2. /6 SEPTEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători; Supliment
Decese; Sărbători; Supliment
Decese
· 972 - A decedat Papa Ioan al XIII-lea.
Papa Ioan al XIII-lea - foto – ministerio-escoge.org
Papa Ioan al XIII-lea a fost papă al Romei între 965 și 972. Spre sfârșitul vieții ar fi transformat Palatul Lateran într-un harem personal,si conform cronicilor ar fi fost omorât de un soț înșelat. A fost Papa al Romei între 965 și 972. După decesul papei Leon al VIII-lea a fost ales papă fiind susținut de Împăratul Otto I. Cronicile timpului au relatat de acte de mare cruzime (cum că i-ar fi scos inamicilor săi și ochii, omorând jumătatea populației Romei).
· 1683 - A încetat din viaţă Jean Baptiste Colbert, om politic ce a deţinut mai multe funcţii în timpul regelui Ludovic al XIV-lea, printre care şi aceea de controlor general al finanţelor.; (n. 29 august 1619).
Jean-Baptiste Colbert – foto – ro.wikipedia.org
Jean-Baptiste Colbert (n. 29 august 1619 — d. 6 septembrie 1683) economist francez, reprezentant al Școlii mercantiliste de economie. Datorită politicilor sale fiscale, a reuşit să consolideze puterea economică a Franţei.
* 1860: Georg, Mare Duce de Mecklenburg (germană Georg Großherzog von Mecklenburg; 12 august 1779 – 6 septembrie 1860) a fost conducătorul Marelui Ducat de Mecklenburg-Strelitz din 1816 până la moartea sa.
Ducele Georg Friedrich Karl Joseph de Mecklenburg s-a născut la Hanovra, ca al optulea copil al lui Karl al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei lui soții, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt. După decesul mamei sale în 1782, tatăl său s-a căsătorit doi ani mai târziu cu sora primei soții, Charlotte, și familia s-a mutat de la Hanovra la Darmstadt.
Georg a rămas în Darmstadt până în 1794, când tatăl său a devenit Duce de Mecklenburg-Strelitz și Georg și-a însoțit tatăl la Neustrelitz
Curând după sosirea la Neustrelitz, Georg s-a înscris la Universitatea Rostock,[2] unde a studiat până în 1799. Apoi, Georg a plecat la Berlin, unde a trăit la curtea prusacă. Sora mai mare a lui Georg, Louise, era căsătorită cu regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea.[1] În 1802 a plecat în Italia, unde a trăit până în 1804, apoi s-a întors în Germania și s-a stabilit la Darmstadt.[3]
După Bătălia de la Jena-Auerstedt din 1806, George a călătorit la Paris, unde a negociat intrarea ducatului de Mecklenburg-Strelitz în Confederația Rinului. De asemenea, a participat la Congresul de la Viena în 1814, unde ducatul de Mecklenburg-Strelitz a fost ridicat la starea de mare ducat
Când Georg i-a succedat tatălui său la 6 noiembrie 1816, el a găsit marele ducat într-o stare proastă. Pentru ridicarea nivelului de educație a supușilor săi el a construit școli. Până la sfârșitul domniei sale, majoritatea supușilor săi știau să citească și să scrie.[3] De asemenea, el a îmbunătățit agricultura în marele ducat și a abolit iobăgia.[1]
Georg a murit la 6 septembrie 1860 la Neustrelitz și a fost succedat de fiul său cel mare, Friedrich Wilhelm.
La 12 august 1817 la Kassel, Georg s-a căsătorit cu Prințesa Marie de Hesse-Cassel, fiica Prințului Frederic de Hesse.[4] Cuplul a avut patru copii:
- Ducesa Luise de Mecklenburg (1818–1842)
- Frederic Wilhelm, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (1819–1904), căsătorit cu Prințesa Augusta de Cambridge
- Ducesa Caroline de Mecklenburg (1821–1876), căsătorită cu Frederic al VII-lea al Danemarcei
- Ducele Georg de Mecklenburg (1824–1876), căsătorit cu Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna a Rusiei; a fost tatăl Ducelui Carl Michael de Mecklenburg
.jpg)
* 1902: Frederick Augustus Abel (n. ,[4] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[4] – d. , Londra, Regatul Unit) a fost un chimist britanic. De-a lungul vieții a primit următoarele onoruri: Membru al Societății Regale[*][2], Royal Medal[3], Albert Medal[*][1], Knight Bachelor[*][1], titlu de baronet[*][1], Telford Medal[*][1], Bessemer Gold Medal[*][1], Companion of the Order of the Bath[*][1], Ordinul Victorian Regal în grad de Mare Cruce[*][1], honoris causa[*][1], honoris causa[*][1], Bakerian Lecture[*].
| Frederick Augustus Abel | |
 |
· 1907 - A încetat din viaţă poetul Sully Prudhomme (René-Francois Armand Prudhomme), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1901.
René Armand François Prudhomme – foto – ro.wikipedia.org
René Armand François Prudhomme (n. 16 martie 1839, Paris – d. 6 septembrie 1907, Châtenay-Malabry), (Sully Prudhomme), a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură la 10 decembrie 1901. Motivația Juriului Nobel “…ca o recunoaștere specială a artei lui poetice, vădind un înalt idealism, perfecțiune artistică și o rară îmbinare între calitățile inimii și cele ale intelectului”
* 1915: Ion Ciocan (n. 19 februarie, 1850, Mocod, Districtul Grăniceresc Năsăud - d. 6 septembrie 1915, Budapesta) a fost un om politic și de cultură român.
S-a născut în localitatea Mocod, care făcea parte pe atunci din Districtul Grăniceresc Năsăud, în cadrul Graniței Militare Transilvănene. Localitatea se găsește astăzi în județul Bistrița-Năsăud. Tatăl său, Andrei Ciocan, a fost învățător la școala confesională unită din Mocod și diacon bisericesc.
A fost căsătorit cu Amalia, născută Piciu, cu care însă nu a avut copii.
Și-a început formarea intelectuală în localitatea natală, unde a urmat cursurile școlii confesionale. Părinții l-au trimis apoi la Zagra, unde a urmat clasele I-a și a II-a la Școala trivială, pentru ca în clasa a III-a să fie transferat la Școala normală din Năsăud.
În anul 1863 a început cursurile la nou înființatul Gimnaziu superior românesc din Năsăud, făcând astfel parte din prima generație de descendenți ai foștilor grăniceri năsăudeni care studiază în această instituție de învățământ. În anul 1871 a obținut „testimoniul de maturitate” (diploma de bacalaureat) cu „eminență”. Și-a continuat studiile la Universitatea din Viena, unde a studiat, începând din 1871, teologia ca bursier al Seminarului „Sfânta Barbara”. A renunțat repede la studiul teologiei pentru a se dedica filosofiei. Al doilea semestru al anului universitar 1871-1872 l-a urmat la Universitatea din Graz. Între 1872-1874 a studiat filosofia la Universitatea din Budapesta, unde a obținut diploma de absolvire în data de 27 aprilie 1874.
Ion Ciocan și-a prelungit șederea la Budapesta încă 4 ani, pentru a obține diploma de profesor, răstimp în care lucrează la publicația „Albina”. Primește, la 10 mai 1878, diploma de profesor având ca specialități principale româna și geografia, iar ca specialitate secundară istoria.
Se întoarce la Năsăud în vara anului 1878 unde este numit profesor la gimnaziu. În 1880 este ales director provizoriu, pentru ca în 1882 să fie numit profesor ordinar (titular și diriginte) și director definitiv. În același an s-a căsătorit cu Amalia Piciu.
Din 1886 este președinte al Fondurilor școlare năsăudene. În anul 1890 este decorat cu „Crucea de cavaler” al ordinului Franz Josef, recunoscându-i-se meritele pentru activitatea dusă în fruntea gimnaziului și a fondurilor școlare. Dintre aceste realizări, cea mai importantă este cea a ridicării edificiului gimnaziului din Năsăud.
În 1896 este ales pentru prima dată deputat al cercului Năsăudului pentru Parlamentul din Budapesta. Avea să îndeplinească această funcție timp de aproximativ două decenii, în perioada 1896-1915 (cu excepția intervalului dintre 1901-1903).
În anul 1898 este numit profesor la catedra de limba și literatura română la Universitatea din Budapesta. Va rămâne în această funcție de mare responsabilitate și onoare până în anul 1909 când se pensionează. Creează în această perioadă fundația „Amalia Ciocan”. Scopul acesteia era acordarea de burse studenților români care se remarcau în domeniul limbii și literaturii române.
Ion Ciocan s-a stins din viață la Budapesta în anul 1915, la 6 septembrie, răpus fiind de boală - cancer de esofag - cu care s-a luptat până în ultima clipă.
| Ion Ciocan | |||||
| |||||
* 1920: Marea Ducesă Maria de Mecklenburg-Schwerin (mai târziu Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei, cunoscută ca "Miechen" sau "Maria Pavlovna cea Bătrână"; 14 mai 1854 – 6 septembrie 1920), a fost fiica Marelui Duce Friedrich Franz II de Mecklenburg-Schwerin și a Prințesei Augusta de Reuss-Köstritz.
.jpg)
Marie Alexandrine Elisabeth Eleonore s-a născut la Castelul Ludwigslust ca ducesă a Marelui Ducat de Mecklenburg, fiică a lui Frederick Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și a primei lui soții, Prințesa Augusta de Reuss-Köstritz (1822–1862). Avea opt ani când mama ei a murit. Tatăl ei s-a mai căsătorit de două ori.
Maria avea trei frați buni și încă cinci frați vitregi din cele două căsătorii ale tatălui ei. Bunica patrenă, Prințesa Alexandrine a Prusiei, a fost fiica regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei. Tot pe linie paternă era stră-strănepoata Țarului Pavel I al Rusiei.
* 1932: Ducele Alexandru Petrovici de Oldenburg (2 iunie 1844 - 6 septembrie 1932) a fost al doilea fiu al Ducelui Petru de Oldenburg și a soției sale, Prințesa Therese de Nassau-Weilburg.[1] Deși deținea un titlu german, Alexandru și frații săi au fost născuți și crescuți la St. Petersburg ca nepoți ai Marii Ducese Ecaterina Pavlovna a Rusiei.
Alexandru a servit ca Adjutant general al lui Alexandru al III-lea al Rusiei și comandant general al gărzii imperiale. Alexandru a fost candidatul Rusiei pentru a-i succeda lui Alexandru, Prinț al Bulgariei însă candidatura sa a eșuat în fața susținerii celorlalte mari puteri europene pentru Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha. La izbucnirea Primului Război Mondial, Nicolae al II-lea al Rusiei l-a numit pe Alexandru ca medic, șeful suprem al serviciului medical.
Alexandru și soția sa, Prințesa Eugenia Maximilianovna de Leuchtenberg, erau cunoscuți în Rusia pentru filantropie, fondarea de școli, spitale, orfelinate și alte munci de caritate. În timpul Primului Război Mondial, Ducele a invitat soldați britanici și francezi răniți să stea gratuit la sanatoriul pe care l-a fondat în Crimeea.
Când a izbucnit Revoluția rusă, s-a spus că Alexandru a fost unul dintre membrii uciși ai familiei imperiale ruse însă Alexandru a reușit să scape prin Finlanda, a ajuns apoi în Franța unde a murit la Biarritz la 6 septembrie 1932.
| Ducele Alexandru Petrovici | |||||||||
| Ducele Alexandru Petrovici de Oldenburg | |||||||||
.jpg)
| |||||||||
· 1937 - A încetat din viaţă poetul Alexandru Călinescu (n. 13 februarie 1907)
* 1938: Alfonso, Prinț de Asturia (Alfonso Pío Cristino Eduardo Francisco Guillermo Carlos Enrique Eugenio Fernando Antonio Venancio Borbón y Battenberg (10 mai 1907 – 6 septembrie 1938), a fost infante al Spaniei și moștenitor al tronului Spaniei din 1907 până în 1931.
Alfonso a fost cel mai mare copil al regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și a soției lui, Victoria Eugenia de Battenberg. A moștenit hemofilia pe linie maternă. A fost strănepot al reginei Viictoria a Regatului Unit. El și fratele său mai mic, Gonzalo, ambii cu hemofilie, purtau jachete speciale care îi protejau de accidente.
A fost al 1.120-lea cavaler al Ordinului Lânii de Aur din Spania în 1907.
Tatăl său s-a confruntat cu dificultăți politice care au dus la detronarea sa în 1931 iar Spania a devenit republică. Familia a plecat în exil.
Alfonso a renunțat la drepturile sale succesorale pentru a se căsători la 21 iunie 1933 cu Edelmira Ignacia Adriana Sampedro-Robato; Alfonso și-a luat titlul de Conte de Covadonga. Cuplul a divorțat în 1937 și nu a avut copii.
La 3 iulie 1937 s-a recăsătorit la Havana cu Marta Ester Rocafort-Altazarra. Au divorțat la 8 ianuarie 1938 și nu au avut copii.
Alfonso a avut un copil nelegitim cu María Mercedes Flores de Apodaca în 1932, Alphonse de Bourbon.
Alfonso a murit după un accident de mașină în 1938 la vârsta de 31 de ani. A avut leziuni minore însă hemofilia i-a fost fatală.
| Alfonso | |||||||||
| Prinț de Asturia | |||||||||
 Prințul Alfonso, 1933.
| |||||||||
A studiat la Universitatea din Bonn. Și-a obținut doctoratul în anul 1901 sub îndrumarea lui Friedrich Küstner.[2] A lucrat din anul 1901 la Observatorul Regal din Berlin și a studiat stele variabile, în special steaua Mira. Pe măsură ce Berlinul s-a extins, a devenit mai dificil să se efectueze observații astronomice acolo și Guthnick a folosit, începând cu anul 1906, parcul local cunoscut sub numele de Babelsberg. Ulterior, a fost construit un observator după aprobarea guvernului. A fost numit profesor de astrofizică la Universitatea din Berlin în anul 1916. În anul 1921 a devenit director al Observatorului Babelsberg.
A efectuat observații asupra stelelor emisferei sudice într-o expediție la Windhoek în anul 1929. După venirea la putere de către naziști în anul 1933, Guthnick s-a adaptat la noile condiții din regim, deși s-a opus teoriilor Welteislehre care au fost favorizate de Himmler.
Craterul lunar Guthnick poartă numele acestuia.
· 1957: A decedat medicul neurolog Ion T. Niculescu, eminent cercetător în domeniul histologiei sistemului nervos, autor al unor importante contribuţii la studiul substratului anatomic al bolii Parkinson. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1955; (n. 1895, Focsani). A urmat apoi cursurile Facultatății de medicină din București între anii 1914-1922, dupa absolvire fiind fost extern și intern prin concurs în clinica de neurologie a spitalului „Colentina”, sub conducerea lui Gheorghe Marinescu. Și-a continuat specializarea în neurologie pe lângă M.D. Noica, elev al lui Joseph Babinski și al lui Jules-Joseph Déjerine. Publică primele lucrări științifice încă din anii studenției, este ales președinte al „Societății Studenților în Medicină” și secretar de redacție al revistei „Spitalul”, publicația acestei societăți. În 1920 devine preparator în laboratorul de histologie al profesorului Besnea, iar în 1922 primește titlul de Doctor în Medicină.Pleacă apoi la Paris unde lucrează în serviciile de Neurologie de la spitalele Salpêtrière și Ivry sub conducerea lui Pierre Marie și, îndeosebi, a lui Charles Foix, împreună cu care va desfășura o activitate științifică laborioasă, contribuind nu numai la descrierea nucleilor talamici, ci și la cunoașterea profundă a altor nuclei mezencefalo-diencefalici, precum și la studiul anatomo-patologic al encefalitei epidemice. Volumul Les noyaux gris centraux et la région mésencéphalo-sousoptique (1925) sintetizează rezultatele obținute prin colaborarea celor doi cercetători. Revenit în țară în 1924, Ion T. Niculescu devine asistent la catedra de histologie a facultății de medicină din București, în 1928 este docent, în 1931 este numit conferențiar, iar din anul 1936 devine profesor titular, funcție pe care o va exercita timp de 21 de ani. În paralel cu activitatea didactică și științifică, lucrează din 1929 ca medic primar neurolog, dând consultații la spitalul „Colțea”, iar din 1940 trece la „Spitalul Central de Boli Nervoase și Mintale” în serviciul II de neurologie, de unde se retrage în anul 1947. Ultima perioadă a vieții și-a dedicat-o redactării tratatului de Morfopatologie a Sistemului Nervos (1957) și atlasului privind Aspectele morfologice ale terminațiilor nervoase viscerale, apărut în 1958 și sintetizând un număr de peste 20 de lucrări originale în acest domeniu, apărute în ultimii șapte ani ai vieții sale. Ca un omagiu postum, Academia Română a editat în anul 1959, în colaborare cu editura „Masson” din Paris, volumul Travaux scientifiques, cuprinzând cea mai mare parte a lucrărilor lui Ion T. Niculescu.
· 1966 – A murit primul ministru sud-african Hendrik Werwoerd, considerat arhitect al apartheidului, politica de separare a albilor minoritari de populatia majoritara de culoare din tara sa.
* 1969: Prințul Konrad de Bavaria (germană Konrad Luitpold Franz Joseph Maria Prinz von Bayern; 22 noiembrie 1883 – 6 septembrie 1969) a fost membru al casei regale bavareze de Wittelsbach.
Konrad s-a născut la Munchen, Bavaria, ca cel mai mic copil al Prințului Leopold al Bavariei și al soției acestuia, Arhiducesa Gisela a Austriei (fiica împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei). A avut două surori mai mari: Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria și Prințesa Auguste Maria de Bavaria și un frate mai mare, Prințul Georg de Bavaria.
În timpul Primului Război Mondial, ca și fratele său, Georg, Konrad a servit în armata bavareză în special pe frontul de est; a fost comandant al regimentului 2 regal de cavalerie grea "Arhiducele Francis Ferdinand al Austriei". Konrad a ajuns la rangul de maior și și-a dat demisia din armată la 6 februarie 1919.
La 8 ianuarie 1921 Prințul Konrad s-a căsătorit cu Prințesa Bona Margherita de Savoia-Genova, fiica Prințului Tomaso de Savoia-Genova și a Prințesei Isabela de Bavaria.[1] Nunta a avut loc la castelul Aglie din Piemont, Italia.
Cuplul a avut doi copii:
- Prințesa Amalie Isabella de Bavaria (1921 - 1985) căsătorită cu Umberto Poletti; a avut copii
- Prințul Eugen de Bavaria (1925 - 1997) căsătorit cu contesa Helene von Khevenhüller-Metsch; fără copii
La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Prințul Konrad a fost arestat de armata franceză la Hinterstein, adus la Lindau și internat temporar la hotelul Bayerischer Hof împreună printre alții cu Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei și fostul diplomat nazist Hans Georg von Mackensen.
Prințesa Bona a lucrat în timpul războiului ca asistentă medicală, apoi a rămas la rudele ei din Savoia având interzicere de a intra în Germania; nu s-a reunit cu familia sa până în anul 1947.
| Părinți | Prințul Leopold al Bavariei Arhiducesa Gisela a Austriei  |
|---|---|
| Frați și surori | Prințul Georg de Bavaria Prințesa Auguste Maria de Bavaria Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria |
| Căsătorit cu | Prințesa Bona Margherita de Savoia-Genova |
| Copii | Prințesa Amalie Isabella de Bavaria Prințul Eugen de Bavaria |
· 1984: A murit inginerul agronom Vasile N. Velican; intensă activitate didactică la Cluj. Cercetarea sa ştiinţifică s-a îndreptat spre optimizarea metodelor de cultivare a unor plante şi de creare de noi soiuri (porumb, grâu şi orz de toamnă, cartofi). A fost membru corespondent al Academiei Române din 1963; (n. 1904).
· 1996: A murit compozitorul şi pedagogul român Ion Dumitrescu; (născut la 20 mai 1913, la Oteșani, Vâlcea). A început studiile muzicale la Seminarul din Râmnicu Vâlcea (1925 – 1933) si s-a perfecționat cu Mihail Jora (compoziție). Profesor de muzică la Liceul “Gheorghe Lazăr”, “Sfântul Gheorghe” și “Matei Basarab” din București (1938 – 1940), profesor de teorie – solfegiu la Academia de Muzică Religioasă din București (1939 – 1940); dirijor si compozitor la Teatrul National din Bucuresti (1940 – 1947); profesor de armonie la Liceul Militar Muzical din Bucuresti (1940 – 1944), profesor de teorie – solfegiu (1944-1948), armonie (1948 – 1979), decan la Facultatea de Compozitie (1951 – 1952) si profesor sef de catedra – armonie, contrapunct – forme – compozitie (1956 – 1979) la Conservatorul Bucuresti, profesor de teorie – solfegiu si armonie la Conservatorul de Jazz din Bucuresti (1946 – 1947). Secretar (1954 – 1956), prim secretar (1956 – 1963) si presedinte (1963 – 1977) la Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania. A scris eseuri; studii, articole, cronici in “Muzica”, Studii de Muzicologie, “Enesciana”, “Contemporanul”, “Scanteia”, “Romania Literara” “Revue Roumaine”, “Drum Nou” (Brasov) etc. A facut parte din jurii nationale si internationale de concursuri muzicale (Bucuresti – 1958,1961, 1964, 1967, 1970, 1973, 1976, Paris – 1971, Versailles – 1972). A fost distins cu Premiul de compozitie “Paul Ciuntu” (1940), Premiul de Stat (1949, 1954), a primit titlul de Maestru Emerit al Artei (1954), Premiul Academiei Romane (1957), Ordinul Meritul Cultural (1966), titlul de Profesor Universitar Emerit (!970), Ordinul Steaua R. S. Romania cls. I (1973), titlul de membru corespondent la “Institut de France” – “Academie de Beaux Arts” din Paris (1977) si al “Academiei Tiberina” din Roma (1981), Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania.
· 1996: A murit la Cluj- Napoca, Gavril Scridon, critic şi istoric literar, autor al unei „Istorii a literaturii maghiare din România (1918-1989)”si profesor în învăţământul superior clujean; (n.16 mai 1922, comuna Feldru, judetul Bistrita-Nasaud). A condus, timp de 12 ani (1973-l985), Catedra de literatura romana, comparata si teorie literara de la Facultatea de Filologie din Cluj. Prin cumul de functii, a fost redactor al revista Tribuna (1957-l959), cercetator la Institutul de Lingvistica si Istorie Literara al Acad. R.P.R. (1953-l954), sef de Catedra la Institutul Medico-Farmaceutic din Tg. Mures (1959-l964, la Catedra de limba romana si limba straine), decan si sef de Catedra la Institutul Pedagogic de Trei Ani din Tg. Mures (1960-l967). Lector de limba si literatura romana la Univ. „Ludwig Maximilian” din Munchen (1968-l970).Un nou stagiu in strainatate, in calitate de prof. oaspete („vendegprofesszor”), la Univ. „Eotvos Lorand” din Budapesta, Catedra de filologie romana (1982-l989), unde a predat cursuri de limba, stilistica, istoria literaturii romane din sec. XIX si cursuri speciale consacrate poetilor M. Eminescu si G. Cosbuc.
* 1998: Akira Kurosawa (黒澤 明 Kurosawa Akira) (n. 23 martie 1910 - d. 6 septembrie 1998) a fost un important regizor, producător și scenarist japonez, considerat unul dintre cei mai de valoare artiști din țara sa, și printre numele mari ale cinematografiei universale.
Primul său film, datând din 1943, este "Sugata Sanshiro" (姿三四郎) iar ultimul, din 1993, la distanță de exact o jumătate de secol, este "Madadayo" (まあだだよ, Încă nu!). După moartea lui, Takashi Koizumi a realizat filmul "Ame agaru" (雨あがる, După ploaie) în care scenariul și dialogurile erau scrise de Kurosawa.
Printre multele premii care i-au fost acordate se numără Leul de Aur (la Expoziția Internațională de Artă cinematografică de la Veneția în 1951 pentru Rashômon), Legion d'Honneur și un Oscar for Lifetime Achievement.
| Akira Kurosawa | |
 Akira Kurosawa la filmarea filmului Seven Samurai (1953). |
· 2006: A murit istoricul Paul Cernovodeanu, istoric și genealogist român specializat în istoria medie și modernă, autor al unor cercetări privind relaţiile Ţărilor Române cu Anglia şi SUA în secolele XVI-XIX si editor de izvoare externe (colecţia „Călători străini despre Ţările Române”); (n. 11 februarie 1927, București). 1948 a fost cercetător la Institutul de istorie al Academiei Republicii Populare Române, până când a fost epurat din motive politice în 1952.Din 1956 a lucrat ca muzeograf la Muzeul de istorie al orașului București. În 1970 a obținut doctoratul cu teza Relațiile Angliei cu Țările Române în cadrul politicii sale orientale din perioada 1660-1714. A activat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde a fost director adjunct între 1990-1997. A fost coordonator și autor al volumului VI din Istoria Românilor, apărut la Editura Enciclopedică, sub egida Academiei Române si co-autor al volumului Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Volumul 4: (1841-1846), apărut în 2007 la Editura Academiei Române. A fost unul dintre membrii fondatori ai Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași. A fost membru de onoare al Academiei Române din 1999.
· 2007 - A încetat din viaţă celebrul tenor italian Luciano Pavarotti ; Tenorul s-a nascut la Modena, in nordul Italiei, la 12 octombrie 1935.
Luciano Pavarotti (n. 12 octombrie 1935, Modena – d. 6 septembrie 2007, Modena) celebru tenor al secolului XX – foto – ro.wikipedia.org
Luciano Pavarotti (n. 12 octombrie 1935, Modena – d. 6 septembrie 2007, Modena). A fost unul dintre cei mai mari tenori ai secolului XX, o adevarata Legendă a muzicii de operă si singurul cântareț de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de înregistrări.
* 2007. Madeleine L'Engle (n. 29 noiembrie 1918, New York City - d. 6 septembrie 2007, Litchfield, statul Connecticut) a fost o scriitoare americană, mai ales de literatură pentru adolescenți. Este mai cunoscută pentru romanul științifico-fantastic pentru adolescenți A Wrinkle in Time (Călătorie în a cincea dimensiune) și a continuărilor sale: A Wind in the Door (Captivi în Yadah), A Swiftly Tilting Planet, Many Waters și An Acceptable Time. Toate aceste romane formează Time Quartet (Seria Cvartetul Timpului). Lucrările sale reflectă credința sa creștină și interesul său deosebit pentru știința modernă.
· 2011: Arhiducele Felix de Austria (Felix Friedrich August Maria vom Siege Franz Joseph Peter Karl Anton Robert Otto Pius Michael Benedikt Sebastian Ignatius Marcus d'Aviano; 31 mai 1916 - 6 septembrie 2011) a fost al treilea fiu și al patrulea copil al ultimului împărat al Austriei, Carol I și al soției sale, născută Prințesa Zita de Bourbon-Parma. A fost cel mai longeviv copil al împăratului Carol I.
Arhiducele Felix a fost fratele mai mic al Prințului Moștenitor Otto al Austriei și membru al Casei de Habsburg-Lorena.
Arhiducele Felix s-a născut la Palatul Schönbrunn din Viena ca al treilea fiu al pe atunci moștenitorului tronului Austro-Ungariei, Arhiducele Carol și al Zitei de Bourbon-Parma.[2] A fost botezat la Schönbrunn la 8 iunie 1916 în prezența unchiului său, împăratul Franz Joseph. Nașul său a fost un alt unchi, regele Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei, fratele bunicii sale, Prințesa Maria Josepha a Saxoniei.[3]
La 21 noiembrie 1916 împăratul Franz Joseph a murit și tatăl lui Felix i-a succedat ca noul împărat al Austriei și rege al Ungariei.
Arhiducele Felix avea mai puțin de trei ani când Austro-Ungaria s-a prăbușit ca urmare a înfrângerii sale în Primul Război Mondial. Ca rezultat, țările acum separate Austria și Ungaria au fost declarate republici iar familia imperială a plecat în exil. Exilată inițial în Elveția, în 1921 familia imperială a plecat pe insula Madeira, după ce tatăl arhiducelui Felix a eșuat în încercarea de a-și revendica tronul în Regatul Ungariei de la regentul Miklós Horthy. La data de 1 aprilie 1922, tatăl său, împăratul Carol, a murit în Madeira.
În toamna anului 1937, Arhiducelui Felix i s-a permis întoarcerea în Austria unde a urmat Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt. A devenit primul habsburg de la abolirea monarhiei care a urmat o carieră ca ofițer în armata austriacă.[4]
Cum Anschluss se apropia, Arhiducele Felix, sora sa Arhiducesa Adelheid și fratele său Arhiducele Eugen au părăsit Austria și au trecut granița în Cehoslovacia.
Felix, spre deosebire de fratele său mai mare Otto, întotdeauna a refuzat să renunțe la drepturile sale asupra tronului austriac. Ca rezultat, i s-a interzis să intre în Austria cu excepția a trei zile în 1989 pentru a participa la funeraliile mamei sale.[5]
La 10 martie 1996, după ce Austria a intrat în Uniunea Europeană și punctele de frontieră dintre Austria și celelalte țări membre UE au căzut, el a intrat în țară prin Germania și a ținut a doua zi o conferință de presă pentru a anunța sosirea sa ilegală.[6] După ce prezența sa a devenit cunoscută, el a fost avertizat de către guvernul austriac că în cazul în care ar încerca să mai intre din nou ilegal în țară, se va confrunta cu urmărirea penală.
În cele din urmă, s-a făcut un acord între Arhiducele Felix, fratele lui Karl Ludwig și guvernul austriac, arhiducii declarând supunere față de republică fără să facă nici o referire la drepturile lor la tron sau la apartenența lor la familia imperială.[6]
În iunie 1998, împreună cu fratele său Karl Ludwig, Felix a încercat să recupereze proprietățile strămoașei lor Maria Tereza a Austriei și a soțului ei Francisc I, Împărat Roman, proprietăți care au fost luate de la familia Habsburg de către Adolf Hitler în timpul Anschluss.[7]
Felix a dezvoltat mai multe afaceri de succes în Mexico și la Bruxelles[6] și a lucrat ca consultant de marketing.[8]
În timpul exilului, Arhiducele Felix a trăit în Portugalia, Belgia, Mexic și Statele Unite. A locuit la San Ángel în Mexico City unde a murit la 6 septembrie 2011 la vârsta de 95 de ani.
Felix s-a căsătorit civil la 18 noiembrie 1952 la Beaulieu, Franța și religios a doua zi cu Ducesa Anna-Eugénie de Arenberg (1925–1997).[2] Au avut șapte copii:
- Arhiducesa Maria del Pilar de Austria (n. 1953) căsătorită cu Vollrad-Joachim Edler von Poschinger; are patru fiice și un fiu
- Arhiducele Carl Philipp (Carlos Felipe) de Austria (n. 1954) căsătorit cu Martina Donath (divorțat în 1997). S-a recăsătorit cu Annie-Claire Christine Lacrambe; are câte un fiu din fiecare căsătorie
- Arhiducesa Kinga de Austria (n. 1955) căsătorită cu baronul Wolfgang von Erffa; are patru fiice și un fiu
- Arhiducele Raimund (Ramon) de Austria (1958–2008) căsătorit cu Bettine Götz; are un fiu și două fiice
- Arhiducesa Myriam de Austria (n. 1959) căsătorită cu Jaime Corcuera Acheson, un descendent mexican al contelui de Gosford; are patru fii
- Arhiducele István (Esteban) de Austria (n. 1961) căsătorit cu Paola de Temesváry; are doi fii și o fiică
- Arhiducesa Viridis de Austria (n. 1962) căsătorită cu Karl Dunning-Gribble; are trei fii și o fiică
| Arhiducele Felix | |||||||||
| |||||||||
* 2017: Nicolae Lupescu (n. ,[1] București, România – d. ,[2] București, România) a fost un fotbalist și antrenor român de fotbal, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970, performanță pentru care în martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a.[3][4] Este tatăl fotbalistului, Ionuț Lupescu.
* 2019 - A murit Robert Mugabe, politician zimbabwean, președinte al Republicii Zimbabwe (n. 1924)
Robert Mugabe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Robert Mugabe (n. 21 februarie 1924, Kutama, Rhodesia de Sud, Imperiul Britanic – d. 6 septembrie 2019, Singapore a fost un politician zimbabwean, care a fost președintele Republicii Zimbabwe din 1987 până în anul 2017. Între anii 1980 și 1987, Mugabe a fost prim-ministrul țării. Încetul cu încetul, Mugabe a instituit o dictatură brutală.
Situația economică a statului este deplorabilă, inflația ajungând în 2008 la 2,2 milioane de procente. Populația suferă de foame, Mugabe răspunzând cererilor maselor cu măsuri brutale, care sunt condamnate de ONU și de organizațiile care militează pentru drepturile omului. Pe 21 noiembrie 2017 a fost prezentată demisia “cu efect imediat” ce au marcat sfârștiul a 30 de ani de conducere a Republicii Zimbabwe.
Sărbători
- În calendarul ortodox: Pomenirea minunii Sfantului Arhanghel Mihail in Colose; Sf Mc Eudoxie
- Swaziland: Ziua Independenței (față de Regatul Unit, 1968)
Supliment ISTORIE PE ZILE 6 Septembrie
6 septembrie 1940 – zi neagră în istoria României (articol de Victor Pițigoi, apărut în Ziare.com pe 6 septembrie 2012)
In acea zi tulbure de 6 septembrie 1940, abdica aventurosul rege Carol al II-lea in favoarea fiului sau, tanarul voevod Mihai, care la nici 19 ani, devenea rege aproape fara prerogative. Acestea erau atribuite, in cea mai mare parte, generalului Ion Antonescu.
Romania se proclama oficial stat national-legionar.
Surghiunitul de la Bistrita
Abdicarea s-a produs la presiunea strazii, a factorilor politici, dar si a unor influente din afara. Tara vuia de nemultumire. Teritoriul ii fusese sfartecat.
Cu cateva luni inainte, urmare pactului Ribbentrop-Molotov, sovieticii intrasera cu forta in Basarabia si in nordul Bucovinei. Profitand de slabiciunea politicii romanesti, Ungaria a reusit in august 1940 sa obtina "pe cale pasnica" o jumatate de Ardeal, ajungand cu granita pana nu departe de Brasov. Numaidecat, Bulgaria a revendicat Cadrilaterul, din sudul Dobrogei.
Evenimentele l-au determinat pe premierul Ion Gigurtu sa demisioneze la 4 septembrie, iar incercarea regelui de a forma un nou guvern s-a izbit de refuzul tuturor factorilor politici ai tarii.
Fortat de imprejurari, regele a facut apel la dusmanul sau inversunat, generalul Ion Antonescu, ulterior maresal, aflat la acea data cu domiciliul fortat la manastirea Bistrita (cea din nordul Olteniei, nu cea din Moldova) unde il trimisese, conform propriilor sale cuvinte, "gratia majestaii sale".
Ultima solutie au fost legionarii
Merita reamintit cu acest prilej motivul surghiunului. Cu un timp inainte, Ion Antonescu fusese invitat la o receptie oficiala, unde urma sa participe regele, impreuna cu faimoasa Elena Lupescu.
Antonescu nu putea refuza invitatia regala, dar nici nu s-a prezentat, fapt pentru care, a doua zi, a fost invitat la Palat ca sa dea explicatii. Explicatia a circulat atunci, din gura in gura, in intreg Bucurestiul, ca o sintagma antologica: "Majestate, eu nu pot face conversatie cu o tiitoare". Replica regelui a fost exilul.
Dar, la acel inceput de septembrie negru, regele si-a calcat pe inima si a chemat la Palat recalcitrantul de la Bistrita, propunandu-i sa formeze un guvern. Antonescu n-a refuzat, iar regelui i s-a parut pentru cateva ceasuri ca este salvat.
Numai ca nicio personalitate de vaza a tarii nu s-a aliniat atunci langa Antonescu, sa se faca ministru. Trebuie inteles ca, in acea vreme, nu era ca acum, cand orice anonim poate fi facut peste noapte demnitar, daca ii satisface toanele premierului de la palatul Victoria.
Atunci, nu puteai fi investit fara anumite state de serviciu consacrate, fara galoane, fara notorietate si fara o probitate recunoscuta de societate. Ei bine, nicio persoana cu asemenea calitati nu s-a aliniat langa Antonescu, sa guverneze cu el, intr-un moment cand tara era mutilata iar Europa pregatita de explozie.
Antonescu n-a obtinut decat acceptul capeteniei legionare, Horia Sima, cu conditia ca regele sa abdice, fiind considerat vinovat de moartea unor legionari.
Urmarit ca in filme
Cu acest raspuns, s-a intors Antonescu la rege in seara de 5 septembrie, adaugand si propria sa conditie, ca el, Antonescu, sa preia principalele prerogative regale, inclusiv titlul de "conducator al statului".
N-a fost usor pentru Carol al II-lea. A contactat din nou factorii politici, a invocat riscurile pentru tara in cazul cand legionarii preiau puterea, le-a explicat pericolul unor noi invazii straine, n-a exclus nici primejdia disparitiei statului. Toti s-au aratat inflexibili.
Catre dimineata, regele a semnat Inaltul Decret de abdicare si a plecat fara intarziere, cu un tren special, urmarit ca in filme de dusmanii sai legionari, care erau hotarati sa-l asasineze. Din fericire, a depasit in ultimul moment frontiera iugoslava.
A doua zi, a fost uns la Patriarhie si incoronat tanarul rege Mihai I, langa care s-a postat Antonescu sigur pe el, fara sa banuiasca macar ca acelui tinerel ii este dat sa hotarasca el singur, intr-o zi, soarta celui care-i rapea legitimele prerogative.
Antonescu s-a afisat imediat, alaturi de Horia Sima, in camasa verde a legionarilor. In scurt timp, prin capitala au aparut trupe germane in uniforma, blindate, iar din cer a inceput sa se auda vuetul avioanelor care prevesteau marele macel.
N-a trecut mult si a inceput rafuiala legionarilor cu evreii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu