1. /3 IULIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         324:  In batalia de la Adrianopol, in timpul război civil roman, imparatul  Constantin I  il infrange pe  Licinius, care se retrage in Bizant. Constantin a urmarit armata lui Licinius si a  purtat  bătălia finală a războiului, la Chrysopolis  pe malul asiatic al Bosforului,  castigand  o victorie zdrobitoare. Iniţial, cedând rugamintilor surorii sale  , Constantin a cruţat viata lui Licinius, dar câteva luni mai târziu  a ordonat executarea acestuia. Bătălia de la Adrianopol a fost  una dintre cele mai mari confruntări  armate ale secolului al patrulea d.I.Hr. Imparatul roman Flavius Valerius Aurelius Constantinus Augustus (n. 272 – d.337), cunoscut sub numele de  Constantin I, Constantin cel Mare si  Sfantul Imparat  Constantin, a domnit intre anii  306 – 337. Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius (n. ca. 250, Romuliana, azi Zaječar, Serbia – d. 325, Thessalonica) a fost împărat roman din 308 până în 324. Licinius s-a născut în Moesia Superior, într-o familie de țărani originari din Dacia. A îmbrățișat cariera militară și a ajuns să fie un favorit al lui Galerius. Licinius a fost proclamat augustus al Occidentului la conferința de la Carnuntum (în Pannonia, la 40 km est de Vindobona) din noiembrie 308. După moartea lui Galerius (311), Licinius ocupă provinciile danubiano-balcanice până la Hellespont. În 312 se apropie de Constantin cel Mare, alianță întărită prin căsătoria lui cu Flavia Iulia Constanția, sora acestuia, în martie 313, la Mediolanum. În urma întrevederii de la Mediolanum (februarie-martie 313) a celor doi împărați, se promulgă edictul prin care creștinismul este recunoscut ca religie egală în drepturi cu celelalte culte din imperiu. Victorios în războiul cu Maximinus Daia (313), Licinius ocupă toate provinciile orientale deținute de acesta, devenind stăpân al întregului Orient. Noul conflict cu Constantin cel Mare, soldat în 316 cu un prim război civil între cei doi împărați, va fi temporat atenuat în urma păcii de compromis încheiate. Sprijinit de cercurile păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină. Înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (iulie) și Chrysopolis în Asia Mica (septembrie), cu flota distrusă de Crispus, fiul lui Constantin, Licinius este făcut prizonier și executat în anul următor la Tesalonic.

·          987: Hugo Capet este incoronat si fondeaza, succedand dinastiile Merovingiana si Carolingiana, a treia dinastie de regi ai Frantei, care va conduce aceasta tara până in 1792 , cand este inlaturata de Revoluția franceza. Hugo Capet (franceză Hugues Capet; c. 941 – 24 octombrie 996) a fost primul rege al francilor din Casa de Capet de la alegerea sa în 987 până la moartea sa, în 996. El l-a succedat pe ultimul rege carolingian, Ludovic al V-lea.

·         993: Prima atestare documentară a orașului Potsdam. A fost, probabil intemeiat după secolul al 7-lea ca o așezare a tribului Hevelli in jurul unei fortificatii, fiind  menționat pentru prima dată sub denumirea de„Poztupimi” („sub stejari”), într-un document din anul 993 d.I.Hr., semnat de regele Otto al III-lea, in care se facea referire la o străveche fortăreaţă slavă şi la aşezările adiacente. În 1317, a fost menționat ca o asezare mica si a primit statutul de  oraș în 1345. În 1573, era încă un oraș mic, cu doar 2.000 de locuitori. Mai apoi, în 1664, regele Frederick Wilhelm decide ca Postam să devină a doua sa reşedinţă.

·         1035: William Cuceritorul devine Duce de Normandia. William Cuceritorul (n. cca. 1028 – d.9 septembrie 1087), a fost rege al Angliei din 1066 până în 1087. Descendent al vikingilor, el a fost Duce de Normandia din 1035 sub numele de William al II-lea. După o luptă lungă pentru a-și consolida puterea, în anul 1060 poziția sa în Normandia era sigură putand astfel sa se lanseze în cucerirea normandă a Angliei în anul 1066. Restul vieții sale a fost marcat de lupte pentru a-și consolida puterea asupra Angliei și a posesiunilor sale continentale.

·         1456: Iancu de Hunedoara hotărăşte să-i încredinţeze lui Vlad Ţepeş apărarea sudului Transilvaniei, în timpul absenţei contingentelor militare locale, mobilizate, spre Belgrad, in luptele  cu otomanii.

·         1608: Exploratorul francez Samuel de Champlain a înființat orașul Quebec (Canada). A fost numit "părintele Noii Franțe" și a ocupat funcția de guvernator până la moarte. Samuel de Champlain (n. 1567, Brouage, Franța – d.25 decembrie 1635, Québec, Canada) a fost un geograf, explorator și cartograf francez, întemeietorul orașului Québec și primul Guvernator General al Canadei, între 1613 și 1627, de facto, respectiv între 1627 și 1635, numit de regele Ludovic al XIII-lea al Franței. Născut la Brouage în 1567, Samuel de Champlain ajunge în Noua-Franță, pentru prima dată, în 1603. Va întreprinde 21 de expediții între Franța și Noua-Franță. Fondează Acadie și orașul Québec în 1608. Samuel de Champlain vizitează coasta de nord-est a Americii de nord și Marile Lacuri Huron și Ontario. În 1634, pregatește întemeierea Montreal-ului, care va avea loc în 1642. Champlain a participat la popularea unei noi colonii, pentru aceasta determinând să vină familii, artizani, soldați, preoți. Astfel prezența franceză se instalează în Québec. Moare la Québec la 25 decembrie 1635.

·         1767:  Englezul Robert Pitcairn descopera  Insula Pitcairn,  in timpul unei  expediţii  comandate de Philip Carteret. Insulele Pitcairn  sunt in prezent un Teritoriu britanic de peste mări, format din patru insule aflate în sudul Oceanului Pacific (Pitcairn, Henderson, Ducie si Oeno). Doar insula Pitcairn este locuită. Locuitorii sunt descendenții rebelilor englezi de pe vasul Bounty și ai tahitienilor care i-au însoțit. Cu o populație de sub 50 locuitori, Pitcairn este jurisdicția cea mai puțin populată de pe Pământ. În 1790, rebelii de pe HMAV Bounty s-au stabilit pe insulă și au incendiat vasul. Acesta este încă vizibil în golful Bounty fiind descoperit  în 1957 de o expediție National Geographic. Cu toate că locuitorii au reușit să supraviețuiască ocupându-se de agricultură și pescuit, perioada inițială a fost marcată de tensiuni serioase între aceștia. Alcoolismul, criminalitatea și bolile au cauzat moartea  majoritatii locuitorilor și a bărbaților tahitieni. Când insula a fost descoperită mai era locuită doar de fostul matelot englez John Adams, nouă femei și câțiva copii.

·         1767: In  Norvegia este fondat si apare in prima editie   cel mai vechi ziar, Adresseavisen.

·         1771: Are loc inaugurarea festiva a uzinelor siderurgice “Resita”. 

·         1819: Se deschide  Banca de Economii din New York City, prima banca de economii din Statele Unite.

·         1850: Apare  la Iasi  publicatia bisaptamanala “Zimbrul”, tribuna unionista, care va fuziona cu mai apoi cu “Steaua Dunarii”, editata de Mihail Kogalniceanu.  Publicația s-a numit astfel între 3 iulie 1850 și 21 februarie 1852 și între 17 ianuarie 1855 și 10 septembrie 1856. Între 1 noiembrie 1858 și 30 decembrie 1858, a apărut sub titlul Zimbrul și Vulturul.

·         1863: A luat sfârșit bătălia de la Gettysburg, moment  de cotitură în  Războiul Civil American. Bătălia a avut loc în intervalul 1-3 iulie 1863  intre trupele Statelor Unite ale Americii  conduse de generalul George Gordon Meade si cele ale Statelor Confederate secesioniste americane, conduse de generalul Robert Lee. Bătălia de la Gettysburg, din Pennsylvania, a fost cea mai mare bătălie din Războiul Civil American , precum și cea mai mare bătălie purtata vreodată în America de Nord. Pierderile la Gettysburg au totalizat 23,049 militari pentru Uniune (3155 morți, răniți 14529, 5365 dispăruți) iar cele confederate au fost de 28063 militari (3903 18,735 morți, răniți, dispăruți și 5425), mai mult de o treime din armata lui Lee. Aceste pierderi în mare parte de neînlocuit a armatei Sudului, combinate cu predarea Confederației la Vicksburg, Mississippi, pe 4 iulie, a marcat ceea ce este în general considerată ca un punct de cotitură în Războiul Civil  deși conflictul va continua pentru încă doi ani și mai multe lupte importante.

·         1863:  Dieta Transilvaniei si-a deschis lucrarile la Sibiu si si-a desfasurat lucrarile   între anii 1863-1864. A fost prima adunare a organului conducător al Transilvaniei după Revolutia de la 1848 şi prima în care românii au avut majoritatea reprezentanţilor. Compoziţia Dietei de la 1863 nu s-a mai făcut după legile maghiare din 1791 şi 1848, ci după un regulament provizoriu, liberal, care prevedea alegerea a 125 de deputaţi şi numirea de către împărat a 40 de persoane („regalişti”). Dreptul de vot era acordat tuturor cetăţenilor care plătiseră, la nivelul anului 1861, un impozit de minim 8 florini, inclusiv capitaţia. Era practic o reducere la jumătate a censului de vot, ceea ce însemna o creştere substanţială a numărului de alegători. Dacă în 1848 existau 11.000 de reprezentanţi ai comunelor aleşi pe bază de cens şi 74.000 de nobili, acum existau 78.000 de alegători, toţi desemnaţi pe bază de cens. Astfel, centrul de greutate al electoratului se muta dinspre nobilimea maghiară, ostilă politicii liberale vieneze, către marea masă a ţărănimii, unde românii erau majoritari iar reprezentanţii acestora erau favorabili politicii vieneze. Deşi reprezentarea nu era perfect proporţională cu numărul şi ponderea fiecărei naţiuni, exista totuşi o îmbunătăţire substanţială a reprezentării românilor. Astfel, au fost aleşi: românii: 48 deputaţi pentru 1.300.913 locuitori (un deputat la 28.280 persoane); maghiarii: 44 deputaţi pentru 568.172 locuitori (un deputat la 12.913 persoane); saşii: 33 deputaţi pentru 204.031 locuitori (un deputat la 6.370 persoane). Dieta a votat Legea privind “egala indreptatire a natiunii romane” cu celelalte natiuni transilvane si Legea privind intrebuintarea limbii romane, alaturi de maghiara si germana in viata publica;  (3/15 iulie 1863 – 17/29 oct. 1864).

·         1864 (3/15): Domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” (pe temeiul plebiscitului din 23-26 mai 1864, prin care românii se pronunţaseră asupra unei Constituţii „sui generis”, numită atunci statut). Adoptat   după „lovitura de stat” a lui  Cuza, a fost în fapt prima Constituţie a României. În ciuda numelui, actul nu mai urmărea prevederile Convenţiei, ci mai degrabă îi schimba radical sensul.   Odată cu noua constituţie a fost adoptată şi o nouă lege electorala. Pentru aprobarea ei s-a organizat un plebiscit între 10 si 26 mai. Pentru „da” au fost exprimate 682.621 de voturi, 1.307 voturi pentru „nu” şi 70.220 abţineri. Statutul a fost publicat în „Monitorul oficial” nr. 146 din  3 iulie 1864. Această reformă constituţională a permis înfăptuirea reformei agrare  prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ. A fost o reformă fundamentală pentru modernizarea tânărului stat român şi, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. A fost în vigoare până la adoptarea Constitutiei din 1866. Statutul nominaliza două corpuri legiuitoare: Camera cea de Obşte (Camera Deputaţilor de astăzi) şi confirma înfiinţarea Corpului Ponderator (redenumit, ulterior, Senat, ca a doua Cameră a Parlamentului). Se instituia astfel, sistemul parlamentar bicameral în România (prima sesiune a Senatului a avut loc pe 6 decembrie 1864).

·         1866:  Are loc Bătălia de la Königgrätz, care duce la slăbirea Imperiului Austriac. Bătălia de la Königgrätz (numită și Bătălia de la Sadova) s-a desfășurat la 3 iulie 1866 între forțele armate Prusiei și cele ale Imperiului Austriac, în cadrul războiului pruso-austriac (cunoscut și ca Războiul germano-german și Războiul fratricid, în germană Bruderkrieg). Bătălia a avut loc la Königgrätz, pe teritoriul de astăzi al Cehiei. Înfrângerea Austriei a dus la slăbirea imperiului și a determinat casa de Habsburg să opteze dualismul austro-ungar, care a fost realizat un an mai târziu, în 1867. Feldmareșalul Alfred von Heinkstein, șeful statului major al Armatei de nord a Austriei, a fost destituit cu o zi înaintea bătăliei.

·         1886: Karl Benz dezvăluie oficial "Benz Patent Motorwagen", privit ca primul automobil, un vehicul conceput pentru a fi propulsat de un motor.

·         1890:  Idaho  este admis ca al 43-lea  stat al SUA.

·         1898: In timpul razboiului hispano-american,  flota spaniolă, condusă de Pascual Cervera y Topete, este distrusa  de către marina S.U.A. în Santiago  de  Cuba.

·         1898:  Joschua Slocum devine primul navigator solitar care realizează înconjurul complet al Pământului.

·         1900: A avut loc prima ascensiune a unui dirijabil (zepelin). Ferdinand, conte von Zeppelin (1838–1917), constructor german de dirijabile, a fost primul care a folosit motorul cu combustie internă pentru propulsia dirijabilelor.

·         1928: S-a efectuat, la Londra, de catre John Lagie Baird, prima emisiune TV color din lume. John Logie Baird (n. 14 august 1888 la Helensburgh – d. 14 iunie 1946 la Bexhill-on-Sea) a fost un inginer scoțian, cunoscut pentru faptul că a inventat primul sistem de televiziune mecanică. De asemenea, a realizat primul tub electronic pentru televiziunea color. A realizat prima demonstrație a invenției sale în fața membrilor Royal Society cu un echipament care utiliza discuri rotative pentru a descompune imaginea într-o serie de linii. În anul 2002, BBC i-a acordat locul 44 în topul „100 Greatest Britons„, iar în 2006 National Library of Scotland l-a considerat ca fiind unul dintre primii zece oameni de știință scoțieni.

·         1939: Se stabilesc relatii diplomatice intre Romania si China.

·         1940: Flota franceză a Atlanticului cu  baza la Mers El Kebir  din nordul Africii, este atacata  de flota britanică  din Gibraltar. Atacul de  la Mers-el-Kebir, a avut loc  lângă coasta franceză a Algeriei cand fortele navale  britanice au  atacat  flota   franceza,  ucigand 1297 de militari francezi, scufundand un vas de război şi avariind  alte cinci  nave. Marea Britanie a atacat  Franţa dupa ce aceasta tara a semnat un armistiţiu cu Germania. Marea Britanie se temea ca  flota franceză va fi preluata  de  marina  Germaniei invingatoare si de aceea, cu toate ca  amiralul  francez François Darlan l- a asigurat pe primul ministru englez Winston Churchill, ca nu va ceda flota franceza  germanilor, britanicii au acţionat  considerand ca promisiunile amiralului francez nu constituie o garantie  insuficienta.  Atacul britanic  rămâne controversat si a creat multe tensiuni intre  Marea Britanie şi Franţa, dar, de asemenea, a demonstrat intregii lumi  şi  in special  Statelor  Unite ale Americii,  angajamentul Marii Britanii de a continua războiul cu Germania.

·         1941:  Stalin își anunță  hotararea  de a purta un razboi total  împotriva invadatorilor german ai  URSS.

·         1944:  Al Doilea Război Mondial: Minsk este eliberat de sub controlul nazist de trupele sovietice în timpul Operațiunii Bagration. Operațiunea Bagration a fost numele de cod dat de sovietici Ofensivei Bieloruse în timpul celui de-al doilea război mondial, care a curățat teritoriul Bielorusiei sovietice și al Poloniei răsăritene de trupele germane. Operațiunea s-a desfășurat între 22 iunie – 19 august 1944. Această ofensivă a dus la distrugerea aproape completă a Grupului de Armate Centru și a trei dintre armatele componente: Armata a 4-a, Armata a 3-a Panzer și Armata a 9-a. Armatele sovietice implicate direct în Operațiune Bagratilon au fost Frontul I Baltic, Frontul I Belarus, Frontul al II-lea Belarus și Frontul al III-lea Belarus. Operațiunea s-a încheiat cu una dintre cele mai grave înfrângeri ale armatei germane (Wehrmacht Heer) din tot războiul. Numele de cod al acestei operațiuni a fost dat în cinstea prințului georgian Piotr Bagration, general al armatei țariste mort în Bătălia de la Borodino.

·         1979: Preşedintele american Jimmy Carter, semnează prima directivă privind ajutorul  secret acordat adversarilor  regimului pro-sovietic din Kabul.

·         1987:  Fostul sef al Gestapoului din Lyon (Franta), Klaus Barbie, este condamnat la inchisoare pe viata de un tribunal francez.  El fusese deja condamnat la moarte pentru crime de război de două ori, dar ambele sentinte expirasera,in rastimpul in care Barbie a  trait timp de decenii sub un nume fals în Bolivia.

·         1988: Nava  americana de lupta USS Vincennes aflata in Golful Persic, trage din greseala o racheta asupra unui avion de pasageri iranian ucigand 290 de oameni. La 3 iulie 1988, un Airbus A300, aparţinând companiei Iran Air, a decolat din Bandar Abbas cu destinaţia Dubai (Emiratele Arabe Unite). Aeronava era încă în faza de decolare, când o navă americană de război, USS Vincennes, a doborât-o cu o rachetă, deasupra Golfului Persic. Americanii au susţinut că au confundat Airbusul A300 cu un avion de război F-14! Mai mult, ei au spus că li s-a părut că avionul era în coborâre pentru a bombarda nava, pe când zborul 655 era în urcare! Seria explicaţiilor ridicole a continuat, atunci când reprezentanţii SUA au dezvăluit că au încercat să ia legătura cu Airbusul A300 pe o frecvenţă militară. Asta în condiţiile în care, fiind o aeronavă comercială, zborul Iran Air 655 n-avea acces la frecvenţele militare. SUA nu şi-au cerut niciodată scuze pentru doborârea avionului, iar echipajul navei USS Vincennes a primit medalii şi distincţii pentru curaj şi servicii extraordinare, la revenirea în State! Dintre cei 290 de pasageri aflaţi la bord, 66 erau copii. În 1996, SUA le-au plătit familiilor victimelor sume cuprinse între 150.000 şi 300.000 de dolari, drept despăgubire.

·         1988: Podul Fatih Sultan Mehmet din Istanbul, Turcia este finalizat, oferind a doua conexiune între continentele Europași Asia peste Bosfor.

·         1990: Are loc  Adunarea generala a Academiei Romane. Sunt reprimiti  72 de membri corespondenti (literati, istorici, oameni de stiinta) carora li s-a retras aceasta calitate sau care au fost privati de ea, pe nedrept, intre 1948-1989. Sunt alesi postmortem membri ai Academiei: Constantin Brancusi, Mircea Eliade, Mircea Florian, Constantin Noica, Nichita Stanescu, Marin Preda, Ion Moraru.

·         1992:  Hunedoara a fost primul județ al României primit ca membru în cadrul Ansamblului Regiunilor Europei.

·         2000 - Pentru prima dată în istorie, o femeie a fost inclusă în corpul de gardă la Buckingham Palace.

·         2001:  Incepe procesul fostului presedinte al Iugoslaviei, Slobodan Milosevici, la Tribunalul Penal International de la Haga.

·         2003: Miss Republica Dominicana, Amélia Vega, in varsta de 18 ani, este aleasa Miss Univers, in cea de-a 52-a editie a acestui concurs.

·         2013: Lovitura de stat in Egipt. Presedintele egiptean Mohamed Morsi  este inlaturat de la putere de militari. Presedintele Curtii Constitutionale Supreme a Egiptului, Adly Mansour este declarat presedinte interimar al tarii, pana la organizarea de alegeri prezidentiale.

Nașteri

·         1423: Ludovic al XI-lea al Franței (franceză Louis XI, supranumit „le Prudent” (cel Prudent); n. 3 iulie 1423 - d. 30 august 1483) a fost rege al Franței, al șaselea din familia Valois din Dinastia Valois. A continuat strădaniile tatălui sau, aducând țării unitate și stabilitate după devastările Războiului de 100 de ani. A domnit între anii 1461 - 1483 cu o autoritate și cu o abilitate dusă uneori până la un cinism extrem, fiind poreclit și „cel Șiret” (Le Rusé) și „Păianjenul universal” (l'Universelle araigne). Ludovic al XI-lea a semnat în 1482 tratatul de la Arras cu Maximilian I de Habsburg, prin care i-au fost cedate ducatul Burgundiei și Picardia. A fost cel dintâi rege care a luat pe față apărarea păturilor sociale inferioare în fața marilor feudali și chiar împotriva Inchiziției, și de aceea țăranii valdezi din Valpute, în Dauphiné, l-au cinstit dând văii lor numele de Vallouise. Ludovic al XI-lea a suprimat puterile excesive ale baronilor francezi așa cum erau reprezentate de Casa de Armagnac. A întărit monarhia, a semnat pacea cu Anglia, a deschis calea dezvoltării economice după un veac de războaie și ocupație.

Ludovic al XI-lea s-a născut la 3 iulie 1423 la arhiepiscopia Bourges ca fiu al lui Carol al VII-lea, regele Franței și al Mariei de Anjou. A primit botezul în catedrala Saint-Etienne din Bourges din partea lui Guillaume de Champeaux, episcop de Laon, naș fiindu-i ducele Ioan al II-lea de Alençon.^[1].

Din cauza vremurilor tulburi, când tatăl său, Carol al VII-lea, cel poreclit "regele din Bourges", trebuia să se lupte din toată puterea pentru a-și apăra autoritatea în fața pretenției la legitimitate a regelui Angliei, Henric al V-lea al Angliei, micul Ludovic a fost încredințat spre creștere Caterinei de l'Isle Bouchard în castelul din Loches, avându-l ca dascăl până la vârsta de 10 ani pe Jean Majoris. Și-a însușit, între altele, arta scrisului și limba latină, și a beneficiat apoi de un excelent antrenament militar, mai cu seama în călăritul cailor, din partea lui Guillaume d'Avaugour. ^[2] După ce Carol al VII-lea a fost încoronat la Rheims datorită Ioanei d'Arc, micul prinț a putut fi transferat la mama sa în 1433 la castelul din Amboise. La 24 iunie 1436 a luat de soție pe Margareta de Scoția (1424 - 1445), fiica lui James I,regele Scoției. El avea vârsta de 13 ani, iar ea 11. Căsnicia cu Ludovic a fost atât de nefericită, încât înainte de a muri la 21 ani, delfina Margareta ar fi rostit aceste ultime cuvinte: Să nu mi se mai vorbească de viață (Qu'on m'en parle plus...) Încă de copil, deîndată după căsătorie, Ludovic a început să se ocupe de politică. Și-a făcut intrarea în Lyon și la Vienne, Isère , pentru a primi jurămintele de credință ale locuitorilor. În februarie - mai 1437 a vizitat Languedoc și a comandat personal recucerirea forturilor engleze din Velay. Însoțit de tatăl său, și-a făcut intrarea maiestoasă în Paris, care fusese recent cucerit de Conetabilul de Richemont. În luna mai 1439 tatăl său l-a numit locotenent general în Languedoc. În noua sa misiune a putut să-și aleagă prima dată el însuși sfetnicii și căpitanii. În decembrie al aceluiaș an a fost transferat în Poitou, de această dată fără o veritabilă putere de decizie. În februarie 1440, după o întrevedere cu Jean d'Alençon, s-a alăturat Pragueriei, o rebeliune a marilor seniori nemultumiți, printre care se numărau și mareșalul de la Fayette și Georges de la Tremoille. Această acțiune a delfinului, pornită din Niort, se explica prin frustrarea cauzată de privarea de responsabilităti în care l-a menținut tatăl său după ce acesta devenise îngrijorat de efectele dezastroase ale "apanajelor" pentru unitatea domeniului regal. "Fronda" a fost însă reprimată cu repeziciune. Ludovic a trebuit să se supună tatălui său la Cusset, la 17 iulie 1440, cerând în schimb guvernarea regiunii Dauphiné și alte câteva garanții. Carol al VII -lea a consimțit să-i acorde doar provincia Dauphiné și nimic mai mult. În anul următor, 1441, Ludovic a reluat luptele cu partida engleză și cu cea burgundă și a stat în fruntea armatei regale în luptele îndelungate desfășurate în fața cetății Pontoise între 5 iunie - 19 septembrie. În 1443 și-a dirijat trupele împotriva lui Jean al IV-lea de Armagnac, unul din marii vasali răzvrătiți. Mai apoi a primit însărcinarea de a izgoni din țară bandele de așa numiți «routiers » sau «écorcheurs», luptători rămași fără solde, și care se îndeletniceau cu jafuri. Gonindu-i în Elveția vecină, la 26 august 1444 , Ludovic a câștigat victoria de la Pratteln asupra unei mic și curajos corp de elvețieni, apoi a cucerit orașul Basel, în vremea conciliului care tocmai îl alesese pe anti papa Felix al V-lea. Recunoscător, papa Eugen al IV-lea i-a acordat înaltul titlu de gonfalonier. În urma negocierilor conduse de tânărul prinț, la 26 septembrie 1444 s-a semnat pacea de la Ensisheim cu elvețienii. Drept răsplată pentru isprăvile sale a obținut la 26 mai1445 de la tatăl său titlul de protector al comitatului Venaissin .

Cu timpul, prințul Ludovic s-a folosit de veniturile aflate la dipoziția sa pentru a-și constitui o clientelă proprie. După 1437 el beneficia de o pensie regală de 21000 livre. La aceasta se adăugau subsidiile acordate de statele pe care le-a debarasat de "routiers". Și totuși se simțea frustrat de faptul că în urma Pragueriei se alesese doar cu controlul provinciei Dauphiné. Conspirând în 1446 contra favoritei tatălui său, Agnes Sorel, și contra lui Pierre de Brézé, și el om de încredere al regelui, prințul delfin a fost în cele din urma gonit de la curte în provincia pe care o stăpânea.

Mânios pe fiul său, Carol al VII-lea a recrutat o oaste pentru a readuce la ordine Dauphiné și Savoia. Ludovic a reușit și de astă dată să negocieze un armistițiu. Ceea ce nu l-a împiedicat însă să ducă o campanie de calomnii împotriva tatălui său, acuzându-l pe acesta de depravare morală. Precaut, a trimis regelui mai multe delegații pentru a se justifica. Carol al VII-lea nu s-a mai lăsat momit, și a trimis o armată sub ordinele lui Antoine de Chabannes pentru a relua controlul în Dauphiné. La 30 august 1456 prințul Ludovic a fugit în Franche Conté, apoi la Louvain, în ducatul Brabantului, pe teritoriul Burgundiei. La curtea burgundă, care în acea vreme părea concureze serios pe cea a regilor Franței, prințul răzvrătit împotriva tatălui său s-a bucurat de o primire excelentă, în octombrie primind și omagiile ducelui burgund însuși, Filip cel Bun. Acesta l-a instalat în castelul de la Genappe. Tatăl său, Carol al VII-lea, nu a izbutit să-i obțină extrădarea. Cunoscându-și prea bine odrasla, l-a prevenit însă pe Filip zicând că dă adăpost unei vulpi care o să-i înghită găinile.

Devenit văduv după decesul Margaretei de Scoția în 1445, la 9 martie 1451 prințul se căsătorise, de această dată, cu Charlotte de Savoia , fetița lui Ludovic I de Savoia, în vârstă de numai 9 ani și înzestrată cu o dotă în valoare de nu mai puțin de 200,000 de scuzi, din care 12,000 în numerar. Dacă nu îi fu lesne tânărului principe de a intra în posesia acestei întregi avuții, în schimb a beneficiat de la bun început de o alianță exclusivă cu noul său socru.

Ludovic al XI-lea

La data de 22 iulie1461 Carol al VII-lea a murit la Mehun-sur-Yèvre, după cum s-a spus, „de neliniște și necaz” („d'inquiétude et de chagrin”)^[3]. Posteritatea i-a putut fi însă recunoscătoare pentru înțelepciunea de a nu-l fi dezmoștenit pe fiul său rebel ^[4] și de a fi evitat astfel Franței și mai mari discordii interne decât cele din vremea domniei sale. Ludovic s-a arătat indiferent și a absentat de la funeraliile regale de la Bazilica Saint Denis. Trei săptămâni după aceea, la 15 august 1461 s-a încoronat la Reims, iar la 30 august 1461 și-a făcut intrarea în Paris. Aproape jumătate din cortegiul ce l-a însoțit era format din burgunzi, inclusiv oșteni înarmați, ai lui Filip cel Bun. Ludovic, de acum Ludovic al XI-lea, a părăsit curând capitala și la 25 septembrie s-a așezat la Tours.

Prima sa acțiune ca rege a fost să profite de criza de succesiune din Aragon. După moartea lui Alfonso al V-lea, regele Aragonului și al Neapolelui, fratele defunctului, Juan al II-lea a revendicat coroana împotriva fiului Carol de Viana. Acesta, însă, a fost găsit mort în septembrie 1461 , ceea ce a declanșat un război civil între Juan al II-lea și orașele din regat, mai ales Barcelona. Ludovic al XI-lea a încercat o alianță cu nobilii catalani. Fiind însă refuzat politicos, i s-a adresat atunci lui Juan al II-lea, care s-a arătat dispus să cedeze monarhului francez veniturile conților de Catalonia și Cerdania, în schimbul unui ajutor. Ieșit cu câștig din aceasta manevră, Ludovic a intervenit la fel și în certurile dinastice din Savoia.

Ironia soartei, după ce făcuse atâtea necazuri tatălui său, ajuns rege, Ludovic , a continuat, însă cu mai mare succes, politica acestuia de limitare a puterii ducilor și baronilor Franței. Judecând de acum din perspectiva regalității, el a justificat măsurile luate ca o cerință a realității. A lichidat pe mulți dintre foștii săi tovarăși de drum, care îl socotiseră prieten. După ce deunăzi fusesese risipitor și extravagant, a devenit deodată măsurat în administrarea banilor. A început să se îmbrace în straie modeste și să caute tovărășia oamenilor de rând și a negustorilor. O relatare candidă a unora din faptele sale se poate găsi în cronica curteanului său, Philippe de Commines.

În 1464, la o lună după nașterea fiicei sale, Ioana de Franța, (1464-1505), aflând că pruncul era handicapat (ea urma să devină și de o urâțenie proverbială) a hotărât de îndată să o mărite cu vărul îndepărtat Ludovic de Orléans, fiul poetului Charles de Orléans (1394 - 1365), sperând ca perechea să rămană stearpă și astfel să obțină stingerea acelei ramuri rivale a Capețienilor. Însă Ludovic de Orleans, când va ajunge pe tronul Franței sub numele de Ludovic al XII-lea va izbuti să obțină anularea acestei arbitrare căsătorii.

CONFLICTUL CU CAROL TEMERARUL

Ducatul Burgundiei în vremea ducelui Filip cel Bun

Carol Temerarul, duce al Burgundiei, marele adversar al lui Ludovic al XI-lea, portret din 1460

În martie 1465 fratele regelui, Carol, duce de Berry, cunoscut mai apoi și sub numele de Charles de France (Carol de Franța), a înjghebat o așa numită Ligă a Binelui Public. Foarte asemănătoare cu Pragueria, ei i s-a alăturat și Carol de Charolais, zis Temerarul, fiul lui Filip cel Bun. Izbucnirea revoltei a fost prilejuită de un incident cu burgunzii. În 1463 Filip cel Bun se adresase monarhului cerând ajutor pentru o expediție militară pe care o pregătea. Ludovic al XI-lea era hotărât să știrbească încetul cu încetul poziția privilegiată a marilor seniori, evitând pe cât se putea calea confruntărilor armate și alegând mai întâi și întâi mijloace financiare. În acest caz, a obținut răscumpărarea de la Filip cel Bun a orașelor din Somme (departament)- Abbeville, Amiens et Saint-Quentin, care fuseseră cedate Burgundiei cu trei decenii în urmă și care, împreună cu Picardia, țineau Parisul în șah. ^[5] Acea concesie teritorială în favoarea Burgundiei, hotărâtă prin Tratatul de la Arras din 1435, trebuia să compenseze la vremea respectivă, asasinarea lui Ioan fără Frică la Montereau-Fault-Yonne, la 10 septembrie 1419. Știrea răscumpărării orașelor de către Ludovic a trezit consternarea lui Carol Temerarul , care, văzându -se privat de o parte din moștenire, s-a ridicat, mânios, împotriva tatălui său, ducele Filip cel Bun. Francisc al II-lea al Bretaniei, iritat de jugul dominației regale, i s-a alăturat. La fel și Ioan de Bourbon și Ioan de Armagnac. Nu numai marii seniori erau nemulțumiți. Presiunea fiscală generată de cumpărarea orașelor din Somme în schimbul a 400,000 scuzi, îl făcuse pe rege să ia măsuri nepopulare față de unele categorii sociale. Ludovic a pretins, de pildă, clerului să-i acorde împrumuturi și a dispus inventarierea bunurilor bisericești, de asemenea a tăiat din privilegiile Universității și ale corpului de arcași și arbaletrieri ai Parisului. A suprimat și Pragmatica Sancțiune din Bourges.

Ludovic al XI-lea prezidând adunarea - capitulum - a ordinului Saint Michel, miniatură de Jean Fouquet; în primul plan la dreapta fratele regelui, Carol de Franța, la stânga ducele Ioan de Bourbon

Ludovic a luat asupra sa comanda marii ofensive împotriva așa zisei "Ligi a Binelui Public" în cadrul conflictului intestin rămas în istorie sub numele eufemistic de La guerre du Bien Public(Războiul Binelui Public). După căderea Moulins-ului (Moulins,Allier), Burbonii au fost primii nevoiți să i se supună. Atunci Ludovic s-a îndreptat spre Paris, care se afla sub amenințarea bretonilor, burgunzilor și lorenilor. Bătălia principală s-a desfășurat la 16 iulie1465 la Montlhéry, la câteva leghe de capitală, soldându-se cu pierderi grele de ambele părți și terminându-se cu un rezultat nedecis. Totuși, asediul Parisului a fost străpuns și Ludovic, scutind între timp, de taxe, pentru orice siguranță, populația orașului, a putut începe negocierile, nefiind dispus să cedeze nimic în ce privește reforma conducerii regatului. A fost nevoit ca semneze tratatele de la Conflans la 5 octombrie 1465 și de la Saint Maur-les - Fossés la 29 octombrie1465 prin care a retrocedat lui Carol Temerarul orașele abia răscumpărate din Somme. La 12 decembrie, potrivit cu cele înțelese la Conflans a lăsat fratelui său rebel Carol de Franța guvernarea Normandiei, concesie care până la urmă s-a dovedit de scurtă durată, deoarece acesta, încurcat intr-un conflict cu ducele Bretaniei, o pierdu în 1466 în favoarea lui Ludovic, pentru ca apoi sa fie nevoit se refugieze tocmai în Bretania.

După moartea lui Filip cel Bun în 1467, Carol Temerarul i-a urmat la conducerea ducatului Burgundiei. El avea ambiția de a transforma Burgundia într-un regat independent. În schimb, diverse regiuni, și mai ales locuitorii din Liège, se ridicau adesea contra sa. Aceștia din urmă se aliaseră chiar cu regele Ludovic. La 1 octombrie 1467 Carol Temerarul a repus pe picioare coaliția militară contra regelui, formată împreună cu Carol de Franța, cu Francisc al II-lea al Bretaniei, cu Ioan de Bourbon si cu Ioan d'Alençon. După ce la 10 septembrie 1468 s-a semnat un tratat la Ancenis între Ludovic și Francisc al II-lea, ducele Bretaniei, prin care acesta din urmă se obligase să se retragă din coaliția cu burgunzii, în 1468 Carol Temerarul și Ludovic al XI-lea s-au întâlnit din nou (la 9 - 14 octombrie) pentru negocieri, de data asta în castelul ducelui, la Péronne. În acest răstimp Liège-ul a ridicat iarăși steagul revoltei, iar guvernatorul burgund al cetății a fost ucis. Aflând vestea că la răzmeriță luaseră parte și comisari regali, Carol fu cuprins de mânie împotriva lui Ludovic. Atât Commines cât și sfetnicii săi s-au străduit să-l liniștească. Dar tratatul pe care l-a impus , în conditii de arest, vărului său regele, a fost umilitor pentru acesta, obligându-l să cedeze Champagne lui Carol de Franța ca despăgubire pentru Normandia pierdută și apoi, la 30 octombrie 1468 silit să asiste neputincios la incendierea Liege-ului și la masacrarea apărătorilor săi de către burgunzi. După Bainville, acesta fusese cel mai rău pas din viața sa. ^[6] Istoricul explică punerea în libertate a lui Ludovic de către Carol Temerarul prin prestigiul de care se bucura monarhul suzeran și instituția regală în ochii feudalilor, ca parte a sistemului bazat pe vasalitate, în ciuda tuturor relațiilor conflictuale. ^[6] Dar, odată știindu-se la adăpost, Ludovic îl aruncă în 1469 în închisoare, într-o cușcă de fier, pe sfetnicul său, cardinalul Jean de la Balue, descoperit trădător, îi dărui în aprilie fratelui său Carol, în semn de reconciliere, ducatul Guyenne în apanaj și în anul următor declară tratatul cu Carol Temerarul nul și neavenit. El începu să-și reclădească oastea, dorind să distrugă puterea Burgundiei și să pună capăt odată pentru totdeauna unui conflict care dăinuia deja de trei generații, de la asasinarea lui Ludovic de Orléans în 1407. Războiul a urmat să reizbucnească în 1472 și să se încheie cu victoria lui Ludovic. Decesul, fără urmași, al fratelui său Carol în 1472 îl salvă de perspectiva amenințătoare a unui mariaj al acestuia cu Maria de Burgundia, unica fiică a lui Carol Temerarul, și îi permise să anexeze ducatul Guyenne la domeniile regale.

Între timp Anglia era sfâșiată de războiul civil cunoscut sub numele de Războiul celor două roze. Ludovic a urmărit evenimentele de aproape, deoarece Carol Temerarul devenise aliatul Casei de York care se ridicase împotriva regelui Henric al VI-lea de Lancaster. Când Contele de Warwick, poreclit „The Kingmaker” (Făcătorul de regi) se certă cu noul rege Eduard al IV-lea, pe care îl ajutase să ocupe tronul, Ludovic i-a oferit adăpost în Franța. El l-a încurajat pe Warwick să se alieze cu cea care fusese dușmana lui de moarte, ex-regina Margareta pentru a-l readuce pe tron pe bărbatul ei, Henric al VI-lea. Planul a reușit la început și, în adevăr Eduard al IV lea a fost nevoit să plece în exil. Numai că după un timp el s-a întors, iar Warwick a căzut în bătălia de la Barnet în 1471. Regele Henric al VI-lea a fost, la rândul lui, asasinat la scurt timp după aceea în Turnul Londrei.

Devenit stăpân incontestat al Angliei, Eduard a invadat Franța în 1475 , dar Ludovic a știut să negocieze cu el Tratatul de la Picquigny în urma căruia armata engleză (izolată de aliații ei burgunzi ocupați în Lorena) a părăsit solul Franței în schimbul unei sume mari de bani. Englezii au acceptat de renunțe la pretențiile lor la pământuri franceze ca de pildă Normandia și prin aceasta se poate spune că s-a pus capăt Războiului de o sută de ani. Ludovic s-a putut lăuda că în vreme ce tatăl său i-a izgonit pe englezi prin forța armelor, el a izbutit acelaș lucru cu ajutorul pateului, a cărnii de cerb și a vinului de calitate.

Văzând cu mare supărare succesul lui Ludovic în raporturile cu Anglia, Carol Temerarul porni la noi expediții militare în scopul asigurării supunerii unora din marii săi vasali. Astfel în 1472 el a invadat iarăși Picardia. De data aceasta asediul Beauvais-ului și a altor orașe de către Carol Temerarul a eșuat și acesta fu nevoit până la urmă să ceară pace. Philippe de Commines a trecut în tabăra regelui, unde s-a bucurat de o bună primire. Din întâmplările legate de luptele la Beauvais istoria a reținut în mod deosebit episodul în care s-a distins Jeanne Hachette.

În cursul vieții sale, Ludovic al XI-lea a fost mereu bolnav. A suferit, după cum menționează Ivan Gobry, de „arsuri de stomac, crize de ficat, gută, congestii hemoroidale care îl împiedicau să meargă, eczema purulentă”. Cât despre fizicul său, el este descris fără menajamente de un martor mai puțin neutru, Thomas Basin, episcop de Lisieux, pe care regele îl exilase în 1465: „Cu coapsele și picioarele sale subțiri, el nu avea, deja de la prima privire, nimic frumos și agreabil. Mai rău, daca l-ai fi întâlnit, fără să fi știut cine este, l-ai fi putut lua mai mult drept un bufon sau bețivan, în orice caz un individ de condiție joasă, decât drept rege sau un bărbat de calitate”. Basin a fost autorul în 1473 a unei biografii pretins obiective, dar ostile lui Ludovic, în care și-a propus să-i denunțe „înșelăciunile, răutățile, perfidiile, prostiile, nedreptățile și cruzimile”. În ultimii ani ai vieții se retrăsese în castelul său de la Plessis-les-Tour, aflat în actualul departament Indre-et-Loire. Ludovic al XI-lea a murit la vârsta de 60 de ani, la 30 august 1483 la Plessis-les-Tour, în urma unui accident vascular cerebralpetrecut cu cinci zile inainte și care se însoțise de afazie. A fost înmormântat la bazilica Notre-Dame de Cléry, pe care o ctitorise în 1467. Ceremonia așezării în sicriu și de închidere a sicriului ("mise en bière") a fost făcută la Lyon.^[10] [11] În locul său a urcat pe tronul Franței Carol, băiatul de 13 ani al său și al Charlotei de Savoia, care avea să fie cunoscut drept regele Carol al VIII-lea.

Familia și copiii:

• Prima soție - (de la 24 iunie 1436 - Margareta Stuart (1424-1445), prințesă a Scoției, fiica lui Iacob I, regele Scoției, și a Ioanei de Beaufort.

Nu au avut copii.

• A doua soție - (de la 9 martie1451 - Charlotte de Savoia (1440-1483), fiica lui Ludovic I, duce de Savoia, și a Anei de Lusignan, principesă a Ciprului

Au avut opt copii:

1. Ludovic (1458-1460)
2. Joachim (1459)
3. Luiza (Louise) (1460)
4. Ana de Franța (Anne de France) sau Ana de Valois (1461-1522); căsătorită din 1473 cu Petru (Pierre) al doilea, duce de Bourbon
5. Ioana de Franța (Jeanne de France) (1464-1505), căsătorită - din 1476 - cu Ludovic al XII-lea (mai întâi duce de Orleans), regele Franței
6. Francisc (Francois) (1466)
7. Carol al VIII-lea, din dinastia Valois (1470-1498), rege al Frantei,
8. François (1472 - 1472)

Ludovic al XI-lea cel Prudent

Rege al Franței

Date personale Născut 3 iulie 1423 Bourges, Cher, Franța Decedat 30 august 1483 (60 de ani) Plessis-lez-Tours, Franța Înmormântat Biserica Notre-Dame de Cléry, Cléry-Saint-André Cauza decesului cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)  Părinți Carol al VII-lea al Franței[1] Maria de Anjou[1]  Frați și surori Charles de Valois, Duc de Berry[*] Radegonde de France[*] Joan of Valois, Duchess of Bourbon[*] Charlotte de France[*] Caterina a Franței[1] Iolanda de Valois Magdalena de Valois[1] Marie de France[*]  Căsătorit cu Margareta a Scoției Charlotte de Savoia Copii Anne, Ducesă de Bourbon Ioana, Ducesă de Berry Carol al VIII-lea Cetățenie  Franța  Religie Biserica Catolică  Ocupație politician  Apartenență nobiliară Titluri King of France Familie nobiliară Casa de Valois Domnie Domnie 22 iulie 1461 − 30 august 1483 Încoronare 15 august 1461, Reims Predecesor Carol al VII-lea Succesor Carol al VIII-lea

·         1442: Împăratul Go-Tsuchimikado al Japoniei (d. 1500)

·         1518: S-a nascut medicul si naturalistul chinez 1518 – Li Shizhen, medic chinez și mineralog  Li Shizhen; (d. 1593). A fost un  om de știință, farmacolog și acupuncturist din timpul dinastiei Ming.Contribuția sa majoră la medicina clinica a fost lucrarea sa de 27 de ani, care se găsește în cartea sa științifică intitulata  Compendiu de Materia Medica (Bencao Gangmu). El este, de asemenea, considerat a fi cel mai mare naturalist științific din China, și a dezvoltat mai multe metode inovatoare pentru clasificarea corectă a   plantelor  si medicamentelor in vederea utilizarii in tratarea bolilor. Cartea Bencao Gangmu are detalii despre mai mult de 1800 de medicamente (utilizate de medicina chineză), inclusiv 1.100 ilustrații și 11.000 prescrieri medicale. Ea a descris, de asemenea, tipul, forma, aroma, natura și aplicarea în tratamentul unor boli a 1094 plante. Compendiul sau Materia Medica a fost tradus  în mai multe limbi   și rămâne ca o  lucrare de referinta pentru medicina naturista. Tratatul său a inclus si diverse subiecte conexe, legate de botanica, zoologie, mineralogie, metalurgie etc. Cartea a fost retipărita frecvent fiind folosita si in zilele noastre.

* 1676: Leopold I, Prinț de Anhalt-Dessau (3 iulie 1676 – 7 aprilie 1747) a fost prinț german din Casa de Ascania și conducător al principatului Anhalt-Dessau din 1693 până în 1747. De asemenea, a fost Generalfeldmarschall în armata prusacă.

Leopold s-a născut la Dessau ca al 9-lea din cei zece copii (și cel mai mic din cei doi fii) ai lui Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau și a soției acestuia, Henriette Catherine de Nassau. Fratele lui mai mare a murit înainte ca Leopold să se nască.

Încă din tinerețe s-a dedicat preocupărilor militare, pentru care a fost educat atât fizic cât și mental. A devenit colonel de regiment prusac în 1693 și în același an a moștenit principatul. Pentru restul lungii sale vieți, el a efectuat simultan sarcinile unui prinț suveran și ale unui ofițer prusac.

Prima campanie a lui Leopold a fost în 1695 în Țările de Jos, în care a fost prezent la Asediul de la Namur. A rămas pe câmpul de luptă până la sfârșitul războiului în 1697, de afacerile principatului ocupându-se mama sa, prințesa văduvă Henriette Catherine.

Leopold I, Prinț de Anhalt-Dessau

Cariera militară ca important comandant a lui Leopold a început odată cu izbucnirea Războiului de Succesiune spaniol în 1701. El a adus multe îmbunătățiri în armata prusacă, și a preluat comanda unui corp prusac de armată pe Rin, servind în asediile la la Kaiserswerth și Venlo în 1702. În anul următor, a obținut gradul de general-locotenent și a luat parte la Asediul de la Bonn. În campania din 1704 primul contingent prusac a servit sub Louis Wilhelm, Margraf de Baden-Baden, apoi sub Eugen de Savoia, și a luptat la Blenheim.

În 1705 Leopold a fost trimis cu un corp prusac să se alăture Prințului Eugen în Italia, și la 6 august a luptat în Bătălia de la Cassano. În Bătălia de la Torino a fost primul care a intrat în fortificațiile ostile (7 septembrie 1706). El a mai servit în mai multe campanii în Italia, apoi, sub comanda lui Eugen, s-a alăturat lui Marlborough în Țările de Jos, fiind prezent în 1709 la Asediul de la Tournai și Bătălia de la Malplaquet.

În 1710 Leopold a preluat comanda întregului contingent prusac pe frontul francez și în 1712 a fost făcut mareșal la cererea expresă a Prințului Moștenitor a Prusiei, Frederic Wilhelm, care a servit ca voluntar cu el. În prima parte a domniei lui Frederic Wilhelm, Prințul de Dessau a fost unul dintre membrii cei mai influenți ai cercului de guvernare prusac.

Deși Prusia a fost ostilă Suediei, prusacii au fost reticenți în a participa la Marele Război al Nordului. Numai după ce rușii au distrus cea mai mare parte din armata suedeză Prusia a intrat în război în 1715. Leopold l-a însoțit pe rege pe front, comandând o armată de 40.000 de oameni și învingând forțele mult mai mici ale lui Carol al XII-lea al Suediei în lupte grele pe insula Rügen la 16 noiembrie în alianță cu armata daneză. În timp de pace, și în special după o scurtă ceartă și duel cu generalul Friedrich Wilhelm von Grumbkow în 1725 s-a dedicat instruirii armatei prusace.

Leopold I

Date personale Născut 3 iulie 1676 Dessau, Anhalt-Dessau Decedat 7 aprilie 1747 (70 de ani) Dessau, Anhalt-Dessau Înmormântat Dessau-Roßlau  Părinți Johann Georg al II-lea Countess Henriette Catherine of Nassau[*]  Frați și surori Elisabeth Albertine of Anhalt-Dessau[*] Princess Henriëtte Amalia of Anhalt-Dessau[*] Marie Eleonore of Anhalt-Dessau[*] Princess Johanna Charlotte of Anhalt-Dessau[*]  Căsătorit cu Anna Louise Föhse Copii Wilhelm Gustav, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau Leopold al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau Dietrich, mai târziu Regent Frederic Henric Eugen Henriette Marie Louise Louise, Prințesă de Anhalt-Bernburg Maurice Anna Wilhelmine Leopoldine Marie de Brandenburg-Schwedt Henriette Amalie Johann Georg Henrich von Berenhorst Karl Franz von Berenhorst Cetățenie  Germania  Religie luteranism  Ocupație colecționar de artă[*]  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Ascania Prinț de Anhalt-Dessau Domnie 7 august 1693 – 7 aprilie 1747 Predecesor Johann Georg II Succesor Leopold II

* 1682: Albertina Frederica de Baden-Durlach (3 iulie 1682 – 22 decembrie 1755) a fost o prințesă germană. Ea a fost fiica lui Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach și a soției acestuia, Augusta Marie de Holstein-Gottorp. S-a căsătorit cu Christian August de Holstein-Gottorp.

La 2 septembrie 1704 ea s-a căsătorit cu Christian August de Holstein-Gottorp.

În 1726, soțul ei a murit și fiul ei cel mare a devenit monarh. Un an mai târziu, el a murit fără să aibe moștenitori și fiul ei cel mic, Adolf Frederic, a accedat pe tron. Adolf Frederic era minor însă i s-a permis să guverneze cu sprijinul mamei sale și sub îndrumarea ei.^[1] Albertina Frederica i-a dăruit fiului ei domniile Stendorf, Mönch-Neversdorf și Lenzahn.^[2]

Prin bunica paternă, Christina Magdalena de Zweibrücken, o soră a regelui Carol al X-lea al Suediei, Albertina Frederica a descins din casa regală suedeză, acesta fiind motivul pentru care în 1743 fiul ei a putut fi ales moștenitor al tronul Suediei.

Copii:

• Hedwig Sophie Auguste de Holstein-Gottorp (9 octombrie 1705 – 4 octombrie 1764), stareță de Herford, 1750–1764
• Karl Augustus de Holstein-Gottorp (26 noiembrie 1706 – 31 mai 1727)
• Frederica Amalia de Holstein-Gottorp (12 ianuarie 1708 – 19 ianuarie 1782), călugăriță la Quedlinburg
• Anne de Holstein-Gottorp (3 februarie 1709 – 2 februarie 1758), s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Saxa-Gotha-Altenburg (1701-1771)
• Adolf Frederick de Eutin (14 mai 1710 – 12 aprilie 1771), a devenit prinț moștenitor al Suediei în 1743 și rege al Suediei în 1751.
• Frederick August de Eutin (20 septembrie 1711 – 6 iulie 1785), episcop de Lübeck și, după ascensiunea lui Adolf Frederick, Prinț de Eutin. În 1773, Frederick August a primit un nou ducat, Oldenburg, care consta în comitatele Oldenburg și Delmenhorst.
• Joanna Elisabeth (24 octombrie 1712 – 30 mai 1760), s-a căsătorit cu Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst și a fost mama împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei.
• Wilhelm Christian de Holstein-Gottorp (20 septembrie 1716 – 26 iunie 1719)
• Frederick Conrad de Holstein-Gottorp (12 martie 1718 – 1719)
• Georg Ludwig de Holstein-Gottorp (16 martie 1719 – 7 septembrie 1763)

Albertina Frederica de Baden-Durlach

Date personale Născută 3 iulie 1682 Castelul Karlsburg, Durlach Decedată 22 decembrie 1755 (73 de ani) Hamburg Înmormântată Lübeck Cathedral[*]  Părinți Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach Augusta Marie de Holstein-Gottorp  Frați și surori Katharina von Baden-Durlach[*] Joanna Elisabeth de Baden-Durlach Karl al III-lea Wilhelm Christopher of Baden-Durlach[*]  Căsătorită cu Christian August de Holstein-Gottorp Copii Adolf Fredericm rege al Suediei Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp Cetățenie  Germania  Apartenență nobiliară Titluri prințesă Familie nobiliară Casa de Zähringen

·         1683: S-a nascut poetul  si dramaturgul englez Edward Young; (d.05.04.1765).

·         1746: Sofia Magdalena a Danemarcei și Norvegiei (3 iulie 1746 – 21 august1813) a fost regină a Suediei.

A fost cel mai mare copil al regelui Frederick al V-lea al Danemarcei și Norvegiei și a reginei Louise a Marii Britanii. Bunicii materni erau George al II-lea al Marii Britanii și Caroline de Ansbach.

La vârsta de cinci ani (1751), a fost logodită cu moștenitorul tronului Suediei, Gustav. Căsătoria a fost aranjată de Parlament nu de Casa Regală suedeză și nu a fost pe placul reginei Louisa Ulrika a Prusiei, care era în conflict cu parlamentul și care dorea ca fiul ei să se căsătorească cu nepoata sa, Philippine de Brandenburg-Schwedt. La 1 octombrie 1766 Sophia s-a căsătorit prin procură cu Gustav la Palatul Christiansborg din Copenhaga. Cei doi s-au căsătorit în persoană la Stockholm pe 4 noiembrie.

La curtea suedeză a fost primită cu amabilitate de rege însă soacra sa o ura iar soțul său o ignora. Louisa Ulrika a încurajat distanțarea dintre fiul ei și soția acestuia în ciuda faptului că Sophia era frumoasă, a adus o zestre mare și era perfect educată pentru a fi o bună regină. Fiind o natură rezervată, era considerată rece și arogantă. După moartea regelui Adolf Frederick în 1771, Gustav a devenit rege al Suediei. Anul următor, Sophia Magdalena a fost încoronată regină.

Regina Sophia Magdalena

Regina Sophia Magdalena era serioasă și foarte timidă și nu a făcut niciodată parte din cercul regelui. Ea și soțul ei aveau personalități diferite, ceea ce a mărit distanța dintre ei. Îi displăcea stilul de viața de la curtea din jurul soțului ei. Când își efectua îndatoririle de regină, cumnata sa o descria ca fiind „forțată să întâlnească oameni”. Ducesa a descris-o în jurnalul său ca timidă, frumoasă, rece, tăcută, foarte politicoasă, mândră și nesociabilă. Sophia Magdalena prefera să stea la reședința sa, Palatul Ulriksdal ori de câte ori putea. Avea două prietene intime, Maria Aurora Uggla Ehrengranat și baronesa Virginia Charlotta Duwall Manderström, care au rămas domnișoare de onoare și după ce s-au căsătorit, lucru neobișnuit pentru curtea suedeză.

Iubea singurătatea și îi plăcea să-și petreacă zilele în apartamentele ei, cinând singură. Nu avea nimic de-a face cu politica cu excepția cazului din timpul războiului din 1788 când a primit sarcina de a iniția negocierile de pace cu Danemarca; l-a chemat pe ambasadorul danez, a vorbit cu el și i-a înmânat o scrisoare pentru regele Danemarcei.

Sophia Magdalena este cea mai cunoscută în istoria Suediei prin scandalul creat în jurul căsniciei sale și a legitimității fiului ei. Căsătoria ei a fost aranjată politic iar la început Sophia Magdalena a fost descrisă de soțul ei ca fiind "rece ca gheața ". Căsătoria lor nu a fost consumată până în 1775, nouă ani după nuntă. Au existat zvonuri că regele era homosexual sau cu sexualitate subdezvoltată. Sexualitatea lui, care a influențat viața Sophiei Magdalena a fost mult dezbătută. Diverse documente scrise în timpul vieții sale au susținut că a fost bisexual. S-a îndrăgostit de nobila Charlotte du Rietz în 1768; nu este cunoscut dacă aventura a fost consumată. Ca adolescent, a făcut o pasiune pentru mama contelui Axel von Fersen, frumoasa Hedvig Catharina De la Gardie. Surse de încredere explică faptul că atât regele cât și regina aveau serioase probleme anatomice care au dus la complicații erotice și profesorul Erik Lönnroth de la Academia suedeză ajuns la concluzia că nu există nici o bază concretă pentru presupunerea că regele Gustav al III-lea a fost înclinat spre homosexualitate sau bisexualitate, și nici că Gustav Adolf a fost ilegitim. ^[1]

Status quo dintre Gustav al III-lea și soția sa a fost alimentat de regina mamă care nu voia competiție în influența asupra fiului ei. Educația religioasă a Sophiei Magdalena și caracterul ei introvertit au determinat-o să evite curtea lui Gustav, ceea ce a făcut-o mai puțin atractivă în ochii soțului ei.

În 1774 regele a aranjat căsătoria dintre fratele său, viitorul rege Carol al XIII-lea al Suediei și Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp pentru a rezolva problema imediată a unui moștenitor la tron. Ducesa a avut sarcini false și avorturi spontane care au putut să-l determine pe rege să consume căsnicia și să aibă propriul fiu.

În 1778 Sophia Magdalena l-a născut pe Gustav Adolf, successor la tronul suedez iar în 1782 a născut al doilea fiu, Charles Gustav, care a trăit numai un an. În unele cercuri s-a sugerat că primul fiu al regelui ar fi fost al contelui Frederick Munck.

Adevărul era oarecum diferit: acesta a fost sugerat de scrisori ale celor implicați și anume că Munck a acționat în calitate de instructor sexual. Probabil regele era virgin așa cum era și regina iar Munck a fost chemat să ajute cum să-și consume căsătoria. Munck, un nobil finlandez, care era în acel moment maestru stabil, era cunoscut pentru aventurile sale; Munck era îndrăgostit de Anna Sofia Ramström, domnișoară de onoare a reginei. Contele și Ramström urmau să fie prezenți într-o cameră alăturată gata de afi de ajutor dacă este nevoie.

Când acest lucru a devenit cunoscut, mulți oameni au speculat pe exact modul în care acest tip de asistență a fost realizat. Oamenii și-au imaginat că Munck avut contact cu regina pentru a demonstra, și de asemenea că a avut relații sexuale cu regina cu penisul între coapsele regelui. Există și o caricatură care exemplifică acest lucru.

Faimoasa caricatură cu Sophia Magdalena, Gustav III și Adolf Fredrik Munck.

Instructajul sexual al lui Munck a fost confirmat dar nu există nici o dovadă că el a mers atât de departe în asistența sa așa cum sugerau zvonurile sau că el ar fi fost tatăl prințului. Nici regele nici regina nu au fost vreodată descriși ca având un mare interes pentru sex dar zvonurile au devenit persistente când regina i-a dăruit lui Munck un ceas cu imaginea ei, o pensie și un inel cu diamante iar regele l-a promovat.

Cercul din jurul fratelui regelui, Ducele Carol, viitorul Carol al XIII-lea al Suediei, care își dorea tronul, a încurajat aceste zvonuri. Zvonurile s-au răspândit în întreaga societate. Regina mamă Louisa Ulrika a Prusiei a proclamat că fiul Sofiei era nelegitim, acuzând-o pe Sofia Magdalena de a fi prea frigidă pentru un amant și deci că regele i-a ordonat acest lucru. Au existat chiar zvonuri că regele și regina au divorțat în secret și că ea s-a măritat cu Munck. Regina mamă i-a ordonat fiului ei mai mic să-l interogheze pe Munck. Atât regele cât și regina au fost șocați de acuzații. Sofia a jurat că nu va mai vorbi cu regina mamă și într-adevăr, nu a mai făcut acest lucru.

Regele a aranjat ca mama sa să-și ceară scuze public pentru acuzații. Între anii 1775 și 1783 probabil cuplul regal a fost fericit. Sofia era tratată cu respect după ce asigurase un moștenitor. După decesul celui de-al doilea copil (1783) mariajul a revenit la starea anterioară. O scurtă împăcare (1787) a fost comentată de ducesa Hedwig Elizabeth Charlotte în jurnalul său ca temporară, fără nici o speranță de a fi completă și de durată, că regele nu era "receptiv la farmecul feminin"; o altă insinuare că el a fost homosexual.

În 1787, Sophia Magdalena a depus suma de 50.000 de coroane într-un cont pentru Munck, care a fost văzut ca un „cadou de rămas bun”. La acea vreme Munck începuse o relație cu balerina Giovanna Bassi pe care Sofia Magdalena n-o plăcea. Regele a fost îngrozit când a auzit acest lucru și a încercat să-l păstreze în secret.

Sophia Magdalena în 1792

Văduvă în 1792, după ce soțul ei a fost ucis, Sofia a trăit o viață retrasă și-a petrecut mult timp făcând acțiuni de caritate. A fost profund îngrozită de asasinarea soțului ei, dar ea a făcut, de asemenea, un scandal prin refuzul de a se îmbraca în doliu, și a fost o mare ușurare pentru ea să fie văduvă și să se retragă din viața publică. Cumnatul ei, Ducele Carol, a devenit regent și ea a evitat un rol politic.

În 1797, ea a insistat să se sară peste protocol pentru a o face pe nora sa Frederica de Baden să se simtă binevenită, amintindu-și perioada când a fost ea mireasă. Nu a avut nici o influență politică după moartea soțului ei. În 1809, ea a asistat la abdicarea fiul ei, regele Gustav IV Adolf al Suediei, după ce Suedia a pierdut Finlanda în fața Rusiei. Regele a fost trimis în exil și înlocuit cu unchiul său patern, Carol al XIII-lea. Sofia Magdalena a rămas în Suedia până la moartea ei.

În 1810-1811, ea a fost una dintre puținele persoane de la Curtea suedeză, care s-a purtat frumos cu Desiree Clary deși soțul lui Desiree a privit-o cu suspiciune, ea a declarat că nu a fost ofensată că Jean-Baptiste Bernadotte a luat locul fiului ei însă Bernadotte nu a crezut-o. Regina mamă a petrecut ultimii ani pe proprietatea ei și nu a vizita Curtea foarte des.

S-a spus despre ea: A rămas una dintre cele mai tragice și izolate persone din istoria Curții suedeze.

Sophia Magdalena a Danemarcei

Regină a Suediei

Date personale Născută 3 iulie 1746 Palatul Christiansborg, Danemarca Decedată 21 august 1813 (67 de ani) Palatul Ulriksdal, Suedia Înmormântată Biserica Riddarholmen, Stockholm, Suedia Părinți Frederic al V-lea al Danemarcei Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei  Frați și surori Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Christian al VII-lea al Danemarcei Christian, Crown Prince of Denmark[*]  Căsătorită cu Gustav al III-lea al Suediei Copii Gustav IV Adolf Cetățenie  Danemarca  Religie luteranism  Ocupație doamnă de onoare  Apartenență nobiliară Titluri regină consoartă[*] prințesă Familie nobiliară Casa de Oldenburg (prin naștere) Casa de Holstein-Gottorp (prin căsătorie) Domnie Domnie 12 februarie 1771 – 29 martie 1792

·         1759: S-a născut la Brasov, Petrus Sigerus (sau Peter Sigerus), farmacist şi botanist sas din Transilvania, considerat a fi întemeietorul botanicii farmaceutice din Transilvania; (d. 7 septembrie 1831, Sibiu). Din 1783 a studiat farmacologia la Universitatea din Viena. Dupa cinci ani de studii, si-a dat examenul de magistru in farmacologie la Pesta sub indrumarea profesorilor Joseph Winterl si Paul Kitaibel. Intors la Sibiu, a fost angajat ca farmacist-sef la farmacia doamnei Theiss, iar ulterior, cu ajutor financiar din partea unchiului sau Georg Draudt, a cumparat o farmacie la Sibiu pe care a numit-o „Zum Löwen”. Fiind interesat in principal de plantele medicinale, a publicat incepand cu 1791 in revista „Siebenbürgische Quartalschrift”, prima revista stiintifica din Transilvania, un inventar al planetelor medicinale salbatice din Transilvania, clasificate dupa sistemul lui Carl von Linné.  In 1808 a fost rugat de catre medicul-sef dr. Franz Nyulás, membru al dietei de la Cluj sa publice un Herbarium vivum pentru farmacisti, care urma sa fie platit prin abonament, iar in 1810 a publicat un exemplar cu 100 de reproduceri  in folosul municipiilor. La proiect s-a implicat ulterior si Joseph von Lerchfeld, un inspector scolar interesat de stiinta, dar din cauza lipsei de fonduri, guvernul a sistat proiectul in 1811. Cele cinci exemplare mostre ale Herbarium vivum s-au pastrat, colectia totala a florei transilvanene, cuprinzand 1.600 de genuri din 451 de specii cuprinde 26 de volume. Lucrarea a fost donata dupa moartea lui Petrus Sigerus de catre fiul acestuia Karl Andreas, liceului evanghelic sibian, apoi trecand in 1925 in proprietatea „Muzeului de stiinte naturale” din Sibiu. In 1817, cand s-a infiintat, prin decret imperial, o scoala de economie forestiera la Sibiu, Sigerus a fost numit profesor de botanica. Sigerus a fost totodata interesat si de meteorologie, lui datorindu-se primele masuratori meteorologice din Sibiu. A alcatuit si o colectie mineralogica, care a intrat in posesia „Asociatiei transilvanene de stiinte naturale”.

* 1783: Prințul Wilhelm al Prusiei (3 iulie 1783 - 28 septembrie 1851) a fost al patrulea fiu și al șaselea copil al regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a celei de-a doua soții, Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt.

A fost general de cavalerie în armata prusacă.

La 12 ianuarie 1804, la Berlin s-a căsătorit cu Maria Ana de Hesse-Homburg și a avut opt copii:

• Friederike (1805–1806)
• Irene (1806)
• Tassilo (1811–1813)
• Adalbert (1811–1873)
• Tassilo (1813−1814)
• Elisabeta (1815–1885)
• Waldemar (1817–1849)
• Maria (1825–1889)

Prințul Wilhelm l Prusiei

Date personale Nume la naștere Friedrich Wilhelm Karl von Preußen  Născut 3 iulie 1783 Berlin, Regatul Prusiei[1]  Decedat 28 septembrie 1851 (68 de ani) Berlin, Regatul Prusiei[2]  Înmormântat Berlin Cathedral[*]  Părinți Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt  Frați și surori Julie von Brandenburg[*] Marianne von the Mark[*] Wilhelmine a Prusiei Frederica Charlotte a Prusiei Prințesa Augusta a Prusiei Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Prințul Louis Carol al Prusiei Alexander Mark[*] Friedrich Wilhelm, Count Brandenburg[*] Hendrik van Pruisen[*] Gustav Adolf Ingenheim[*]  Căsătorit cu Maria Ana de Hesse-Homburg Copii Prințul Adalbert Prințesa Elisabeta Prințul Waldemar Maria, regină a Bavariei Cetățenie  Germania  Religie luteranism  Ocupație ofițer  Apartenență nobiliară Titluri prinț Familie nobiliară Casa de Hohenzollern

* 1804: Eduard Karl Wilhelm Christian de Saxa-Altenburg (3 iulie 1804 - 16 mai 1852), a fost prinț german din casa ducală de Saxa-Hildburghausen(Saxa-Altenburg din 1826).

A fost al șaptelea fiu (însă al patrulea care a atins vârsta adultă) al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen (Saxa-Altenburg din 1826) și a Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Mama lui a fost sora reginei Louise a Prusiei, a reginei Frederica a Hanovrei și a Ducesei Therese, Prințesă de Thurn și Taxis. Tatăl lui a devenit duce de Saxa-Hildburghausen în 1780, când avea numai 17 ani.

S-a căsătorit prima dată la Sigmaringen la 25 iulie 1835 cu Prințesa Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen (mătușa regelui Carol I al României). Ei au avut patru copii:

1. Therese Amalie Karoline Josephine Antoinette (n. 21 decembrie 1836, Ansbach - d. 9 noiembrie 1914, Stockholm), căsătorită la 16 aprilie 1864 cu Prințul August al Suediei.
2. Antoinette Charlotte Marie Josephine Karoline Frida (n. 17 aprilie 1838, Bamberg - d. 13 octombrie 1908, Berchtesgaden), căsătorită la 22 aprilie 1854 cu Frederic I, Duce de Anhalt.
3. Ludwig Joseph Karl Georg Friedrich (n. 24 septembrie 1839, Bamberg - d. 13 februarie 1844, Munchen).
4. Johann Friedrich Joseph Karl (n. 8 ianuarie 1841, Sigmaringen - d. 25 februarie 1844, Munchen).

A doua oară s-a căsătorit la Greiz la 8 martie 1842 cu Prințesa Luise Caroline Reuss de Greiz, fiica lui Heinrich al XIX-lea. Ei au avut doi copii:

1. Albert Heinrich Joseph Carl Viktor Georg Friedrich (n. 14 aprilie 1843, Munchen - d. 22 mai 1902, Serrahn). S-a căsătorit prima dată cu Prințesa Maria a Prusiei și a doua oară cu Ducesa Helene de Mecklenburg-Strelitz.
2. Marie Gasparine Amalie Antoinette Karoline Elisabeth Luise (n. 28 iunie 1845, Munchen - d. 5 iulie 1930, Sondershausen), c-a căsătorit la 12 iunie 1869 cu Karl Gonthier, Prinț de Schwarzburg-Sondershausen.

Prințul Eduard

Date personale Nume la naștere Eduard Karl Wilhelm Christian Născut 3 iulie 1804 Hildburghausen Decedat 16 mai 1852 (47 de ani) Munchen Părinți Frederic, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen Theresa de Saxa-Hildburghausen Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen Georg, Duce de Saxa-Altenburg Friedrich von Sachsen-Altenburg[*] Joseph, Duce de Saxa-Altenburg  Căsătorit cu Prințesa Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen Luise Caroline Reuss de Greiz Copii Therese, Ducesă de Dalarna Antoinette, Ducesă de Anhalt Prințul Ludwig Joseph Prințul Johann Friedrich Prințu Albert Marie Gasparine, Prințesă de Schwarzburg-Sondershausen Cetățenie  Germania  Ocupație personal militar[*]  Apartenență nobiliară Titluri prinț Familie nobiliară Casa de Wettin

* 1842: Otto Stolz (n. 3 iulie 1842, la Hall in Tirol - d. 23 noiembrie 1905, la Innsbruck)^[4] a fost un matematician austriac cunoscut pentru lucrările sale în analiză matematică și despre numere infinitezimale.  Otto Stolz s-a născut la 3 iulie 1842 la Hall în Tirol, în provincia Tirol, în Austria. A urmat 3 ani de studii la Gimnaziul Franciscan din localitatea natală, după care, a urmat studiile la Innsbruck din 1860, iar din 1863, la Viena, unde a primit abilitarea în 1867. Doi ani mai târziu, a studiat la Berlin sub îndrumarea lui Karl Weierstrass, Ernst Kummer și Leopold Kronecker, iar în 1871 a participat la o conferință la Göttingen susținută de Alfred Clebsch și Felix Klein (cu care va întreține mai târziu o corespondență), înainte de a se întoarce definitiv la Innsbruck ca profesor de matematici, în iulie 1872, la Universitatea din Innsbruck. Apoi a devenit membru al Academiei Imperiale Austriece de Științe.

Primele lucrări ale lui Otto Stolz au fost de geometrie (care a fost subiectul tezei sale de doctorat). Sub influența lui Weierstrass,el se interesează de analiza reală, și i se atribuie mai multe mici teoreme folositoare în acest domeniu. De exemplu, el demonstrează că o funcție f continuă pe intervalul [a, b] și care verifică inegalitatea f(½(x+y)) ≤ ½(f(x)+f(y)) posedă derivate stânga și dreapta în fiecare punct al intervalului ]a, b[ ^[5].

Otto Stolz a murit în 1905, la scurt timp după ce a încheiat studiul despre Einleitung in die Funktionentheorie^[6].

Teorema Stolz-Cesàro îi poartă numele.  

OPERA PUBLICATĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Vorlesungen über allgemeine Arithmetik, Leipzig 1885/86 (în română: Conferințe de aritmetică generală).
• Grössen und Zahlen, 1891 (în română: Mărime și numere).
• Leçons nouvelles sur l'analyse infinitésimale et ses applications géométriques^[7], serie de cărți, prima parte fiind Principes généraux (în română: Principii generale), a apărut în 1894. A urmat Étude monographique des principales fonctions d'une seule variable (în română: Studiu monografic al principalelor funcții cu o singură variabilă, 1895) și încă două volume.
• Grundzüge der Differential- und Integralrechnung, Leipzig 1893/96 (în română: Fundamente de calcul diferențial și integral).
• Theoretische Arithmetik, 1902, împreună cu discipolul său J. A. Gmeiner (în română: Aritmetica teoretică).
• Einleitung in die Funktionentheorie, Leipzig 1905, împreună cu J. A. Gmeiner. (în română: Introducere în Teoria Funcțiilor).
• Jahresberichte der Deutschen Mathematiker vereinigung, împreună cu J. A. Gmeiner, 1906.
• B.Bolzanos Bedeutung in der Geschichte der Infinitesimalrechnung, Mathematische Annalen Bd.18, 1881 (în română: Importanța lui B. Bolzano în istoria calculului infinitezimal)

Otto Stolz

Otto Stolz Date personale Născut 3 iulie 1842[1]  Hall în Tirol, Austria[2]  Decedat 23 noiembrie 1905 (63 de ani)[1]  Innsbruck, Austria[3]  Cetățenie  Austria  Ocupație matematician profesor universitar[*]  Activitate Alma mater Universitatea din Innsbruck   Organizație Universitatea din Innsbruck

·         1854: Leoš Janáček  audio (ajutor·info) (n. 3 iulie 1854,Hukvaldy[*], Cehia – d. 12 august 1928, Ostrava, Cehia) a fost un compozitor ceh.

În 1896, 1900, 1903 a vizitat Rusia, a studiat limba, literatura și muzica rusă. Creațiile sale cuprind nouă opere, printre care «Jenůfa» (1894-1904), «Káťa Kabanová» (1919-1921), rapsodia «Taras Bulba» (1915-1918, după N. Gogol).

Leoš Janáček

Date personale Născut 3 iulie 1854[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Hukvaldy[*], Cehia  Decedat 12 august 1928 (74 de ani)[2][11][3][4][5][6][7][9][10]  Ostrava, Cehia[12][11]  Înmormântat Brno Central Cemetery[*]  Cauza decesului cauze naturale[*] (pneumonie)  Copii Olga Janáčková[*]  Cetățenie  Imperiul Austriac  Cehoslovacia  Etnie Cehi  Religie ateism  Ocupație compozitor muzicolog[*] pedagog dirijor muzician libretist[*]  Activitate Alma mater Universitatea de muzică si teatru din Leipzig[*]   Premii honorary doctorate of the Masaryk University[*] (1925)[1] Profesor pentru Rudolf Firkušný[*], Jaroslav Kvapil[*

·         1883: Franz Kafka (n. 3 iulie 1883,Praga, Austro-Ungaria – d. 3 iunie1924, Kierling[*], Austria) a fost un scriitor de limbă germană, evreu originar din Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, cosmicul conflictul oedipal și biblic dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.

Franz Kafka s-a născut în Praga, capitala Regatului Boemiei în timpul Imperiului Austro-Ungar, într-o familie de evrei așkenazi, fiu al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka (Löwy). Limba lui maternă, în care a și scris mai târziu, a fost germana, vorbită nativ în acea vreme de mai puțin de o cincime din populația orașului. Kafka a mai învățat de-a lungul vieții ceha, franceza, italiana și ebraica. După absolvirea liceului german, a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, a lucrat un an la tribunalul din orașul natal, apoi la o întreprindere italiană și în final ca avocat la compania de asigurări Allgemeinen Unfallversicherungsanstalt für das Königreich Böhmen (1908-1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Franța și Elveția și a vizitat orașul Arad. A frecventat până către sfârșitul vieții un „cerc strâmt” de literați praghezi. Cei mai apropiați prieteni i-au fost sora sa Ottla, scriitorul Max Brod și actorul evreu Ițhak Löwy.

În 1909, Kafka a debutat literar cu o colecție de opt schițe (Contemplare), publicate în revista literară Hyperion din München. A întreținut, între 1912 și 1917, o corespondență asiduă cu Felice Bauer, cea care i-a fost de două ori logodnică, iar apoi, începând cu 1920, a corespondat cu Milena Jesenská, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în cehește câteva povestiri. În ciuda numeroaselor sale iubiri și pentru a se dedica scrisului, Kafka a rămas toată viața celibatar, la fel ca multe din personajele sale. A avut o fire hipersensibilă și a suferit din cauza anxietății sociale, a insomniei, ipohondriei și depresiei. A fost un iubitor al naturii și al activităților în aer liber, iar interesul său pentru cultura evreilor răsăriteni a început să se manifeste în 1911, când a descoperit teatrul idiș. Către sfârșitul vieții a îmbrățișat și unele idei sioniste.

Primele simptome ale tuberculozei lui Kafka au apărut în 1917, dar el a refuzat să se trateze într-un sanatoriu. Starea sănătății i s-a agravat și, începând cu 1922, nu a mai putut lucra. În ultimele luni ale vieții, a fost internat în sanatoriul din Kierling, lângă Viena. A murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Diamant. Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele^[20].

Franz Kafka a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez. Publicul german l-a descoperit abia după episodul nazist, iar Cehia după relaxarea cenzurii comuniste din anii 60. În multe limbi, cuvântul „kafkian” a ajuns să descrie o situație absurdă, coșmarescă și suprarealistă.

Franz Kafka o întâlnește pe Felice Bauer la 13 august 1912 în timpul unei vizite la Max Brod^[181]. Tânăra stenografă, născută în Silezia în 1887^[182] și crescută în Berlin, este o rudă îndepărtată, prin alianță, a prietenului scriitorului. Franz Kafka se logodește cu ea de două ori (în iunie 1914 și iulie 1917) și îi adresează, între 1912 și 1917, peste 500 de scrisori.

Începutul relației celor doi coincide, întâmplător sau nu, cu o perioadă de euforie a operei kafkiene^[183]. La două zile după prima lui scrisoare către Felice, Kafka scrie Verdictul într-o singură noapte. Lucrarea îi este dedicată noii sale iubite, purtând subtitlul O poveste pentru Felice B. (Eine Geschichte für Felice B.). O săptămână mai târziu, Kafka începe să lucreze la un nou roman pe care îl intitulează Der Verschollene (Dispărutul), cunoscut astăzi mai degrabă după numele postum acordat de Max Brod: America. După al șaselea capitol, părăsește temporar proiectul, pentru a se ocupa de o altă operă monumentală, Metamorfoza, terminată până la sfârșitul anului. Creativitatea sporită a scriitorului are un rol catalizator în evoluția relației cu Felice. Kafka se află sub zodia vremelnică a încrederii în sine, se complace în rolul cavalerului curtenitor, deși multe din expresiile folosite în scrisori îi trădează caracterul introvertit și nestatornic^[184]. Timiditatea nu îi afectează însă demersul prea mult: sentimentele sunt oricum împărtășite aproape exclusiv în manieră epistolară (cei doi se întâlnesc rar^[185]), o zonă în care Kafka se simte confortabil. Tânăra stenografă devine succesiv „Fräulein Bauer”, „Fräulein Felice”, „Liebes Fräulein Felice”, „Liebste, Allerliebste” și „Meine Liebste”^[186].

Coperta primei ediții a nuvelei Metamorfoza. Lucrarea descrie viața lui Gregor Samsa, din momentul în care se transformă pe neașteptate într-un parazit monstruos^[187].

Din ianuarie 1913 însă, Kafka simte că și-a epuizat ideile literare și energia. Nu mai găsește puterea necesară pentru a continua romanul America decât sporadic, în martie 1913 și august-octombrie 1914. În forma actuală, romanul neterminat conține opt capitole și trei fragmente^[188]. Din tot acest material, doar Fochistul, primul capitol al Americii este publicat antum în 1913, dar ca povestire de sine stătătoare, într-o broșură literară, Der jüngste Tag(Ziua de apoi), editată de Kurt Wolff. Metamorfoza apare de asemenea, dar abia în 1915, în revista Die Weißen Blätter (Foile albe) a lui René Schickele. Pe măsură ce blocajul literar se instaurează, Kafka percepe tot mai tensionat relația sa cu Felice Bauer. Perspectiva mariajului, față de care nutrește un amestec straniu de dorință și repulsie^[189], este resimțită ca o amenințare a carierei sale de scriitor^[190]. Kafka vorbește tot mai des despre nevoia de singurătate și intimitate. Viziunea sa despre turnul de fildeș este următoarea:

„Adesea m-am gândit că cel mai bun mod de viață pentru mine ar fi să stau ferecat, cu uneltele de scris și lampa alături, în cea mai tainică încăpere a unui beci imens^[191]”

—Franz Kafka, Scrisori către Felice, 14-15 ianuarie 1913

Creșterea copiilor îi repugnă^[192], dar tot el este cel care amintește cuvintele lui Napoleon: « Este teribil să mori fără copii »^[193]. Disputa sa interioră se coagulează în jurul a două viziuni despre viață complet antagonice. Pe de o parte, scriitorul nu poate uita imperativul tradiției. Privită ca obiectiv suprem în iudaism, întemeierea familiei este, conform lui Kafka, « lucrul cel mai de seamă pe care poate să-l reușească un om »^[194]. Pe de altă parte, din cauză că organismul lui slab nu se poate concentra decât într-o singură direcție, « slăbind » și atrofiindu-se în celelalte, vocația scrisului îi impune o disciplină aproape ascetică^[195]. Pentru a i se supune, Kafka ar fi renunțat la « plăcerile sexului, la mâncare, băutură, reflexii filozofice, dar mai presus de toate, la muzică »^[196]. În acest context trebuie interpretat eșecul logodnelor scriitorului.

La 16 iunie 1913, Franz Kafka formulează o cerere în căsătorie către Felice^[197]. Scrisoarea este stranie prin faptul că o confruntă direct pe tânăra stenografă cu problemele posibilului mariaj:

„Vei pierde Berlinul, biroul care îți place atât de mult, prietenele, micile plăceri, perspectiva măritișului cu un bărbat sănătos, fericit și cumsecade, cu care să ai copii frumoși și sănătoși [...] În locul acestor inestimabile sacrificii vei câștiga un om bolnav, slab, nesociabil, taciturn, posac, rigid și aproape fără speranță, a cărui singură virtute constă în faptul că te iubește^[198].”

—Franz Kafka, Scrisori către Felice, 16 iunie 1913

Părinții lui Kafka insistă să angajeze un detectiv particular pentru a ancheta dacă tânăra fată se ridică la nivelul pretențiilor lor^[197][199]. La 8 noiembrie, în Berlin, Felice Bauer îi dă niște semne lui Kafka că ar dori să încheie relația^[200]. Corespondența se întrerupe brusc pentru o perioadă de șase săptămâni^[197]. Disperat, Kafka apelează la prietena Felicei, Grete Bloch, să intervină în numele lui. Între Grete și Kafka se stabilește treptat o puternică legătură emoțională, iar cei doi încep să corespondeze^[201]. În cele din urmă, reconcilierea cu Felice Bauer de la începutul anului 1914 se concretizează într-o logodnă. La 1 iunie, în Berlin, are loc petrecerea oficială în cinstea acestui eveniment^[197]. Peste câteva zile, la 12 iulie, se produce dezastrul: Franz Kafka, Felice și sora acesteia Erna Bauer, Grete Bloch și prietenul Ernst Weiß se reunesc în hotelul berlinez Askanischer Hof, unde scriitorului i se înscenează ceea ce el va numi o întâlnire cu « tribunalul din hotel » (Der Gerichtshof im Hotel^[202])^[203]. Kafka este acuzat de logodnica geloasă că a nutrit sentimente de dragoste pentru prietena ei. Ca dovadă, Grete Bloch, solidarizată acum cu victima infidelității, prezintă scrisorile primite de la Kafka. Pasajele unde numele Felicei este menționat și unde scriitorul își exprimă scepticismul^[204] cu privire la oficializarea nunții sunt subliniate cu roșu^[197]. Kafka nu se poate apăra. Prima logodnă este compromisă.

Cu toate acestea, Felice și Kafka continuă să mențină legătura. Scrisorile lui devin mai distante și mai puțin frecvente, dar în iulie 1917, cei doi se logodesc pentru a doua oară. Călătoresc împreună prin Ungaria^[205][206] și poposesc în Arad la o soră a Felicei.^[207][208] Kafka răcește însă din nou relațiile, din cauza simptomelor incipiente de tuberculoză. Ultima scrisoare a lui Kafka către Felice datează din 16 octombrie 1917.^[209] Doi ani mai târziu, Felice se mărită cu un bancher din Berlin, apoi emigrează în America. Bogata colecție de scrisori de la Kafka, păstrată de Felice Bauer aproape în întregime, a fost vândută în 1955 editurii lui Salman Schocken, un asociat al lui Max Brod.^[209] În schimb, scrisorile ei către artist nu au supraviețuit. Tot ce se știe despre ea ca persoană constă în informații indirecte, desprinse din epistolele lui Kafka. Din acest motiv, ea apare cititorilor precum un personaj mitologizat de imaginația kafkiană, la fel ca Hermann Kafka în Scrisoare tatălui.^[197]

Sanatoriul Hoffmann, Hauptstraße 187, Kierling, Austria. Locul unde a murit Franz Kafka.

În dimineața unei zile de august, în 1917, la ora cinci, Kafka începe să tușească cu sânge, din cauza unei hemoragii a plămânilor. Groaznica experiență i-o va expune Felicei Bauer abia patru săptămâni mai târziu: « [...] am avut o hemoragie pulmonară. A fost destul de puternică: a țâșnit 10 minute sau mai mult din gâtlejul meu încât am crezut că nu se va mai opri niciodată »^[258]. Scriitorul îl vizitează pe doctor Mühlstein și face o radiografie. Primește diagnosticul de catar al apexului pulmonar, în realitate un eufemism pentru tuberculoză^[259]. I se recomandă să se odihnească într-un sanatoriu, dar Kafka alege să se retragă la Zürau, un sat din vestul Boemiei, unde Ottla administrează o mică moșie a cumnatului ei. Kafka trăiește acolo între septembrie 1917 și aprilie 1918^[260], scriind în special aforisme ce vor fi adunate mai târziu de Max Brod sub titlul Die Zürauer Aphorismen(Aforismele de la Zürau). Lecturile sale din această perioadă sunt dominate de Kierkegaard (Sau-sau, Frică și cutremur) și Tolstoi (Jurnal)^[235]. După șase luni de concediu medical, Kafka se întoarce la serviciu în mai 1918. Sănătatea lui este din nou dezechilibrată de gripa spaniolă, din cauza căreia trebuie să se refugieze la pensionul Stüdl din Schelesen (Boemia), unde o cunoaște pe Julie Wohryzek. Fiica unui evreu pantofar și paracliser de sinagogă^[261], Julie este « îndrăgostită de cinematograf, de operete și comedii, de pudră și văluri, posesoarea unei colecții inepuizabile și impetuoase de expresii jargon, în general o mare ignorantă, mai mult glumeață decât tristă »^[262]. Julie și Kafka se logodesc în scurt timp, în ciuda obiecțiilor vehemente ale tatălui scriitorului^[261], care pretindea a fi la curent cu anumite zvonuri compromițătoare despre frivolitatea sexuală a tinerei^[263][264]. Șansa unirii prin nuntă a cuplului este într-adevăr ratată, dar din alt motiv: cei doi nu reușesc să închirieze apartamentul în care visau să locuiască^[261]. Apropierea ulterioară de Milena Jesenská va desface complet farmecele urzite de misterioasa Julie Wohryzek. Scrisorile lui Kafka către această femeie nu s-au păstrat, dar există indicii^[261] că artistul s-a simțit foarte vinovat de eșecul celei de-a treia și ultime logodne. În mania de a justifica și de a se autojustifica, Kafka formulează puțin mai târziu (noiembrie 1919, Schelesen) Scrisoare tatălui, un document eminamente autobiografic.

În toamna anului 1919, într-o cafenea din Praga, Kafka o cunoaște pe scriitoarea cehă Milena Jesenská, fiica unui renumit chirurg naționalist, precum și soția intelectualului evreu Ernst Polak^[265]. Milena îi scrie lui Kafka, dorind să traducă câteva din operele lui în limba cehă, dar, așa cum chiar ea îi va mărturisi mai târziu lui Max Brod, « cărțile lui sunt uimitoare; el însuși însă este și mai uimitor »^[266][267]. Kafka, de asemenea, o descrie pe Milena prietenului său astfel: « Ea este o flacără vie, cum nu am mai văzut niciodată »^[268]. Cei doi îndrăgostiți corespondează intens între aprilie și decembrie 1920. Kafka îi scrie în germană, dar insistă să i se răspundă în cehește^[269]. Ca și în cazul Felicei Bauer, scriitorul oscilează între dorința de a fi aproape de persoana iubită și nevoia de a se izola^[270]. Virtualitatea presupusă de liantul scrisorilor i se pare lui Kafka în același timp fascinantă și înspăimântătoare:

„Este ca și cum te-ai juca cu fantomele, și asta nu numai cu fantomele adresanților, ci chiar cu propria fantomă, care ți se naște chiar de sub mână în clipa când scrii scrisoarea^[271]”

—Franz Kafka, Scrisori către Milena, traducere de Mircea Ivănescu

„Poate nici aceasta nu e de fapt iubire, când spun că îmi ești cea mai dragă; iubirea este că îmi ești cuțitul cu care scormonesc în mine.”[272] Franz Kafka, Scrisori către Milena, traducere de Dan Dănilă

Singurele întâlniri ale amanților, cele din iunie (Viena) și august (Gmünd) 1920^[273], îi confirmă lui Kafka temerile legate de stângăcia sa în iubirile fizice^[274]. Fiind la rându-i scriitoare, Milena Jesenská înțelege perfect hipersensibilitatea, necesitățile extraordinare, reticențele și bizareriile lui Kafka. Pentru el, observă Milena, banii și slujba sunt niște lucruri la fel de enigmatice și uimitoare « precum o locomotivă pentru un copil mic »:

„Lucruri cât se poate de simple el nu le poate înțelege [...] Este lipsit de cel mai elementar adăpost, de cel mai mic refugiu. De aceea este expus lucrurilor care pe noi nu ne ating. Este ca un om gol într-o lume a îmbrăcaților.^[275]”

—Milena Jesenská, Scrisoare lui Max Brod, 1 august 1920

Spre sfârșitul anului 1920, Kafka se distanțează voit de Milena Jesenská. Corespondența continuă însă sporadic între 1921 și 1923, iar scriitoarea rămâne o prietenă apropiată a lui Kafka, în ultimii ani de viață ai acestuia. Milena Jesenská este prima traducătoare cehă a unor opere precum Metamorfoza, Verdictul sau Contemplare. Suspectată de unele idei comuniste, ea va fi închisă de naziști într-un lagăr de concentrare, unde va muri în 1944.

În 1920, problemele de sănătate continuă. O febră persistentă îl determină pe Kafka să petreacă câteva luni de odihnă (aprilie-iunie) în orașul sud-tirolez Merano, însă efectele acestui concediu asupra sănătății nu sunt notabile. Kafka se vede constrâns să cedeze recomandărilor medicilor de a se interna într-o instituție medicală specializată^[276]. Între decembrie 1920 și august 1921, Kafka se tratează la Villa Tatra, un sanatoriu din localitatea slovacă Matliary din Munții Tatra^[261][277]. Aici îl cunoaște pe viitorul său prieten, Robert Klopstock, un student la medicină, suferind de asemenea de tuberculoză. În tot acest timp, convulsiile sociale cauzate de destrămarea Imperiului Austro-Ungar și proclamarea independenței Cehoslovaciei nu rămân complet ignorate. În noiembrie 1920, Kafka asistă în Praga la o explozie de ură antisemită. Șovinii cehi scandează « Prašivá plemeno » (rasă râioasă), din dorința de a-i intimida pe concetățenii evrei^[278].

Între ianuarie și septembrie 1922, după un an de neproductivitate literară, Kafka scrie Castelul, ultimul său roman, care va rămâne, ca și cele anterioare lui, neterminat. Primele pagini au fost concepute în stațiunea montană Spindlermühle, o așezare ce pare să fi inspirat mult cadrul spațial în care se desfășoară acțiunea Castelului^[279]. Un detaliu interesant îl constituie faptul că scriitorul și-a început narațiunea la persoana I, dar la al treilea capitol s-a răzgândit și a înlocuit de fiecare dată pronumele eu (ich) cu numele (sau mai degrabă pseudonimul) personajului K.^[280] Kafka mai lucrează între 1921 și 1924 la un ciclu de patru povestiri (Prima durere, Un artist al foamei, O femeie mică și Josephine cântăreața, sau Poporul șoarecilor) având ca temă principală arta, condiția artistului, relația acestuia cu publicul și tema autoperfecționării care devine obsesie și nevroză. Ultima povestire a scriitorului este considerată Vizuina (Der Bau), o lucrare neterminată despre un animal nespecificat care își construiește ample galerii subterane pentru a se apăra de un prădător ce îi domină imaginația.

Mormântul lui Franz Kafka din Cimitir Evreiesc Nou (Praga-Žižkov)

În timpul unei vacanțe din iulie 1923 la Graal-Müritz, pe coasta Mării Baltice, Kafka o cunoaște pe Dora Diamant (idiș: Dymant), o educatoare de douăzeci și cinci de ani, crescută într-o familie de evrei polonezi în spiritul iudaismului ortodox. Influențat de ideile sioniste ale Dorei, Kafka visează să emigreze cu această femeie în Palestina și începe să studieze Talmudul. Pentru a se debarasa de influența părinților lui Kafka, cei doi se mută provizoriu în Berlin, dar plănuiesc să se căsătorească și să deschidă un restaurant în Tel Aviv^[281]. În timpul șederii în capitala Germaniei însă, tuberculoza lui Kafka se agravează și îi atacă laringele. Scriitorul se întoarce în Praga la 17 martie 1924, însoțit de Max Brod, și locuiește o perioadă în apartamentul părinților^[282]. Robert Klopstock și Dora Diamant îl internează la sanatoriul din suburbia Kierling a orașului Klosterneuburg, din Austria, și îl îngrijesc zilnic. Kafka glumește numindu-i « mica mea familie »^[283]. Situația medicală este însă critică. Din cauza durerilor, scriitorul nu se poate hrăni decât cu dificultate, slăbește enorm^[284] și deseori își pierde vocea, scoțând în schimb din gâtlej niște sunete hârâite^[285]. Două povestiri la care Kafka a lucrat pe patul de spital fac aluzie într-un mod straniu la starea agravată a scriitorului: Un artist al foamei descrie în nuanțe foarte vii scăderea în greutate a protagonistului pe măsură ce acesta își perfecționează arta neobișnuită, aceea a flămânzirii, iar în Josephine cântăreața, eroina^[286] se remarcă prin sunetele deosebite pe care le scoate, comparate cu niște fluierături. În luna mai, agonia lui Kafka devine infernală^[287]. Scriitorului i se administrează morfină, dar durerea nu poate fi eliminată. Kafka îl imploră pe Klopstock: « Omoară-mă sau ești un criminal! »!^[288]. Se stinge la 3 iunie 1924, la vârsta de 40 de ani. Cauza oficială a decesului este insuficiența cardiacă, dar motivul invocat de Max Brod va fi înfometarea, cauzată de neputința de a mai înghiți. Trupul lui Franz Kafka este adus în orașul natal și înmormântat în Cimitirul Evreiesc Nou din cartierul Praga-Žižkov la 11 iunie 1924.

O ultimă scrisoare adresată de Kafka prietenului său Brod conține următorul îndemn:

„Dragă Max, Ultima mea dorință: Tot ce găsești în urma mea, [...] sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori de-ale mele sau străine, desene și așa mai departe, să arzi în întregime, fără să citești^[289]”

—Franz Kafka, Ultima scrisoare către Max Brod

Max Brod nu va supune, din fericire, opera inedită a lui Kafka (care conține restul Americii, Procesul, Castelul, numeroase povestiri, scrisori și pagini de jurnal) unui asemenea auto-da-fé absurd.

După moartea scriitorului, Dora Diamant a continuat să se autointituleze, în semn de omagiu, doamna Kafka. Când Max Brod a cerut scrisorile și manuscrisele scriitorului care au rămas în posesia ei, a refuzat să le cedeze, susținând că le-a ars conform dorinței acestuia (evident, o minciună). În 1933, Dora Diamant, devenită între timp soția unui activist comunist și membră a partidului la rându-i, pierde documentele kafkiene, în urma unei percheziții efectuate de Gestapo^[283][290]. Din păcate, nu se mai știe nimic astăzi despre documentele încredințate de Kafka Dorei^[291]; cel mai probabil, ele au fost distruse.

Franz Kafka

Date personale Nume la naștere Franz Kafka  Născut 3 iulie 1883[3][4][5][1][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][13][16][17][18][19][20]  Praga, Austro-Ungaria[3][4][5][21][6][18]  Decedat 3 iunie 1924 (40 de ani)[22][23][24][1][7][8][9][10][11][12][13][14][15][13][16][17][18]  Kierling[*], Austria[23]  Înmormântat New Jewish Cemetery[*][23]  Cauza decesului cauze naturale[*] (tuberculoză)  Părinți Hermann Kafka[*] Julie Kafková[*]  Frați și surori Elli Kafka[*][2] Valli Kafka[*][2] Ottla Kafka[2]   Naționalitate austro-ungară  Cetățenie  Austro-Ungaria  Cehoslovacia  Etnie evrei așkenazi  Religie ateism  Ocupație romancier[*] fabulist[*] povestitor[*] aphorist[*] diarist[*] traducător avocat scenarist jurist-poet[*] claims adjuster[*] prozator[*] scriitor  Limbi limba germană[1] limba cehă   Studii Karl-Ferdinands-Universität[*] Universitatea Carolină   Activitatea literară Mișcare/curent literar expresionism, suprarealism Subiecte destinul uman Specie literară roman Opere semnificative Verdictul, Metamorfoza, Procesul, Castelul Influențe[ascunde] Nietzsche, Freud, Dostoievski, Flaubert, Grillparzer, Kleist, Kierkegaard Darwin, von Hofmannsthal, Thomas Mann A influențat pe[ascunde] Borges, Camus, Eugen Ionescu, J. M. Coetzee, Sartre, Márquez, José Saramago, J. D. Salinger, Ernesto Sábato, Elias Canetti, Paul Celan

Lucrări publicate antum Contemplare (Betrachtung), 1908, Hyperion, München | 1912[312], Rowohlt Verlag, Leipzig Coversație cu suplicantul (Gespräch mit dem Beter) și Conversație cu bețivul (Gespräch mit dem Betrunkenen), fragmente din Descrierea unei lupte, 1909, Hyperion, München Aeroplane în Brescia (Die Aeroplane in Brescia), 1909,Boemia, Praga Verdictul (Das Urteil), 1913, Arkadia, Kurt Wolff Verlag, Leipzig Fochistul (Der Heizer), fragment din America, 1913, Der jüngste Tag, Kurt Wolff Verlag, Leipzig Metamorfoza (Die Verwandlung), 1915, Die Weißen Blätter, Verlag der Weißen Bücher, Leipzig În fața legii (Vor dem Gesetz), fragment din Procesul, 1915,Selbstwehr, Praga O dare de seamă pentru o academie (Ein Bericht für eine Akademie) și Șacalii și arabii (Schakale und Araber), povestiri, 1917, Der Jude, R. Löwit Verlag, Berlin/Viena O solie imperială (Eine kaiserliche Botschaft), fragment din povestirea Marele zid chinezesc, 1919, Selbstwehr, Praga Colonia penitenciară (In der Strafkolonie), 1919, Kurt Wolff Verlag, Leipzig Un medic de țară (Ein Landarzt), colecție de povestiri, 1919/1920, Kurt Wolff Verlag, Leipzig Un artist al foamei (Ein Hungerkünstler), povestire, 1922, Die neue Rundschau, S. Fischer Verlag, Berlin Prima durere (Erstes Leid), 1922, Genius, Kurt Wolff Verlag, München

Lucrări publicate postum Un artist al foamei (Ein Hungerkünstler), colecție de povestiri, 1924, Verlag Die Schmiede, Berlin Procesul (Der Prozess), 1925, Verlag Die Schmiede, Berlin Castelul (Das Schloß), 1926, Kurt Wolff Verlag, München America (Amerika), 1927, Kurt Wolff Verlag, München Marele zid chinezesc (Beim Bau der chinesischen Mauer), colecție de povestiri, 1931, Gustav Kiepenheuer Verlag, Berlin Aforismele de la Zürau (Betrachtungen über Sünde, Hoffnung, Leid und den wahren Weg) 1931, Gustav Kiepenheuer Verlag, Berlin Descrierea unei lupte (Beschreibung eines Kampfes), colecție de povestiri, 1936, Editor Max Brod Jurnale (Tagebücher) 1948, New York Scrisori către Milena (Briefe an Milena) 1952, Frankfurt am Main Caietele albastre in-octavo (Oxforder Oktavhefte) 1954, New York Pregătiri pentru o nuntă la țară (Hochzeitsvorbereitungen auf dem Lande)1954, Secker & Warburg, Londra Scrisoare tatălui (Brief an den Vater) 1966, New York Scrisori către Felice (Briefe an Felice) 1967, Frankfurt am Main Scrisori către Ottla (Briefe an Ottla) 1974, Frankfurt am Main

·         1893: S-a născut botanistul (fitocenolog) Gheorghe Bujorean. A fost unul dintre fondatorii ecologiei experimentale româneşti; (m. 1971).

·         1893: S-a născut poetul Luca I. Caragiale, fiul mai mic al lui I. L. Caragiale. 

Luca Caragiale în Berlin(1911)

A fost cel de al doilea fiu (după Mateiu Caragiale) al marelui dramaturg Ion Luca Caragiale din căsătoria acestuia cu Alexadrina Burelly.

Fără îndoială, Luca a fost fiul preferat și iubit, care, spre deosebire de Mateiu, nu trebuia să facă mare efort să se facă iubit. Alexandrina Burelly a mai dat naștere și surorii lui Luca, pe nume Ecaterina (Ecaterina Logadi), care la bătrânețe a scris despre cele două familii Caragiale.

Copilăria și adolescența lui Luca coincide cu proiectele artistice ale tatălui său. Alături de familia sa va colinda țări importante din Europaînceputului de secol XX precum Franța, Elveția, Austro-Ungaria și Italia], pentru ca în cele din urmă să se stabilească în Germania la Berlin.

În jurul anul 1909 își face studiile în particular, avându-l ca profesor, printre alții, pe Panait Cerna. Timid în fața cuvân­tului tipărit, colaborează sporadic la câteva periodice, trimițând versuri, recenzii, însemnări memorialistice și chiar un studiu din domeniul istoriei.

Ion Luca Caragiale a avut un rol important în educația fiului său, insuflându-i opinii politice de stânga. Cei doi vor face călătorii în nordul Germaniei, pe coasta Mării Baltice și în Danemarca. Până ca tatăl său să moară, cei doi s-au întors în țară să vadă locurile natale și au petrecut o vacanță la Sinaia.

în 1915 la trei ani de la moartea tatălui său,Luca Caragiale se va întoarce în țară împreună cu mama și sora sa , Ecaterina (căsătorită Logadi).

Tânărul Luca Caragiale își face debutul în timpul Primului Război Mondial, atunci când Vechiul Regat al României se afla în perioada de neutralitate.

La 14 mai 1916, Luca publică cel mai cunoscut poem al său Triptic Madrigalesc în revista literară Flacăra. Inspirat de propria amintire a șederii la Sinaia va scrie Dintr-un oraș de munte:Meditații în care va alcătui o imagine unitară a toamnei și a începutului iernii, percepute prin angoasa ce pune stăpânire pe existența poetului; imagini cu o ușoară tușă bacoviană stau alături de propria-i viziune asupra relației om-natură.

Așa cum tatăl său a fost prieten cu teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea, Luca a fost apropiat al familiei Dobrogeanu-Gherea. După căsătoria cu Fany (fiica deputatului "Sașa" Alexandru Dobrogeanu-Gherea), face parteneriat cu Ioan Dobrogeanu-Gherea (cel de al doilea fiu al Constantin Dobrogeanu-Gherea dupa Alexandru) scriind primul și singurul roman Nevinovățiile viclene.

După ce în 1916 România a intrat în război de partea Antantei, la sfârșitul anul viitor sudul țării avea să fie ocupat de trupele Puterilor Centrale. Luca petrece mult timp în Bucureștiul ocupat de trupele germane implicându-se în treburile administrației colaboraționiste, formată din rândurile Partidul Conservator. În octombrie 1917, Luca a fost șef de cabinet pentru Virgil Arion, Ministrul Culturii. În jurnalele marelui om de stat Alexandru Marghiloman s-a consemnat că Luca Caragiale a fost plăcut de supraveghetorii germani care au venit la festivitățile de la Athenee Palace ținute în cinstea guvernatorului militar August von Mackensen.

În decembrie 1917 Luca, în timp ce era șeful cabinetului Arion, l-a înjosit pe Alexandru Tzigara-Samurcaș, când a cerut prezența poliției de la comandanții săi germani la unul dintre birourile Ministerului Culturii.

În iunie 1918 ia decizia controversată de a se alia cu susținătorii Puterilor Centrale. Se pare că a fost influențat mai mult de gândirea politică a fratelui său, Mateiu Caragiale.

Romanul Nevinovățiile viclene a fost publicat în reviste Viața Românească în anul 1920 și este dedicat tuturor iubirilor adolescentine. Nu se poate discerne în ce anume a constat contribuția fiecăruia în parte dintre cei doi coautori: Luca Ion Cargiale și Ionel Dobrogeanu-Gherea.

În același an, Luchi Caragiale publică un articol important în Ideea Europeeană, Amintiri despre Caragiale. Acest articol este o veritabilă marturie despre viața marelui dramaturg Ion Luca Caragiale.

În 1921, după ce ticluise mai multe caiete de versuri, după ce tălmăcise admirabil din lirica lui Poe și Villon, își pregătea în sfîrșit primul volum de versuri, Jocul oglinzilor. Dar soarta necruțătoare cu aproape toți copiii lui Caragiale (Mateiu s-a stins la 51 de ani), l-a răpus în data de 7 iunie, la 28 de ani neîmpliniți, proiectul rămânînd nerealizat.

Romanul Nevinovățiile viclene și volumul de versuri Jocul oglinzilor au apărut grație criticului Barbu Cioculescu și surorii lui Luca Caragiale, Ecaterina Logadi, abia în 1967, respectiv 1972.

Opera:

• Nevinovățiile viclene(în colaborare cu Ioan Dobrogeanu-Gherea) - 1967
• Jocul oglinzilor - 1972

Luca Caragiale

Luca Caragiale în București(1921) Date personale Născut 3 iulie 1893 București, Regatul Vechi al României Decedat 7 iunie 1921 (27 de ani) București, Regatul Nou al României Înmormântat Cimitirul Bellu  Cauza decesului cauze naturale[*] (pneumonie)  Părinți Ion Luca Caragiale și Alexandrina Burelly Frați și surori Mateiu Caragiale Căsătorit cu Fany Dobrogeanu-Gherea[1] (fiica lui Alexandru Dobrogeanu-Gherea) Naționalitate român Cetățenie  România  Ocupație scriitor, traducător Pseudonim Luca din Străoști Limbi limba norvegiană   Activitatea literară Activ ca scriitor 1916–1921 Mișcare/curent literar simbolism, parnasianism, avant-gardism Specie literară roman, poezie Operă de debut Triptic Madrigalesc Opere semnificative Nevinovățiile Viclene Jocul Oglinzilor Amintiri despre Caragiale

·         1893: Aca de Barbu, cântăreață și pedagogă (d. 1958)

* 1895: Prințesa Irina Alexandrovna a Rusiei (rusă Княжна Ирина Александровна Романова) (3 iulie/15 iulie 1895 - 26 februarie 1970) a fost singura fiică a Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și a Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. A fost, de asemenea, singura nepoată a Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și soția Prințului Felix Iusupov, unul dintre cei care l-au asasinat pe Grigori Rasputin în 1916.

Înaintea căsătoriei ei din 22 februarie 1914, Irina care era primul copil și singura fiică într-o familie de șapte copii, a fost considerată una dintre cele mai bune partide din Rusia. Familia ei a petrecut lungi perioade în sudul Franței începând cu anul 1906 din cauza dezacordurilor politice dintre tatăl ei și Țar.^[1]

Tatăl ei avea o aventură cu o femeie din sudul Franței și i-a cerut divorțul soției sale Xenia de câteva ori însă aceasta a refuzat să i-l acorde.^[2] De asemenea, Xenia avea relații extraconjugale.^[3] Părinții Irinei au încercat să ascundă nefericirea mariajului lor în fața celor șapte copii iar Irina, o fetiță timidă, tăcută, cu ochi albaștri și păr negru, a avut o copilărie fericită.^[4] Irina era numită adesea Iréne, versiunea franțuzească a numelui ei, sau Irene, versiunea englezească. Uneori, mama ei îi spunea "Baby Rina". Romanovii au fost puternic influențați de franceză și engleză, vorbeau franceza mai bine decât rusa și adesea foloseau variantele străine ale numelor lor atunci când se refereau la ceilalți.

Cel care va fi soțul ei, Felix Iusupov, era un bărbat cu multe contradicții: un bărbat dintr-o familie bogată căruia, dincolo de visele de avariție^[5] îi plăcea să se îmbrace în haine femeiești și să aibă relații bisexuale, scandalizând societatea^[6]. La un moment dat, într-un acces de entuziasm, a planificat să împartă marea sa avere săracilor, imitând-o pe Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna. A fost convins să renunțe la această idee de mama sa, Zenaida, care i-a spus că are datoria să se căsătorească și să facă copii pentru a duce numele familiei mai departe, Felix fiind singurul ei fiu supraviețuitor.^[7]

Felix a fost foarte atras de Irina, care era dispusă să-i înțeleagă trecutul sălbatic în timp ce părinții ei, nu.^[8] Cnd părinții ei și bunica maternă, Împărăteasa mamă Maria Feodorovna au auzit zvonuri în legătură cu Felix, au vrut să anuleze nunta. Multe din poveștiile pe care le auziseră le știau de la Marele Duce Dimitri Pavlovici, verișorul primar al Irinei, care era unul din cei mai buni prieteni ai lui Felix, și despre care se specula că ar fi avut o relație romantică cu Felix.

Căsătoria Irinei cu Felix a fost nunta anului și ultima ocazie a societății ruse înaintea Primului Război Mondial.

Prinţesa Irina a Rusiei şi soul ei, Prinţul Felix Iusupov.

Noua familie Iusupov a plecat în luna de miere în Europa și în Orientul Mijlociu când a început războiul. Au fost reținuți în Berlin pentru scurt timp după începerea ostilităților. Irina a rugat-o pe verișoara ei primară Prințesa Moștenitoare Cecilie a Prusiei să intervină pe lângă socrul ei, Kaiserul. Wilhelm al II-lea al Germaniei a refuzat să le permită să plece însă le-a oferit posibilitatea să aleagă una din trei țări pentru a trăi pe durata războiului. Tatăl lui Felix a apelat la ambasadorul spaniol și a obținut permisiunea ca tinerii să se întoarcă în Rusia via Danemarca neutră, Finlanda și apoi St.Petersburg ^[9].

Felix a transformat o aripă a Palatului Moika în spital pentru soldații răniți însă a evitat ca el însuși să intre în armată.

Verișoara primară a Irinei, Marea Ducesă Olga Nikolaevna a Rusiei, cu care ea a fost apropiată când erau fete, a fost disprețuitoare față de Felix: "Felix este 'de-a dreptul civil', îmbrăcat tot în maro, mergând încoace și încolo prin cameră, căutând în unele biblioteci cu reviste și practic nefăcând nimic; el face o impresie extrem de neplăcut - un om trândav în astfel de momente", a scris Olga tatălui ei, Țarul Nicolae al II-lea, la 5 martie 1915 după o vizită la Iusupovi.^[10]

Felix și Irina au avut un singur copil, Prințesa Irina Felixovna Isupova numită în familie Bebé, născută la 21 martie 1915.^[11]"Nu voi uita niciodată fericirea mea când am auzit pentru prima strigătul copilului", a scris tatăl ei.^[12] Irinei i-a plăcut propriul ei nume și a vrut să-l dea mai departe primului ei copil. Mama ei Xenia a fost atât de îngrijorată în timpul nașterii încât Țarina Alexandra Feodorovna a spus că este aproape ca și cum Xenia a născut în locul Irinei

Prințesa Irina Alexandrovna

Date personale Născută 3 iulie 1895 Peterhof, Rusia Decedată 26 februarie 1970 (74 de ani) Paris, Franța Înmormântată Sainte-Geneviève-des-Bois Russian Cemetery[*]  Părinți Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei  Frați și surori Prințul Vasili Alexandrovici al Rusiei Prințul Rostislav Alexandrovici al Rusiei Prințul Nikita Alexandrovici al Rusiei Prințul Dmitri Alexandrovici al Rusiei Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei  Căsătorită cu Prințul Felix Felixovici Iusupov Copii Prințesa Irina Felixovna Iusupova Cetățenie  Imperiul Rus  URSS  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri Cneaz prințesă Familie nobiliară Casa Romanov Casa Iusupov

·         1906: S-a nascut  Horia Sima, conducătorul Mişcării Legionare din România; (d. 25 mai 1993).

* 1906: George Henry Sanders (n. 3 iulie 1906, Sankt Petersburg, Imperiul rus– d. 25 aprilie 1972, Castelldefels, Barcelona, Spania) a fost un actorenglez (de origine rusă) de film.  

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1934 Love, Life and Laughter, regia Maurice Elvey
• 1936 Dishonour Bright, regia Tom Walls
• 1936 Find the Lady, regia Roland Grillette
• 1936 Lloyd's of London
• 1936 Strange Cargo, regia Lawrence Huntington
• 1936 The Man Who Could Work Miracles
• 1936 Things to Come (extra)
• 1937 Lancer Spy
• 1937 Love is News
• 1937 Slave Ship
• 1937 The Lady Escapes
• 1938 Four Men and a Prayer
• 1938 International Settlement
• 1939 Allegheny Uprising
• 1939 Confessions of a Nazi Spy
• 1939 Mr. Moto's Last Warning
• 1939 Nurse Edith Cavell
• 1939 So This Is London
• 1939 The Outsider
• 1939 The Saint Strikes Back
• 1939 The Saint in London
• 1940 Bitter Sweet
• 1940 Foreign Correspondent
• 1940 Green Hell
• 1940 Rebecca, regia Alfred Hitchcock
• 1940 The House of the Seven Gables
• 1940 The Saint Takes Over
• 1940 The Saint's Double Trouble
• 1941 A Date with the Falcon
• 1941 Man Hunt
• 1941 Rage in Heaven
• 1941 Sundown
• 1941 The Gay Falcon
• 1941 The Saint in Palm Springs
• 1941 The Son of Monte Cristo
• 1942 Luna și doi bani jumate(The Moon and Sixpence), regia Albert Lewin
• 1942 Her Cardboard Lover
• 1942 Quiet Please, Murder
• 1942 Son of Fury: The Story of Benjamin Blake
• 1942 Tales of Manhattan
• 1942 The Black Swan
• 1942 The Falcon Takes Over
• 1942 The Falcon's Brother
• 1943 Appointment in Berlin
• 1943 Paris After Dark
• 1943 They Came to Blow Up America
• 1943 Aceasta este țara mea(This Land Is Mine), regia Jean Renoir
• 1944 Action in Arabia
• 1944 Summer Storm
• 1944 The Lodger
• 1945 Hangover Square
• 1945 Portretul lui Dorian Gray(The Picture of Dorian Gray), regia Albert Lewin
• 1945 The Strange Affair of Uncle Harry
• 1946 A Scandal in Paris
• 1946 The Strange Woman
• 1947 Forever Amber
• 1947 Lured
• 1947 The Ghost and Mrs. Muir
• 1947 The Private Affairs of Bel Ami
• 1949 Samson and Delilah
• 1949 The Fan
• 1950 Totul despre Eva (All About Eve), regia Joseph L. Mankiewicz
• 1950 Black Jack, regia Julien Duvivier și José Antonio Nieves Conde
• 1951 I Can Get It for You Wholesale
• 1951 The Light Touch
• 1952 Assignment-Paris
• 1952 Hold That Line
• 1952 Ivanhoe
• 1953 Call Me Madam
• 1953 Run for the Hills
• 1954 Călătorie în Italia (Viaggio in Italia), regia Roberto Rossellini
• 1954 King Richard and the Crusaders
• 1954 Witness to Murder
• 1955 Jupiter's Darling
• 1955 Moonfleet
• 1955 Portrait for Murder
• 1955 The Big Tip Off
• 1955 The King's Thief
• 1955 The Scarlet Coat
• 1956 Death of a Scoundrel
• 1956 Never Say Goodbye
• 1956 That Certain Feeling
• 1956 While the City Sleeps
• 1957 The Seventh Sin
• 1958 De la Pământ la Lună(From the Earth to the Moon), regia Byron Haskin
• 1956 Outcasts of the City
• 1958 The Whole Truth
• 1959 Solomon and Sheba
• 1959 That Kind of Woman
• 1960 A Touch of Larceny
• 1960 Bluebeard's Ten Honeymoons
• 1960 Cone of Silence
• 1960 The Last Voyage
• 1960 Village of the Damned
• 1961 Five Golden Hours
• 1961 Gli Invasori
• 1961 Le Rendez-Vous
• 1961 The Rebel (aka, Call Me Genius)
• 1962 Copiii căpitanului Grant (In Search of the Castaways), regia Robert Stevenson
• 1962 Operation Snatch
• 1963 Cairo
• 1963 Spărgătorul (The Cracksman), regia Peter Graham Scott
• 1964 O împușcătură în întuneric(A Shot in the Dark), regia Blake Edwards
• 1964 Dark Purpose
• 1965 Last Plane to Baalbeck
• 1965 Moll Flanders (The Amorous Adventures of Moll Flanders), regia Terence Young
• 1965 The Billionaire
• 1965 The Golden Head
• 1966 The Quiller Memorandum
• 1966 Trunk to Cairo
• 1967 Good Times
• 1967 Rey de Africa
• 1967 Cartea junglei (The Jungle Book, film de animație), regia Wolfgang Reitherman
• 1967 Warning Shot
• 1968 The Girl from Rio
• 1968 One Step to Hell aka Caccia ai violenti
• 1969 The Best House In London
• 1969 The Body Stealers
• 1969The Candy Man
• 1969 Thin Air
• 1970 The Night of the Assassins
• 1970 The Kremlin Letter
• 1972 Doomwatch
• 1972 Endless Night
• 1972 Psychomania, regia Don Sharp

TELEVIZIUNE

• Screen Directors Playhouse (Format:Ytv)
• Ford Star Jubilee "You're the Top" (1956)
• The George Sanders Mystery Theater (Format:Ytv)
• What's My Line? 15/09/1957 (Episode No. 380) (Season 9, Ep 3) Mystery Guest
• Voyage to the Bottom of the Sea "The Traitor" (Format:Ytv)
• The Rogues (1965)
• The Man From U.N.C.L.E. "The Gazebo in the Maze Affair" and "The Yukon Affair" (1965)
• Daniel Boone (Format:Ytv)
• Batman "Mr. Freeze" (1966)
• Mission: Impossible: The Merchant (Format:Ytv)

George Sanders

George Sanders. Fotografie de Allan Warren, 1972 Date personale Nume la naștere George Henry Sanders Născut 3 iulie 1906 Saint Petersburg, Imperiul Rus Decedat 25 aprilie 1972 (65 de ani) Castelldefels, Barcelona, Catalonia, Spania Cauza decesului Suicid Frați și surori Tom Conway[*]  Căsătorit cu Susan Larson (m.1940-1949; divorced) Zsa Zsa Gabor (m.1949-1954; divorced) Benita Hume (m.1959-1967; her death) Magda Gabor (m.1970-1971; divorced) Cetățenie  Regatul Unit  Ocupație Actor, author, singer-songwriter, music composer Activitate Educație Bedales School, Brighton College Alma mater Manchester Technical College Ani de activitate 1929–1972 Partener(ă) Lorraine Chanel (1968-1972; his death) Rude Tom Conway (frate) Premii Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (1950)

* 1912: Folco Lulli (n. 3 iulie 1912 – d. 23 mai 1970) a fost un actor de film italian. El a apărut în 104 filme între 1946 și 1970. A fost fratele actorului Piero Lulli.  

FILMOGRAFIE SELECTIVĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1947 Come persi la guerra, regia Carlo Borghesio
• 1947 Flesh Will Surrender
• 1947 Vânătoare tragică (Caccia tragica), regia Giuseppe De Santis
• 1947 Bullet for Stefano
• 1948 Without Pity
• 1948 Fuga in Francia, regia Mario Soldati
• 1948 L'eroe della strada
• 1949 How I Discovered America
• 1949 Vertigine d'amore
• 1949 Totò cerca casa
• 1949 A Night of Fame
• 1950 Lo sparviero del Nilo^⁠(it)
• 1950 Nu-i pace sub măslini (Non c'è pace tra gli ulivi), regia Giuseppe De Santis
• 1951 Amore e sangue
• 1951 Nobody's Children
• 1952 Falsehood
• 1953 Salariul groazei (Le salaire de la peur), regia Henri-Georges Clouzot
• 1954 Contele de Monte-Cristo
• 1954 Maddalena
• 1954 Orient Express
• 1954 Submarine Attack
• 1955 Fortune carrée^⁠(fr)
• 1956 La risaia
• 1956 L'Homme et l'Enfant^⁠(fr)
• 1956 Londra chiama Polo Nord
• 1957 An Eye for an Eye^⁠(fr)
• 1958 Pezzo, capopezzo e capitano^⁠(it)
• 1958 The Sky Burns
• 1959 Marele război (La grande guerra), regia Mario Monicelli
• 1959 Wolves of the Deep
• 1959 Sheba and the Gladiator
• 1960 Marie des Isles
• 1960 Sub zece steaguri (Sotto dieci bandiere), regia Duilio Coletti
• 1960 La regina dei tartari
• 1960 Esther and the King
• 1961 La Fayette
• 1961 The Tartars
• 1961 Oh Islam
• 1961 Romulus and the Sabines
• 1961 Erik the Conqueror
• 1962 Warriors Five
• 1963 Il segno di Zorro^⁠(it)
• 1963 Tovarășii (I compagni), regia Mario Monicelli
• 1963 Dulcinea
• 1964 Les Parias de la gloire
• 1964 Last Plane to Baalbek
• 1964 Revenge of the Musketeers
• 1965 Fabuloasa aventură a lui Marco Polo (La Fabuleuse Aventure de Marco Polo), regia Denys de La Patellière
• 1966 L'armata Brancaleone
• 1966 Lightning Bolt
• 1966 Der Mörder mit dem Seidenschal^⁠(de)
• 1966 Marele restaurant (Le Grand Restaurant), regia Jacques Besnard
• 1967 Vicontele plătește polița(Le vicomte règle ses comptes), regia Maurice Cloche
• 1968 The Longest Hunt
• 1968 Between God, the Devil and a Winchester
• 1969 Baltagul, regia Mircea Mureșan

Folco Lulli

Folco Lulli in 1954 Date personale Născut 3 iulie 1912 Florența, Italia Decedat 23 mai 1970 (57 de ani) Roma, Italia Cauza decesului cauze naturale[*] (infarct miocardic)  Cetățenie  Italia  Regatul Italiei  Ocupație Actor Activitate Ani de activitate 1946–1970

·         1914: Florin Ciorăscu, fizician român (d. 1977)

·         1920: S-a născut la Iasi, scriitorul Paul-Mihu Sadoveanu (fiul mezin al lui Mihail Sadoveanu si  al Ecaterinei (născută Bâlu), autor al unei singure opere, intitulata „Ca floarea câmpului…” (apărută postum, în 1944), vădind un remarcabil instinct al naraţiunii confesive. Frecventează Facultatea de Drept 2 ani (1940-1942), ulterior fiind mobilizat la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Câmpulung. Obţine gradul de sublocotenent într-un regiment din Sibiu, pleacă pe front  înrolându-se voluntar împotriva voinței tatălui său (scriitorul Mihail Sadoveanu), si va fi răpus de gloanțe în lupta de la Chețani, pe Mureș, în ziua de 22 septembrie 1944. A fost   înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Eroilor din Alba Iulia.

·         1923: S-a născut Nicolae Paul Mihail, prozator (autor de literatură pentru copii) şi scenarist (a colaborat cu scriitorul Eugen Barbu); (m. 2013).

·         1929: S-a născut la Hunedoara, actorul Petrică Popa. Petrica Popa a urmat cursurile Colegiului „Diaconovici Loga” din Timisoara si a facut parte din cercul de teatru al liceului, perioada in care a interpretat roluri in fata unui public format din parinti, profesori si elevi. A absolvit Institutul de Arta din Timisoara, specializarea Actorie unde i-a avut ca profesori, printre altii, pe Lilly Bulandra si Stefan Braborescu. In 1949, a fost angajat la Teatrul de Stat din Turda, unde a avut parte de sase roluri intr-o singura stagiune. Ion Sahighian, mentor al mai multor generatii de artisti, director la Teatrul Armatei – astazi „Nottara” – l-a descoperit si l-a adus la Bucuresti, in 1954. A jucat pe scena Teatrului Nottara mai bine de 50 de ani; (m. 2013).

·         1932: S-a nascut la  Patarlagele, jud.Buzau, actrita  romana de teatru si film Coca Andronescu; (d. 05.08.1998).  A făcut parte din trupa  Teatrului National din Bucuresti. In anii ’70 a facut un rol memorabil  într-un miniserial TV de mare succes la public și la critică, în care interpreta în duet cu Octavian Cotescu   memorabilul cuplu de personaje  Tanta si Costel  din Lehliu Gara. 

FILMOGRAFIE

• Nu vreau să mă însor (1960)
• Bădăranii (1960)
• Post restant (1961)
• Iubirea e un lucru foarte mare (1962) - mini-serial TV
• Dragoste la zero grade (1964)
• Titanic vals (1964) - Sarmisegetuza
• Șeful sectorului suflete (1967)
• Balul de sâmbătă seara (1968)
• Zile de vară (1968) - Tanța
• Așteptarea (1970)
• Comedie fantastică (1975)
• Singurătatea florilor (1976)
• Serenadă pentru etajul XII (1976)
• Tufă de Veneția (1977)
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
• Expresul de Buftea (1979)
• Tren de plăcere (1979)- film TV
• Alo, aterizează străbunica!... (1981)
• Cine iubește și lasă (1982)
• Hangița (1983) - teatru TV
• Mușchetarii în vacanță (1984)
• Masca de argint (1985)
• Cuibul de viespi (1986)
• Recital în grădina cu pitici (1987)
• În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
• Moartea unui artist (1989)

Coca Andronescu
Date personale
Născută	3 iulie 1932  Pătârlagele, Buzău, România
Decedată	5 august 1998 (66 de ani)  București, România
Căsătorită cu	Andrei Bursaci
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Roluri importante	Sarmizegetuza în "Titanic vals" Tanța în Zile de vară

* 1933: Maximilian, Margraf de Baden (Maximilian Andreas Friedrich Gustav Ernst August Bernhard; n. 3 iulie 1933) este fiul lui Berthold, Margraf de Baden și al Prințesei Theodora a Greciei și Danemarcei. Prin mama sa este nepotul Prințului Filip, Duce de Edinburgh și verișor primar al lui Charles, Prinț de Wales.^[1][2] Este șeful Casei ducale de Baden din 27 octombrie 1963.

La 23 septembrie 1966, la Salem, s-a căsătorit civil cu Arhiducesa Valerie de Austria, fiica Arhiducelui Hubert Salvator de Austria și a Prințesei Rosemary de Salm-Salm. Căsătoria religioasă a avut loc la 30 septembrie, la castelul Persenbeug din Austria.^[3][4] Cuplul are patru copii:

• Prințesa Marie Louise Elisabeth Mathilde Theodora Cecilie Sarah Charlotte of Baden (n. 3 iulie 1969, Salem); s-a căsătorit la 15 septembrie 1999 cu rev. Zentatsu Richard Baker (n. 30 martie 1936).
  • Sofia Baker (n. 1 martie 2001, Alamosa, Colorado).
• Bernhard Max Friedrich August Gustav Louis Kraft, Prinț Ereditar de Baden (n. 27 mai 1970, Salem); căsătorit, are trei copii.
• Prințul Leopold Max Christian Ludwig Clemens Hubert de Baden (n. 1 octombrie 1971, Salem).
• Prințul Michael Max Andreas de Baden (n. 11 martie 1976, Salem).

Pentru că s-a căsătorit cu o romano catolică, Maximilian a fost exclus din linia de succesiune la tronul britanic.

Maximilian

Margraf de Baden

2017 Date personale Nume la naștere Maximilian Andreas Friedrich Gustav Ernst August Bernhard Născut 3 iulie 1933 (86 de ani) Salem, Bodensee Părinți Prințul Berthold Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei  Frați și surori Prințesa Margarita de Baden  Căsătorit cu Arhiducesa Valerie de Austria Copii Prințesa Marie Louise de Baden Bernard, Prinț Ereditar de Baden Prințul Leopold de Baden Prințul Michael de Baden Cetățenie  Germania  Religie creștinism  Ocupație antreprenor  Apartenență nobiliară Titluri Margraf Familie nobiliară Casa de Zähringen Șeful Casei de Baden Domnie 27 octombrie 1963 - prezent Predecesor Berthold, Margraf de Baden

* 1935: Harrison Schmitt (n. 3 iulie 1935, Santa Rita[*], SUA) este un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 17, al 12-lea om care a pășit pe suprafața Lunii.

Harrison Schmitt

Date personale Născut 3 iulie 1935 (84 de ani)[1][2]  Santa Rita[*], SUA  Cetățenie  SUA  Ocupație geolog politician astronaut om de știință  Activitate Alma mater California Institute of Technology Universitatea Harvard Universitatea din Oslo[*]   Organizație University of Wisconsin–Madison NASA   Decorații G. K. Gilbert Award[*] (1989) United States Astronaut Hall of Fame[*] Penrose Medal[

·         1936: S-a născut actorul George Oancea, un strălucit profesionist al lecturii pe unde radio (colaborator statornic al Radiodifuziunii şi Televiziunii Române); (m. 1996).

* 1940: Mihai Adam (n. 3 iulie 1940 - d. 11 decembrie 2015) a fost un fotbalist român, remarcat în România pentru activitatea sa la echipa U Cluj.

·         1940: Jerzy Buzek, politician polonez, prim-ministru și președinte al Parlamentului European

·         1940 - S-a născut Fontella Bass, pianist şi cântăreţ soul american.

·         1941 - S-a născut scriitorul Iacob Burghiu.

·         1942 - S-a născut scriitorul Titus Ştirbu.

·         1943 - S-a născut Judith Durham, vocalistă australiană (The Seekers).

* 1943: Kurtwood Larson Smith (n. 3 iulie 1943) este un actor american. Este cunoscut pentru interpretarea rolului Clarence Boddicker în RoboCop și pentru interpretarea lui Red Forman în That '70s Show sau pentru aparițiile sale în filme și seriale science-fiction (Star Trek, The X-Files).  

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Soap (TV series) (1980)
• Zoot Suit (1981)
• The Renegades (1982)
• Going Berserk (1983)
• Staying Alive (1983)
• The A-Team (1984)
• Flashpoint (1984)
• Blue Thunder (1984)
• North and South (miniserial TV) (1986)
• The Delos Adventure (1986)
• 21 Jump Street (1987)
• RoboCop (1987)
• The New Adventures of Beans Baxter
• Rambo III (1988)
• True Believer (1989)
• The Nightmare Years (1989)
• Heart of Dixie (1989)
• Dead Poets Society (1989)
• 12:01 PM (1990)
• Quick Change (1990)
• Star Trek VI: The Undiscovered Country (1991) - Președintele Federației
• Oscar (1991)
• Company Business (1991)
• Umbre și ceață (1991)
• Fortress (1993) ... Directorul Închisorii, Poe
• The Crush (1993)
• Heart and Souls (1993)
• Boxing Helena (1993)
• Big Wave Daves (1993)
• The Terrible Thunderlizards (1993–1997)
• Dead on Sight (1994)
• To Die For (1995)
• Last of the Dogmen (1995)
• Under Siege 2: Dark Territory (1995)
• A Time to Kill (1996)
• Operațiunea Broken Arrow (1996)
• Citizen Ruth (1996)
• The X-Files (TV 1996)
• Shelter (1997)
• Prefontaine (1997)
• Star Trek Deep Space Nine (1997), Thrax
• Men In Black: The Series (1997), Forbus
• Star Trek Voyager (1997), Annorax
• A Bright Shining Lie (1998)
• Deep Impact (1998)
• That '70s Show (TV) (1998–2006)
• 3rd Rock from the Sun (1999)
• Girl, Interrupted (1999)
• Teddy Bears' Picnic (2002)
• Everybody Loves Raymond (2002)
• Chalkzone (TV) (2005)
• The Grim Adventures of Billy and Mandy (2004)
• Malcolm in the Middle (2004)
• Justice League (2004)
• Robot Chicken (TV) (2005)
• Squirrel Boy (2006)
• Medium (TV) (2006)
• Handy Manny (TV) (2007)
• Psych (2007)
• House MD (2007)
• Worst Week (2008)
• All in the Bunker (2009)
• 24 (2009)
• Green Lantern: First Flight (2009)
• Family Guy (2009)... Himself (Cameo)
• Neighbors from Hell (2010)
• Childrens Hospital (2010)
• Cedar Rapids (2011)
• CHAOS (TV) (2011)

Kurtwood Smith

Smith la San Diego Comic-Con International în iulie 2010. Date personale Nume la naștere Kurtwood Larson Smith Născut 3 iulie 1943 (76 de ani) New Lisbon, Wisconsin, SUA Cetățenie  SUA  Etnie Swedish American Ocupație Actor Activitate Domiciliu Glendale   Alma mater Universitatea Stanford Universitatea de Stat San José[*] College of San Mateo[

·         1945 - S-a născut Johnny Lee (John Lee Ham), cântăreţ şi compozitor country american.

·         1946: Leszek Miller, politician polonez

·         1946: Dumitru Avram, politician român

* 1947: Pieter Robert „Rob” Rensenbrink (n. 3 iulie 1947, Amsterdam) este un fost jucător olandez de fotbal care a făcut parte din echipa națională de fotbal a Olandei dublă finalistă de Campionat Mondial în 1974 și 1978.

·         1948 - S-a născut Paul Barrere, chitarist şi vocalist american (Little Feat).

·         1948 - S-a născut prezentatorul de televiziune Mihai Tatulici.

·         1949 - S-a născut Johnnie Wilder, vocalist american (Heatwave).

VA URMA