4. /2 AUGUST 2021 - POEZIE; TEATRU/FILM
VASILE ALECSANDRI
| Vasile Alecsandri | |||
 Vasile Alecsandri | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Poreclă | Bardul de la Mirceşti  | ||
| Născut | [3][4] undeva în actualul județ Bacău, Moldova | ||
| Decedat | (69 de ani)[5][3][6][7] Mircești, Iași, România | ||
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer) | ||
| Părinți | Vasile Alecsandri, Elena Alecsandri (n. Cozoni) | ||
| Căsătorit cu | Paulina Lucasievici (c. 1876) | ||
| Naționalitate | română | ||
| Cetățenie |  Moldova.svg){kind=small} România Regatul României | ||
| Ocupație | scriitor, dramaturg, folclorist, om politic și diplomat | ||
| Activitate | |||
| Pseudonim | V. Mircesco | ||
| Limbi | limba franceză[1] limba română[2][1] | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
| Prezență online | |||
| Internet Movie Database | |||
Modifică date / text  | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Biografie
Primii ani
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri (1792-1854) și al Elenei Alecsandri (născută Cozoni; 1800-1842). După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.
Tatăl acestuia, Vasile Alecsandri (1792-1854) s-a căsătorit în 1816 sau în 1817 cu Elena Cozoni, fiica pitarului Dumitrache din Târgu Ocna. În anul 1818, tatăl poetului s-a ocupat printre altele și cu comerțul cu sare, conducând caravanele de sare de la Târgu Ocna spre râul Prut, pentru export (vezi Drumurile sării de la Târgu Ocna).[8]
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.
Anii de formare
În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a cunoscut-o), îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
Exilul
Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de către Vasile Alecsandri.
După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.
În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.
Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.
Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici (1840-1921)[necesită citare], cu care a avut o fată, Maria, născută în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876, la Mircești. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.
În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.
Activitate culturală
A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.
În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.
Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
Alecsandri și Junimea
În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.
Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “
Opera. Evoluție și tendințe
În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.
În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.
În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”.
În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.[9]
Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.
Pastelurile
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.
Autorul dramatic
În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.
Începe să lucreze în 1882 la piesa Fântâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântâna Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din București.
Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.
În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:
„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.
Volume de teatru. Comedii
- Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
- Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri (1852)
- Chirița în provincie (1855)
- Chirița în voiagiu (1865)
- Chirița în balon (1875)
Volume de poezie
- Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul I (1852)
- Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul II (1853)
- Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)
- Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)
Proze
- Istoria unui galben
- Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
- Iașii în 1844
- Un salon din Iași
- Românii și poezia lor
- O primblare la munți
- Borsec
- Balta-albă
- Călătorie în Africa.
- Un episod din anul 1848
Proze din periodice
- Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
- Melodiile românești
- Prietenii românilor
- Lamartine
- Alecu Russo
- Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
- Din albumul unui bibliofil
- Vasile Porojan
- Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
- Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri
Drame
- Cetatea Neamțului sau Sobiețchi și plăeșii români (1857)
- Lipitorile satelor (1863)
- Sgârcitul risipitor (1863)
- Despot Vodă, dramă istorică (1880)
- Fântâna Blanduziei (1884)
- Ovidiu (1890)
Opere complete
- Opere complecte: Poesii, Proză, Teatru, 1875
Prezență în antologii
- Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) / Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (Daniel Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)
Alecsandri și evreii
Atitudinea vizavi de evrei a lui Vasile Alecsandri este una controversată. Personajele de origine evreiască care apar în operele sale sunt negative, evreii fiind prezentați ca zgârciți, cămătari, asupritori, lipitori etc.[10]
Într-un discurs parlamentar, acesta s-a opus vehement acordării cetățeniei române evreilor.[11] El considera că acordarea cetățeniei române evreilor ar duce la pierderea suveranității României.[12]
Cu toate acestea, există surse ce susțin că bunicul său patern era un evreu ce s-a convertit la creștinism.[13][14][15] Această teorie este susținută și de istoricul Neagu Djuvara.[16]
TEATRU:
Vasile Alecsandri - Ovidiu (1989)
Vasile Alecsandri - Piatra din casa (var. 1) | Teatru
Vasile Alecsandri - Chirita in provincie (1984) | Teatru
POEZII:
Vasile Alecsandri - Serile la Mircesti
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ştefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpaţii te păzesc
Şi de sublima-ţi glorie
Cu secolii şoptesc.
Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu braţele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ţi patria
Şi moartea cu dispreţ,
Măreţ în sânul luptelor,
Şi-n pace-ai fost măreţ.
În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
https://Versuri.ro/w/s417
Prezent şi viitor.
În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ş-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Priveşte visul tău:
Uniţi suntem în cugete,
Uniţi în Dumnezeu.
În poalele Carpaţilor,
La vechiul tău mormânt,
Toţi în genunchi, o! Ştefane,
Depunem jurământ:
"Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinşi de-amorul gloriei
Ş-al patriei amor! "
Imn lui Ştefan cel Mare cântat la serbarea junimii academice dată în memoria acestui domn la
mănăstirea Putna, în 15/27 august 1871.
Pe un mal frumos,
Negru-Voda trece
Cu tovarasi zece:
Noua mesteri mari,
Calfe si zidari
Si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de monastire
Si de pomenire.
Iata cum mergea
Ca-n drum agiungea
Pe-un biet ciobanas
Din fluier doinas,
Si cum il videa,
Domnul ii zicea:
- Mindre ciobanas
Din fluier doinas,
Pe Arges in sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arges in gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai vazut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
La loc de grindis,
La verde-alunis?
- Ba, doamne, -am vazut,
Pe unde-am trecut,
Un zid parasit
Si neispravit.
Cinii, cum il vad,
La el se rapad
Si latra-a pustiu
Si urla-a mortiu.
Cit il auzea,
Domnu-nveselea
Si curind pleca,
Spre zid apuca
Cu noua zidari,
Noua mesteri mari
Si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
- Iata zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Si de pomenire.
Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Curind va siliti
Lucrul de-l porniti
Ca sa-mi radicati,
Aici sa-mi durati
Monastire nalta
Cum n-a mai fost alta,
Ca v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!
Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A duoa zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!
Domnul se mira
S-apoi ii mustra,
S-apoi se-ncrunta
Si-i ameninta
Sa-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Tremura lucrind,
Lucra tremurind
Zi lunga de vara,
Ziua pin-in seara;
Iar Manoli sta,
Nici ca mai lucra,
Ci mi se culca
Si un vis visa,
Apoi se scula
S-astfel cuvinta:
- Noua mesteri mari,
Calfe si zidari,
Stiti ce am visat
De cind m-am culcat?
O sopta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pin-om hotari
In zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mini in zori de zi,
Aducind bucate
La sot ori la frate.
Deci daca vroiti
Ca sa ispraviti
Sfinta monastire
Pentru pomenire,
Noi sa ne-apucam
Cu toti sa giuram
Si sa ne legam
Taina s-o pastram.
S-orice sotioara
Orice sorioara,
Mini in zori de zi
Intai s-o ivi,
Pe ea s-o jertfim,
In zid s-o zidim!
Iata, -n zori de zi,
Manea se trezi
S-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Si mai sus, pe schele,
Si-n cimp se uita,
Drumul cerceta.
Cind, vai, ce zarea?
Cine ca venea?
Sotioara lui,
Floarea cimpului!
Ea s-apropia
Si ii aducea
Prinz de mincatura,
Vin de bautura.
Cit el o zarea,
Inima-i sarea,
In genuchi cadea
Si plingind zicea:
"Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca piraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mindra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-noarca din cale!"
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Si curgea deodata
Ploaie spumegata
Ce face piraie
Si imfla siroaie.
Dar oricit cadea,
Mindra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Si s-apropia.
Manea mi-o videa,
Inima-i plingea,
Si iar se-nchina,
Si iar se ruga:
"Sufla, Doamne, -un vint,
Sufla-l pe pamint,
Brazii sa-i despoaie,
Paltini sa indoaie,
Muntii sa rastoarne,
Mindra sa-mi intoarne,
https://Versuri.ro/w/7ia7
Sa mi-ontoarne-n cale,
S-o duca devale!"
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Si sufla un vint,
Un vint pre pamint,
Paltini ca-ndoia,
Brazi ca despoia,
Muntii rasturna,
Iara pe Ana
Nici c-o inturna!
Ea mereu venea,
Pe drum sovaia
Si s-apropia
Si, amar de ea,
Iata c-agiungea!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Mult inveselea
Daca o videa,
Iar Manea turba,
Mindra-si saruta,
In brate-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Si, glumind, zicea:
_ Stai, mindruta mea,
Nu te sparia,
Ca vrem sa glumim
Si sa te zidim!
Ana se-ncredea
Si vesel ridea.
Iar Manea ofta
Si se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin' la gleznisoare,
Pin' la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai ridea,
Ci mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Agiunga-ti de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Trupusoru-mi fringe!
Iar Manea tacea
Si mereu zidea;
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin' la gleznisoare,
Pin' la pulpisoare,
Pin' la costisoare,
Pin' la titisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plingea
Si mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe
Titisoara-mi plinge,
Copilasu-mi fringe!
Manoli turba
Si mereu lucra.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin' la costisoare,
Pin' la titisoare,
Pin' la buzisoare,
Pin' la ochisori,
Incit, vai de ea,
Nu se mai videa,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Viata mi se stinge!
Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos
Negru-voda vine
Ca sa se inchine
La cea monastire,
Falnica zidire,
Monastire nalta,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Si se-nveselea
Si astfel graia:
- Voi, mesteri zidari,
Zece mesteri mari,
Spuneti-mi cu drept,
Cu mina pe pept,
De-aveti mesterie
Ca sa-mi faceti mie
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa?
Iar cei mesteri mari,
Calfe si zidari,
Cum sta pe grindis,
Sus pe coperis,
Vesel se mindrea
S-apoi raspundea:
- Ca noi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Altii nici ca sint
Pe acest pamint!
Afla ca noi stim
Oricind sa zidim
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa!
Domnu-i asculta
Si pe ginduri sta,
Apoi poruncea
Schelele sa strice,
Scari sa le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece mesteri mari,
Sa mi-i paraseasca,
Ca sa putrezeasca
Colo pe grindis,
Sus pe coperis.
Mesterii gindea
Si ei isi facea
Aripi zburatoare
De sindrili usoare.
Apoi le-ntindea
Si-n vazduh sarea,
Dar pe loc cadea,
Si unde pica,
Trupu-si despica.
Iar bietul Manoli,
Mesterul Manoli,
Cind se incerca
De-a se arunca,
Iata c-auzea
Din zid ca iesea
Un glas nadusit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Titisoara-mi plinge,
Copilasu-mi fringe,
Viata mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochi-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvirtea,
Si de pe grindis,
De pe coperis,
Mort bietul cadea!
Iar unde cadea
Ce se mai facea?
O fintina lina,
Cu apa putina,
Cu apa sarata,
Cu lacrimi udata!
Perdelele-s lăsate şi lămpile aprinse;
În sobă arde focul, tovarăş mângâios,
Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.
Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie
O zână drăgălaşă, cu glasul aurit.
Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.
Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieşit din unde
Ca să arate lumii frumosul ideal.
Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru acoperit cu morţi.
Un june-n floarea vieţii strângând o spadă ruptă
Ţinteşte ochii veştezi pe-a veşniciei porţi.
Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut,
Veneţia, regină, ce-n mare se oglindă
Făr-a vedea pe frunte-i splendoarea din trecut.
O lacrimă… dar iată plutind pe-a mării spume
O sprintenă corvetă, un repede-alcyon;
Şi iată colo-n ceruri pribegele din lume,
Cocoarele în şiruri zburând spre orizon.
O! farmec, dulce farmec a vieţii călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!
Afară ninge, ninge, şi apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspândeşte reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.
Văd insule frumoase şi mări necunoscute,
Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,
Şi cete de sălbatici prin codri deşi pierdute,
Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.
Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale
Văd eroi prinşi la luptă pe câmpul de onor,
Şi-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor.
Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se şterg, dispar încet,
Şi mii de suvenire mă-nconjură într-o clipă
În faţa unui tainic şi drăgălaş portret.
Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele
Intonă pentru mine un imn nemărginit.
Aşa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se primblă pe mândri curcubeie,
Până ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge,
Şi saltă căţeluşu-mi de pe genunchii mei.
Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare,
Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.
Aerul e-n neclintire, el devine arzător;
Prepeliţa cântă-n grâie, grierul cântă-n mohor.
În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,
Pe când era încă umed de răsuflul aurorei.
Toţi, privindu-i de departe, par că înoată-n galben râu,
Fetele fără ştergare şi flăcăii fără brâu.
Secera, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade.
Prepeliţa îşi ia puii şi se duce; lanul scade,
Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăţi,
Se ridică-n snopi de aur, se clădeşte-n jumătăţi.
Mai departe, lucind iute, un flăcău ş-o fată mare
De tot snopul îşi dau gingaş o furişă sărutare,
Când o pasăre măiastră, peste lan trecând uşor,
Zice: „Dulce-a mai fi pâinea de la snopurile lor!”
Superbă, maiestoasă, te simţi că eşti regină,
Căci fruntea-ţi se înalţă când lumea se inclină,
Şi imnul omenirii, un imn de adorare,
Ajunge până la tine in slabă suspinare.
Ai ochi ca doi luceferi din aspra miază-noapte,
Ce îngheaţă de departe a inimilor şoapte.
Privirea ta măreaţă de-abia se rătăceşte
Pe turma îngenunchiată ce ‘n taină te slăveşte.
Chiar soarele fierbinte, de-ar vrea cu fericire
Să-şi schimbe nemurirea pe-o viaţă de iubire,
Ar stinge-a sale raze pe inima-ţi de gheaţă,
Şi lumea tristă-ar zace sub o eternă ceaţă.
Nici o mândrie mare nu întrece a ta mândrire!
Nici spada nu întrece cumplita-ţi nesimţire!
Nici marmura cioplită albimea ta nu întrece…
Ca luna ‘n miezul iernii frumoasă eşti şi… rece!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu