Cernăuți, prim-redactor al revistei „Bucovina literară” din Cernăuți, redactor șef al publicației „Deșteptarea” din Cernăuți, director al editurii „Bucovina literară” din Cernăuți, președintele Cercului „Bucovina literară” din Cernăuți.[necesită citare]
A fost funcționar la Mitropolia Bucovinei și la Fundațiile culturale române, director al Căminului cultural Egumenul Artemon din Horecea-Mănăstirii, director al Editurii George Drumur din Cernăuți, profesor la diverse școli din Cernăuți, profesor la Școala profesională de ucenici din Brezoi[1], jud. Vâlcea, funcționar la Federala Cooperativelor Agricole „Centru” din Timișoara, secretar casier la Conservatorul de Muzică din Timișoara, șef de serviciu la Institutul de Artă din Timișoara, prim secretar la Institutul de Artă din Timișoara, profesor/secretar la Școala specială de muzică din Timișoara, profesor cumulard la Școala populară de artă și Universitatea populară din Timișoara, secretar artistic la Opera de Stat din Timișoara, secretar literar-muzical la Opera de Stat din Timișoara.[necesită citare]
A debutat în 1931 cu două poezii în revista „Junimea literară” din Cernăuți (poeziile Peisaj și Pace.
Volume de poezie:
- Solstiții, Editura Iconar, Cernăuți, 1936
- Suflete în azur, Editura Bucovina, București, 1940
- Vatra cu stele, Editura Bucovina literară, Cernăuți, 1942
- Însemnele anilor, Editura Facla, Timișoara, 1973
- Neodihna cuvintelor, Editura Facla, Timișoara, 1986
· 2002: George Ioan Dănescu, general și politician roman
* 2004: Quorthon (născut Thomas Börje Forsberg pe 17 februarie 1966, Stockholm - decedat la cca. 7 iunie 2004, Stockholm) a fost un muzician suedez. A fost un multi-instrumentist precum și fondator și compozitor al trupei suedeze de black metal, Bathory - pionieră a genului. Este de asemenea creditat ca fondator al genului Viking metal. A compus muzica și versurile pe toate albumele Bathory.
· 2006: Iordanianul Abu Musab al-Zarqawi, liderul Al-Qaeda din Irak, este ucis într-un atac aerian de către aviatia Statelor Unite.
· 2008: Dino Risi, regizor italian de film (n. 1916). A fost unul dintre maeștrii Commedia all’italiana, din cinematografia tarii sale. Si-a început cariera în cinematografie ca asistent de regie, iar mai târziu, a inceput sa-si regizeze propriile filme in care au jucat staruri de prima marime cum ar fi Sophia Loren și Vittorio Gassman. În 2002, el a fost distins cu Leul de Aur – Premiul de onoare (Leone d’oro alla Carriera) la Festivalul de Film de la Venetia, pentru munca sa de o viață. Doua dintre filmele sale, Il giovedì și Il Commissario Lo Gatto, au fost prezentate într-o secțiune retrospectivă a comediei italiene, la al 67- lea Festivalul International de Film de la Venetia.
· 2009: Hugh Hopper, basist englez (Soft Machine) (n. 1945)
În Radioteleviziunea Română se simțea nevoia unei redacții de tipărituri “scenarii însoțitoare” emisiunilor ce erau trimise la concursuri internaționale, la schimb de informații, astfel că Dinu Săraru va fi numit la conducerea acestui Oficiu, iar subsemnatul secretar general. A fost perioada noastră productivă, având în vedere “Cerbul de Aur” ce urma să se organizeze între anii 1968-1971. Pentru acesta sau tipărit afișe, programe de sală, bilete, caiete și cărți cu biografii ale concurenților și vedetelor, multe alte materiale de propagandă pentru conferințele de presă. După promovarea lui Dinu Săraru redactor șef adjunct la emisiunile culturale ale TVR, a venit la conducerea Oficiului prof.dr.Victor Crăciun care a inițiat tipărirea de cărți pentru perfecționarea profesională și valorificarea bogăției arhivistice și filmologice din instituție. Astfel după ce am scris împreună cu Victor Craciun “Gânduri închinate lui Enescu” și tipărit-o la Botoșani cu sprijinul Comitetului de cultură în 1972, am trecut la realizarea primului volum de Teatru radiofonic, având în vedere istoria și cele peste 3000 de piese de teatru existente la aceea vreme în fonoteca de aur. Volumul 1 de Teatru radiofonic, o lucrare masivă de 1000 de pagini încorporează cele peste 3000 de piese, scenarii, teatru scurt și serial, istoria de 40 de ani, dar mai ales amintirile pionierilor acestui gen radiofonic. Ca un fapt de viață, Volumul 2 a fost scos de redacția Teatru în 2005.
Pentru “Cerbul de aur” am scos două cărți ediția a II-a, (1970-1971) cu completări, retușuri, declarații ale membrilor juriului. Editate de Oficiul de presă și tipărituri, cărțile au atins un tiraj de 200.000 ex.
Pentru ridicarea nivelului profesional am editat 2 reviste de uz intern - una de traduceri cu frecvență lunară, alta cu materiale interne de experiență personală. Până în 1974 am scos pe hârtie de biblie gazeta “Studioul de poezie” material informativ al spectacolului din Studioul de concerte. Zeci de cronici au onorat această unică publicație în 24 de pagini cu difuzare gratuită.
În 1974 am trecut la Direcția programe tv unde, sub conducerea lui Tudor Vornicu, Romeo Brădeanu și prof.dr.Victor Crăciun, am început o muncă de modernizare și diversificare a programelor tv, de dotare cu o nouă tehnică de înregistrare pe bandă de 2 țoli. Este și anul în care, intrând la doctorat, a trebuit să depun eforturi de pregătire și colaborare cu o serie de politologi: prof. univ. dr. Ion Babici, Traian Caraciuc, Ilie Seftiuc. Pentru a îndeplini toate condițiile doctorandului, conducătorul prof. univ. dr. Traian Caraciuc m-a antrenat în realizarea lucrării colective: “Probleme internaționale” tiraj 500.000 ex, tipărită la Editura Politică 1980 (688 pag). O altă carte de succes la care am colaborat și s-a bucurat de succes si de atenția opiniei publice a fost “Partide și organizații din țările lumii”, Editura Politică 1983. Am fost fericit să lucrez într-un larg colectiv de eminenți politologi, pentru a pune la dispoziția cititorilor o primă sinteză asupra configurației politice a țărilor lumii. Un alt succes editorial am înregistrat cu enciclopedia “România” 1984, realizată de prof. univ. dr. Ion Bulei, la care am contribuit cu masivul capitol “Evoluția radioului și televiziunii”. Alături de această colaborare care mă onorează a fost publicarea unui studiu în mai multe numere ale revistei UER (editată de forul european de radio 1984-1986) intitulat “Funcțiile și disfuncțiile radioului”, o vastă analiză de programe din peste 25 țări europene, prin evidențierea funcției ori disfuncției chiar în conținutul unui program.
Două sarcini majore au stat permanent în atenția mea la Direcția programe: vizionarea în țară sau străinătate a celor mai bune producții cinematografice și realizarea unor documentare cu problematica socială. Dacă prima problemă se rezolva mai simplu prin gale speciale cu producțiile recente, festivaluri ale filmului, cealtă implica deplasări, tehnică de înregistrare, montaj, ilustrare, de un real succes bucurând-se documentarele de lung metraj care au participat și la concursuri internaționale: “Cu pluta de balsa pe Amazon” 1984, ”Printre pescarii din Tahiti” 1985, ”Damasc, o lume în altă lume” 1986, ”Valea Goreme” (Anatolia)1988 și multe alte producții mai mici.
Din anul 1972 și până în prezent am avut și o bogată activitate didactică. Ea a început cu o școală de ziaristică cu scoatere din producție (6 luni), la absolvire fiind reținut lector de teoria și practica presei. La desființarea școlii am fost transferat la Cabinetul municipal, la catedra de conducere științifică a societății, în calitate de conferențiar, activitate încheiată în 1989.
În ianuarie 1990 prin reorganizarea Radioului, conducerea mi-a încredințat sarcina de a coordona Redacția de publicitate în cadrul Direcției Relații cu publicul condusă de Dan Ursuleanu. Emisiunile, schemele de difuzare și circuitul documentelor sunt în vigoare și în prezent. Pe baza succeselor economice din radio, scriitorul Ștefan Dimitriu mi-a propus funcția de secretar general al Direcției de logistică și memorie din Televiziunea Română. Preluând logistica revistei “Panoramic Radio-Tv” am schimbat imediat formatul și tiparul, transformând, împreună cu directorul, revista, în una color inteligent paginată și cu o ilustrație de secol XX. Astfel am reușit să impunem o publicație din ce în ce mai interesantă, aducând doi redactori șefi adjuncți de înaltă clasă Doru Ionescu și Costin Diaconescu (azi director de holding de presă cu o dinamică extraordinară a publicațiilor).
Importanta preocupare a conducerii Direcției de logistică a fost salvarea patrimoniului arhivistic: peste 5 milioane de filme, emisiuni, subiecte filmate, piese de teatru, seriale, revelioane, etc, supuse degrădării (de catre o ciupercă necunoscută), a spațiilor necorespunzătoare, lipsei de întreținere a filmelor. Soluția: angajarea de specialiști, apeluri la experiența vecinilor, pregătirea oamenilor noștri în Anglia (ing. Ștefan Machedon), înscierea în Asociația Arhivelor de Televiziune, participarea la întâlnirile anuale și realizarea de emisiuni din materialul depozitat pentru a-i cunoaște starea de arhivare, dar mai ales fișarea întregii arhive și crearea unei Societăți pentru valorificarea imensei bogății existente aici. Urmare a tuturor măsurilor, anual am participat la întrunirile Asociației, iar Ștefan Dimitriu a obținut marele premiu pentru emisiunea de arhivă “Revoluția română în direct”.
Direcția noastră a realizat cu sprijinul colectivului de la Documentare, cărțile: “TVR 40” autor A. Orban, “Premiile TVR 40” (acordate producțiilor participante la concursuri peste hotare) autor Tamara Pașca.
Pentru activitatea publicistică am primit “Ordinul Ziariștilor” clasa I de aur, mai multe Diplome de excelență de la Uniunea Ziariștilor Profesioniști, contribuind la crearea ei, la Brașov 1990 și în conducerea căreia am activat mulți ani. Acestora li se adaugă alte diploma (Congresele sateliților), medalii și ordine ale țării.
După încetarea activității în TVR (2000), am continuat să elaborez grile de program la diferite posturi de radio și tv, ca și emisiunile pilot ale acestora. La rugămintea prietenilor Ion Țugui și Adrian Păunescu am sprijinit Dornacom să deschidă la 1 septembrie 2003 postul Radio Dorna, al cărui director am fost. Întotdeauna îmi voi aminti de bunii prieteni de la RadioRomania Actualități: Paul Grigoriu și Marian Megan care în acele clipe unice au fost alături de mine. Pentru prima oară, un post tânăr participa la concursul de decernare a premiilor Clubului Român de Presă pe 2004, obține o nominalizare (Petre Codrea), participând cu 9 emisiuni. RadioDorna a obținut și “Ordinul ziariștilor”clasa a 3-a bronz.
În anul 2004 în baza activității literare și publicistice, Asociația Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor, îl primește ca membru activ.
După încetarea activității la Radio Dorna, conducerea Grupului de presă Cvintet Terra SRL din Vaslui îl angajează director coordonator. Pentru activitatea de la Vaslui i se acordă titlul de cetățean de onoare."
(din autobiografie)
· 2011: A decedat Mircea Iorgulescu, critic şi istoric literar, eseist şi comentator politic, stabilit la Paris din vara anului 1989. A emigrat în Franţa în 1989 şi până în 1992 a fost colaborator permanent al postului de radio Europa Liberă. Între 1992 şi 1995 a fost redactor la Europa Liberă, ocupând apoi, între 1996 şi 1999, funcţia de director adjunct al Serviciului românesc al postului. Din 1989 până în 1992 şi din 2000 până în 2008 – când s-a pensionat – a fost şi colaborator şi al Radio France International (RFI). Între 2006 şi 2008 a fost responsabilul redacţiei în limba română a RFI. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a transmis un set de documente magistraţilor Curţii de Apel Bucureşti prin care arată că Mircea Iorgulescu (66 de ani) a fost racolat de Securitate încă din anul 1976, sub numele conspirative „Dorin” şi „Mirel”. Conform CNSAS, Iorgulescu a fost racolat în 1976, sub numele conspirativ „Dorin”, „în scopul furnizării de informaţii despre o serie de scriitori români urmăriţi prin dosare pentru poziţie politică necorespunzătoare, creaţii literare ce contravin organelor de partid şi pentru atitudine protestatară şi relaţii suspecte cu cetăţeni străini”. Colegiul CNSAS a efectuat verificările la solicitarea scriitorilor Bujor Nedelcovici şi Florica Jebeleanu Vieru (fiica lui Eigen Jebeleanu) care studiindu-şi propriile dosare au constatat că au fost turnaţi la Securitate chiar de colegul lor Mircea Iorgulescu. Pentru că era membru PCR, Iorgulescu a fost folosit de securişti cu aprobarea expresă a organelor de partid. De asemenea, şi Tudor Dumitru Ţepeneag, fiul scriitorului Dumitru Ţepeneag, angajat al Radio France International – post în care până în 2008 a lucrat şi Mircea Iorgulescu – a cerut şi el constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a lui Iorgulescu. Bujor Nedelcovici a fost si el unul dintre scriitorii turnaţi la Securitate de Iorgulescu.
· 2013: A decedat la varsta de 84 de ani, actorul Petrică Popa; a jucat pe scena Teatrului Nottara mai bine de 50 de ani; (n. 1929). A absolvit Institutul de Arta din Timisoara, specializarea Actorie unde a avut ca profesori personalitati ale artei scenice, precum Lilly Bulandra si stefan Braborescu. A fost onorat cu distinctii importante: Premiul de interpretare, pentru rolul Vasea, in spectacolul Asa va fi de N. Simeonov, regia: Lucian Pintilie, la Festivalul tinerilor actori din teatrele dramatice – 1957; Premiul de interpretare, pentru rolul Mihalache Dometie, din spectacolul Martorii sunt de fata de Virgil Stoenescu, regia: Cristian Hadjiculea, la Gala Teatrului Istoric – 1986; Premiul pentru cel mai bun spectacol al anului (1987), pentru O noapte furtunoasa de I.L. Caragiale, regia: Dan Micu (a interpretat rolul Ipingescu).
· 2013: Pierre Mauroy, politician francez, prim-ministru al Franței (n. 1928). Pierre Mauroy (5 July 1928 – 7 June 2013) politician socialist francez, prim-ministrul Franței în timpul președintelui François Mitterrand, între anii 1981 și 1984 si de asemenea primarul orașului Lille între anii 1973 – 2001.
· 2014: Fernando Lúcio da Costa (18 martie 1978 – 7 iunie 2014), cunoscut ca Fernandão, a fost un fotbalist brazilian.
· 2015: Sir Christopher Frank Carandini Lee, CBE (n. 27 mai 1922 – d. 7 iunie2015) a fost un actor, muzician și regizor britanic. El a devenit renumit prin rolul jucat în Dracula, el a mai jucat și în alte filme, ca de exemplu Francisco Scaramanga din filmul Pistolul de aur, vrăjitorul rău (Saruman) din Stăpânul Inelelor, Hobbitul: O călătorie neașteptată și Hobbitul: Bătălia celor cinci armate sau Contele Dooku (Darth Tyranus) din filmele Războiul stelelor - Episodul II: Atacul clonelor și Războiul stelelor - Episodul III: Răzbunarea Sith.
Tatăl lui a fost ofițer britanic, care a luat parte în primul război mondial și în războiul bur. Mama sa Estelle Marie Carandini di Sarzano provine dintr-o familie nobiliară, care după unii ar fi existat deja în timpul lui Carol cel Mare. Bunica a lui a fost cântăreața de operă Marie Carandini. Christopher Lee a luat parte la cel de al doilea război mondial ca militar la Royal Air Force și la unitatea Special Operations Executive, la sfârșitul războiului are gradul de căpitan. Din anul 1947 începe să lucreze ca actor, și este muzician. Din 1961 este căsătorit cu fostul fotomodel danez Birgit Kroencke, cu care are o fiică. Lee locuiește în prezent în Londra, este angajat activ la UNICEF. Christopher Lee este unchiul actriței Harriet Walter și vărul actorului Ian Fleming.
| Sir Christopher Lee CBE CStJ | |
 Lee la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, februarie 2013 |
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Teodot, episcopul Ancirei; Sf Mc Zenaida
- Ziua Mondială a Salariului Minim pe Economie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu