2. /2 OCTOMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

B. Decese; Sărbători

Decese

* 534 - A murit regele ostrogotilor din Italia, Athalaric (n. 516).

Athalaric – foto: en.wikipedia.org

Athalaric (n. 516 – d. 2 octombrie 534) a fost rege al ostrogoților din Italia din anul 526. Athalaric a fost fiul lui Eutharic cu regina Amalasuntha. Bunicul său pe linie maternă a fost Theodoric cel Mare. El a succedat bunicului său în poziția regală din 526.Dat fiind că Athalaric nu avea la acel moment decât vârsta de 10 ani, regența a fost asumată de către mama sa, Amalasuntha. Mama sa a căutat să îi asigure lui Athalaric o educație în tradiția romană, însă nobilii goți au efectuat presiuni asupra Amalasunthei pentru a le permite să îl crească în conformitate cu obiceiurile lor. Ca rezultat, Athalaric a căzut în patima beției, fapt care i-a distrus sănătatea.

* 939: Gilbert (sau Giselbert) (n. c. 890 – d. 2 octombrie 939) a fost duce de Lotharingia (sau de Lorena).

Începutul domniei lui Gilbert nu este clar. Un dux Lotharingiae este menționat în 910, acesta putând fi chiar Gilbert. Lotharingia a luat partea lui Carol al III-lea în 911, care a fost depus în Francia Occidentală în 922 de către Robert, rămânând însă rege în Lotharingia, de unde a încercat să recucerească Francia apuseană până când a fost capturat în 923.

În 925, Gilbert a jurat credință regelui Henric I al Germaniei din poziția de duce de Lotharingia. Gilbert s-a căsătorit cu fiica lui Henric, Gerberga de Saxonia către 930. Din nu se știe ce motiv, Gilbert s-a răsculat atunci când Henric a murit în 936 și s-a supus lui Ludovic al IV-lea al Franței. Gilbert a reușit să fie practic independent vreme de trei ani până când a fost înfrânt de către armata regelui Otto I cel Mare al Germaniei în 939 în bătălia de la Andernach. Gilbert a fost făcut prizonier, dar a reușit să evadeze, înecându-se însă pe când încerca să traverseze Rinul. Lorena a fost conferită ducelui Henric I de Bavaria.

* 1264 - A murit Papa Urban al IV-lea

Papa Urban al IV-lea, papă al Romei – foto – ro.wikipedia.org

Papa Urban al IV-lea, papă al Romei. De origine franceză, pe numele laic Jacques Pantaleon, păstorește Sfântul Scaun între 1261-1264.

* 1602 - Boierul Stroe Buzescu, unul dintre marii generali ai lui Mihai Viteazul, moare în luptele de la Ogretin şi Teiuşani.

* 1709 - A murit hatmanul ucrainean Ivan Mazepa; (n.1639).

Ioan Mazepa – foto – ro.wikipedia.org

Ioan Mazepa (n. circa 1644 — d. 1709), hatman al cazacilor zaporojeni din Ucraina în perioada 1687 – 1708. A fost hatman al cazacilor zaporojeni din Ucraina în perioada din 1687 si pana la moartea sa. A incercat o alianta cu regele suedez Charles al XII-lea impotriva imperiului rus, dar a fost zdrobit la Poltava impreuna cu armata suedeza. S-a refugiat in valahia,apoi la Tighina,in Moldova unde a si murit in 1709.

* 1764 - A murit William Cavendish, Duce de Devonshire, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1720)

William Cavendish – foto – ro.wikipedia.org

William Cavendish (n. 8 mai 1720 – d. 2 octombrie 1764), politician britanic, prim ministru al Marii Britanii între 1756 și 1757.

* 1803 Samuel Adams (n. 16 septembrie/27 septembrie 1722 – d. 2 octombrie 1803) a fost un om de stat american, filozof politic și unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii. Ca politician al epocii coloniale britanice în provincia colonială Massachusetts, Adams a fost unul din liderii mișcării care se va transforma în ceea ce va deveni Revoluția Americană, fiind totodată unul din arhitecții principiilor republicanismului american care a dat formă întregii culturi politice ulterioare a Uniunii. Samuel Adams a fost văr de-al doilea cu ce al doilea președinte american, John Adams.

Născut la Boston, Adams a crescut într-o familie religioasă și activă în plan politic. Absolvent al Colegiului Harvard, nu a avut succes în afaceri și în meseria de perceptor de taxe. A intrat în politică și a devenit un influent membru al Camerei Reprezentanților din Massachusetts și al consiliului local din Boston în anii 1760; Adams făcea parte dintr-un curent politic ce se opunea eforturilor Parlamentului britanic de a impune taxe în coloniile sale din America fără consimțământul acestora. Circulara sa din 1768 în care cerea cooperare colonială a dus la ocuparea Bostonului de soldați britanici, care s-a soldat cu masacrul din Boston din 1770. Pentru a ajuta la coordonarea rezistenței față de ceea ce el considera a fi tentative ale guvernului britanic de a încălca Constituția Regatului Unit pe spinarea coloniilor, în 1772 Adams și colegii săi au pus în funcțiune un sistem de comitete de corespondență, prin care s-au stabilit legături între separatiștii din Cele 13 Colonii. Continuarea rezistenței față de politica britanică s-a soldat în 1773 cu Partida de Ceai de la Boston și cu Războiul de Independență al SUA.

Samuel Adams

În acest portret realizat în jur de 1772, de John Singleton Copley, Samuel Adams indică Massachusetts Charter, act pe care l-a văzut ca o constituție care proteja drepturile oamenilor.

* 1830: Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj - d. 2 octombrie 1830, Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar

Ioan Bob s-a născut la 25 noiembrie 1739, în localitatea Orman, în comitatul Solnocul Interior, azi în județul Cluj. Părinții săi erau nobili români Andrei Bob din Copalnic-Mănăștur și Candida Timandi.

Primele cursuri școlare le-a făcut sub îndrumarea învățătorului reformat comunal, apoi a studiat la Ocna Dej, la Jula și la Ciumăfaia. La vârsta de 11 ani a trecut la iezuiții din Cluj. De la Cluj a plecat la Blaj, fiind novice-monah. La Blaj l-a avut profesor de gramatică pe Petru Iacob.

Întrucât regulile călugărești cerute de Atanasie Rednic erau prea aspre, nu a depus vot de călugăr. A plecat la reședința iezuiților din Odorheiu Secuiesc, unde a fost administrator între 1765-1769, iar de acolos s-a întors la Blaj, în calitate de administrator al mănăstirii, unde a funcționat până în anul 1773. În acel an a fost trimis la studii la Sâmbăta Mare, deși avea vârsta de 34 de ani, de către episcopul Grigore Maior, unde, în 1774, a absolvit cursul de teologie, dar bolnav fiind, s-a reîntors la Jula, unde și-a refăcut sănătatea. În 1778, episcopul Grigore Maior l-a hirotonit preot și l-a numit secretar episcopal, iar apoi, protopop în Daia Română, iar de aici, la Târgu Mureș.

În anul 1782 episcopul Grigore Maior a trebuit să renunțe la episcopat, din cauza neînțelegerii pe care le avea cu călugării basilieni și a opoziției pe care o făcuse față de Edictul de toleranță emis de împăratul Iosif al II-lea. La 12 august 1782 a fost convocat sinodul electoral. Aici candidații la episcopat s-au clasat în felul urmâtor: Ignatie Darabant cu 63 de voturi (susținut de călugări), Iacob Aron cu 57 de voturi, Ioan Bob cu 37 de voturi, Filotei Laszlo cu 10 voturi, Andrei Zetkey de la Muncaciu cu 2 voturi, Avram Mehesi Avram 2 voturi, Samuil Micu cu 1 vot și Ieronim Kalnoki 1 vot, în total fiind exprimate 178 de voturi.

La 21 octombrie 1782 împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop pe Ioan Bob, iar papa Pius al VI-lea l-a confirmat episcop. Împăratul Iosif al II-lea l-a preferat pe Ioan Bob în calitate de episcop al Bisericii Române Unite cu Roma, întrucât era preot de mir și nu călugăr, deși se clasase pe locul al III-lea, după numărul de voturi voturi obținute.

La 6 iunie 1784 a fost consacrat episcop de Grigore Maior, episcopul pensionat.

Pe 30 martie 1792 a adresat împăratului Leopold al II-lea memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A ctitorit numeroase biserici greco-catolice, între care Biserica Bob din Cluj, Biserica Bob din Mediaș, Biserica Bob din Târgu Mureș (nerestituită) etc.

În anul 1810 a înființat Vicariatul Silvaniei, cu un rol însemnat în ridicarea culturală a românilor din ținutul Sălajului

Ioan Bob

* 1841: Honoré al V-lea (13 mai/14 mai 1778, Paris – 2 octombrie 1841, Paris) a fost Prinț de Monaco și Duce de Valentinois. Născut Honoré Gabriel Grimaldi a fost fiul cel mare al lui Honoré al IV-lea, Prinț de Monaco și Louise d'Aumont. A murit celibatar. A fost succedat de fratele său mai mic, Florestan I.

Honoré al V-lea a avut un fiu nelegitim cu Félicité Madeleine Honorée Gabrielle de Rouault de Gamaches, fiu care s-a născut la Paris, la 9 iunie 1814 și a murit la Saint-Germain-en-Laye la 15 iulie 1894, celibatar.

Honoré al V-lea

Părinți Honoré al IV-lea Louise d'Aumont[*]  Frați și surori Florestan I, Prinț de Monaco  Copii Oscar Grimaldi[*]

* 1803 - A murit Samuel Adams, politician american (n. 1722)

Samuel Adams – ro.wikipedia.org

Samuel Adams (n. 16 septembrie/27 septembrie 1722 – d. 2 octombrie 1803), om de stat american, filozof politic și unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii – foto (În acest portret realizat în jur de 1772, de John Singleton Copley, Samuel Adams indică Massachusetts Charter, act pe care l-a văzut ca o constituție care proteja drepturile oamenilor).

* 1914: Demetrios I, pe numele laic Dimitrios Papadopoulos, (n. 8 septembrie 1914, lângă Istanbul - d. 2 octombrie 1991, Istanbul) a fost de la 16 iulie 1972 până în 1991 patriarh în Constantinopol.

În timpul păstoririi sale a avut loc o apropiere între biserica ortodoxă și cea romano-catolică. În anul 1980 a avut loc prima sesiune plenară a Comisiei Mixte de Dialog Teologic Catolic-Ortodox. În 1987 patriarhul Demetrios a făcut o vizită cu însemnătate istorică la Roma, unde s-a întâlnit cu papa Ioan Paul al II-lea.

Succesorul său este patriarhul Bartolomeu I.

* 1920 - A murit Max Bruch, compozitor și dirijor german, reprezentant al romantismului târziu (n. 1838)

Max Bruch - foto – ro.wikipedia.org

Max Bruch (n. 6 ianuarie 1838, Köln – d. 2 octombrie 1920, Berlin) cunoscut și sub numele de Max Karl August Bruch, dirijor și compozitor romantic german, autorul a peste 200 de lucrări, dintre care 3 concerte pentru vioară, primul dintre acestea devenind o lucrare de referință a repertoriului de vioară.

 * 1921 - A murit Regele Wilhelm al II-lea de Württemberg (n. 1848)

Wilhelm al II-lea - foto: ro.wikipedia.org

Wilhelm al II-lea (25 februarie 1848 – 2 octombrie 1921), al patrulea rege de Württemberg, din 6 octombrie 1891 până la abolirea regatului la 30 noiembrie 1918.

* 1927 - A murit marele chimist suedez Svante Arrhenius, laureat al Premiului Nobel ; (n.1859).

Svante Arrhenius – foto – ro.wikipedia.org

Svante Arrhenius (n. 19 februarie 1859, Vik – d. 2 octombrie 1927, Stockholm), fizician și chimist suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1903.

* 1931: Jaime de Borbón y de Borbón-Parma, numit Duce de Madrid și cunoscut în Franța drept Jacques de Bourbon, Duce de Anjou (27 iunie 1870 – 2 octombrie 1931) a fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Jaime al III-lea și pretendent legitimist la tronul Franței sub numele de Jacques I.

Jaime a fost singurul fiu al lui Carlos, Duce de Madrid și a soției sale, Prințesa Margherita de Bourbon-Parma. S-a născut la Vevey în Elveția; a fost botezat la La Tour-de-Peilz la 30 iulie 1870 cu numele de Jaime Pío Juan Carlos Bienvenido Sansón Pelayo Hermenegildo Recaredo Álvaro Fernando Gonzalo Alfonso María de los Dolores Enrique Luis Roberto Francisco Ramiro José Joaquín Isidro Leandro Miguel Gabriel Rafael Pedro Benito Felipe și a avut drept nași pe unchiul său, contele de Chambord și pe bunica paternă, contesa de Montizón.

La 2 august 1870 a fost proclamat prinț de Asturia de către carliști ca fiu al lui "Carol al VII-lea, rege al Spaniei", adică a "Ducelui de Madrid".

Jaime a fost educat de iezuiți întâi la colegiul Vaugirard din Paris, apoi la colegiul Beaumont din Old Windsor, Anglia și în final la colegiul Stella Matutina din Feldkirch, Austria. La moartea bunicului său, la 18 noiembrie 1887, Jaime de Borbón a devenit noul "delfin al Franței" numit de legitimiști. A urmat Academia Militară Tereziană la Wiener Neustadt, apoi în 1896 a intrat în armata imperială rusă unde a fost ofițer și a participat la mai multe campanii militare, inclusiv la Revolta Boxerilor din China din 1900. De asemenea, el a luat parte la războiul ruso-japonez luptând în Bătălia de la Liaoyang și Bătălia de la Vafangon.

A călătorit mult, în special în Indochina unde s-a împrietenit cu Guvernatorul General, Paul Doumer, viitorul președinte al Republicii franceze.

La 18 iulie 1909, Jaime i-a succedat tatălui său ca pretendent carlist la tronul Spaniei și pretendent legitimist la tronul Franței. Ca pretendent carlist la tronul Spaniei deținea numele de Jaime al III-lea însă a utilizat titlul de Duce de Madrid. Ca pretendent legitimist la tronul Franței deținea numele de Jacques I însă a utilizat titlul de Duce de Anjou.

Jaime de Borbón a trăit o parte din timp la Paris unde avea un petic de pământ în arondismentul 8. Acolo a murit de angină pectorală la vârsta de 61 de ani, la câteva zile după ce s-a împăcat cu verișorul său, fostul rege constituțional exilat Alfonso al XIII-lea al Spaniei.

Unchiul său Alfonso de Borbón în vârstă de 82 de ani i-a succedat ca pretendent legitimist la tronul Franței și ca pretendent carlist la tronul Spaniei.

Jaime de Borbón

* 1938: Alexandru Averescu (n. 3 aprilie 1859, Babele, Principatele Unite – d. 2 octombrie 1938,^[1] București, România^[2]) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului)^[3], membru de onoare al Academiei Române din iunie 1923 și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

Alexandru Averescu a fost o figură atipică pentru viața politică a României interbelice. S-a născut în satul Babele, lângă Ismail, (regiunea Odesa, azi în Ucraina) în Principatele Unite. Cariera sa militară a avut o traiectorie constant ascendentă. În 1881 a absolvit cursurile Școlii militare de la Mănăstirea Dealu (Târgoviște) și a dobândit gradul de sublocotenent.^[4].

A urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război din Torino, Italia, al cărei absolvent devine în 1886, an în care obține și brevetul de ofițer de stat major.^[5] După întoarcerea în țară are o remarcabilă carieră militară. În 1892 este profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al escadronului de elevi.

Devine căpitan în 1889 și maior în 1894.^[4]. Între 1894 -1896 a fost comandant al Școlii Superioare de Război (Școala Superioară de Resbel, după ortografia vremii), având pe atunci gradul de maior.^[6] Ca profesor la Școala Superioară de Război a elaborat numeroase cursuri de tactică, strategie, organizare-mobilizare, geometrie militară.

A fost apoi atașat militar al României la Berlin (1896-1898) și șef al Marelui Cartier General (1911-1913). Funcția de atașat militar la Berlin era una dintre cele mai importante pentru relațiile militare ale României, având în vedere tratatul secret de alianță cu Tripla Alianță din 1883 și faptul că Germania era, la acea dată, principalul nostru furnizor de armament.

Devine locotenent-colonel în 1898 și se află pentru un an la comanda Regimentului 4 roșiori. Între 1899 și 1904 este în fruntea Secției Organizare-Mobilizare din Marele Stat Major. În anul 1906 este avansat la gradul de general de brigadă.^[4]. La 13 martie 1907, Alexandru Averescu este numit în funcția de ministru de Război de proaspătul președinte al Consiliului de Miniștri, Dimitrie A. Sturdza. A participat la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907.^[7] La 1 aprilie 1912 devine general de divizie, iar în 1913 a luat parte la Al Doilea Război Balcanic, conducând ofensiva română pe teritoriul Bulgariei, până la Sofia.

Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 - 26 august 1916, 26 septembrie 1916 - 30 ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a dus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan.

A inițiat cunoscuta manevră de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie 1916) care însă a fost o operație ratată, deoarece trupele trecute la sud de Dunăre au fost retrase fără a se fi confruntat cu inamicul; a condus Armata a II-a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917).

Un episod interesant din timpul războiului, cu implicații politice: apăruse zvonul că Averescu ar vrea să-l răstoarne pe rege și să preia puterea, de aceea, jignit de neîncrederea suveranilor, generalul și-a dat demisia. Peste câteva zile regina Maria îl chema în audiență, declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele." Pentru activitatea din timpul Primului Război Mondial a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale prevăzute de legea promulgată prin Decretul Regal nr. 1678/1927^[8], iar pe 14 iunie 1930 i s-a conferit demnitatea onorifică de mareșal^[9].

Bastonul de mareșal a lui Alexandru Averescu a intrat în colecția Muzeului Militar Național în anul 1960, fiind confiscat de Ministerul Afacerilor Interne, care comunica muzeului că trimite un baston de metal galben, îmbrăcat în pluș roșu și o cutie de carton roșie ce au aparținut fostului mareșal Averescu, acesta fiind confiscat de la numitul Ion Iliescu^[10] (nu același cu demnitarul comunist și viitorul președinte al României^[11]).

Constantin Argetoianu îl considera pe Averescu o personalitate duplicitară, plină de calități dar urmărind idealuri mărunte. În „Memoriile” sale, controversatul politician îi face mareșalului un portret sugestiv și subiectiv: „Ființă complexă mai mult în aparență decât în realitate, Averescu n-a avut pe lume decât două patimi: femeile și galoanele. Nu femeia, ci femeile - nu ambiția marilor înfăptuiri, ci galoanele. Pentru satisfacerea acestor două patimi, în serviciul cărora punea o inteligență, o șiretenie și o forță de voință incontestabile, era în stare să sacrifice orice, până și convingerile pe care le avea și pentru a ajunge la ținta zilei să apuce orice cale. Drumuri piezișe, poteci ascunse, cotituri neașteptate, nimic nu-l oprea.

Omul cel mai popular în țara sa din Europa n-a avut nici un moment gândul să clădească, n-a urmărit decât postul de prim-ministru! Toate planurile și programele pe care le debita erau numai paradă, după cum s-a văzut după ce a fost chemat la Guvern. Galoanele! Galoanele și nimic mai mult. Le pierduse în armată prin nedibăcie, și voia acum să le recâștige în politică, prin toate felurile de dibăcie! […] Averescu era în stare să primească puterea oricând, de la oricine și oricum

Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului, la Congresul general al Ligii din 16 și 17 aprilie). Partidul era constituit inițial din conservatori, oameni politici din Basarabia, Bucovina și Transilvania, din generali și ofițeri superiori și se baza pe prestigiul lui Averescu.^[4]. La Congresul Ligii din 16-17 aprilie 1920, s-a făcut fuziunea cu gruparea lui Octavian Goga din Transilvania, cu Uniunea națională a bănățenilor în frunte cu A. Imbroane, cu gruparea lui Iancu Flondor din Bucovina și a lui Sergiu Niță din Basarabia.^[13]

Despre începuturile vieții sale politice, același Constantin Argetoianu, care i-a fost cel mai apropiat colaborator în acea perioadă spunea: „Până la chemarea noastră la Guvern, în martie 1920, Averescu făcea pe Dalai Lama, citea autori perimați de economie politică. Își pierdea vremea cu fleacuri și cu fuste, primea pe toți intriganții și asculta toate lichelele. Rezultatul era câte un bilețel prin care îmi cerea măsuri ce încurcau toate lucrurile. N-am cunoscut un spirit mai apolitic decât al lui și în primele timpuri ale noii sale cariere călca în toate străchinile, dar absolut în toate.” ^[14]

Viața sa politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând, Alexandru Averescu a fost loial casei regale și s-a luptat să-și păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în fața declinului. A fost prețuit de către regele Ferdinand. Când regele se afla pe patul de moarte l-a chemat pe Averescu la el ca să-i vorbească: „Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă”. În anul 1930 generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu sunt ridicați la cel mai înalt rang: mareșal al României, din dispoziția regelui Carol al II-lea.

Spre finele vieții sale, bătrân și bolnav, se retrage din viața politică. Mareșalul Averescu a murit în urma unei crize cardiace, în noaptea de 2/3 octombrie 1938, în locuința sa din Șoseaua Kisseleff, din București.^[15] A fost membru de onoare al Academiei Române.

Alexandru Averescu

Prim-ministrul României În funcție 9 februarie 1918 – 15 martie 1918 Precedat de Ion I.C. Brătianu Succedat de Alexandru Marghiloman În funcție 19 martie 1920 – 18 decembrie 1921 Precedat de Alexandru Vaida-Voevod Succedat de Take Ionescu În funcție 30 martie 1926 – 4 iunie 1927 Precedat de Ion I.C. Brătianu Succedat de Barbu A. Știrbey Ministrul Afacerilor Externe În funcție 29 ianuarie 1918 – 4 martie 1918 Precedat de Ion I.C. Brătianu Succedat de Constantin C. Arion Ministrul Apărării Naționale În funcție 13 martie 1906 – 3 martie 1909 Precedat de gen. Gheorghe Manu Succedat de Toma Stelian

* 1944. B. Fundoianu,^[2][3][4] alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler [ortografiat și Wechsler]), (n. 14 noiembrie 1898, Iași - d. 2 octombrie 1944, lagărul nazist de exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască, asociat cu mișcările românești de avangardă, dintre care expresionismul și suprarealismul erau predominante.

A fost fiul comerciantului Isaac Wechsler din Ținutul Herța, Regatul României. A început să colaboreze încă de la 14 ani la diverse reviste românești și evreiești. Dar adevăratul debut poate fi considerat doi ani mai târziu, în revista de orientare simbolistă și modernistă Viața nouă, editată de Ovid Densușianu. Este începutul unei susținute activități de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula.

Citește mult, cu fervoare, cu o receptivitate și o siguranță a judecății critice ieșită din comun. Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini și cărți din Franța. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural și literar românesc ca și de cel european, în special francez.

După trei ani de studii la Facultatea de Drept din Iași, se stabilește la București.

În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români și publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieții și dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice românești", intitulat Priveliști, îi apare în 1930, după plecarea din țară. A tradus în franceză versuri din creația lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea și Ion Minulescu.

Integrat unui alt spațiu cultural, poetul va publica în Franța sub numele de Benjamin Fondane. Rămâne același comentator pasionat și receptiv al vieții literare, iar semnătura lui va apărea frecvent în revistele literare, mai cu seamă în revista Les Cahiers du Sud.

Viața sa pariziană este marcată însă de dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deși va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluția spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în primăvara anului 1924, cu filosoful rus Lev Șestov, precum și cu scrierile lui Friedrich Nietzsche și Søren Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activitățile de interpret și teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu, gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse (Conștiința nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură-lume, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora), Faux Traité d'Esthétique (Fals tratat de estetică, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora) și Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire și experiența abisului, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), sunt alte trei opere de meditație, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.

Creația poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le mal des fantômes (1980), titlul fiind ales chiar de autor și trimis soției sale, Genevieve, prin intermediul unei scrisori testament, scrisă în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy. Scrisoarea aceasta conținea indicații precise asupra modului în care trebuia editată opera sa. Acest volum antologic a fost publicat târziu, după dispariția lui tragică, alcătuit din câteva cicluri separate de versuri Ulysse, l'Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de grație sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speță al filosofului neliniștit, interogativ, care caută soluții pe care nu le va afla nicicând.

În timpul ocupației germane a Franței este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunț cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închiși în lagărul de la Drancy, de unde câțiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, Exerciții de admirație, Stephane Lupasco, Paulhan, au obținut eliberarea sa, dar nu și pe a Linei, care nu avea încă cetățenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportați la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.

Opere în limba română

• Tăgăduința lui Petru, Editura Chemarea, Iași, 1918,
• Imagini și cărți din Franța, Editura Socec, 1922,
• Priveliști, poeme, Editura Cultura Națională, 1930

Opere în limba franceză (selecție)

• Ulysse, Les Cahiers du Journal des poètes, Bruxelles, 1933
• Rimbaud le Voyou, Éditions Denoel et Steele, 1933
• La conscience malheureuse, Éditions Denoel et Steele, 1937
• Faux Traité d'Esthétique, Éditions Denoel et Steele, 1938
• Baudelaire et l'expérience du gouffre, Éditions Seghers, 1947 (postum)

B. Fundoianu / Benjamin Fondane

* 1946 - A decedat Ignacy Moscicki, fizician si om politic, membru de onoare al Academiei Române din 22.06.1937. (n. 1.12.1867).

Ignacy Mościcki – foto: ro.wikipedia.org

Ignacy Mościcki (n. 1 decembrie 1867 – d. 2 octombrie 1946), chimist polonez, politician și Președinte al Republicii Polone (1926–39). El a fost cel mai longeviv președinte al Poloniei (13 ani). A desfasurat o intensa activitate politica, în iunie 1926 fiind ales presedinte al Republicii Polone (pâna în septembrie 1939). Este autorul unei importante inventii: condensatorul electric, 1904.

* 1953: Szilárd Ignác Bogdánffy (n. 21 februarie 1911, Feketetó, comitatul Torontal, azi Crna Bara, Banatul de Nord - d. 2 octombrie 1953, închisoarea Aiud) a fost episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare și Oradea, ce a fost deținut politic de la 14 februarie 1949 până la sfârșitul vieții. A fost beatificat în data de 30 octombrie 2010, în Bazilica Sf. Maria din Oradea.

Szilárd Bogdánffy s-a născut la data de 21 februarie 1911 în localitatea Feketetó din Banatul de Nord (pe atunci în comitatul Torontal din Ungaria, astăzi în Serbia), unde tatăl său îndeplinea funcția de învățător.

A fost botezat în data de 6 martie 1911 în biserica parohialǎ din Csóka, naș de botez fiindu-i chiar preotul paroh. A primit la botez numele de Szilárd, forma maghiară de la Constantin, prenumele preotului paroh, și Ignác, prenumele tatǎlui.

În anul 1920 întreaga familie s-a mutat în Cruceni, unde tatăl lui Szilárd Bogdánffy a primit un nou post de învățător.

În 1925 s-a mutat la Timișoara, împreună cu părinții săi. Au locuit în cartierul Elisabetin, pe strada Romulus.

În anul 1925 s-a înscris la studii la Gimnaziul Piarist din Timișoara, iar în anul 1929 s-a înscris la Seminarul Teologic din Oradea. A fost hirotonit ca diacon la 5 februarie 1934. Apoi a fost hirotonit preot romano-catolic în Catedrala din Oradea, la 29 iunie 1934, de către episcopul István Fiedler.

În perioada 1935-1939 a fost profesor la Gimnaziul Catolic din Oradea și duhovnic la Mănăstirea Ursulinelor din același oraș.

Bogdánffy a fost citat în anul 1939 de către serviciile secrete românești ca unul dintre membrii cu sarcini importante în organizarea și activitatea Organizației de Autoapărare din Valea lui Mihai, organizație pregătită să întâmpine armata ungară prin atentate împotriva autorităților și populației românești.^[2]

În octombrie 1939 a fost arestat, iar la 21 decembrie 1939 a fost trecut peste graniță împreună cu alți 35 de deținuți, dintre care 14 preoți romano-catolici.^[3] Bogdánffy fusese denunțat de un elev al său, pe nume Ludovic Sahy, pe care l-a sfătuit să rupă legăturile cu organizația șovină Rongyos Gárda (Garda Zdrențăroșilor) la care aderase. Ulterior, episcopul a subliniat că elevul său a efectuat denunțul doar pentru că, arestat în aceeași zi, spera să-și ușureze astfel situația la anchetă.^[4]

În perioada septembrie 1940-iunie 1943 a efectuat studii de doctorat în filosofie și dogmatică la Universitatea Pázmány Péter din Budapesta, obținând titlul de doctor în teologie la 26 iunie 1943. Teza sa de doctorat a avut titlul „Apocaliptica sinoptică”. Reîntors în România, în anul 1944, a fost numit profesor la Gimnaziul Catolic „Szent József” din Oradea. În aprilie 1947 a fost ridicat la rangul de canonic al Catedralei Episcopale din Oradea și numit vicar episcopal.

A fost consacrat în clandestinitate ca episcop-auxiliar de Satu Mare și Oradea la 14 februarie 1949, la vârsta de 38 ani, în Capela Nunțiaturii Apostolice din București, de către episcopul Gerald Patrick O'Hara de Savannah, Georgia, (SUA), regent al Nunțiaturii Apostolice din România.

Autoritățile comuniste au încercat, prin toate mijloacele, să-l convingă să „colaboreze”.^[5] Pentru că n-a fost de acord să-și trădeze semenii, Bogdánffy a ajuns în închisoarea securității din Oradea (3 septembrie 1949).^[5] În anul 1951 a fost transferat la Jilava, trimis apoi la muncă silnică în mina de plumb de la Sighetul Marmației și mutat un an mai târziu în lagărul de exterminare de la Capul Midia.^[5] În anul 1953 a fost condamnat de tribunalul militar din Oradea la 12 ani de muncă silnică și dus în celula 120 a închisorii Aiud, unde a supraviețuit doar o lună.^[5]

Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru l-a amintit în memoriile sale drept blând și modest. Pentru disponibilitatea sa de a-i ajuta pe ceilalți a fost supus la torturi și izolat la „neagra” (celulă pentru un singur deținut, fără ferestre și fără posibilitatea așezării pe orizontală), unde rezistența umană era încercată la limitele extreme ale supraviețuirii.^[6]

Szilárd Bogdánffy a murit în închisoarea din Aiud la 2 octombrie 1953, la vârsta de 42 ani.

La 27 martie 2010 Papa Benedict al XVI-lea a aprobat promulgarea decretului privitor la martirajul episcopului Szilárd Bogdánffy, la propunerea Congregației pentru Cauzele Sfinților.^[7] Beatificarea a avut loc în data de 30 octombrie 2010 la Oradea. În cadrul ceremoniei, arhiepiscopul Angelo Amato, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, a dat citire decretului de beatificare. Celebrarea liturgică a fost prezidată de cardinalul Péter Erdő, primatul Ungariei, la invitația lui László Böcskei, episcop romano-catolic de Oradea, în Bazilica Sf. Maria. Episcopul Bogdánffy este primul martir pentru credință al Bisericii Romano-Catolice din România, din timpul prigoanei comuniste, care a fost ridicat la cinstea altarelor.^[1] Sărbătoarea sa a fost fixată pentru ziua de 3 octombrie, în fiecare an.

Duminică, 31 octombrie 2010, papa Benedict al XVI-lea i-a anunțat pe credincioșii adunați în Piața Sfântul Petru din Roma cu privire la beatificare (în limba italiană): „Ieri, în catedrala din Oradea Mare în România, cardinalul Peter Erdö l-a proclamat fericit pe Szilárd Bogdánffy, episcop și martir. În 1949, când avea 38 de ani, el a fost consacrat episcop în clandestinitate și apoi arestat de regimul comunist din țara sa, România, fiind acuzat de conspirație. După patru ani de suferințe și umiliri, a murit în închisoare. Aducem mulțumiri lui Dumnezeu pentru acest eroic păstor care a pășit pe urmele Mielului până la sfârșit! Mărturia sa să-i mângâie și să-i întărească pe toți cei care și astăzi sunt persecutați din cauza Evangheliei.

Szilárd Bogdánffy

* 1968. Marcel Duchamp (n. 28 iulie 1887 în Blainville-Crevon - d. 2 octombrie 1968 în Neuilly-sur-Seine) a fost un pictor francez (cetățean american din 1955) format în mediul cultural efervescent al Parisului de la începutul secolului al XX-lea, într-o familie cu preocupări artistice. Duchamp lucrează în primii ani pânze de influență impresionistă, pentru ca ulterior să fie asociat dadaismului și suprarealismului.

Din 1912 începe căutările care îl vor conduce spre ultimele consecințe ale avangardei, deschizând drumul unor direcții ce-și propun să atingă domeniul sugestiv intitulat antiartă (nonartă). Plecând de la preocupările futuriștilor pentru redarea mișcării lucrarea sa "Nud coborând o scară" (Nu descendant un éscalier), (1912) în 1913 tinde spre abstracția completă, atinsă în marele panou la Mariée Mise a nu par ses celibataires (1915-1923).

Marcel Duchamp

Părinți Justin-Isidore Eugène Duchamp[*]  Frați și surori Raymond Duchamp-Villon Jacques Villon[*] Suzanne Duchamp[*]  Căsătorit cu Teeny Matisse[*] (16 ianuarie 1954–2 octombrie 1968) Lydie Sarazin-Levassor[*] (din 1927)

* 1974 - A murit Vasili Şuşkin, regizor, actor, scenarist şi poet ucrainean („Există un asemenea flăcău”, „Oameni ciudaţi”); (n.25.07.1929).

Vasily Makarovich Shukshin (25 July 1929 – 2 October 1974) – foto: en.wikipedia.org

* 1985: Rock Hudson (născut Roy Harold Scherer Jr. la 17 noiembrie 1925 – d. 2 octombrie 1985)^[2] a fost un actor american. Deși a fost cunoscut ca un actor de frunte în anii 1950 și 1960, adesea jucând în comedii romantice, Hudson este, de asemenea, recunoscut pentru rolurile dramatice din filme, cum ar fi Giant și Magnificent Obsession. În ultimii ani, el a găsit succesul în televiziune, a jucat în populara serie de mister McMillan & Wife și soap opera Dynasty.

În anii 1980, el a fost una dintre primele vedete care au declarat public că sunt diagnosticate cu SIDA, lucru care a atras atenția asupra acestei probleme, dar, de asemenea, asupra homosexualității lui, complet necunoscută publicului larg.

Rock Hudson

Hudson la începutul anilor 1950 Căsătorit cu Phyllis Gates (c. 1955–58)

* 1992: Sabiha Ziya Bengütaş (n. 1904, Istanbul, Turcia – d. 2 octombrie1992, Ankara, Turcia) a fost o sculptoriță turcă. A fost prima femeie sculptor din Turcia

Sabiha Ziya s-a născut în Istanbul, în 1904. A avut o soră și un frate mai mare. A urmat școala Eyubsultan Numune, acum cunoscută sub numele de liceul Eyüp Anatolian. A trăit patru ani în Damaskus, Siria (în acea perioadă parte a Imperiului Otoman), unde tatăl ei a fost repartizat datorită ocupație acestuia. A continuat educația acolo, la o școală catolică franceză, pentru un an. Familia s-a întors acasă și s-a stabilit în Büyükada, unde a absolvit studiile secundare la școala Köprülü Fuat. În 1920, a început să studieze artele plastice în cadrul Departamentul de Pictură și Sculptură a Academiei de Arte Frumoase din Istanbul (turcă otomanăː Sanayi-i Nefise Mektebi‎, în prezent Universitatea Mimar Sinan). A fost prima elevă, de sex feminin, din clasă. Feyhaman Duran a fost unul dintre profesori în cadrul universității. În 1924, a câștigat o bursă acordată de stat pentru a studia la Academia de Arte Frumoase din Roma, Italia, unde l-a avut profesor pe Ermenegildo Luppi (1877-1937).

Mai târziu, s-a căsătorit cu Şakir Emin Bengütaş, un diplomat și nepot al poetului Abdülhak Hamit Tarhan. A călătorit de multe ori în stăinătate însoțită de soțului ei. Cuplul s-a stabilit la Maltepe, un cartier din Çankaya în Ankara, după ce soțul ei s-a pensionat. A adoptat o fiică pe nume Nurol, care i-a umplut singurătatea mai târziu.

A murit la Ankara pe 2 octombrie 1992.

În 1925, cele trei busturi realizate de Sabiha Ziya au fost expuse într-o expoziție la Galatasaray, Beyoğlu din Istanbul. Anul următor, alte trei busturi au fost expuse în expoziția din același loc. Unele dintre sculpturile ei sunt busturi de oameni celebri, cum ar fi poetul Ahmet Haşim (1884?-1933), dramaturgul și poetul Abdülhak Hamit Tarhan (1852-1937), prima actriță de film, musulmană, Bedia Muvahhit (1897-1994), generalul și politicianul Ali Fuat Cebesoy (1882-1968), Prima Doamnă Mevhibe Inönü (1897-1992) și politicianul Hasan Ali Yücel (1897-1961).

În 1938, a câștigat „premiul I” la două concursuri de sculptură despre Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938), fondatorul Turciei moderne, și Ismet Inönü (1884-1973), general și politician. Statuia lui Atatürk a fost expusă în grădina palatului prezidențial Çankaya Conac, iar statuia lui Inönü în Mudanya, pentru a comemora Armistițiul din Mudanya (1922). A fost, de asemenea, asistenta lui Pietro Canonica în realizarea Monumentului Republicii, ridicat în Piața Taksim, din Istanbul, în 1928.

* 2002 - A încetat din viaţă Tiberiu Olah, compozitor şi muzicolog român de etnie maghiară (n. 1928).

Tiberiu Olah – foto: cinemagia.ro

Tiberiu Olah, în maghiară Oláh Tibor, (n. 2 ianuarie 1928, Arpad, azi Arpășel – d. 2 octombrie 2002, Târgu Mureș), compozitor, profesor și muzicolog român de etnie maghiară.

* 2007. Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Αικατερίνη της Ελλάδας και Δανίας) (4 mai 1913 – 2 octombrie 2007) a fost al șaselea copil și a treia fiică a regelui Constantin I al Greciei (1868–1923) și a reginei Sofia a Prusiei (1870–1932).

Prințesa Ecaterina în 1917.

Prințesa Ecaterina a fost ultimul copil al regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei. Bunicii paterni au fost regele George I al Greciei (fiu al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei) și regina Olga Constantinovna a Rusiei (fiica Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei). Bunicii materni au fost împăratul Frederic al III-lea al Germaniei (fiul împăratului Wilhelm I al Germaniei) și împărăteasa Victoria (fiica cea mare a reginei Victoria). Străbunicul patern era supranumit "socrul Europei" în timp ce străbunica maternă era supranumită "bunica Europei".

Ecaterina s-a născut la Palatul regal din Atena la 4 mai 1913 într-un context tulbure; cu câteva săptămâni înainte, bunicul ei, regele George I, a fost asasinat la Salonic la scurt timp după ce greci au ocupat orașul cu ocazia Primului Război Balcanic. Ea avea trei frați: George, Alexandru și Paul (fiecare din ei va deveni rege al Greciei) și două surori: Elena (care se va căsători cu Carol al II-lea al României) și Irene. Prințul Filip, Duce de Edinburgh, viitorul soț al reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit, era verișorul ei primar. Când a fost botezată, membrii armatei și ai marinei grecești au devenit nașii ei.

Copilăria timpurie a prințesei a fost profund marcată de Primul Război Mondial și de atitudinea amenințătoare a guvernelor Antantei față de părinții ei. Regina Sofia era sora kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei iar regele Greciei a fost acuzat de aliații săi că politica lui era germanofilă.^[1] La 14 iulie 1916 un incendiu a izbucnit la Palatul regal Tatoi în timp ce Ecaterina și familia sa se aflau acolo. Câteva luni mai târziu, la 1 decembrie 1916, după o încăierare între rezerviștii greci și trupele franco-britanice, flota aliată a bombardat Atena și palatul regal. Nici un membru al familiei regale nu a fost rănit însă regina și copiii au fost obligați să se ascundă în beciurile palatului timp de două ore pentru a se proteja de explozii.

Regele Constantin I al Greciei, tatăl Ecaterinei.

După revoluția rusă din 1917 și detronarea țarului Nicolae al II-lea, Constantin I a pierdut sprijinul Rusiei în cadrul Antantei. Astfel, la 10 iunie 1917, Charles Jonnart, înaltul comisar aliat în Grecia a impus guvernului elen abdicarea regelui și înlocuirea lui cu un alt prinț deoarece prințul George era considerat germanofil. Sub amenințarea debarcării a 100.000 de trupe în Pireu, suveranul a abandonat coroana în favoarea celui de-al doilea fiu, prințul Alexandru.^[3].

La 11 iunie, Ecaterina și familia ei au părăsit palatul de la Atena iar a doua zi familia regală a părăsit Grecia prin Oropos și a luat calea exilului.^[4] Ecaterina avea patru ani și a fost ultima dată când și-a văzut fratele Alexandru, care era acum noul rege. Primul ministru Eleftherios Venizelos care și-a asumat puterea întregii țări a interzis orice contact între Alexandru și familia lui.^[5]

Ecaterina și familia ei s-au stabilit în Elveția, inițial la Saint-Moritz apoi la Zurich.^[6] În exilul lor au fost urmați aproape de întreaga familie regală care a părăsit Grecia care intrase în război de partea Antantei. Situația financiară a lui Constantin și Sofia nu era strălucită iar regele, marcat de un puternic sentiment al eșecului, s-a îmbolnăvit. În 1918 el a contactat gripa spaniolă și a fost aproape de moarte

La 25 octombrie 1920, moartea bruscă a tânărului rege Alexandru I cauzată de o septicemie în urma unei mușcături a unei maimuțe, a provocat o criză instituțională. Situația era agravată și de războiul greco-turc (1919-1922). La alegerile legislative din noiembrie, susținătorii lui Venizelos au fost învinși iar șeful lor a ales să plece în exil la Paris după ce a încredințat regența reginei Olga. În cele din urmă, s-a organizat un referendum care a fost contestat și în care 99% dintre participanți au votat pentru revenirea regelui Constantin.^[8][9].

Întoarcerea suveranilor și a copiilor lor în capitala elenă s-a făcut în triumf. Cu toate acestea, fericirea a fost de scurtă durată pentru Ecaterina și familia ei. În primul rând, pentru că după moartea lui Alexandru, copiii lui Constantin și ai Sofiei sunt dispersați: în 1921, Prințul George s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a României iar Prințesa Elena s-a căsătorit cu Prințul Carol al României și a plecat să trăiască în țara soțului ei.

Mai presus de toate, scena politică grecească era otrăvită de război și, după înfrângerea în fața forțelor lui Mustafa Kemal, o lovitură de stat l-a forțat pe Constantin să părăsească puterea din nou, de data aceasta în favoarea fiului său cel mare

Lady Katherine Brandam, Prințesă a Greciei și Danemarcei, 1934.

La 30 octombrie 1922, Ecaterina, părinții ei și sora ei Irene au părăsit din nou Grecia. Exilații au fost întâmpinați de guvernul italian și s-au instalat la Villa Hygeia din Palermo, în Sicilia. Curând, regele care suferea deja de arterioscleroză, a căzut într-o depresie adâncă și-și petrecea ore întregi cu ochii în gol. La 11 ianuarie 1923, Constantin I a murit din cauza unei hemoragii cerebrale la vârsta de 54 de ani.^[12][13]

În 1924, în Grecia a fost proclamată a Doua Republică și George al II-lea și ultimii membri ai familiei regale încă prezenți în Grecia au fost obligați să-și părăsească țara. După ce membrilor familiei Oldenbourg li s-a luat naționalitatea greacă, tânăra Ecaterina a primit de la unchiul ei, regele Christian al X-lea al Danemarcei un pașaport danez.^[14]

Regina Sofia a solicitat vărul ei, regele George al V-lea al Regatului Unit, permisiunea de a trimite pe Ecaterina la o școală internat într-un colegiu din Broadstairs. Regele a fost de acord și, de asemenea, fata a studiat mai târziu, la prestigiosul colegiu "North Foreland Lodge" din Sherfield-on-Loddon. După absolvire, prințesa s-a întors să locuiască în Italia, împreună cu mama și sora ei Irene. În 1930, celor trei femei s-a alăturat și Elena a României care a părăsit Bucureștiul după întoarcerea pe tron a fostului ei soț.^[15]

În ianuarie 1932, regina Sofia a murit de cancer generalizat în Germania, când prințesa Ecaterina încă nu împlinise 19 ani. Sora ei mai mare Elena a cumpărat casa și prințesele au continuat să locuiască împreună. Viața lor era retrasă însă cele trei femei frecventau în mod regulat familia regală italiană care a fost întotdeauna primitoare cu ele de-a lungul exilului.^[16] În 1934, Ecaterina împreună cu sora ei Irene și cu viitoarea regină Elisabeta a II-a a Regatului Unit au participat la nunta verișoarei lor Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei cu Ducele de Kent.^[17].

Cele trei prințese grecești au încercat prin relațiile lor să găsească o soție pentru fratele lor, prințul Paul, în vârstă de 34 de ani încă celibatar. În 1935, au profitat de prezența la Florența a verișoarei lor, Prințesa Frederika de Hanovra, și au creat legătura cu prințul moștenitor al Greciei. Părinții fetei erau reticenți față de această relație astfel încât Paul și Frederika s-au logodit în 1937

Fratele Ecaterinei, regele George al II-lea.

În noiembrie 1935, un referendum organizat de generalul Georgios Kondylis a restabilit monarhia în Grecia iar regele George al II-lea a revenit pe tron. Ecaterina și Irene s-au întors și ele și s-au instalat la palatul regal împreună cu fratele lor care divorțase de regina Elisabeta în iulie 1935.

La Atena, Ecaterina a început să se ocupe cu munca de caritate și să petreacă mult timp alături de familia ei. După 1937 și căsătoria prințului Paul cu Frederika de Hanovra, ea s-a apropiat de fratele ei și noua cumnată.

La 28 octombrie 1940 a izbucnit războiul italo-grec care a implicat Grecia în cel de-al Doilea Război Mondial. La începutul conflictului, prințesa Ecaterina s-a alăturat corpului de infirmiere voluntare de la Crucea Roșie.

La 22 aprilie 1941, prințesa Ecaterina s-a îmbarcat pentru Creta împreună cu unchiul și mătușa ei George al Greciei și Maria Bonaparte, cumnatele ei Frederika de Hanovra și Aspasia Manos și nepoții ei Constantin (viitorul rege al Greciei), Sofía (viitoarea regină a Spaniei) și Alexandra (viitoarea regină a Iugoslaviei). A doua zi s-au alăturat familiei și regele George al II-lea și prințul Paul. Însă Bătălia din Creta a făcut ca situația să devină foarte dificilă și Ecaterina împreună cu familia au fugit în Egipt la 30 aprilie, cu cincisprezece zile înainte de atacul parașutiștilor germani asupra insulei.^[19][20][21].

La 27 iunie Ecaterina a plecat spre Africa de Sud. Dorind să participe la efortul de război, Ecaterina a reluat, la scurt timp după sosirea ei, activitatea de asistentă medicală. A lucrat la spitalul Sf. Dunstan din Cape Town, împreună cu verișoara ei Eugénie, și s-a ocupat în special de soldații orbi. În mai 1946, Ecaterina a părăsit Alexandria și s-a îmbarcat la bordul navei Ascania pentru a se alătura fratelui ei, regele George al II-lea, la Londra.

În timpul călătoriei, prințesa l-a cunoscut pe maiorul britanic Richard Brandram. Cei doi tineri s-au logodit în secret la trei săptămâni după ce au ajuns în Marea Britanie. În ciuda caracterului ei ilegal, logodna a fost acceptată de familia regală însă suveranul i-a cerut să păstreze tăcerea până la normalizarea situației politice grecești.^[22] referendumul din 1 septembrie 1946 a fost o mare victorie pentru familia regală; 69% dintre votanți s-au pronunțat în favoarea restaurației.^[23] George al II-lea s-a întors în Grecia însă a găsit o țară devastată de războiul civil și de luptele împotriva ocupanților. La Atena, Ecaterina s-a instalat la palatul regal.

În februarie 1947, George al II-lea a anunțat viitoarea căsătorie a surorii sale și a spus că evenimentul îi procură "o satisfacție deosebită".^[24] Ceremonia a fost programată pentru luna aprilie și însuși suveranul urma să conducă prințesa la altar. Cu toate acestea, regele a murit de arteroscleroză cu douăzeci de zile înainte de data nunții. Căsătoria nu a fost amânată însă s-a desfășurat în doliu.

La 21 aprilie 1947 Ecaterina s-a căsătorit cu maiorul Richard Brandram prin două ceremonii, una anglicană și alta ortodoxă. Căsătoria a avut un caracter privat și s-a desfășurat în sala de bal a palatului regal; noul monarh Paul I, a fost martorul prințesei.

Ecaterina și soțul ei la botezul fiului lor, Paul Brandram, ținut în brațe de Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei.

După luna de miere petrecută la vila colonelului Dimitrios Levidis, Ecaterina și soțul ei s-au instalat la Bagdad în Irak unde Richard era atașatul amasadei britanice. Cuplul s-a întors în Marea Britanie și a locuit întâi în cartierul londonez Belgravia apoi în orașul Marlow. Pentru a rezolva problema titlului și a rangului prințesei, regele George al VI-lea al Regatului Unit i-a acordat prințesei în iulie 1947 titlul de Lady Brandram și statutul de fiică de duce.

În Anglia, Ecaterina și soțul ei au dus o viață retrasă și discretă. La 1 aprilie 1948, la un an și o zi după moartea regelui George al II-lea al Greciei, Ecaterina a născut un fiu, Paul Brandram. Câteva săptămâni mai târziu, la 31 mai, copilul a fost botezat.

În decembrie 1967, în urma unei lovituri de stat, regele Constantin al II-lea al Greciei și famila au trebuit să părăsească Grecia și să plece în exil la Roma.^[25] Proprietățile familiei regale au fost confiscate.^[26][27] În 1979, decretul prin care au fost confiscate reședințele private ale fostei familii regale a fost abolit și palatele Tatoi și Mon Repos ca și ferma de la Polydendri au fost redate proprietarilor. În 1994, guvernul socialist al lui Andreas Papandreou a confiscat din nou și fără nici o compensare proprietățile fostei familii regale sub pretextul că au fost achiziționate de către conducătorii greci în împrejurări suspecte.

Regina Sofia a Spaniei, prințesa Irene, prințesa Ecaterina și nepoții ei au depus o plângere împotriva Greciei în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.^[28] În noiembrie 2000, Curtea a recunoscut validitatea cererii lor și Atena a fost condamnată să compenseze prințesa și familia ei.^[26] Guvernul socialist a făcut apel, dar decizia a fost confirmată în 2002. Prin urmare, prințesa a primit de la țara ei natală o compensație de 300.000 de euro.

În 1994, maiorul Richard Brandram a murit la vârsta de 82 de ani, după o boală lungă. Sănătatea Ecaterinei, acum văduvă, a intrat în declin și a fost nevoită să se deplaseze în cărucior cu rotile.^[27] Totuși, prințesa a continuat să facă câteva apariții publice. Ea a asistat la ceremonia care a marcat aniversarea a 80 de ani a vărului ei, prințul Filip, în 2001.

După decesul Infantei Beatriz a Spaniei în 2002, Ecaterina a fost ultima strănepoată în viață a reginei Victoria și ultimul nepot în viață al împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a împărătesei Victoria. A trăit aproape 87 de ani după decesul fratelui ei, regele Alexandru I iar după decesul ei, Contele Carl Johan Bernadotte al Suediei (n. 31 octombrie 1916) a devenit ultimul strănepot în viață al reginei Victoria.

Prințesa Ecaterina

Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei Lady Katherine Brandram

Părinți Constantin I al Greciei Sofia a Prusiei  Frați și surori Prințesa Irene, Ducesă de Aosta Regina mamă Paul I al Greciei George al II-lea al Greciei Alexandru I al Greciei  Căsătorită cu Richard Brandram Copii Paul Brandram

Sărbători

·         Guineea: Ziua națională - proclamarea independenței față de Franța (1958).

* India – Ziua națională. Gandhi Jayanti: Ziua nașterii lui Mahatma Gandhi

* Ziua mondială a zâmbetului

Ziua mondială a zâmbetului (World Smile Day) este aniversată, anual, în prima zi de vineri a lunii octombrie, în anul 2020 fiind marcată la data de 2 octombrie. Ziua mondială a zâmbetului a fost marcată pentru prima dată în 1999, în oraşul natal al lui Harvey Ball, Worcester. În acelaşi an, Harvey Ball a fondat şi World Smile Corporation, care avea să fie sponsorul anual al evenimentului internaţional. Scopul acestei organizaţii este să promoveze Ziua mondială a zâmbetului, inclusiv prin intermediul internetului şi platformelor de socializare, încurajând zâmbete şi fapte bune peste tot în lume.

* Ziua internaţională a nonviolenţei

Ziua internaţională a non-violenţei este marcată în fiecare an la 2 octombrie, aşa cum s-a stabilit de către Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia 61/271, la 15 iunie 2007. Potrivit acestei Rezoluţii, Ziua internaţională a nonviolenţei este o ocazie pentru a ”disemina mesajul nonviolenţei, inclusiv prin educaţie şi prin sensibilizarea opiniei publice”. Rezoluţia reafirmă ”relevanţa universală a principiului nonviolenţei” precum şi dorinţa ”de a asigura o cultură a păcii, toleranţei, înţelegerii şi nonviolenţei”, se arată pe site-ul www.un.org.

Adunarea Generală a ONU a luat decizia marcării unei astfel de zile ”având în vedere că nonviolenţa, toleranţa, respectul deplin pentru toate drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, democraţia, dezvoltarea, înţelegerea reciprocă şi respectul pentru diversitate sunt interconectate şi se consolidează reciproc”, reafirmând totodată relevanţa universală a principiului nonviolenţei şi dorind să asigure o cultură a păcii, toleranţei, înţelegerii şi nonviolenţei.

Ziua de 2 octombrie reprezintă data naşterii lui Mahatma Gandhi (1869-1948), unul dintre cei mai mari militanţi pentru pace din lume, pionier al filosofiei şi al strategiei nonviolenţei, conducător de marcă al mişcării pentru independenţă din India. Mahatma Gandhi a fost o sursă de inspiraţie pentru mişcările nonviolente în vederea obţinerii de drepturi civile şi schimbări sociale din întreaga lume.

Cunoscut pentru doctrina sa care presupunea proteste paşnice pentru a determina progresul politic şi social, Gandhi a rămas angajat, de-a lungul vieţii sale, în credinţa sa în nonviolenţă chiar şi în condiţii opresive şi în faţa unor provocări aparent insurmontabile, se mai arată pe site-ul amintit. ‘‘Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume” este unul dintre citatele celebre care aparţin lui Mahatma Gandhi.

·         Sărbători religioase:

-      Calendar crestin ortodox: 

Sf Sfințit Mc Ciprian și Sf Mc Iustina, fecioara. 

Sfinții mucenici Ciprian și Iustina – foto: doxologia.ro

Sfinții mucenici Ciprian și Iustina au trăit în vremea împăratului Deciu (249-251). Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe 2 octombrie. Sf. Ciprian nu trebuie confundat cu Sf. Ciprian al Cartaginei, pomenit pe 16 septembrie.