9 IUNIE 2021

 4. /9 IUNIE 2021 - POEZIE

Vasile Alecsandri

Biografie

Poet, prozator și dramaturg  (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de curînd ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei.

A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri.

Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului.

Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a  încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu.

Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.

Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.

Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.

T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. “

Hora unirii

Hai sa dam mâna cu mâna
Cei cu inima româna, 
Sa-nvârtim hora fratiei
Pe pamântul României! 

Iarba rea din holde piara! 
Piara dusmania-n tara! 
Între noi sa nu mai fie
Decât flori si omenie! 

Mai muntene, mai vecine, 
Vina sa te prinzi cu mine
Si la viata cu unire, 
Si la moarte cu-nfratire! 

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere. 
Unde-s doi, puterea creste
Si dusmanul nu sporeste! 

Amândoi suntem de-o mama, 
De-o faptura si de-o seama, 
Ca doi brazi într-o tulpina, 
Ca doi ochi într-o lumina. 

Amândoi avem un nume, 
Amândoi o soarta-n lume. 
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate, 
În noi doi un suflet bate! 

Vin' la Milcov cu grabire
Sa-1 secam dintr-o sorbire, 
Ca sa treaca drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare, 

Si sa vada sfântul soare
Într-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe câmpïa româneasca!

DimineataZori de ziua se revarsa peste vesela natura,
Prevestind un soare dulce cu lumina si caldura,
În curând si el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua diminetii de pe câmpul înverzit.

El se-nalta de trei suliti pe cereasca mândra scara
si cu raze vii saruta june flori de primavara,
Deditei si viorele, brebenei si toporasi
Ce razbat prin frunze- uscate si s-arata dragalasi.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de munca.
Pasarelele-si dreg glasul prin huceagul de sub lunca.
În gradini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene si prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenusii.

Caii zburda prin ceairuri; turma zbiara la pasune;
Mieii sprinteni pe colnice fug gramada-n repejune,
si o blânda copilita, torcând lâna din fuior,
Paste bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

Fântâna 

Pe cararea înflorita, care duce la fântâna,
În stergar si în catrinta, merge-o sprintena româna;
Ea la brâu-i poarta furca si la sân un pruncusor,
Cu gurita lui lipita de al laptelui izvor.

Nevastuica trece iute, torcând lâna din fuioare
si sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Pasarelele-mprejuru-i zbor voioase si cântând,
Ea zâmbeste si tot merge, pruncusoru-i sarutând.

Iata,-ajunge la fântâna, s-acolo se întâlneste
C-un drumet din lumea-ntreaga, care lung la ea priveste,
Apoi cumpana o pleaca, apoi scoate la lumina
si vecinei sale-ntinde o cofita, alba, plina.

Româncuta multumeste, sufla-ncet peste cofita
si cu apa ne-nceputa uda rumena-i gurita;
Iar drumetul dupa dânsa bea, fugarul îsi adapa
si se jura ca pe lume nu-i asa de dulce apa.