2. /29 SEPTEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
B. Decese; Sărbători
Decese
· 855: A decedat împăratul romano-german Lothar I. A fost fiul cel mare al lui Ludovic cel Pios, rege al Italiei (818–855) și imparat al Imperiului Carolingian (840–855). A fost rege al Italiei (818–855) și imparat al Imperiului Carolingian (840–855). În iulie 817, tatal sau promulga un „Ordinatio imperii” prin care il asociază cu la conducerea Imperiului, și il declara mostenitor al tronului, iar pe 5 aprilie 823, la Roma, el a fost încoronat co-împărat de papa Pascal I. După moartea tatălui său în 840, cei doi frați, Louis germanul și Charles cel Plesuv, au refuzat să-l recunoască ca imparat pe Lothar iar în iunie 841, il infrang in batalia la Fontenoy–en–Puisaye, în Auxerre. Pe 14 februarie, 842, cei doi câștigători isi intaresc alianța, prestand faimoasele Jurăminte de la Strasbourg. În anul următor, au impus Tratatul de la Verdun, care îi permitea lui Lothar să isi mențină titlul imperial, ii acordă Francia Mijlocie si un teritoriu lung și îngust de la Marea Nordului la sud de Roma, inclusiv capitala Imperiului carolingian, de la Aachen. Astfel, prin Tratatul de la Verdun din 843, Imperiul Franc cladit de Carol cel Mare, a fost împărţit în trei părţi, fapt care a insemnat constituirea unor noi state, precum Franţa şi Imperiul Romano-German.
· 1288: Matilda de Artois sau Matilda de Brabant (n. 14 iunie 1224 – d. 29 septembrie 1288) a fost fiica cea mare a ducelui Henric al II-lea de Brabant și prima soție a acestuia, Maria de Hohenstaufen.
În 14 iunie 1237, la data împlinirii vârstei de 13 ani, Matilda a fost căsătorita cu primul ei soț, contele Robert I de Artois. Acesta avea 21 de ani și era cel de al cincilea fiu al regelui Ludovic al VIII-lea al Franței cu Bianca de Castilia. De pe urma acestei căsătorii, au rezultat doi copii:
- Bianca (n. 1248 – d. 2 mai 1302), căsătorită mai întâi cu Henric I al Navarrei, iar apoi cu Edmund Crouchback, earl de Lancaster.
- Robert (n. 1250 – d. 11 iulie 1302), succesorul lui Robert I în Comitatul Artois.
În 8 februarie 1250, Robert I a fost ucis pe când participa la Cruciada a șaptea. Cândva între 1250 și 1254, Matilda s-a căsătorit pentur a doua oară, cu contele Guy al III-lea de Saint-Pol de Saint-Pol. Acesta era fiul cel mic al contelui de Blois, Ugo I de Blois cu Maria de Blois. Cei doi au avut șase copii:
- Hugo (d. 1307), conte de Saint-Pol și apoi și de Blois
- Guy (d. 1317), conte de Saint-Pol
- Iacob I de Leuze-Châtillon (d. 1302, în Bătălia pintenilor de aur), primul senior de Leuze, căsătorit cu Ecaterina de Condé
- Beatrice (d. 1304), căsătorită cu Ioan I de Brienne, conte d'Eu
- Ioana, căsătorită cu Guillaume al III-lea de Chauvigny, senior de Châteauroux
- Gertruda, căsătorit cu Florent, senior de Mechelen.
· 1360: Ioana I de Auvergne (8 mai 1326 – 29 septembrie 1360) a fost fiica lui William al XII-lea de Auvergne și a soției acestuia, Marguerite d'Évreux (sora lui Filip al III-lea de Navara). Ioana a fost regină consort a Franței prin căsătoria cu regele Ioan al II-lea al Franței.
Ioana a moștenit comitatele Auvergne și Boulogne după decesul tatălui ei. Primul ei soț a fost Filip de Burgundia și Auvergne care a deținut titlul de Conte de Auvergne prin virtutea căsătoriei lor. Au avut un singur copil care a supraviețuit, Filip, care a fost în cea mai mare parte a scurtei sale vieții Duce de Burgundia.
După decesul soțului ei, Ioana s-a recăsătorit cu Ioan al II-lea al Franței la 13 februarie 1349; ea a devenit regină consort a Franței în anul următor. Căsătoria a fost de-a doua pentru ambii, prima soție a lui Ioan, Bonne de Boemia, a murit de ciumă lăsându-l pe Ioan cu opt copii. Ioana a murit în 1360. Domeniile ei au fost moștenite de Filip.
Cu primul ei soț, Filip, a avut următorii copii:
- Ioana de Burgundia (1344– 11 septembrie 1360), logodită cu Amadeus al VI, Conte de Savoia, însă a murit înainte ca nunta să aibă loc.
- Margareta de Burgundia (n. 1345), a murit în copilărie
- Filip I, Duce de Burgundia (1346 – 21 noiembrie 1361), Duce de Burgundia, s-a căsătorit cu Margareta a III-a, Contesă de Flandra.
Cu al doilea soț, Ioan, a avut următorii copii:
- Blanche de Valois (noiembrie 1350), a murit în copilărie
- Catherine de Valois (1352– 1353)
- un fiu nebotezat (1354)
| Ioana I de Auvergne | |||||||
| |||||||
· 1560: Gustav I, născut Gustav Eriksson (12 mai 1496 – 29 septembrie 1560), a fost rege al Suediei din 1523 până la moartea sa. A fost primul monarh al Casei de Vasa, o influentă familie nobilă care va deveni casa regală a Suediei în secolele XVI și XVII. Gustav I a fost ales regent în 1521 după rebeliunea împotriva regelui Christian al II-lea al Danemarcei, liderul Uniunii Kalmar care controla cea mai mare parte din Suedia acelor vremi.
Gustav a fost ales rege la 6 iunie 1523 de Parlamentul Suediei la Strängnäs. Mai târziu, această dată va deveni Sărbătoare Națională a Suediei. Gustav a fost încoronat la Catedrala din Uppsala la 21 ianuarie 1528.
O persoană energică care a fost primit ca un eliberator împotriva danezilor și a fost un conducător tiranic, suprimând brutal trei revolte majore: una în Dalarna, care a fost odată prima regiune care i-a sprijinit cererea la tron, cea de la Västergötland , și una în Småland. Gustav a lucrat pentru a ridica impozitele, la sfârșit feudalismul și a adus Reforma în Suedia, înlocuind prerogativele proprietarilor de terenuri locale, nobili și clerici, cu guvernatori numiți și episcopi. Domnia sa de 37 de ani, care a fost cea mai lungă domnie a unui rege suedez până la acea dată, a însemnat o ruptură completă nu numai de supremația daneză a Uniunii dar și de Biserica Romano-Catolică, ale căror active au fost naționalizate, Biserica Evanghelică-Luterană din Suedia stabilind controlul său asupra acestora. El a devenit primul autocrat nativ suedez și a fost un propagandist calificat și birocrat cu adversarul său, Christian, în timpul luptei de eliberare a țării.
Gustav I a fost privit ca fondatorul Suediei moderne și supranumit părintele națiunii. Îi plăcea să se compare cu Moise, despre care credea că și acesta eliberase oamenii și stabilise un stat suveran. Gustav a fost renumit pentru metodele nemiloase și temperamente rele, având un spirit viclean și capacitatea de a dejuca planurile și de a-și anihila adversarii săi politici. El a fondat una dintre cele mai vechi orchestre ale lumii, Kungliga Hovkapellet.
La sfârșitul anului 1550, sănătatea lui Gustav scădea. În 1945 i s-au examinat rămășițele și s-a dezvăluit că a suferit infecții cronice la un picior și la falcă.
În 1560, el a ținut un discurs pentru cancelarii, nobilii și copii săi prin care îi îndemna pe aceștia să rămână uniți. Gustav a murit la 29 septembrie 1560 și este înmormântat în cimitirul Catedralei din Uppsala.
| Gustav I | |
 Gustav I portret de Jakob Bincks, 1542. |
* 1802: August Johann Georg Karl Batsch (n. 28 octombrie 1761, Jena – d. 29 septembrie 1802, Jena) a fost un renumit om de știință, medic, botanist, micolog, scriitor științific, profesor pentru istorie naturală și filozofie german la Universitatea din Jena în secolul al XVIII-lea. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Batsch.
Fiul secretarului Georg Laurentius Batsch (1728-1798), secretar de stat în Weimar și al Ernestinei Francke (1734–1802) a vizitat mai întâi școala orășenească, fiind instruit apoi de învățători privați. După ce a arătat o aptitudine pentru științele naturale, și-a început studiile în această materie la Universitatea din Jena (cunoscută sub numele Friedrich von Schiller Universität Jena) în 1772, obținând doctoratul în 1781. Ulterior a mai studiat medicina, promovând în anul 1786. În același an, el a început să predea istorie naturală ca profesor titular la această universitate. Din anul 1787 a predat și medicina. În anul 1790, Batsch a fondat grădina botanică din Jena[7] precum Naturforschende Gesellschaft (Asociația cercetătorilor naturii) tot acolo. În sfârșit, în anul 1792, a devenit și profesor de filozofie. În 1793 el a mai fondat Naturforschende Gesellschaft (Societatea pentru explorarea naturii), a cărei importante colecție a căpătat-o mai târziu Universitatea din Jena.[8]
Între 1761 și 1802, savantul l-a sfătuit pe marele literat și savant Johann Wolfgang von Goethe privind cercetările lui botanice, având o corespondență intensivă cu marele literat.[9]
Într-o scrisoare de răspuns și mulțumire, Goethe a scris pe 22 iunie 1791: „Pentru al doilea volum al Științelor naturale trimis de Dumneavoastră, mult onorate, spun cea mai devotă mulțumire. Această carte mi-a fost cu atât mai binevenită, fiind chiar în prezent tare ocupat cu un important subiect discutat acolo și am fost în stare să-mi iau consiliu în anumite puncte importante. Poate că o să am plăcerea de a vă vedea într-un timp scurt, când voi prezenta și încercările mele pentru evaluarea Dvs. Vă urez să trăiți bine
Deși Batsch a continuat peste tot timpul să găsească, studieze și descrie numeroase noi briofite mușchi și hepatici). ferigi și plante inflorescențe, el a devenit apreciat în mod special ca o autoritate asupra fungilor și ciupercilor, în special. El a descoperit și descris științific aproape 200 de specii noi de fungi, ca de exemplu, Calocera cornea, Clitocybe nebularis, Galerina marginata, sau Tapinella atrotomentosa - doar câțiva din multele soiuri de bureți care sunt încă recunoscute cu epitetele specifice, date acestora de către Batsch.[11]
În afară de studiul ciupercilor, s-a ocupat ca unul dintre puținii contemporani lui Antoine-Laurent de Jussieu, primului sistematician natural semnificativ, cu extinderea sistemului natural. Din păcate, el cunoștea doar plantele native pe care le-a încadrat în 78 familii și 9 clase. Ca el, mulți dintre contemporanii săi au avut o concepție ciudată a relațiilor, cam în maniera unei hărți, ce a inhibat progresul
| August Batsch | |
 |
· 1833: Ferdinand al VII-lea de Burbon (spaniolă : Fernando VII de Borbón; n. 14 octombrie 1784, San Lorenzo de El Escorial, - d. 29 septembrie 1833, Madrid), supranumit Cel Dorit, a fost rege al Spaniei în 1808. În urma expulzării regelui impus José I, a urcat din nou pe tron, domnind din 1813 până la moartea sa, mai puțin în 1823, când a fost obligat să abdice de Consiliul Regenței.
Fiu și moștenitor al lui Carol al IV-lea al Spaniei și a Mariei Luisa de Parma, puțini monarhi s-au bucurat de atâta încredere și popularitate la începutul domniei lor, în rândul poporului spaniol. Cu toate acestea, în scurt timp s-a dovedit a fi un suveran absolutist, nepreocupat de dorințele supușilor săi, care îl considerau lipsit de scrupule, răzbunător și orientat spre trădare. Înconjurat de o suită de admiratori, prin politica sa a urmărit să-și asigure propria bunăstare.
Ferdinand al VII-lea a fost criticat de toți istoricii care i-au studiat activitatea, și a fost trecut în manualele Istoriei Spaniei ca „Regele Trădător”. Deși nu poate fi acuzat de toate problemele din timpul domniei sale, a fost monarhul spaniol cel mai criticat de istoriografia națională spaniolă, care din secolul al XIX-lea a repetat, chiar fără simț critic, o serie de acuzații la adresa personajului. În cadrul istoriografiei recente s-a încercat o analiză critică a personalității regelui și a domniei sale, dar până acum niciun studiu nu l-a pus într-o lumină favorabilă.
_by_Goya.jpg)
· 1834: Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen (29 aprilie 1763 – 29 septembrie 1834), a fost Duce de Saxa-Hildburghausen (1780–1826) și Duce de Saxe-Altenburg (1826–1834).
A fost cel mai mic copil și singurul fiu al lui Ernest Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen și a celei de-a treia soții, Ernestine de Saxa-Weimar.
Frederic i-a succedat tatălui său, Ducele de Saxa-Hildburghausen în 1780, când avea numai 17 ani; unchiul său, prințul Joseph de Saxa-Hildburghausen, și-a asumat regența care a luat sfârșit în 1787 la moartea prințului Joseph.
Până în 1806 a fost supus restricțiilor imperiale care au plasat ducatul de Saxa-Hildburghausen sub administrare oficială, din cauza politicii financiare a predecesorilor săi. În 1806 Frederic s-a alăturat Confederației Rinului și în 1815 Confederației Germane, sub a cărei garanție a dat în 1818 ducatului o nouă condiție de bază.
Frederic s-a căsătorit cu Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz, fiica ca mare a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt. Charlotte și Frederic au avut 12 copii:[1]
- Joseph Georg Karl Frederick (n. Hildburghausen, 12 iunie 1786 - d. Hildburghausen, 30 iulie 1786).
- Prințesa Katharina Charlotte de Saxa-Hildburghausen (n. Hildburghausen, 17 iunie 1787 - d. Bamberg, 12 decembrie 1847), căsătorită la 28 septembrie 1805 cu Prințul Paul de Württemberg.
- Charlotte Auguste (n. și d. Hildburghausen, 29 iulie 1788).
- Joseph Georg Friedrich Ernst Karl, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 27 august 1789 - d. Altenburg, 25 noiembrie 1868).
- Luise Fredericka Marie Caroline Auguste Christiane (n. Hildburghausen, 18 ianuarie 1791 - d. Hildburghausen, 25 martie 1791).
- Therese Charlotte Luise Friederike Amalie (n. Hildburghausen, 8 iulie 1792 - d. Munchen, 26 octombrie 1854), căsătorită la 12 octombrie 1810 cu regele Ludwig I al Bavariei.
- Charlotte Luise Fredericka Amalie Alexandrine (n. Hildburghausen, 28 ianuarie 1794 - d. Biebrich, 6 aprilie 1825), căsătorită la 24 iunie 1814 cu Wilhelm, Duce de Nassau.
- Franz Frederick Karl Ludwig Georg Heinrich (n. Hildburghausen, 13 aprilie 1795 - d. Hildburghausen, 28 mai 1800).
- Georg, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 24 iulie 1796 - d. Hummelshain, 3 august 1853).
- Frederick Wilhelm Karl Joseph Ludwig Georg (n. Hildburghausen, 4 octombrie 1801 - d. Altenburg, 1 iulie 1870).
- Maximilian Karl Adolf Heinrich (n. Hildburghausen, 19 februarie 1803 - d. Hildburghausen, 29 martie 1803).
- Eduard Karl Wilhelm Christian (n. Hildburghausen, 3 iulie 1804 - d. Munchen, 16 mai 1852).
Frederic era considerat popular și inteligent. În timpul domniei sale, împreună cu soția sa Charlotte, viața culturală din micuțul oraș a atins apogeul. Atât de mulți poeți și artiști își petreceau timpul lor acolo, încât Hildburghausen a fost poreclit "Klein-Weimar" (Micul Weimar). Când ultimul duce de Saxa-Gotha-Altenburg a murit fără moștenitori în 1825, celelalte ramuri ale Casei au decis o rearanjare a ducatelor Ernestine. La 12 noiembrie 1826, Frederic a devenit Duce de Saxe-Altenburg; în schimb, el a cedat Saxa-Hildburghausen Ducelui de Saxa-Meiningen.
| Frederic | |||||||||
| Duce de Saxa-Altenburg ante. Duce de Saxa-Hildburghausen | |||||||||
| |||||||||
* 1836: Alfonso Carlos, Infante al Spaniei, Duce de San Jaime (12 septembrie 1849 - 29 septembrie 1936) a fost ultimul pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Alfonso Carlos I și pretendent legitimist la tronul Franței sub numele de Carol al XII-lea.
Alfonso Carlos a fost al doilea fiu al Infantelui Juan al Spaniei, Conte de Montizón și al Arhiducesei Maria Beatrix de Austria-Este. După ce părinții săi s-au separat când el era mic, Alfonso Carlos și fratele său mai mare au fost crescuți la Modena sub tutela unchiului matern, Francisc al V-lea, Duce de Modena.
La 26 aprilie 1871, la Kleinheubach în Bavaria, Alfonso Carlos s-a căsătorit cu Infanta Maria das Neves a Portugaliei, fiica regelui Miguel I al Portugaliei și a soției lui, Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg. Nu au avut copii.
În 1872 Alfonso Carlos s-a alăturat armatelor fratelui său mai mare, Carlos, Duce de Madrid, în al Treilea Război Carlist în Spania. A fost numit comandant general al armatei regale din Catalonia și s-a distins în bătălia de la Alpens în iulie 1873 și asediul de la Cuenca în iulie 1874. În ciuda acestor succese, în cele din urmă, carliștii au pierdut războiul care a durat până în februarie 1876. Maria das Neves și-a însoțit soțul în multe din campaniile lui militare din Spania.
După decesul nepotului său Jaime, Duce de Madrid la Paris la 2 octombrie 1931, Alfonso Carlos în vârstă de 82 de ani a devenit pretendent carlist la tronul Spaniei și pretendent legitimist la tronul Franței. Deoarce mulți carliști credeau că moștenitorul prezumptiv al lui Alfonso Carlos, potrivit Legii Salice, detonatul rege Alfonso al XIII-lea al Spaniei, nu deține principiile tradiționale, Alfonso Carlos l-a desemnat ca succesor al mișcării carliste pe nepotul soției sale, Prințul Xavier de Bourbon-Parma.
Când a izbucnit Războiul Civil Spaniol, Alfonso Carlos și-a instruit susținătorii carliști să coopereze cu naționaliștii sub comanda generalului Francisco Franco. La 28 septembrie 1936, Alfonso Carlos a fost lovit de un camion militar în timp ce traversa o stradă din Viena. A murit a doua zi și a fost înmormântat la capela castelului său din Puchheim.
Alfonso Carlos a fost ultimul descedent pe linie masculină al Infantelui Carlos, Conte de Molina. Odată cu moartea sa, poziția de descendent senior pe linie masculină al regelui Carol al IV-lea al Spaniei a trecut regelui detronat Alfonso al XIII-lea al Spaniei.
| Alfonso Carlos, Infante al Spaniei | |||||||
| Duce de San Jaime e d'Anjou | |||||||
| |||||||
· 1882: Maria Pia a celor Două Sicilii[1] (2 august 1849–[1]29 septembrie 1882][1]) a fost prințesă de Bourbon-Două Sicilii și Ducesă de Parma ca soție a lui Robert I, Duce de Parma. Maria Pia a fost fiica regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Theresa de Austria.[1] Maria Pia a fost obligată să plece în exil împreună cu restul familiei după unificarea Italiei în 1861.
La 5 aprilie 1869, la Roma, Maria Pia s-a căsătorit cu Robert I, Duce de Parma. Împreună au avut 12 copii din care 6 retardați mintal.
Maria Pia a murit la nașterea celui de-al 12-lea copil, la Villa Borbone în apropiere de Viareggio la 29 septembrie 1882 la vârsta de 33 de ani. După decesul ei, Robert I s-a recăsătorit în 1884 cu Maria Antonia a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg; împreună au avut 12 copii.
- Prințesa Maria Louise (17 ianuarie 1870 - 31 ianuarie 1899), căsătorită cu Ferdinand I al Bulgariei; a avut copii.
- Prințul Ferdinando (5 martie 1871 - 14 aprilie 1871)
- Prințesa Luisa Maria (24 martie 1872 - 22 iunie 1943)
- Prințul Henri (Principe Enrico) (13 iunie 1873 - 16 noiembrie 1939)
- Prințesa Maria Immacolata (21 iulie 1874 - 16 mai 1914)
- Prințul Joseph (Principe Giuseppe) (30 iunie 1875 - 7 ianuarie 1950)
- Prințesa Maria Teresa (15 octombrie 1876 - 25 ianuarie 1959)
- Prințesa Maria Pia (9 octombrie 1877 - 29 ianuarie 1915)
- Prințesa Beatrice (9 ianuarie 1879 - 11 martie 1946), căsătorită cu Pietro Lucchesi-Palli (un nepot al prințesei Caroline de Neapole și Sicilia și al celui de-al doilea soț al ei); a avut copii.
- Prințul Elias (Principe Elia) (23 iulie 1880 - 27 iunie 1959), șeful familiei ducale de Parma (1950–1959). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Anna de Austria, a avut copii.
- Prințesa Maria Anastasia (25 august 1881 - 7 septembrie 1881)
- Prințul Augusto (sau Prințesa Augusta) (22 septembrie 1882 - 22 septembrie 1882) - Maria Pia a murit dând naștere acestui copil.
| Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii | |||||||||
| Ducesă de Parma | |||||||||
| |||||||||
· 1888: Iulia Hasdeu (n. 14 noiembrie 1869 – d. 29 septembrie 1888, București) a fost o tânără intelectuală română supradotată, scriitoare și poetă inclusiv de limba franceză, fiica savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu. S-a manifestat și în muzică (cursuri la Conservatorul din București, avea o minunată voce de soprană, după martorii contemporani) și pictură (cursuri particulare de desen și pictură la Paris). Avea un talent deosebit la limbi străine și era interesată de filosofie.
Iulia Hasdeu s-a născut la București, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului și scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu și a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu.
Copil supradotat, la 8 ani neîmpliniți a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, a plecat la studii la Paris. A fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său.
Cu excepția câtorva poeme apărute în timpul vieții, dar fără voia autoarei, opera Iuliei Hasdeu este postumă. Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a ocupat de postumitatea literară (și nu numai) a unicei sale fiice. A scris preponderent poezie, dar și piese de teatru, povești și povestiri.
A ținut și un jurnal, iar bogata corespondență cu tatăl ei, rămas la București denotă un fin intelectual, o conștiință a epocii sale, precum și o scriitoare cu talent. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d'Avril[2], scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand în volumul Œuvres posthumes.
La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, în vârstă de doar 18 ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.
Tatăl Iuliei, a cărui imaginație fantastică este bine cunoscută, nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi ființe.[4] Foarte afectat, a construit, în memoria ei, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.
| Iulia Hasdeu | |
 |
· 1898: Louise Wilhelmine Friederike Caroline Auguste Julie von Hessen-Kassel (în daneză Louise Wilhelmine Frederikke Caroline Auguste Julie) (n. 7 septembrie 1817, Kassel – d. 29 septembrie 1898, Bernstorff) a fost prințesă germană și (din 15 noiembrie 1863) regină a Danemarcei ca soție a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
Louise de Hesse a fost fiica unei vechi familii germane princiare, landrafi de Hesse, dar a trăit în Danemarca de la vârsta de trei ani și a avut strămoși danezi.
A fost fiica Prințului Wilhelm de Hesse-Kassel și a Charlottei a Danemarcei. Mama ei, prințesă a Danemarcei, o vedea devenit prințesă ereditară a Danemarcei și apoi regină a Danemarcei. Bunicii paterni ai Louisei au fost Prințul Frederic de Hesse (fratele mai mic al lui Wilhelm I, Elector de Hesse) și a Prințesa Caroline de Nassau-Usingen. Bunicii materni au fost Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin și Frederic, Prinț al Danemarcei (uneori regent al Danemarcei și Norvegiei, fiul cel mic al regelui Frederic al V-lea al Danemarcei).
Unchiul ei matern a fost regele Christian al VIII-lea al Danemarcei care a domnit în perioada 1839-48 și care a fost pentru scurt timp și rege al Norvegiei (1814). Era foarte aproape în linia de succesiune urmând după câteva persoane ale casei regale în vârstă și fără moștenitori. Louise era una din descendentele lui Frederic al III-lea al Danemarcei și în cazul dispariției linie masculine, conform legii salice se bucura de succesiune.
S-a căsătorit la Palatul Amalienborg din Copenhaga la 26 mai 1842 cu vărul ei de-al doilea Prințul Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glucksburg, care a fost ales curând prinț ereditar al Danemarcei și care mai târziu a urcat pe tronul Danemarcei sub numele de Christian al IX-lea.
Prin tatăl său, Christian era membru al unei ramuri junior de sex masculin a Casei de Oldenburg (el a fost un descendent direct pe linie masculină a regelui Christian al III-lea al Danemarcei) și a fost descendent agnatic al contesei Hedwig de Schauenburg, mama regelui Christian I al Danemarcei. Prin urmare, Christian era eligibil să moștenească ducatele Schleswig-Holstein, însă nu era primul în linie.
De asemenea, Christian era strănepot al regelui Frederic al V-lea al Danemarcei, prin mama sa, Prințesa Louise Caroline de Hesse-Kassel, a cărei mamă a fost a treia fiică a regelui Frederic. Christian, orfan de mic, a crescut la domeniul regal sub tutela mătușii materne regina Maria Sofia de Hesse, soția regelui Frederic al VI-lea al Danemarcei.
După căsătoria Louisei cu Christian, mama Louisei, fratele și surorile sale mai mari au renunțat la drepturile lor în favoarea Louisei și a soțului ei. Acum, soția prințului Christian era cea mai apropiată moștenitoare a lui Cristian al VIII-lea și apoi a lui Frederic al VII-lea.
În 1847, Prințul Christian a fost ales, cu binecuvântarea marilor puteri europene, viitorul succesor al tronului danez. O justificare pentru această alegere a fost soția lui Christian Louise de Hesse-Kassel, care ca nepoată a lui Christian al VIII-lea era mai apropiată de tron decât soțul ei.
Când regele Frederic al VII-lea a murit în 1863, Christian i-a succedat la tron sub numele de regele Christian al IX-lea.
_of_Denmark.svg)
Căsnicia ei cu Christian a fost considerată una fericită; cuplul s-a atașat puternic unul de celălalt în timpul anilor de luptă pentru succesiune. Louise a fost devotată soțului ei și se spune că el s-a bazat pe inteligența, hotărârea și tăria ei psihologică.
Ei au continuat viața simplă și intimă de familie și după ce ai devenit rege și regină. Când fiica lor Thyra a născut un copil nelegitim după relația cu un ofițer în 1871, regina Louise a aranjat ca întreaga afacere să fie ținută în secret față de public.
Regina Louise a trăit o viață izolată de oameni și nu a căutat recunoaștere sau o relație cu publicul, ci mai degrabă s-a axat pe o politică energetica de familie și a făcut multe eforturi în organizarea căsătoriilor dinastice pentru copiii ei, căsătorii care le-au atras poreclele de "socrii Europei". Adunările anuale de familie la Bernstorff sau Fredensborg au atras atența în fiecare an și erau privite ca un simbol popular al vieții de familie.
Încă de când era prințesă moștenitoare a fost activă în diferite organizații de caritate: în 1862, ea a fondat Louisestiftelsen pentru fetele orfane. A fost interesată de muzică și pictură și a finanțat mulți artiști. Unele dintre propriile ei picturi au fost expuse și date sub formă de cadouri altor dinastii.
În timpul ultimului an al vieții ei a surzit și două asistente de la o școală de asistență medicală pe care ea a fondat-o o îngrijeau. Louise a fost regină a Danemarcei timp de 35 de ani, mai mult decât orice altă regină consort daneză înaintea ei.
Datorită ambițiilor sale dinastice, a avut mare succes cu căsătoriile celor șase copii pe care i-a avut cu Christian. Unii au comparat abișitățile sale dinastice cu cele ale reginei Victoria.
După decesul din 1898, la vârsta de 81 de ani, a fost înmormântată la catedrala Roskilde în apropiere de Copenhaga.
Nepotul ei de frate, Prințul Frederic Karl de Hesse, căsătorit cu o nepoată a reginei Victoria și a împăratului german Wilhelm I, a fost ales ca regele Carol al Finlandei în 1918. El nu a preluat însă poziția.
| Louise de Hesse-Kassel | |||||||||
| |||||||||
· 1902: Émile Zola (n. , rue Saint-Joseph[*], Franța – d. , Paris, Republica Franceză[) a fost un romancier francez, cel mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste și un personaj public cu impact semnificativ în ceea ce privește procesul de liberalizare politică al Franței.
Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola și-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence și a învățat la Colegiul Bourbon. La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tinerețea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca funcționar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum și comentarii politice pentru diverse ziare din Paris și Nordul Franței. Controversat de la bun început, el nu și-a ascuns disprețul față de împăratul Napoleon al III-lea al Franței, care s-a folosit de a doua revoluție franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere.
Majoritatea romanelor lui Zola sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart). Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart. Conform propriei mărturii, „Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate și adevăr, o familie care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul i le promite și care eșuează tocmai din cauza avântului nesăbuit și a luminilor amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoțește nașterea unei noi lumi.”[15]” Cele mai importante volume ale ciclului Les Rougon-Macquart sunt Germinal, Gervaise și Nana, iar cel mai cunoscut roman din afara seriei este Thérèse Raquin (care a avut mai multe continuări).
Zola și Paul Cézanne au fost prieteni în copilărie și în tinerețe, dar amiciția lor a încetat când pictorul s-a simțit parodiat într-un roman despre viața boemă a artiștilor, L'Oeuvre (Opera, 1886).
Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J'acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.
Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzați de omor, dar nu s-au găsit dovezi concrete în acest sens. A fost înmormântat inițial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului.
În ianuarie 1998, președintele Jacques Chirac a ținut un memorial pentru a onora centenarul manifestului J'accuse. În același an, cotidianul romano-catolic francez La Croix și-a cerut în mod public scuze pentru antisemitismul manifestat cu ocazia afacerii Dreyfus.
Émile Édouard Charles Antoine Zola s-a născut la 10 rue Saint-Joseph în Paris la data de 2 aprilie 1840 dintr-un tată italian și o mamă franceză. Este fiul unic al lui François Zola,[16] născut în Veneția, și al lui Émilie Aubert, din Dourdan. Tatăl său, inginer al lucrărilor publice, fost ofițer subaltern italian, participă la licitația pentru construcția unui sistem de furnizare a apei potabile de la muntele Sainte-Victoire către Aix-en-Provence. Obține contractul la 19 aprilie 1843 și se mută cu familia în Aix-en-Provence. Odată semnată concesiunea în 1844, François Zola creează cu partenerii financiari societatea de apă-canal Zola. Lucrările încep în 1847, dar François Zola moare în același anca urmare a unei pneumonii. Barajul Zola din Aix-en-Provence, pus în funcțiune în 1854 îi poartă încă numele.
După moartea lui François Zola, creditorii acționează în justiție societatea de apă-canal. În 1851, doamna Aubert pleacă la Paris cu fiul ei pentru a se apăra în fața instanței împotriva lui Jules Migeon și a creditorilor care își dispută societatea. În 1852, la tribunalul de comerț din Aix-en-Provence, creditorii obțin falimentul societății de apă-canal. La data de 10 mai 1853, societatea este supusă licitației și este recumpărată de creditori, care îi schimbă numele în Migeon et Compagnie.[17]
Émilie Aubert, mama lui Émile, complet falită, se ocupă de creșterea orfanului împreuna cu bunica lui, Henriette Aubert. Rămânând până la moarte (1880) aproape de fiul ei, ea a influențat puternic opera și viața de zi cu zi a lui Zola.
La școală, în Aix-en-Provence, Émile leagă o strânsă prietenie cu Jean-Baptistin Baille și mai ales cu Paul Cézanne care rămâne prietenul lui apropiat până în 1886. Cel din urmă îl inițiază în arta grafică, în special în pictură.
Din tinerețe, Emile Zola este pasionat de literatură. Acumulează lecturi și se ambiționează să devină un autor profesionist. Încă de la vârste fragede consideră că scrisul este adevărata sa vocație. În clasa a șasea compune deja un roman despre cruciade.[18] Prietenii lui din copilărie, Paul Cézanne și Jean-Baptistin Baille,[19] sunt și primii săi cititori. În schimburile lor de scrisori, Zola afirmă de mai multe ori că va deveni într-o zi un scriitor cunoscut
Émile Zola părăsește Aix în 1858 și i se alătură mamei sale la Paris, unde trăiește în condiții modeste, în speranța obținerii succesului. Treptat, Zola își constituie un mic cerc de prieteni, majoritatea originari din Aix-en-Provence.[21] Instalat la Paris, își completează cultura umanistă citindu-i pe Molière, Montaigne și Shakespeare, dar încă nu pe Balzac care îl va inspira abia mai târziu. Este de asemenea influențat de alți autori contemporani lui, ca Jules Michelet, sursa inspirațiilor sale științifice și medicale.[22]
Émile Zola ratează de două ori bacalaureatul în 1859 și abandonează studiile. Aceste eșecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că și-a dezamăgit mama. Este conștient că fără diplomă va avea de înfuntat grave dificultăți materiale.
Prima iubire a lui Zola se numește Berthe[23], o prostituată de care se îndrăgostește nebunește în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană și să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se lovește de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest eșec reușește totuși să extragă substanța pentru primul său roman Confesiunea lui Claude (La confession de Claude).
Tinerețea lui Zola este însă frământată și de alte pasiuni. Lumea picturii îl fascinează pe tânărul scriitor, care se află în contact direct cu mișcarea impresionistă, cu pictorii pe care îi va apăra în mod constant în cronicile din ziar. Se împrietenește cu Édouard Manet, care îl va reprezenta de mai multe ori în tablourile sale. Grație lui, Zola face cunoștință cu Stéphane Mallarmé. Se apropie de asemeni de Camille Pissarro, Auguste Renoir, Alfred Sisley și Johan Barthold Jongkind. Paul Cézanne, amicul din copilărie, deține bineînțeles un loc special. Pentru decenii întregi, pictorul și scriitorul se întâlnesc, mențin o bogată corespondență și chiar se ajută financiar. Cu timpul însă, și mai ales după publicarea romanului Opera, lucrare în care artistul plastic crede că se recunoaște în personajul Claude Lantier, un pictor ratat, amiciția lor se stinge. Cézanne îi adresează ultima sa scrisoare lui Zola în 1886, după care nu se vor mai revedea niciodată.
După eșecul de la bacalaureat, Émile Zola înfruntă piața muncii fără nicio calificare și intră ca angajat la birourile vamale în aprilie 1860. Nesatisfăcut, demisionează după două luni și rămâne o lungă perioadă fără slujbă, demoralizat și cu grave dificultăți financiare, până când reușește să intre în contact cu Louis Hachette, care îl angajează ca funcționar în librăria sa la data de 1 martie 1862. Devine naturalizat francez la data de 31 octombrie 1862. Apreciat de colegi, multiplicându-și contactele cu lumea literară, Zola se menține patru ani la departamentul de publicitate de la Hachette, unde ocupă în final o poziție echivalentă unui atașat de presă din vremurile noastre.[24]
La librăria Hachette, este marcat profund de ideologia pozitivistă și anticlericală și descoperă toate tehnicile producerii și comercializării cărților. Muncind din greu în timpul său liber, reușește să publice primele sale articole și prima carte, editată de Hetzel: Povestiri pentru Ninon (Les Contes à Ninon) din 1864.
La sfârșitul anului 1864, Zola face cunoștință cu Éléonore-Alexandrine Meley, viitoarea sa soție, care se autointitulează și Gabrielle. Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, pe care a fost forțată la șaptesprezece ani să o abandoneze Asistenței publice. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu siguranță lui Zola întunecatul secret.[25]
Nu se cunoaște originea legăturii dintre Zola și Alexandrine Meley. Poate că această legătură a fost datorată hazardului, deoarece locuințele amândurora se aflau pe colina pariziană Montagne Sainte-Geneviève.[26] Există zvonuri ale unei relații prealabile între Alexandrine și Paul Cézanne. Alexandrine ar fi putut fi model pentru grupul de pictori pe care îl frecventa Zola. Nicio dovadă însă nu justifică aceste afirmații.
Începând cu 1863, Zola colaborează episodic, apoi regulat după 1866, la rubricile de critică literară și artistică ale diferitelor ziare. Cotidienele îi îngăduie tânărului autor să își publice textele rapid și astfel să își demonstreze publicului larg calitățile de scriitor. Pentru el e ca „o pârghie puternică care îi permite să se facă cunoscut și să-și rotunjească veniturile”.[27]
Beneficiază de avântul formidabil al presei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a asigurat evoluția imediată a tinerilor autori.[28] Zola le va spune, până la sfârșitul vieții sale, tuturor scriitorilor aspiranți care i-au cerut sfatul, că trebuie să-și propună să meargă pe propriile picioare, scriind la început în presă.
Émile Zola are o prezență mai răsunătoare în ziarele din nordul Franței precum Le Journal populaire de Lille și L'Écho du Nord,[29] ziare care se opun vehement Celui de-al Doilea Imperiu. Se folosește cu succes de cunoștințele sale legate de lumea literar-artistică pentru a întocmi articole de critică. Începând cu 1866, la 26 de ani, ține două cronici în ziarul Evenimentul (L'Événement). La L'Illustration trimite două povestiri care se bucură de un oarecare succes. Din acel moment, contribuțiile sale sunt din ce în ce mai numeroase: câteva sute de articole în reviste și ziare foarte variate, precum: L'Événement și L'Événement Illustré, La Cloche (Clopotul), Le Figaro, Le Voltaire, Le Sémaphore de Marseille și Le Bien public (Binele public) din Dijon.[30]
În afară de critică (literară, artistică sau dramatică), Zola publică în presă sute de povestiri precum și toate romanele sale (sub formă de roman-foileton). Practică un jurnalism polemic, în care nu ezită să-și devoaleze ura, dar și preferințele sau pozițiile sale estetice și politice. Își cântărește perfect intervențiile jurnalistice, utilizând presa ca pe un instrument de promovare a operei sale literare. Pentru primele sale lucrări, Zola trimite personal recenzii prefabricate criticilor literari ai Parisului, obținând în schimb numeroase articole.[31]
În anul 1865, Zola își părăsește mama și se mută cu soția în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere de Montmartre, sectorul unde se situează principalele organe de presă. Reticențele mamei lui Zola au întârziat cu cinci ani oficializarea căsătoriei.[32] Este de asemenea o perioadă de sărăcie, în care Alexandrine este obligată să îndeplinească diverse munci pentru a reuși să se întrețină
Liberalizarea presei în 1868 îi permite să participe activ la dezvoltarea ei. Cu ajutorul prietenilor lui Manet, Zola contribuie la noul ziar hebdomadar republican La Tribune, unde își pune în practică talentul de polemist prin creațiile sale de satiră fină antiimperială. Atacurile sale cele mai acide îndreptate împotriva celui de-al Doilea Imperiu sunt publicate însă în La Cloche. Deși prea puțin entuziasmat de romanul lui Zola Thérèse Raquin, Louis Ulbach, directorul său, admiră insolența cronicarului.
Curajos, chiar temerar, Zola atacă cu duritate figuri importante ale camerei inferioare a Parlamentului (l'Assemblée Nationale), ca de Broglie sau de Belcastel. Ridiculizează o Cameră fricoasă, reacționară, „manipulată admirabil de Thiers”.[34] De-a lungul unui an[35], produce mai mult de două sute cincizeci de cronici parlamentare. Acestea îi permit să se facă cunoscut în lumea politică și în același timp să construiască prietenii solide (și intimități). Colecționează de asemenea o mulțime de detalii pentru romanele sale care vor veni.[36] Intervențiile sale publicistice sunt însă puțin riscante. Zola intră de două ori sub incidența legii și este pus sub arest în martie 1871.[37] Impedimentele de acest gen nu au însă consecințe și este absolvit de fiecare dată în aceeași zi.
Zola rămâne cu precauție departe de lumea politică, față de care se comportă cu reticență, măsură și răceală. Activismul politic nu îl interesează și nu candidează niciodată la alegeri. Știe că este, mai presus de orice, un scriitor și are o atitudine rebelă.[38] Se comportă ca un gânditor liber și un moralist independent, ceea ce îi aduce statutul de liberal moderat. Se opune ferm ordinii morale, în special prin romanul Cucerirea orașului Plassans (La Conquête de Plassans), interzis la vânzare în gări de către comisia de colportaj [39][40], și prin Greșeala abatelui Mouret (La Faute de l'abbé Mouret), un atac împotriva dogmei castității, consolidată atunci de Biserică prin taina căsătoriei[41]. De asemenea, Zola ia apărarea comunarzilor grațiați prin legea amnistiei, evocându-i pe paria Revoluției din 1848 în Pântecele Parisului (Le Ventre de Paris) și îl susține în special pe Jules Vallès, pentru ca acesta să își poată publica propriile texte. Acestea sunt ultimele articole politice ale lui Zola, pentru că apoi începe ciclul de romane Les Rougon-Macquart, de care se va ocupa în următorii douăzeci și doi ani.
Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine este celebrată într-un final la data de 31 mai 1870 la primăria arondismentului al XVII-lea,[42] în ajunul conflictului franco-prusac. Alexandrine reprezintă un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului. El îi va fi recunoscător mereu pentru aceasta.
Zola nu a fost mobilizat în 1870. Ar fi putut să intre în Garda Națională, dar miopia sa și statutul său de susținător principal al familiei (îndeosebi al mamei sale) l-au eliberat de această sarcină.[43] Urmărește decăderea celui de-al Doilea Imperiu cu ironie, dar nu este prezent în Paris în timpul Săptămânii Sângeroase. Cu toate acestea știm că, fără să susțină spiritul Comunei din Paris, despre care relatează în presă cu moderație, nu s-a asociat nici cu Flaubert, Goncourt sau Daudet, când cei trei și-au exprimat satisfacția odată cu reprimarea violentă a Comunei.[44] La 3 iunie 1871, în Sémaphore de Marseille, Zola scrie, referitor la oamenii din Paris: „Baia de sânge pe care tocmai au făcut-o a fost probabil o oribilă necesitate pentru a-i vindeca de unele frisoane. Îi veți vedea de acum crescând în înțelepciune și splendoare.”[45] La momentul instaurării Republicii, Zola a încercat să obțină numirea ca sub-prefect în Aix-en-Provence [46] și la Castelsarrasin. În ciuda unei călătorii la Bordeaux, locul de refugiu al guvernului, are parte de un eșec. Zola nu este nici un om al intrigilor nici al rețelelor de prieteni
Émile Zola este un om eminamente social, multiplicându-și amicițiile de toate tipurile și din toate mediile, dar evitând în același timp mondenitatea. Pasionat în general de viața tuturor semenilor lui, scriitorul privilegiază totuși prieteniile artistice și literare și le evită pe cele politice. Din 1868, grație muncii jurnalistice, se asociază cu frații Goncourt, Edmond și Jules. Mai târziu, în 1871, îl întâlnește pe Gustave Flaubert, care îl prezintă pe Zola lui Alphonse Daudet și Ivan Turgheniev cu ocazia reuniunilor duminicale. Toată viața, Zola va păstra nostalgia acestui „mic grup” în care „câte trei sau câte șase, întreprindem un galop prin toate subiectele și de fiecare dată revenim la literatură, la cartea sau piesa momentului, la întrebările generale, la teoriile cele mai riscante”.[48]
Zola se apropie de asemeni de scriitori tineri ca Guy de Maupassant, Paul Alexis, Joris-Karl Huysmans, Léon Hennique și Henri Céard care devin fidelii seratelor din Médan, aproape de Poissy, unde romancierul deține o mică casă la țară, achiziționată în 1878. Acest „grup de șase” se află la originea volumului de proză scurtă Seratele de la Médan (Les Soirées de Médan) apărut în 1880. Cartea are șase coautori, dar cel mai mult se evidențiază Guy de Maupassant cu faimoasa sa povestire, Bulgăre de seu (Boule de Suif), care avea să-l propulseze pe tânărul scriitor în literatura universală.
Puterea de muncă a lui Zola începe însă și ea să dea roade. În această perioadă Zola publică un roman pe an, are multiple colaborări jurnalistice sau scrie piese de teatru, precum și volumul Noile povestiri pentru Ninon (Les Nouveaux Contes à Ninon). După ani îndelungați în care a suferit importante dificultăți financiare, situația sa începe să se stabilizeze odată cu enormul succes constituit de publicarea romanului L'Assommoir (cunoscut în România mai ales sub numele eroinei cărții, Gervaise), în 1877. Din acest moment, veniturile sale anuale oscilează între optzeci și o sută de mii de franci.[49]
Zola nu devine însă foarte bogat, fiind nevoit să își întrețină mama și să se îngrijească de cele două case. Ca o consecință a implicărilor sale în presa politică și mai ales când vânzările romanelor sale scad, scriitorul va mai întâlni perioade de discomfort financiar, dar asta se va întâmpla doar temporar, și niciodată nu se va mai afla într-o reală dificultate de acum înainte. Romanele sale publicate în foileton îi aduc în medie o mie cinci sute de franci, iar drepturile de autor cincizeci de centime pentru fiecare volum vândut. Extrage de asemenea venituri importante din adaptările pentru teatru ale romanelor sale, precum și din numeroasele traduceri. În câțiva ani, veniturile lui Zola cresc rapid, până când ajung la valori de ordinul a o sută cincizeci de mii, în jurul anului 1895.
Observator al oamenilor și al faptelor timpului său, Zola s-a implicat continuu prin romanele sale în dezbaterea temelor sociale, artistice și literare, fără să vireze vreodată spre politică. Politicienii i se păreau suspecți și, înainte de afacerea Dreyfus, nu a avut niciodată prieteni din lumea acestora.[51] Republican convins, se avântă de tânăr în lupta contra Imperiului. Primele romane din ciclul Rougon-Macquart au astfel o țintă satirică și politică.[52] După întoarcerea Republicii, cenzura la care este supus începând cu 1872, când publică La Curée, îl dezamăgește profund. Cu toate acestea, rămâne un republican fervent, republica reprezentând pentru el „singura formă de guvernământ justă și posibilă”.[53]
Această perioadă, care marchează începutul unei anumite recunoașteri profesionale, este umbrită de diverse evenimente din viața personală. 1880 este din acest punct de vedere un an foarte greu pentru scriitor. Moartea lui Edmond Duranty,[54] dar mai ales a lui Gustave Flaubert, răpus de un atac cerebral, îl întristează mult pe romancier. Aceste dispariții, care se adaugă pierderii mamei sale la finele aceluiași an, îl afundă pentru mult timp în depresie. În 1881, atingându-și autonomia financiară grație publicării regulate a volumelor din seria Rougon-Macquart, își întrerupe munca de jurnalist. Cu această ocazie își publică mesajul de „adio”[55] în care face bilanțul a cincisprezece ani de luptă în presă. Nu va mai atinge condeiul de jurnalist decât pentru câteva intervenții sporadice în Le Figaro și L'Aurore, cum ar fi, de exemplu, cu ocazia prilejuită de afacerea Dreyfus, în 1897.
Două din motivele reușitei lui Zola constau în regularitatea cu care scrie și forța sa de muncă, sintetizate prin deviza pe care a trasat-o deasupra șemineului din cabinetul său de lucru din Médan Nulla dies sine linea.[56] Viața sa respectă pentru mai mult de treizeci de ani o drămuire a timpului foarte strictă,[57] deși forma muncii sale a variat mult de-a lungul vremii, în special în perioada în care îmbina jurnalismul cu scrierea romanelor.[58] În general, la Médan, după o trezire la ora șapte, o gustare rapidă și o plimbare de o jumătate de ore de-a lungul Senei împreună cu câinele său Pinpin, Zola își încheagă ideile pentru prima etapă de lucru a zilei, etapă care se întinde aproape patru ore și la capătul căreia autorul produce cinci pagini.[59] După-amiaza este consacrată lecturii și corespondenței, care îi ocupă mult timp. Spre sfârșitul vieții, romancierul modifică această ordine imuabilă pentru a se dedica după-amiaza mai mult copiilor săi și amână astfel o parte din activitățile sale pentru seara sau în timpul nopții.
În 1888, când Zola, aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani, își pune întrebări asupra sensului existenței sale, viața sa se transformă într-un mod drastic. Chiar el îi mărturisise lui Goncourt următoarele: „Soția mea nu este aici ... Ei bine, nu-mi stă în fire să trec pe lângă o fată tânără ca cea de aici, fără să-mi zic: « Oare nu se merită mai mult ca o carte”? »[60]
În acest an, Jeanne Rozerot, o tânără femeie de 21 de ani este angajată de Alexandrine Zola pentru a intra în serviciul lui Zola la casa acestuia din Médan. Alexandrine o adoră pe tânăra fată, care este spălătoreasă cum și ea a fost odată.[61] Originară din Morvan, orfană de mamă, Jeanne vine la Paris pentru a se căpătui. Ea le ține companie soților Zola la sfârșitul verii, în timpul vacanței cuplului la Royan. Romancierul se îndrăgostește nebunește de Jeanne imediat. Émile nutrește pentru ea o iubire cu atât mai puternică cu cât tânăra îi dăruiește copiii pe care nu i-a putut avea niciodată cu soția sa Alexandrine: un băiat și o fată.
Jeanne îi va crește pe Denise, născută în 1889, și Jacques, născut în 1891, în cultul tatălui lor. Totuși, acesta nu își va părăsi tovarășa din tinerețe. Idila este secretă timp de trei ani, doar trei prieteni apropiați ai scriitorului fiind la curent cu ea. Zola o instalează pe noua sa metresă într-un apartament parizian și îi închiriează o casă de vacanță la Verneuil, în apropiere de Médan. Între Verneuil și Médan se poate deplasa cu ușurință cu ajutorul bicicletei[61].
Alexandrine Zola află de infidelitatea soțului în luna noiembrie 1891, iar existența celor doi copii îi este adusă la cunoștință probabil prin intermediul unei scrisori anonime.[62] Criza cuplului se agravează până când se ajunge la un pas de divorț. Totuși, după trei ani de secrete și minciuni, totul vine ca o ușurare pentru romancier.[63] Primind asigurarea că soțul nu o va abandona niciodată, Alexandrine se resemnează, iar Jeanne își acceptă statutul de femme cachée (femeie ascunsă). Alexandrine se va ocupa chiar de creșterea copiilor, le oferă cadouri, uneori îi scoate la plimbare, oferindu-le o dragoste maternă de care ea însăși a fost privată. La moartea scriitorului, ea îi recunoaște oficial pe cei doi copii, astfel încât aceștia pot purta numele tatălui.[61]
Zola încearcă așadar, să își organizeze viața dublă într-o oarecare măsură, împărțind-și timpul între Alexandrine și Jeanne. În iulie 1894, scrie: „Nu sunt fericit. Acest partaj, această viață dublă pe care sunt forțat să o trăiesc mă va aduce într-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toată lumea din jurul meu fericită, dar văd bine că așa ceva este imposibil”.[64]
În același timp, imensul succes pe care romanul Thérèse Raquin l-a avut a început să îi irite pe Daudet și frații Goncourt. Odată cu reușita, dar mai presus, din cauza scandalelor publice, alte mari prietenii ale scriitorului se răcesc. Campanii de presă sunt îndreptate împotriva lui Zola, notabil fiind aici un pamflet publicat în Le Figaro în 1887: Manifestul celor cinci (Manifeste des cinq.[65]) Cinci romancieri de inspirație naturalistă [66] apropiați ai lui Daudet și ai fraților Goncourt, au lansat un atac împotriva scriitorului și a noului său roman, Pământul (La Terre), aflat în curs de apariție în presă. I se reproșează violent insuficiența documentării, lipsa seriozității și preferința pentru vulgar, „supiditatea lecțiilor despre ereditate”, „superficialitatea observațiilor”, „discursul decadent”, și se afrimă că „maestrul a coborât la fundul gunoiului”. Zola decide să nu răspundă, dar presa se transformă în întregime într-un apărător al scriitorului. Relațiile între Zola, Goncourt și Daudet se răcesc din acest moment.[67][68]
Odată cu succesul literar vin însă și onorurile. Zola acceptă crucea Legiunii de Onoare cu condiția de a fi dispensat de cererea scrisă oficială. După numeroase tergiversări, Édouard Lockroy îi acordă această decorație. Scriitorul devine cavaler al Legiunii de Onoare pe 13 iulie 1888, spre disperarea fraților Goncourt, a lui Alphonse Daudet și chiar a apropiaților săi, spre exemplu, a prietenului său Paul Alexis. Octave Mirbeau intitulează chiar un articol despre Zola de pe prima pagină din Le Figaro „La Fin d'un homme” (Sfârșitul unui om). Pe 13 iulie 1893, Raymond Poincaré îl numește ofițer al Legiunii de Onoare. Cu toate acestea, din cauza condamnării ce a urmat articolului „J'accuse”, Zola este suspendat din ordinul legiunii la data de 26 iulie 1898 și nu se va mai reintegra niciodată.
În 1891, este prezentat de Alphonse Daudet Societății Oamenilor de Litere din Franța (Société des gens de lettres) și este primit excepțional de bine, cu aplauze și voturi în unanimitate. Este ales în comitet, apoi ales și reales președinte din 1891 până în 1900. Își exercită foarte serios funcțiile: reprezintă în presă organizația și valorile ei [69] și face Societatea recunoscută ca instituție de utilitate publică. Dreptul proprietății literare și apărarea drepturilor autorilor progresează în Franța sub autoritatea lui, iar convenții cu țări străine, ca Rusia,[70] sunt semnate.
La 29 septembrie 1902, după ce se întoarce din Médan unde și-a petrecut vara, Émile Zola se asfixiază în timpul nopții împreună cu soția sa Alexandrine, din cauza combustiei lente a unui foc acoperit din șemineul camerei lor,[90] în apartamentul de pe rue de Bruxelles (Paris, arondismentul al IX-lea). La sosirea medicilor nu mai rămâne nimic de făcut. Émile Zola decedează oficial la ora 10 dimineața, cauza fiind intoxicația cu monoxid de carbon. Cu toate acestea, soția lui supraviețuiește.
Moartea scriitorului este cel mai probabil accidentală, dar ținând cont de numărul inamicilor lui Zola (în special anti-dreyfusarzii), teza asasinatului sau a „festei răutăcioase care a scăpat de sub control”[91] nu a fost niciodată abandonată.[92] După moartea lui, poliția desfășoară o anchetă, dar nu se ajunge la nicio probă.
Impactul morții lui Émile Zola este imens. Presa devine ecoul emoției care cuprinde o întreagă populație. Excepție face doar presa naționalistă și antisemită, care exultă - ziarul La Libre Parole (Cuvântul liber) titrează: Scenă naturalistă : Zola mort prin asfixiere. Emoția cuprinde și țări străine unde numeroase ceremonii au loc în memoria scriitorului francez, iar presa germană, britanică, americană reflectă fenomenul din plin. Omagiul este internațional. La ceremonia înmormântării, Anatole France, care a insistat să amintească toate aspectele legate de scriitor, inclusiv lupta sa pentru dreptate, declară A fost un moment al conștiinței umane.[93] O delegație de mineri din Denain însoțește cortegiul scandând „Germinal, Germinal!”.
Cenușa lui Zola este transferată la Panteonul din Paris la data de 4 iunie 1908. La sfârșitul ceremoniei de la Panthéon, un jurnalist[94] anti-dreyfusard, Louis Grégori, trage un foc de revolver asupra lui Alfred Dreyfus, care nu este decât rănit ușor la braț.
Din 1985, casa lui Émile Zola din Médan devine muzeu. La începutul primei duminici din octombrie, în fiecare an, societatea literară a prietenilor lui Émile Zola organizează un pelerinaj.
| Émile Zola | |
 |
Câteva dintre operele lui Zola:
|
|
· 1913: A încetat din viaţă inginerul Rudolf Diesel, inventator al motorului ce îi poartă numele, brevetat în 1892 (n.18 martie 1858).
· 1925: Léon Bourgeois, politician francez, al 64-lea prim-ministru al Franței, laureat Nobel (n. 1851)
· 1927 - A decedat Willem Einthoven, fiziolog olandez, laureat al Premiului Nobel pentru medicină pe anul 1927, pentru inventarea electrocardiografului; (n.21.05.1860).
· 1930: A încetat din viaţă pictorul Ilia Efimovici Repin, unul dintre marii portretişti ruşi; a avut o însemnată influenţă asupra picturii ruse moderne ; (n. 5 august 1844).
* 1960: Nicolae Stinghe (n. 23 septembrie 1883, Șcheii Brașovului - d. 29 septembrie 1960) a fost un preot român, Iconom Stavrofor Protopop al Brașovului.
Nicolae Stinghe, viitorul protopop al Brașovului, s-a născut la 23 septembrie 1883 în Șcheiul Brașovului, fiu al lui Vasile și al Elenei (născută Navrea). A rămas de timpuriu orfan fiind crescut de o mătușă - mama nașă Bucur. Absolvent al Liceului A. Șaguna în 1902, termină teologia la Seminarul Andreian - Sibiu. Între anii 1905-1907 urmează Universitatea de Teologie din Cernăuți , obținând titlul de doctor în teologie.
A fost profesor la Liceul Andrei Șaguna între anii 1907-1913 și 1927-1930.
Căsătorit în 1909 cu Octavia Pușcariu, fiica preotului Leonte Pușcariu din Sohodol - Bran, are doi copii, Florin (n.1914) și Florica (n.1916).
În 1913 devine preot paroh al Bisericii "Sf. Nicolae" din Șcheii Brașovului.
În perioada războiului 1916-1918, împreună cu alți preoți este deportat cu întreaga familie la Sopron, în extremitatea vestică a Ungariei. După terminarea războiului, găsindu-și gospodăria distrusă, își reia activitatea, asigurând totodată studii pentru copiii parohiei.
După finalizarea lucrărilor de construcție a actualei case parohiale din Piața Unirii nr. 1(1929), in anul 1937 devine Protopop al Brașovului.
La 6 aprilie 1941, la Biserica Sf. Nicolae, oficiază parastas la moartea marelui om de stat Nicolae Titulescu, mort departe de țara la Cannes.
În cadru festiv, în prezența ÎPS Nicolae Bălan, Protopopul Dr. Nicolae Stinghe este ridicat la rangul de Iconom Stavrofor în anul 1946.
În perioada anilor 1940 renovează Biserica Sf. Nicolae și restaurează pictura cu pictorul Costin Petrescu. Din lipsa de fonduri sistează lucrările. Ajutorul nesperat vine din partea familiei Mareșalului Antonescu, pe a cărui cheltuială se realizează tâmpla altarului și stranele din Biserică.
Ca fruntaș PNL-ist a fost viceprimar al Brașovului în timpul guvernării liberale în anul 1935.
În anul 1951, în urma resfințirii Bisericii pe motiv ca a fost profanată de comuniștii care au intrat în altar, a fost ridicat de către Securitate, tuns, anchetat și mutat la Dîrste, lângă Brașov, cu domiciliu forțat pînă în anul 1956.
După anul 1956 a luat parte din ce în ce mai rar la activitatea bisericească, stingîndu-se la vârsta de 77 de ani, în Brașov la 29 septembrie 1960.
Pr. Nicolae Stinghe
· 1966: A decedat la Bucuresti, Marcel Breslaşu (Marcel Bresliska; n.19.09.1903, București), poet român de origine evreiască, cunoscut și ca fabulist, compozitor și traducător. În timpul regimului comunist a avut funcții de conducere în instituții culturale și academice. A urmat cursurile Facultatii de Drept și în paralel Conservatorul din București, dupa care si-a continuat studiile la Paris, unde a obținut diploma de doctor în drept. În capitala Franței s-a perfecționat în compoziție la Schola Cantorum, unde l-a avut profesor pe Vincent D’Indy. Întors în România, a practicat o vreme avocatura, în timpul liber dedicându-se scrisului și muzicii. Și-a început cariera literară cu versuri pentru copii, publicate în revista Copilul evreu. În 1934 a scris textul și muzica la un oratoriu profan, inspirat din Biblie, Cântarea cântărilor, care a fost reprezentat în 1938 pe scena Operei din București. A mai scris poezii lirice și alegorice. După război, a fost numit șef al departamentului pedagogic al Ministerului Artelor și Stiințelor, profesor și rector al Institutului de teatru „Ion Luca Caragiale”. Breslașu a fost timp de mai mulți ani secretar al organizației de partid a Uniunii Scriitorilor.
Auden s-a născut în York și și-a petrecut copilăria la Harborne, Birmingham, unde tatăl său dr. George Auden era inspector medical școlar pentru Birmingham și profesor de Sănătate publică la Universitatea din Birmingham. De la vârsta de opt ani Auden a fost intern al mai multor școli, prima dată în Surrey și mai târziu în Norfolk, dar se întorcea la Birmingham în vacanțe. A urmat colegiul Christ Church, la Universitatea Oxford, dar numai până în anul trei. După Oxford, a trăit un an la Weimar Berlin, în a cărui atmosferă tolerantă își putea exprima deschis homosexualitatea.
Revenind în Anglia a predat la două școli de băieți, din 1930 până în 1935. Cea mai importantă și unde a fost cel mai fericit a fost Downs School, lângă Great Malvern. Aici a petrecut trei ani și a scris câteva dintre cele mai frumoase poezii ale primei perioade, printre care: "This lunar beauty"; "Lay your sleeping head, my love"; "Fish in the unruffled lakes"; și "Out on the lawn I lie in bed".
Auden s-a căsătorit cu Erika Mann, fiica lesbiană a marelui romancier german novelist Thomas Mann, în 1935, pentru a-i furniza un pașaport britanic ca să poată ieși din Al treilea Reich. Nu au trăit niciodată împreună, dar în anii următori s-au întâlnit ca prieteni și nu s-au deranjat niciodată ca să divorțeze.
Auden s-a stabilit în Statele Unite ale Americii în 1939 și a devenit cetățean naturalizat în 1946. Această mutare din Anglia, tocmai când începuse cel de Al Doilea Război Mondial, a fost considerat de mulți o trădare și, ca urmare, reputația sa de poet a avut de suferit. După mai mulți ani petrecuți în Statele Unite ale Americii, a revenit în Europa în vara anului 1948, prima dată în Italia apoi în Austria; în ultimul an al vieții s-a mutat definitiv de la New York la Oxford; a fost profesor de poetică la Universitatea Oxford din 1956 până în 1961 și, deoarece susține doar trei cursuri în fiecare an, a petrecut numai câteva săptămâni la Oxford în perioada profesoratului. Iubitul său de o viață și tovarăș a fost poetul Chester Kallman. A murit la Viena în 1973.
Auden a scris o cantitate considerabilă de critică literară și eseuri și este coautor al unor piese dramaturgice alături de prietenul său Christopher Isherwood, dar este cunoscut, în primul rând, ca poet. Opera sa este caracterizată printr-o varietate excepțională, de la forme tradiționale riguroase, la forme originale, totuși complicate, ca și măiestria tehnică și verbala pe care Auden și-a etalat-o indiferent de formă. Parțial i se datorează meritul de a fi re-introdus anglo-saxona metrul accentual în poezia engleză. O temă de controversă este în ce măsură Auden și-a revizuit poeme în ediții succesive, eliminând unele poezii foarte cunoscute din ediții „selective”, deoarece a considerat că poeziile respective nu mai sunt sincere sau corecte. An area of controversy is the extent to which Auden reworked poems in successive publications, and dropped several of his most well-known poems from "collected" editions because he no longer felt they were honest or accurate. În prefața la volumul lui Auden intitulat „Poeme alese” (Selected Poems), Edward Mendelson susține că acest lucru este de fapt o afirmare a crezului lui Auden în puterea și importanța poeziei. „Poeme alese” include unele dintre versurile pe care Auden le-a respins și versiuni timpurii ale altora pe care le revizuise ulterior.
Înainte de a trece la anglicanism (o varietate mai protestantă de anglicanism decât anglo-catolicismul părinților săi), Auden s-a interesat de controversele politice de stânga ale vremurilor și unele dintre cele mai importante opere ale sale reflectă aceste preocupări, cum ar fi "Spania", un poem despre Războiul civil din Spania și "1 septembrie 1939", despre izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial (ambele au fost ulterior repudiate de Auden și excluse edițiile selective).
Poemul său ironic de dragoste Auden's ironic love poem Funeral Blues (inițial scris pentru a fi cântat de prietena sa soprana Hedli Anderson) a fost citit emoționant în filmul din 1994 "Patru căsătorii și o înmormântare" (Four Weddings and a Funeral).
Auden a fost considerat ca făcând parte dintr-un grup de scriitori cu idei asemănătoare, grup care îi includea Edward Upward, Christopher Isherwood, Louis MacNeice (cu care a colaborat la în 1936 la "Scrisori din Islanda" (Letters from Iceland), Cecil Day-Lewis și Stephen Spender, cu toate că după vârsta de 24 de ani Auden a încetat a se considera ca făcând parte din vreun grup.
De asemenea a colaborat cu compozitori, scriind un libret pentru Benjamin Britten și, împreună cu Chester Kallman, un libret pentru Igor Stravinsky și alte două pentru Hans Werner Henze.
Versuri:
- Poeme (1930)
- Oratorii (1932)
- Privește străine (1936)
- Deocamdată (1945)
- Scutul lui Achile (1955)
- Omagiu lui Clio (1960)
- Epoca neliniștii.O eglogă barocă (1947)
Teatru în versuri:
- Câinele de sub piele (1935)
- Ascensiunea lui F-6 (1936)
- Pe graniță (1938)
Aforisme:
Mâna vopsitorului (1962)
| Wystan Hugh Auden | |||||
| |||||
* 1981: William „Bill” Shankly, OBE (n. 2 septembrie 1913 – d. 29 septembrie 1981) a fost unul dintre cei mai respectați și de succes antrenori din fotbalul din Marea Britanie. Shankly a fost, de asemenea, un jucător bun, a cărui carieră a fost întreruptă de Al Doilea Război Mondial. A jucat peste 300 de meciuri în The Football League pentru Preston North End și a reprezentat Scoția de șapte ori, de asemenea a jucat pentru Partick Thistle și Carlisle United.
Este cel mai cunoscut pentru perioada petrecută la Liverpool, iar sosirea sa în 1959 a transformat clubul. Pe teren, Liverpool a promovat în prima divizie în 1962 și a devenit campiona ligii în 1964. În afara terenului, Shankly a introdus noi metode de antrenament, a decis să schimbe culorile echipei acasa, la dungi roșii pe tot echipamentul, a pus semnul This is Anfield la intrare în tunel, a fost uimit după ce a auzit „You'll Never Walk Alone” transformându-l în imnul clubului și a semnat cu unii dintre cele mai mari jucători care au jucat la club vreodată.
* 1989: Alexandru Cosmescu (n. 24 mai 1922, Vorniceni, județul Lăpușna, România – d. 29 septembrie 1989, Chișinău) a fost un antologist, dramaturg, poet, prozator, redactor de carte, scriitor, traducător și ziarist român basarabean, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Opere:
Scrieri proprii
- 1951: Urcuș
- 1952: Dealul Viei
- 1954: Spre liman
- 1958: Crugul lunilor
- 1979: Maiștri și învățăcei
Dramaturgie
- 1961: Drumul diamantelor
- 1988: Vîrsta succeselor
Antologii, traduceri
- 1952: Darul magilor
- 1982: Miraculoasele tărîmuri
- 1987: Pușkin Opere alese
- Tolstoi - Opere ales
Filmografie
Filme traduse în română:
- 1979: Gingașa și tandra mea fiară, regia Emil Loteanu
- Răpirea „Savoiei”
- 1981: Bărbații
- 1983: Speranța și sprijinul
- 1984: Roua albă
| Alexandru Cosmescu | |
.jpg) Alexandru Cosmescu fumând |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 24 mai 1922 disputat (deocamdată) |
| Decedat | (67 de ani)  Chișinău, RSS Moldovenească, URSS |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Chișinău |
| Cetățenie |  Regatul României URSS |
| Ocupație | antologist, dramaturg, eseist, jurnalist, publicist, scriitor, traducător |
| Limbi | limba moldovenească |
| Studii | Facultatea de Medicină a Universității de la Cluj-Sibiu |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Versuri în revista Licurici, în anul 1939 |
| Note | |
| Premii | Ordinul Insigna de Onoare[* |
Romancier, dramaturg, ziarist, autor de scenarii pentru televiziune, comentator la radio și frecvent autor de interviuri pentru revistele săptămânale ale erei Showa. Convertit la catolicism din copilărie, e socotit „Graham Greene al Japoniei”.
| Shusaku Endo | |
 |
· 1997 (29/30) : A murit (la Bonn) Iosif Antochi, pedagog român stabilit în Germania, membru de onoare străin al Academiei Române la data de 21 aprilie 1993. A absolvit Facultatea de Litere din Cernăuţi în anul 1937 şi Facultatea de Drept din Bucureşti în anul 1945. A dat doctoratul la Heidelberg în anul 1941. Între 1945-1955 a fost asistent şi lector la Catedra de Pedagogie a Institutului Agronomic din Bucureşti, în acelaşi timp fiind inspector general în Direcţia Învăţământului din Ministerul Agriculturii şi Silviculturii. A fost lector la Institutul Politehnic din Bucureşti şi cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Pedagogice. Din 1964 până în 1980 a predat la Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti. Din 1974 a predat la Facultatea de Filosofie din Bonn. A desfăşurat o susţinută activitate publicistică, abordând diferite domenii ale pedagogiei generale, istoriei pedagogiei şi pedagogiei comparate; (n. 23 august 1914 la Pătrăuți, Suceava, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria).
* 1998: Albert Streckeisenn (n. 8 noiembrie 1901, Basel - d. 29 septembrie 1998, Berna) a fost un petrolog și petrograf elvețian, care a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române.
· 2001: Gellu Naum (n. ,[2] București, România – d. , București, România) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.
S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești și al soției acestuia, Maria Naum, născută Rosa Gluck. În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.[3]
La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.
Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.
În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".
După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii 1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau "romanul pentru tineret" Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.
Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanului Zenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice în Germania, Franța, Olanda și Elveția.
Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).
Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.
Opera:
Poezii
- Libertatea de a dormi pe o frunte, Tipografia Steaua Artei, București, 1937 (cu un desen de Victor Brauner; tiraj de 96 de exemplare)
- Vasco de Gama, Institutul de Arte Grafice "Rotativa", București, 1940 (cu un desen de Jacques Hérold; tiraj de 150 de exemplare pe hârtie velină)
- Culoarul somnului, București, 1944 (cu un portret de Victor Brauner)
- Poem despre tinerețea noastră, Editura S.N., București, 1960 (ilustrații de Jules Perahim)
- Soarele calm, Editura pentru Literatură, București, 1961 (copertă și ilustrații de Jules Perahim)
- Athanor, Editura pentru Literatură, București, 1968
- Poeme alese, Editura Albatros, București, 1970 (cu un portret de Victor Brauner)
- Copacul-animal, Editura Eminescu, București, 1971
- Tatăl meu obosit. Pohem, Cartea Românească, București, 1972
- Poeme alese, Cartea Românească, București, 1974
- Descrierea turnului, Editura Albatros, București, 1975 (în același an, o ediție completă, în afară de comerț a fost tipărită la Editura Litera)
- Partea cealaltă, Cartea Românească, București, 1980
- Malul albastru, Cartea Românească, București, 1990
- Fața și suprafața urmat de Malul albastru. Poeme (1989-1993), Editura Litera, București, 1994
- Focul negru, Editura Eminescu, București, 1995
- Sora fântână, Editura Eminescu, București, 1995
- Copacul-animal urmat de Avantajul vertebrelor, Colecția Avangarda, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
- Ascet la baraca de tir, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000 (postfață de Ioana Pârvulescu)
- Calea șearpelui, Editura Paralela 45, Pitești, 2002 (postum; ediție îngrijită și prefațată de Simona Popescu)
- Despre identic și felurit. Antologie, Editura Polirom, București, 2004 (postum; prefață și notă de Simona Popescu)
- Exactitatea umbrei, Editura Paralela 45, Pitești, 2010 (postum, seria Premiul Eminescu)
- Vârsta semnului. 52 de poeme alese și rostite de Gellu Naum, Editura Casa Radio, București, 2011 (postum; cu o prezentare de Simona Popescu și un documentar radiofonic de Anca Mateescu)
- Opere I. Poezii, Editura Polirom, București, 2011
Proză și eseu
- L'image présente à l'esprit (Imaginea prezentă în minte), Paris, 1939 (în exemplar unic)
- Medium, Tipografia Editura Modernă, București, 1945 (cu șase reproduceri fotografice)
- Critica mizeriei, în colaborare cu Paul Păun și Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, București, 1945
- Teribilul interzis, Atelierele Tipografiei "I.C. Văcărescu", Colecția suprarealistă, București, 1945 (cu un frontispiciu de Paul Păun; tiraj de 300 de exemplare numărate pe hârtie velină)
- Spectrul longevității. 122 de cadavre, în colaborare cu Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, 1946
- Castelul orbilor, Atelierele Tipografiei "Bucovina", Colecția suprarealistă, București, 1946 (tiraj de 300 de exemplare, dintre care 100 exemplare numărate pe hârtie velină)
- L’Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, București, 1947
- Éloge de Malombre. Cerne de l'amour absolu (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția Infra-Noir, 1947
- Filonul, Editura Tineretului, București, 1952
- Tabăra din munți, Editura Tineretului a C.C. al U.T.M., București, 1953
- Poetizați, poetizați..., Editura Eminescu, București, 1970
- Zenobia, Cartea Românească, București, 1985, 1991, 2003
- Întrebătorul, Editura Eminescu, București, 1996, 1999
- Despre interior-exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2003 (postum)
- Opere II. Proza, Polirom, 2012
Teatru
- Insula. Ceasornicăria Taus. Poate Eleonora, Cartea Românească, București, 1979
- Exact în același timp. Teatru, Editura Palimpsest, București, 2003 (postum; ediție îngrijită și prefațată de Ion Cocora) da da'
Literatură pentru copii
- Așa-i Sanda, București, 1956
- Kicsi Sari, București, 1956
- Cel mai mare Gulliver, București, 1958
- Cartea cu Apolodor, București, 1959 (desene de Jules Perahim)
- Das Buch von Apolodor (Cartea lui Apolodor), Editura Tineretului, București, 1963 (tradusă în germană de Franz Johannes Bulhardt)
- A doua carte cu Apolodor, București, 1964
- Cartea cu Apolodor, Editura Ion Creangă, București, 1975
- Cărțile cu Apolodor, Editura Ion Creangă, București, 1979
- Amedeu, cel mai cumsecade leu, poezii, Editura Ion Creangă, București, 1988 (desene de N. Nobilescu)
Opere traduse în alte limbi
- Das Buch von Apolodor , Editura Tineretului, București, 1963 (traducere în germană de Franz Johannes Bulhardt)
- Zebegény a pingvin, Ifjúsági Kiadó, Bukarest, 1963 (traducere în maghiară de Majtényi Erik)
- Zebegény újabb kalandjai, Ifjúsági Kiadó, Bukarest, 1965 (traducere în maghiară de Majtényi Erik)
- Gladiátor az autóbuszban: versek, Albatrosz Könyvkiadó, Bukarest, 1976 (traducere în maghiară de Balogh József)
- Mon père fatigué, Arcane 17, Paris, 1983 (traducere în limba franceză de Sébastien Reichmann)
- Der Pinguin Appolodor, Editura Ion Creangă, București, 1982 (traducere în limba germană de Rolf Bossert);
- Zähne von Worten zermalmt, Editura Kriterion, București, 1983 (traducere în limba germană de Anemone Latzina)
- My Tired Father, Editura Inkblot, Oakland, 1986 (traducere în limba engleză de James Brook)
- Zenobia, Wieser Verlag, Klagenfurt, [Salzburg], 1990 (traducere în limba germană de Georg Aescht)
- Partea cealaltă / L'autre côté, Cartea Românească, București, 1991 (ediție bilingvă, traducere în limba franceză de Annie Bentoiu și Andrée Fléury)
- Zhnobia, Editura Forma, Atena, 1992 (traducere în limba greacă de Victor Ivanovici)
- Black Box, Wieser Verlag, Klagenfurt, Salzburg, 1993 (traducere în limba germană de Oskar Pastior și Georg Aescht)
- The advantage of vertebre, San Francisco, 1993 (traducere în limba engleză de James Brook și Sasha Vlad; ediție în afara comerțului)
- Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
- Zenobia, Maren Sell, Calman Lévy, Paris, 1995 (traducere în limba franceză de Luba Jurgenson și Sébastien Reichmann)
- L'ekzakto de l'ombro, Eldonejo Bero, Berkeley, 1995 (traducere în esperanto de Sasha Vald și Ionel Oneț)
- Patro mia laca. L'avantaĝo de l'vertebroj, Eldonejo Bero, Berkeley, 1995 (traducere în esperanto de Sasha Vald)
- Zenobia, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 1995 (traducere în limba engleză de James Brook și Sasha Vlad)
- Rede auf dem Bahndamm an die Steine, Amman Verlag, Zürich, 1998 (traducere în limba germană de Oskar Pastior)
- My Tired Father, Green Integer København & Los Angeles, 1999
- Oskar Pastior entdeckt Gellu Naum, Europa Verlag, Hamburg-Wien, 2001
- Pentru Gellu Naum = For Gellu Naum, Editura Vinea / Editura Icare, București, 2002 (ediție bilingvă coordonată de Iulian Tănase)
- La quinta essenza / A cincea esență. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, eseu introductiv și biobibliografie de Geo Vasile, Editing Edizioni, Treviso, 2006, 312 p.
- Gramatica labirintului / La grammatica del labirinto. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, postfață și biobibliografie de Geo Vasile, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008, 314 p.
- Vasco da Gama și alte poheme = Vasco da Gama and other pohems, Editura Humanitas, București, 2007 (ediție bilingvă; introducere și traducere în limba engleză de Alistair Blyth)
- A sziget (Insula), revista Játéktér, Cluj, nr. 1/2017, p. 56-95. (traducere în maghiară de Balázs Imre József)
- Zebegény, a pingvin, Kriterion, Cluj, 2018 (ed. completă; traducere în maghiară de Balázs Imre József și Majtényi Erik) ISBN 9789732611791
Majoritatea notelor bibliografice au fost extrase din antologia Literatura română de avangardă, îngrijită de Gabriela Duda, Universitatea din Ploiești, Editura Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0730-X
- Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666;
| Gellu Naum | |
 Gellu Naum | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] București, România |
| Decedat | (86 de ani) București, România |
| Părinți | Andrei Naum și Maria Rosa Gluck |
| Naționalitate |  România, origini aromâne |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, prozator, dramaturg, traducător, eseist |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Universitatea din București, Universitatea Sorbona |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | suprarealism, proletcultism |
| Specie literară | eseistică, poezie, proză, teatru |
| Operă de debut | 1. Poezii în revista Cuvântul, 2. Drumețul incendiar (1936) |
| Opere semnificative | „Libertatea de a dormi pe o frunte”, „Calea șarpelui” |
| Note | |
| Premii | Preis der Stadt Münster für Europäische Poesie[ |
· 2006: A murit Edmond Deda, pianist, dirijor, compozitor de muzică ușoară si operetă, muzicolog si publicist român de origine evreiasca. (n. 23 aprilie 1920, Bucuresti). A studiat la Conservatorul Alberto della Pergola (București) și la The Billy Mayerl School for Modern Syncopation din Londra (1938-39) (pian) , dupa care, intors in tara a fost profesor de jazz la Conservatorul Lira din Brăila (1942-1944). A inființat și a condus Conservatorul de jazz din România (1941-1948) si a fost profesor de muzică ușoară la Școala populară de artă din BRASOV, dirijor la teatrul Constantin Tănase si membru al Uniunii Compozitorilor.
· 2010 - A murit actorul american Tony Curtis; (n. 1925).
· 2011 - A încetat din viaţă cântăreaţa americană Sylvia Robinson, supranumită “mama hip hop-ului”; (n. 6 martie 1936). A fondat grupul The Sugar Hill Gang si primul sau hit a fost “Pillow Talk”; (1973).
Sărbători
· în calendarul ortodox: Sf Cuv Chiriac Sihastrul; Sf Mc Petronia
Sfântul Cuvios Chiriac Sihastrul. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 29 septembrie – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro
* Ziua Internațională a Cafelei (vezi en: International Coffee Day)
* Ziua Mondială a Inimii – din 2011 (vezi en: World Heart Day)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu