3. /6 SEPTEMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

 Pomenirea minunii Sfantului Arhanghel Mihail in Colose; Sf Mc Eudoxie

Pomenirea minunii Sfantului Arhanghel Mihail in Colose

„Îndrăznește și nu te teme! Scoală-te și vino la mine aici și vei vedea puterea lui Dumnezeu în apele acelea.” Și sculându-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cerești și a stat de-a stânga, după porunca lui, și a văzut un stâlp de foc de la pământ până la cer. Iar când s-au apropiat apele, și-a ridicat arhanghelul dreapta sa și a însemnat cu semnul crucii peste fața apelor, zicând: „Să stați acolo!”.

În Colose din Frigia, aproape de Ierapole, era o biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, deasupra izvorului cu apă făcătoare de minuni, din care bolnavii primeau multe tămăduiri, mai multe decât din scăldătoarea Siloamului. Pentru că acolo o dată pe an se pogora îngerul Domnului și tulbura apa, iar aici totdeauna era darul Începătorului de cete îngerești. Acolo, cel ce intra întâi, după tulburarea apei, în scăldătoare, se făcea sănătos; aici toți, și cei dintâi și cei de pe urmă, primeau sănătate. Acolo era trebuință de pridvoare spre petrecerea bolnavilor pentru a-și căpăta sănătatea pe care nu o luau și cineva în treizeci și opt de ani a câștigat-o; aici, într-o zi sau într-un ceas, bolnavul câștiga sănătatea.

Despre începutul acelui izvor se pomenește așa: Când toată lumea era umbrită cu întunericul neîndumnezeitei mulțimi de idoli și oamenii se închinau făpturii, nu făcătorului, în acea vreme în Ierapole cei necredincioși cinsteau o viperă mare și înfricoșată, căreia i se închinau toată noaptea, orbindu-se cu diavolească înșelăciune. Pe ea o ținea poporul sălbatic încuiată într-o casă zidită în cinstea ei și, aducând multe feluri de jertfe, hrănea acea viperă plină de otravă, care vătăma pe mulți. Singurul Dumnezeu adevărat, vrând ca lumina cunoștinței Sale să lumineze lumea și să-i povățuiască pe oamenii cei rătăciți de la calea adevărată, a trimis pe Sfinții Săi Ucenici și Apostoli în tot pământul, ca să propovăduiască Evanghelia la toată făptura. Dintre aceștia, doi: Sfântul Ioan Teologul și Sfântul Filip, ajungând unul în Efes, iar altul în Ierapole, se osteneau întru bună vestire a lui Hristos. Atunci era în Efes o capiște minunată și un frumos idol al neslăvitei zeițe păgâne Artemida, față de ai cărei slujitori și închinători Sfântul Ioan s-a arătat biruitor, luptându-se cu sabia cea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu – căci, cu puterea numelui lui Hristos, a făcut să cadă și capiștea și idolul și ca praful să se risipească și toată cetatea a adus-o la sfânta credință întru Hristos.

După risipirea idolului Artemidei, Sfântul Ioan a venit de la Efes în Ierapole, ca să ajute împreună slujitorului său, Sfântul Apostol Filip, întâmplându-se atunci acolo și Sfântul Apostol Bartolomeu și sora lui Filip, Mariami. Cu dânșii împreună slujea la mântuirea oamenilor și Sfântul Ioan Teologul. Mai întâi, ei s-au ridicat asupra viperei căreia oamenii cei necredincioși îi aduceau jertfe, având-o pe ea în loc de Dumnezeu, și au ucis-o cu rugăciunea. Apoi au arătat popoarelor pe unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul. Apoi, stând la un loc care se numea Herotop, prorociră că darul lui Dumnezeu va străluci peste dânsul și Sfântul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cerești, va cerceta locul acela și multe minuni se vor săvârși acolo.

Acest lucru s-a și împlinit curând. Pentru că, ducându-se Sfântul Ioan în alte cetăți la propovăduire, iar Sfântul Filip pătimind de la păgâni, asemenea și Bartolomeu și Mariami ducându-se în alte țări, a izvorât din locul acela apă făcătoare de minuni, după prorocia Sfinților Apostoli, și s-a împlinit scriptura care zice: „S-a vărsat apa în pustie și vale în pământul cel însetat și cele fără de apă vor fi bălți și pe pământul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor și sălaș de trestie și baltă. Și acolo va fi cale curată și cale sfântă se va numi”.

Deci începură a veni la izvorul acela mulți, nu numai credincioșii, ci și necredincioșii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca niște trâmbițe cu glas mare și toți cei ce beau și se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputințele lor și, primind sănătate, se botezau mulți în numele Sfintei Treimi.

Deci a fost oarecare elin din Laodichia, a cărui fiică, una născută, era mută din naștere. De acest lucru era foarte supărat tatăl ei și, sârguindu-se mult pentru dezlegarea limbii ei și nesporind nimic, a rămas în mâhnire. Într-o noapte a adormit pe pat și a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu stând înaintea lui, strălucind ca soarele. Nu pentru că era vrednic să-l vadă pe el, ci ca prin acea vedenie să vie la cunoștința adevărului, iar pe alții să-i aducă cu sine la Dumnezeu. De aceea, văzând pe înger s-a cutremurat și l-a auzit pe el grăind către dânsul: „De voiești ca să se dezlege limba fiicei tale, să o duci pe ea la izvorul acela al meu, care este aproape de Ierapole, în Herotop, și să-i dai să bea din apa aceea și vei vedea slava lui Dumnezeu”.

Sculându-se din somn, omul acela se miră de ceea ce văzuse și, crezând în cuvintele ce i s-au zis, îndată, luându-și fiica, a mers degrabă la apa cea făcătoare de minuni la care, ajungând, a aflat mulțime de oameni scoțând din ea și botezându-se într-însa, și primind tămăduiri de bolile lor. Deci i-a întrebat pe ei: „Cui vă rugați, spălându-vă cu apa aceasta?”. Iar ei ziseră: „Chemăm numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și mai chemăm în ajutor și pe Sfântul Arhanghel Mihail”. Atunci omul acela, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâinile, a zis: „Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Dumnezeule cel creștinesc, miluiește-ne pe noi. Sfinte Mihaile, sluga lui Dumnezeu, ajută-ne și tămăduiește pe fiica mea!”. Și scoțând din apă a dat să bea fiicei sale cu credință, și îndată limba ei cea legată cu muțenie s-a dezlegat spre preamărirea lui Dumnezeu și a grăit luminos, strigând: „Dumnezeule cel creștinesc, miluiește-mă pe mine; Sfinte Mihaile, ajută-mi mie!”.

Toți cei ce se întâmplaseră acolo se minunau de puterea lui Dumnezeu, slăveau pe Sfânta Treime și preamăreau ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail. Iar elinul acela, văzând tămăduirea fiicei sale s-a bucurat foarte și, nepregetând deloc, s-a botezat îndată cu fiica și cu toți casnicii săi, care veniseră cu dânsul. Iar ca semn de mulțumire a zidit deasupra izvorului aceluia o biserică frumoasă, afierosindu-o întru numele Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul, mai marele puterilor cerești și înfrumusețându-o cu toată buna podoabă și rugându-se în ea destul, s-a întors la locul său.

În anul al nouăzecilea de la zidirea bisericii aceleia, a venit la Ierapole un copil mic, având zece ani de la nașterea sa, cu numele Arhip, născut din părinți creștini și crescut în bunăcredință și a început a viețui lângă acea biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, făcând slujba de aprinzător de lumânări. Așa a pus început vieții sale, că de când se nevoia lângă biserica aceea, slujind lui Dumnezeu, n-a gustat nimic din mâncărurile și băuturile mirenești, nici carne, nici vin, nici pâine nu mânca, ci numai verdețuri de pustie pe care, adunându-le și fierbându-le, le mânca o dată pe săptămână, fără sare, iar băutura lui era o măsură mică de apă.

Cu o răbdare ca aceasta și-a înfrânat trupul prin acest fel de fapte bune, îndreptându-se pe sine din tinerețe și până la bătrânețe, petrecând neschimbat în ele, unindu-se cu totul cu Dumnezeu și asemănându-se vieții celor fără de trup, deși se afla în trup. Hainele lui nu erau de mult preț. Avea numai două rase. Cu una se îmbrăca, iar cu cealaltă își acoperea patul care era așternut cu pietre ascuțite și-l acoperea cu rasa, pentru ca cei ce intrau în casa lui să nu vadă asprimea pietrelor. Iar căpătâiul lui era un sac umplut cu mărăcini.

Așa era așternutul acestui fericit nevoitor și aceasta era odihna lui. Iar când avea trebuință de somnul firesc, își punea mult ostenitul trup pe acele aspre pietre și pe spini, somnul lui fiind trezire mai mult decât somn și odihna lui chin mai mult decât odihnă. Că, ce ușurare poate fi trupului să se culce pe pietre vârtoase și ce fel de somn este acela ca să-și odihnească cineva capul pe spini? El își schimba haina o dată pe an. Cu rasa pe care o avea pe trup își acoperea patul, iar cu cealaltă, care era pe pat, se îmbrăca. După un an își schimba rasele tot la fel. Și nu avea odihnă, ziua și noaptea obosindu-și trupul și păzindu-și sufletul de cursele vrăjmașului.

Trecând calea cea strâmtă și cu necazuri, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, ca de bucuria cea deșartă să mă bucur pe pământ, nici să biruiască bunătățile lumii acesteia înaintea ochilor mei. Să nu-mi fie mie a mă veseli de vreun lucru vremelnic în această viață ci umple-mi, Doamne, ochii mei de lacrimi duhovnicești și umilește inima mea. Îndreaptă căile mele și-mi dă mie ca până în sfârșit să mă zdrobesc pe sine-mi și să robesc trupul meu duhului. Că ce-mi folosește mie trupul acesta care acum este și pe urmă va putrezi ca o floare, care dimineața înflorește, iar spre seară se usucă? Deci dă-mi mie, Doamne, să mă nevoiesc la cele care folosesc sufletului și mijlocesc viața cea veșnică”.

Întru acestea învățându-se fericitul Arhip și vorbind cu Dumnezeu prin rugăciunea cea cu osârdie, s-a făcut un înger al Lui pe pământ, petrecând viață cerească. Și se îngrijea nu numai de mântuirea sa, ci și de a multora, căci boteza pe cei necredincioși, întorcându-i la Hristos. Văzând acest lucru, elinii cei fără de Dumnezeu s-au pornit spre zavistie, nesuferind să vadă minunile slăvite care se făceau prin sfânta apă. Pe sfântul bărbat ce petrecea acolo îl urau, năvălind asupra lui, adeseori îl ocărau, trăgându-l de păr și de barbă și trântindu-l la pământ, îl târau, călcându-l cu picioarele și batjocorindu-l în multe feluri, îl izgoneau să plece de acolo. Iar fericitul Arhip cel cu sufletul tare ca un diamant, pe toate acestea le suferea cu vitejie de la închinătorii de idoli și nu s-a depărtat de la sfânta biserică, slujind lui Dumnezeu cu cuvioșie și în nerăutatea inimii sale, îngrijindu-se de mântuirea sufletelor omenești.

Odată, adunându-se necurații, se sfătuiră: „De nu vom astupa cu pământ apa aceea și pe omul acela de nu-l vom ucide, toți zeii noștri vor fi defăimați cu desăvârșire de către cei ce se tămăduiesc acolo”. Și s-au dus mulți elini adunați să astupe cu pământ apa ceea făcătoare de minuni și pe acel om nevinovat, pe fericitul Arhip să-l ucidă. Dar ajungând la acel loc sfânt, se despărțiră în două. Unii s-au repezit la biserică și la izvor, iar alții s-au sârguit spre casa robului lui Dumnezeu, ca să-l ucidă. Însă Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, a păzit pe robul său de acei ucigași, căci le-a amorțit lor mâinile și n-au putut să le ridice asupra cuviosului. Iar din apă a arătat o necunoscută minune că, atunci când necurații se apropiaseră de izvor, îndată a ieșit din el o pară de foc și, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Și așa acei elini fărădelege s-au îndepărtat tot cu rușine de la izvorul acela făcător de minuni și de la cuviosul Arhip, însă nu încetau scrâșnind cu dinții și lăudându-se că o să piardă izvorul acela, biserica și pe slujitorul ei.

Era la locul acela un râu curgând la stânga bisericii, al cărui nume era Hristos. Pe acesta au cugetat nelegiuiții să-l îndrepte asupra acelui loc sfânt ca izvorul, amestecându-se cu apa râului, să-și piardă puterea făcătoare de minuni. Când începură să-și pună în lucrare acel gând rău, oprind curgerea râului ca să schimbe apa, acoperind izvorul, îndată râul, cu porunca lui Dumnezeu, și-a făcut altă cale apelor sale și a curs pe la dreapta bisericii. Iar ei, umplându-se iarăși de rușine, s-au întors la locurile lor.

Erau acolo alte două râuri curgând despre răsărit și apropiindu-se de locul cel sfânt, la o depărtare ca la trei stadii; numele unui râu, Licocaper, iar al altuia, Kufos. Aceste două râuri izbindu-se de marginea unui munte mare, s-au împreunat amândouă într-unul și abătându-se în dreapta, curgeau spre partea Likiei. Atotvicleanul diavol a băgat în inimile acelor oameni răi acest sfat: ca pe amândouă aceste râuri să le îndrume asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să strice biserica Sfântului Arhanghel Mihail și să acopere cu apele acelea sfântul izvor, înecând pe Cuviosul Arhip. Locul era potrivit spre pornirea apei într-acolo, pentru că râurile acelea se pogorau de la înălțime mare în jos, iar biserică era la un loc tot mai jos.

Sfătuindu-se necurații, se adunară din toate cetățile mulțime fără de număr și întâlnindu-se în satul Laodichiei, s-au dus la biserică. Aproape de altarul bisericii era o piatră, având lățimea și înălțimea fără de măsură, iar adâncimea în pământ nesfârșită. Deci, au săpat un șanț adânc și larg începând de la acea piatră, la muntele acela sub care râurile se împreunaseră. Săpând cu mare osteneală și terminând albia pe care trebuia să îndrume apele asupra bisericii, au ieșit pâraiele acelea, ca să se adune apă multă și s-au ostenit în acea deșertăciune a lor vreme de zece zile. Iar cuviosul Arhip, văzând lucrul acela al lor, a căzut la pământ în biserică, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi și chemând în ajutor pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, ca să-și păzească locul de înecarea apei și să nu se bucure vrăjmașii cei ce voiau să piardă sfințenia Domnului și zicea: „Nu voi fugi de la locul acesta sfânt nici nu voi ieși din biserică, ci aici să mor și eu, de va voi Domnul să fie înecat locașul acesta”.

Când s-au sfârșit acele zece zile și apele s-au înmulțit foarte mult, au săpat necurații elini acel loc singur pe unde era să se pornească apele spre calea cea pregătită și îndrumară apele asupra sfintei biserici îngerești în ceasul întâi al nopții. Iar ei alergând, au stat sus, din partea stângă, vrând să vadă înecarea locului sfânt. Și au sunat apele ca un tunet, rostogolindu-se cu freamăt mare. Iar Cuviosul Arhip, fiind în biserică la rugăciune și auzind vuietul apei, a strigat mai cu dinadinsul către Dumnezeu și către Sfântul Arhanghel Mihail, cerând milă și ajutor, ca să nu fie înecat sfântul loc și să nu se veselească vrăjmașii, ci să se rușineze necurații, să se preamărească numele Domnului și să se laude puterea și sprijinirea cea îngerească. Și a cântat psalmul lui David, zicând: „Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sunt înălțările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei tale se cuvine sfințenie, Doamne, întru lungime de zile”.

Când grăia acestea, Sfântul Arhip a auzit un glas poruncindu-i să iasă din biserică. Deci, ieșind sfântul din biserică, a văzut pe păzitorul neamului creștinesc, pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, în chip omenesc, prea minunat și prea luminat, precum s-a arătat oarecând prorocului Daniil și, neputând să caute spre el, a căzut de frică la pământ. Iar el a zis către dânsul: „Îndrăznește și nu te teme! Scoală-te și vino la mine aici și vei vedea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Și sculându-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cerești și a stat de-a stânga, după porunca lui, și a văzut un stâlp de foc de la pământ până la cer. Iar când s-au apropiat apele, și-a ridicat arhanghelul dreapta sa și a însemnat cu semnul crucii peste fața apelor, zicând: „Să stați acolo!”. Și îndată s-au oprit apele și s-a împlinit cuvântul cel prorocesc: „Văzutu-te-au apele și s-au temut”; au stat râurile ca un zid de piatră și s-au înălțat în sus ca un munte înalt. Și întorcându-se arhanghelul la piatra aceea mare, care era aproape de altar, a lovit într-însa cu toiagul pe care îl avea în mâini, însemnând spre dânsa semnul Crucii și îndată s-a făcut un tunet mare și s-a cutremurat pământul și piatra aceea s-a despicat în două și s-a făcut în piatră o prăpastie mare. Și a zis Sfântul Mihail: „Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică și să fie izbăvire de toate răutățile tuturor celor ce vor alerga cu credință!”.

Acestea zicând, a poruncit fericitului Arhip să treacă de partea dreaptă și, stând cuviosul în partea dreaptă, Sfântul Mihail a zis cu mare glas către ape: „Să intrați în strâmtoarea aceasta!”. Și îndată au curs apele în ruptura pietrei, huind. De atunci totdeauna s-a făcut cale pâraielor acelora piatra aceea, iar vrăjmașii, stând de partea stângă, vrând a vedea înecarea sfintei biserici, au încremenit de frică. Sfântul Arhanghel Mihail, păzind așa biserica și pe Cuviosul Arhip de înecarea apei, s-a suit la cer, iar fericitul a înălțat mulțumire lui Dumnezeu pentru minunea aceea prea slăvită și a preamărit ajutorul Păzitorului celui Mare.

Deci se umplură de rușine toți protivnicii și s-a făcut bucurie mare credincioșilor care alergară la biserica cea îngerească și la izvorul cel minunat, dând laudă lui Dumnezeu împreună cu Cuviosul Arhip. Din acea vreme au așezat ca să se prăznuiască acea zi în care s-a făcut acea preasfințită minune, prin arătarea îngerească. Iar Cuviosul Arhip a petrecut de aici înainte în acel loc mai cu dăruire, slujind lui Dumnezeu ani îndestulați și s-a mutat la Dumnezeu cu pace, având șaptezeci de ani de la nașterea sa. A fost îngropat de credincioși în același loc sfânt care, de la minunea pomenită mai înainte, s-a numit Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.

Deci se cade ca în această zi să pomenim și alte minuni ale Sfântului Arhanghel Mihail pe care le-a săvârșit, făcând bine neamului creștin.

Între marea Adrianului și între muntele care se numește Gargan este cetatea Sipont, aflându-se departe de munte ca la douăsprezece mii de pași. În cetatea aceasta era un om bogat, a cărui cireadă păștea pe sub munte și s-a întâmplat de a rătăcit un bou, despărțindu-se de cireadă; căutând stăpânul mult împreună cu slugile sale, l-a aflat în vârful muntelui aceluia, stând lângă ușa unei peșteri. Umplându-se de mânie că s-a ostenit căutându-l, a luat arcul și o săgeată adăpată cu otravă și a îndreptat-o spre boul său, vrând să-l ucidă. Dar deodată săgeata, întorcându-se înapoi, a rănit pe săgetător, iar cel ce era cu dânsul, văzând aceea, s-a temut și nu îndrăznea să se apropie de peștera aceea ci, întorcându-se în cetate, a spus tuturor ce se făcuse.

Deci, înștiințându-se episcopul cetății aceleia, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui taina aceasta. Și i s-a arătat lui în vedenie Sfântul Arhanghel Mihail, spunându-i că el și-a ales locul acela și-l păzește și voiește ca acolo adeseori să cerceteze și să ajute oamenilor celor ce vor alerga cu rugăciune. Iar episcopul a spus vedenia aceea cetățenilor și, după postul de trei zile pe care l-a poruncit la toată cetatea, s-a dus cu clerul său și cu tot poporul la muntele acela și, suindu-se deasupra, a aflat într-o piatră o peșteră în care era intrarea strâmtă; și nu a îndrăznit să intre înăuntru, ci și-a săvârșit rugăciunile înaintea ușii.

De atunci, adeseori mergeau acolo cei ce doreau, făcându-și rugăciunile lor către Dumnezeu și către Sfântul Arhanghel Mihail. Iar mai demult napolitanii, fiind necredincioși, și-au adunat ostașii și au mers fără de veste la cetatea Sipontului, vrând să o ia și să o dărâme. Cetățenii erau cuprinși de frică mare iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile să nu guste hrană și să se roage cu stăruință, ca să se izbăvească ei de vrăjmașii cei ce i-au înconjurat. Mai înainte de ziua aceea în care vrăjmașii voiau cu toate puterile lor să cucerească cetatea, s-a arătat arhanghelul puterilor cerești episcopului, în vedenie, zicându-i: „Mâine, în ceasul al patrulea din zi, să poruncești tuturor cetățenilor să se înarmeze și să iasă din cetate împotriva vrăjmașilor și eu voi veni să vă ajut vouă”. Episcopul, sculându-se din somn, a spus vedenia la toți și s-a bucurat foarte mult de biruința cea făgăduită asupra vrăjmașilor și s-au întărit cu nădejde bună. Apoi, venind al patrulea ceas din zi, s-a făcut un tunet mare și, ridicându-și credincioșii ochii, au văzut la muntele Gargan un nor mare pogorându-se și s-a făcut, ca odinioară la muntele Sinai, foc și fum, fulgere și tunete, încât tot muntele acela s-a cutremurat și s-a acoperit cu nor.

Văzând aceea protivnicii, s-au temut și au început a fugi, iar cetățenii, cunoscând că bunul păzitor și grabnicul folositor a venit cu oștile sale cerești să le ajute, au deschis porțile cetății și au alergat pe urma vrăjmașilor lor, secerându-i ca pe niște paie. Ei îi tăiau dinapoi, iar Sfântul Arhanghel Mihail, din înălțime, cu tunete și cu fulgere îi ucidea, încât se făcuse numărul celor morți șase sute de bărbați căzuți de tunete și de fulgere. Gonindu-i deci, până în depărtare și biruindu-i desăvârșit pe vrăjmașii lor, s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Din acea vreme napolitanii, cunoscând mâna cea tare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic, au primit sfânta credință, iar cetățenii Sipontului adunându-se toți, cu episcopul și cu clerul, s-au dus la muntele acela la care a fost acea arătare înfricoșată, vrând să aducă acolo mulțumire lui Dumnezeu și ajutătorului lor, Sfântului Arhanghel Mihail, și tuturor puterilor cerești.

Când s-au apropiat la ușa peșterii aceleia, au aflat pe marmură urme de pași omenești bine însemnate, ca pe pământ moale, și ziceau unii către alții: „Iată, cu adevărat Sfântul Arhanghel Mihail a lăsat aici semnul ajutorării sale, că singur a fost aici, mântuindu-ne pe noi de vrăjmașii noștri”. Și închinându-se, au sărutat urmele acelea și, săvârșind cântarea cea de rugăciune se veseleau pentru păzitorul și folositorul lor, mulțumind lui Dumnezeu. Au hotărât, deci, să zidească la locul acela o biserică în numele Sfântului Mihail. Când se găteau spre lucrul acela, iarăși s-a arătat Sfântul Arhanghel episcopului, zicându-i: „Nu vi se cade vouă să vă îngrijiți de zidirea bisericii, pentru că eu fără osteneala voastră mi-am gătit acolo biserică, numai să intrați în ea. Iar tu mâine să faci în ea Sfânta Liturghie și să împărtășești pe credincioși cu Dumnezeieștile Taine”.

După vedenia aceasta, episcopul a poruncit ca toți credincioșii să fie gata spre împărtășirea cu Sfintele Taine și a mers cu dânșii cântând și rugându-se. Iar când au sosit la acel loc sfânt, unde erau închipuite sfintele urme pe marmură, au aflat cioplită în piatră o biserică mică, făcută nu după obiceiul lucrului mâinilor omenești, ci ca o peșteră, neavând pereții netezi, iar vârful era împodobit cu diferite înălțimi, așa că pe câte o parte puteai să ajungi cu capul, iar pe alta nu puteai nici cu mâna. Astfel arătă oamenilor că Dumnezeu nu voiește pietrele cele împodobite în biserică, ci inimile cele curate; iar Sfânta Masă era acoperită cu acoperământ roșu și a săvârșit pe dânsa episcopul Sfânta Liturghie și a împărtășit pe credincioși cu Preacuratele Taine, iar în Altar, despre partea de miază noapte, de la vârf picura apă curată, dulce, foarte luminoasă și făcătoare de minuni din care, bând, bolnavii câștigau sănătate. Și beau credincioșii din apa aceea după împărtășirea Sfintelor Taine și se făceau minuni fără de număr în biserica aceea și se tămăduiau toate neputințele cu rugăciunile Sfântului Arhanghel Mihail. Deci a zidit episcopul chilii lângă biserică și a rânduit să fie acolo preoți și diaconi și cântăreți și citeți, ca în toate zilele să se săvârșească pravila bisericească, în slava lui Dumnezeu și în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail.

Credem că este bine să pomenim și această minune care s-a făcut în muntele Athos. În zilele dreptcredincioșilor împărați bulgari era un om vestit, bogat și cu mare vază, care se numea Dohiar, om al palatelor împărătești. Acesta, venind în frica lui Dumnezeu, a dorit să fie călugăr și, luând mulțime de aur din vistieriile sale, s-a dus la Sfântul Munte ca să cerceteze mânăstirile și să-și caute lui un loc în care să-i placă a se sălășlui. Înconjurând multe mânăstiri și dând multă milostenie, a mers din lavra Fericitului Atanasie, pe malul mării cel dinspre Salonic, și a aflat loc foarte frumos, având ape dulci și poame foarte multe, dar nelocuit de nimeni. Placându-i locul acela, a gândit să se așeze într-însul și să zidească o mănăstire și, adăugind sârguință, degrabă și-a săvârșit dorința. Mai întâi a ridicat o biserică foarte frumoasă în numele Sfântului Ierarh Nicolae, apoi a împrejmuit mănăstirea cu ziduri de piatră și, rânduindu-le pe toate după cerință, precum se cuvine, singur s-a îmbrăcat într-însa în chip călugăresc. Cheltuindu-și toată averea lui pentru zidirile cele multe, nu i-a ajuns aur ca să înfrumusețeze și biserica cu podoabă cuviincioasă și bună. Însă avea nădejde la Dumnezeu, zicând: „De va voi Dumnezeu ca să proslăvească locul acesta, apoi cu judecățile care știe va purta grijă pentru înfrumusețarea bisericii. Fie voia Lui”.

În dreptul Sfântului Munte este un ostrov care se numește Lug spre care, peste mare până la el, este cale de o zi. Acolo păstorii stăteau cu dobitoacele, că locul acela este plin de verdeață și este pășune bună pentru dobitoace. Era în ostrovul acela un stâlp de piatră foarte înalt, la un loc pustiu, iar în vârful stâlpului un idol și o scriere elinească în acest fel: „Oricine mă va lovi pe mine în creștet va afla mulțime de aur”. Pentru aceea, mulți se ispiteau să știe de este adevărat lucrul acela și loveau în cap idolul, dar nu aflau nimic. S-a întâmplat în acea vreme de păștea un copil boii aproape de stâlpul acela și copilul era înțelept și știa a citi și, citind cuvintele cele scrise pe stâlp, lovi pe idol în cap ca și ceilalți, ca să afle aurul, însă n-a aflat nimic. Apoi a gândit că este ascunsă în pământ comoara și, apunând soarele, privea unde se sfârșea umbra stâlpului aceluia și acolo, la vârful capului idolului celui desemnat de umbră, a săpat pământul, căutând comoara, dar n-a aflat-o.

Apoi, răsărind soarele, iarăși a privit unde se sfârșea umbra stâlpului aceluia și acolo a început a săpa. Săpând el, s-a auzit un sunet la locul acela și, cunoscând că acolo este comoară, a început mai cu dinadinsul a săpa și a aflat o piatră de moară mare, cât nu putea el să o miște, dar întinzând mâna prin gaura pietrei a aflat aur mult; și nu se pricepea ce să facă cu el, că zicea întru sine: „De voi spune cuiva de comoară aceasta, apoi mă tem că să nu mă ucidă pentru aur”. Iar Dumnezeu, ascultând rugăciunile bătrânului celui pomenit mai înainte și purtând grijă de înfrumusețarea sfintei biserici, a pus în mintea copilului să se ducă în Sfântul Munte la una din mănăstiri și să spună egumenului de comoară aceea aflată, lucru pe care l-a și făcut. Luând câțiva bani de aur spre încredințarea comorii celei aflate, a mers într-un sat care este aproape de mare și a găsit un om ca să-l treacă pe el la Sfântul Munte. Iar după purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-a oprit în limanul mănăstirii celei nou zidită. Mănăstirea aceea se numește pe numele întemeietorului său: Dochiaru. Deci omul cel ce a trecut pe copil s-a întors în satul său, iar copilul s-a dus la mănăstire și, văzând pe egumen, i-a spus lui toate cu de-amănuntul despre comoara ce a aflat.

Egumenul, cunoscând că lucrul acesta este al lui Dumnezeu, a chemat pe trei călugări și, făcându-le cunoscut lor lucrul cel spus de copil, i-a trimis cu dânsul ca să aducă la mănăstire aurul ce se aflase. Iar ei, mergând degrabă, au luat un caiac și, sosind la ostrovul acela, au ajuns la stâlp și la comoară și prăvălind piatra aceea de moară, au aflat un cazan plin de aur; și s-au bucurat de dânsul foarte tare. Iar vrăjmașul cel ce urăște binele a semănat un gând rău în inima unuia din călugării aceia și a zis acela către alt călugăr: „Frate, de ce este nevoie să ducem egumenului aurul acesta pe care l-am găsit? Dumnezeu ni l-a trimis nouă, ca singuri noi să ne facem nouă locaș și să ridicăm mănăstire”. Iar el a zis: „Dar cum vom putea tăinui aurul acesta?”. Răspuns-a acela: „Aceasta este, că putem să-l aruncăm pe copil în mare și nimenea nu va fi să mărturisească această faptă asupra noastră”. Și așa, sfătuindu-se, au spus sfatul lor celui de al treilea călugăr. Iar acela, având întru sine frica lui Dumnezeu, a zis către dânșii: „Nu, fraților, să nu îndrăzniți a face aceasta, să nu pierdeți pe copil pentru aur și împreună cu el și sufletele voastre”. Iar ei, neascultându-l pe el, au stăruit pe lângă dânsul ca să se învoiască la sfatul lor. La sfârșit, îi ziseră: „De nu vei fi una cu noi, apoi să știi că și pe tine și pe copil vă vom pierde”. Apoi, văzând fratele gândul cel rău al lor neschimbat, s-a temut că nu cumva să-l piardă și pe el; pentru aceea le-a zis lor: „Dacă voi ați voit așa, faceți ce știți, voi veți vedea; iar eu mă jur cu numele lui Dumnezeu că nu voi spune la nimenea de aceasta și nici nu am trebuința de aur”.

Așa, întărindu-și cuvântul cu jurământ, a tăcut. Iar ei, luând aurul și piatra aceea cu care aurul a fost acoperit, le-au dus în caiac, apoi șezând cu copilul, au început a pluti spre mănăstire. Iar când era în mijlocul noianului mării, au năvălit asupra copilului și începură a-i lega piatra de grumaz. Iar el, văzând ceea ce era să-i facă, a început să plângă și cu tânguire amarnică se ruga lor să nu-l piardă. Dar nimic nu a folosit, că ticăloșii aceia de călugări, având inimă împietrită și suflet iubitor de aur nu s-au temut de Dumnezeu, nici nu s-au umilit văzând lacrimile copilului și nu i-au ascultat rugămintea lui cea din adâncul inimii ci, luându-l pe el, cu piatra l-au aruncat în mare și îndată s-a cufundat în valuri. Era noapte când săvârșeau fapta cea rea acei oameni fără de Dumnezeu.

Dar milostivul Dumnezeu, privind de sus spre tânguirea cea amară a copilului și văzând înecarea lui cea nevinovată, a trimis pe păzitorul neamului omenesc, pe Sfântul Arhanghel Mihail ca, luând pe cel înecat din fundul mării, să-l aducă pe el viu în biserică. Și așa a fost. Pentru că fără de veste s-a aflat copilul în biserică, aproape de Sfânta Masă, cu piatra spânzurată de grumaji. Sosind ceasul Utreniei, cel rânduit a intrat în biserică, ca să aprindă lumânările și să toace la cântarea cea de dimineață și a auzit un glas în altar ca glasul omului ce geme și i-a fost frică și, alergând, a spus egumenului. Iar egumenul, numindu-l împuținat la suflet, l-a trimis iarăși în biserică. Iar el, intrând a doua oară, a auzit același glas și iarăși a alergat la egumen.

Atunci, egumenul a mers cu dânsul în biserică, după care, amândoi auzind glas de copil și intrând în altar, au văzut pe copil stând aproape de Sfânta Masă, cu piatra la grumaji și apa de mare curgând încă din hainele lui. Și, cunoscându-l pe el, l-a întrebat: „Ce ți s-a întâmplat ție, fiule, și cum ai venit aici?”. Iar el, deșteptându-se ca din somn, a zis: „Viclenii aceia de călugări pe care i-ai trimis cu mine după aurul ce s-a aflat, aceia, legându-mi piatra aceasta de grumaji m-au aruncat în mare și afundându-mă eu întru adâncul mării, am văzut doi oameni luminoși ca soarele și i-am auzit pe ei vorbind între dânșii și a zis unul către altul: Arhanghele Mihaile, să duci pe acest copil în mănăstirea care se cheamă Dochiaru. Auzind eu acestea, îndată am început a nu mă simți pe mine și nu știu cum m-am aflat aici”. Iar egumenul, auzind cele spuse de copil, se minuna foarte și lăuda pe Dumnezeu cel ce face minunate și prea slăvite minuni ca aceasta. Apoi a zis către copil: „Să rămâi, fiule, la locul acesta până mâine, până ce răutatea aceasta va fi vădită”. Și ieșind, a încuiat biserica și a rânduit ca paracliserul să nu spună nimănui ceva, iar Utrenia a poruncit să o cânte în tindă. Și a zis paracliserului: „De te va întreba cineva ce este acest lucru nou, de ce nu se cântă Utrenia în biserică, ci în tindă, să-i răspunzi că părintele egumen a poruncit așa”.

Egumenul, poruncind eclesiarhului, singur s-a suit pe un stâlp deasupra porții, ca să păzească venirea spurcaților acelora de ucigași; apoi, făcându-se ziuă, iată veneau spre mănăstire ucenicii aceia, iar aurul îl ascunseseră într-alt loc oarecare.

Văzându-i pe ei, egumenul a ieșit cu ceilalți frați în întâmpinarea lor și i-a întrebat pe dânșii, zicând: „Ce este aceasta? Patru v-ați dus, iar acum trei v-ați întors! Unde este cel de al patrulea?”. Iar ei, ca mâniindu-se, ziseră: „Părinte, și pe tine și pe noi ne-a amăgit copilul spunând că a aflat comoară, dar nu ne-a arătat nouă nimic și singur nu știe nimic. Pentru aceea, rușinându-se de noi, s-a ascuns, și noi, căutându-l pe el, nu l-am găsit, de aceea singuri ne-am întors la tine”. Iar egumenul a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie!”. Și așa intrară în mănăstire. Apoi i-au dus pe ei în biserică, unde tânărul acela se afla, curgând încă apa din hainele lui și l-a arătat pe el, zicându-le: „Cine este acesta?”. Iar ei, spăimântându-se, stăteau ca niște ieșiți din minte, neputând să răspundă nimic timp îndelungat. Iar mai pe urmă au mărturisit fapta lor cea rea și au arătat unde au ascuns aurul cel aflat.

Egumenul, trimițând frați mai credincioși, au adus aurul în mănăstire. Și s-a auzit de această preaslăvită minune în tot Sfântul Munte și s-au adunat toți călugării de la toate mănăstirile, la vederea minunii acesteia și au adunat sobor și au numit biserica aceea cu numele Sfântului Arhanghel Mihail, iar în numele Sfântului de minuni făcătorul Nicolae au zidit altă biserică. Pe acei doi ucigași vicleni i-au blestemat și, însemnându-le fețele, i-au gonit din mănăstire, pe al treilea, fiindcă nu s-a învoit la înecarea copilului și s-a întors dinspre fapta cea rea l-au declarat nevinovat, iar pe copilul acela izbăvit din mare, îmbrăcându-l în chip călugăresc, s-a făcut bun nevoitor și călugăr iscusit. Egumenul, cu aurul acela ce s-a aflat, a reînnoit toată biserica cu bună podoabă și a înfrumusețat-o cu toate bunătățile. A ridicat și un foișor foarte frumos din temelie și piatra aceea cu care tânărul a fost aruncat în mare a pus-o în zid, spre cunoștința tuturor.

Mutându-se către Domnul egumenul acela, în locul lui a fost pus acela izbăvit din mare și cu dumnezeiască plăcere viețuind, și acela a trecut la Domnul purtat de mâinile Sfântului Arhanghel Mihail, prin care din mare în biserică a fost adus.

Pentru toate acestea slăvim pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, și pe Sfântul Arhanghel Mihail îl mărim în veci! Amin

Sf Mc Eudoxie

În vremea împăratului Dioclețian, cel care îi ura pe creștini și poruncise să fie persecutați, Sfântul Eudoxie și-a urmat inima și a mărturisit, plin de curaj, că el crede în Dumnezeu. Renunțând mai întâi la brâul pe care-l purta – și care era o dovadă că făcea parte din dregătorie –, sfântul a fost model pentru ceata sa de peste o mie de ostași.

Schingiuit și condamnat la moarte dimpreună cu Zinon și ceilalți mucenici, Sfântul Eudoxie i-a transmis soției sale să nu plângă după el, ci să se bucure de acea zi. După ce i-a fost tăiat capul cu sabia, Sfântul Eudoxie s-a arătat în vis acesteia și i-a poruncit să-i spună Sfântului Macarie să vină și el în fața divanului. Astfel, refuzând Sfântul Macarie să se închine idolilor, a primit și el moarte mucenicească.