4. /9 SEPTEMBRIE 2021 - POEZIE
CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU
| Constantin Virgil Gheorghiu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3]  România |
| Decedat | (75 de ani)[2][3][4] Paris, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Passy[*] |
| Cetățenie |  România |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | diplomat romancier[*] scriitor |
| Activitate | |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Universitatea din Heidelberg Universitatea din București |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Constantin Virgil Gheorghiu (n. 15 septembrie 1916, Valea Albă, Comuna Războieni, Neamț, România – d. 22 iunie 1992, Paris, Franța) a fost un diplomat român interbelic și un jurnalist, romancier, poet și preot român din exilul românesc postbelic.
Note biografice[modificare | modificare sursă]
Bunicul și tatăl său au fost preoți în localitatea Războieni.
Între anii 1928 și 1936 a studiat la Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău.
După ce a terminat liceul, a renunțat la cariera militară și a venit în București unde a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București.
În 1943 a fost numit atașat de presă al ambasadei românești din Croația. Atunci a început lungul drum al pribegiei sale, trecând prin Austria în Germania, unde s-a refugiat 1944, pentru ca în 1948 să se stabilească în Franța, unde a publicat circa 40 de volume.
În exil fiind, a urmat studii de teologie la Heidelberg, astfel că în 1963 a fost hirotonit preot la biserica ortodoxă română „Sfinții Arhangheli” din Paris. Primește rangul de iconom stavrofor în 1971, activând sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constatinopol.
Opera[modificare | modificare sursă]
Iată o listă cronologică a cărților publicate de Constantin Virgil Gheorghiu:[5]
- Taraful de noapte roman (Editura Fortuna)
- Viața de toate zilele a poetului (La vie de tous le jours du poète), poezie, Editura Cartea Românească, 1937;
- Caligrafie pe zăpadă (Calligraphie sur neige), poezie, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940;
- Armand Călinescu (Armand Călinesco), Editura Socec, București, 1940;
- Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile desrobite (Le rives du Dniestr sont en flammes), cu o scrisoare de Tudor Arghezi, Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1940 — reportaje de pe front din timpul războiului de eliberare a Basarabiei și Bucovinei, folosite mai târziu de Marin Preda, ca sursă documentară, în romanul „Delirul”;
- Cu submarinul la asediul Sevastopolului (Avec le sus-marin à l'assault de Sébastopol), Editura Națională, București, 1942;
- Am luptat în Crimeea (Je combattu en Crimée), reportaj de război cu un portret de Lucia Demetriade Bălăcescu, , Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1942
- Ceasul de rugăciune (L'Heure de la prière), poezie, cu un portret de R. Rybickza, Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1942;
- Ultima oră (La dernière heure), Editura Națională, București, 1943;
- Rumänische Märchen (Povești românești/Contes Roumains), Eibandentwurf von Eugen Dörr, Ähren Verlag, Heidelberg, 1948;
- La vingt-cinquième heure (Ora a douăzeci și cincea/Ora 25), traduit du roumain par Monique Saint-Côme, avec un préface de Gabriel Marcel, Plon, „Feux Croisés”, Paris, 1949
- Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer (1965, Paris și 2003, Sibiu)
- Perahim - Rendez-vous à l'infini
- La Vingt-cinquième heure (în română Ora 25 / A douăzeci și cincea oră), roman (ecranizat în 1967, rolul principal este jucat de Anthony Quinn)
- De la vingt-cinquième heure à l'heure éternelle (De la al 25-lea ceas, la momentul eternității),
- La Seconde Chance (1952), Editura Plon, Paris, tradus din română de Livia Lamoure
- Les Sacrifiés du Danube (1957)
- La Maison de Petrodava (1961)
- Les Immortels d'Agapia (1964)
- Dieu Paris (1964)
- L’oeil américain („Ochiul American”) (1972) roman de acțiune, suspans, politică-ficțiune și gândire geo-politică. Editura Plon.
- Memorii (1990), tradus în limba română de Sanda Mihăescu-Cârsteanu. În Memorii, Constantin Virgil Gheorghiu prezintă un aspect inedit, de exemplu se referă la pogromul împotriva evreilor bucureșteni în timpul revoltei legionare:
- Omul care călătorea singur (Ed. Sophia, 2010)[6] - după romanul Ora 25, care îl consacra definitiv în lumea liberă, descoperirea unei opere apărute în timpul războiului, favorabilă redobândirii Basarabiei, îi va aduce autorului o serie de atacuri violente în presa occidentală, care îl acuza, neîntemiat, de antisemitism. Își va explica atitudinea într‑un nou roman – Omul care călătorea singur.
- Les Inconnus de Heidelberg, Plon, 1977, 251 de pagini. ISBN 2259001955, ISBN 9782259001953
- Necunoscuții din Heidelberg, traducere în limba română: Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București 2015, 256 de pagini ISBN 978-983-136-466-7
A publicat un poem dedicat mitului tatălui și, după o vreme, a fost acuzat că ar fi plagiat un poem al lui Virgil Carianopol. Numai că el publicase poemul cu câteva luni înaintea lui Virgil Carianopol. Totuși nu a fost posibil să-și dovedeasca nevinovăția, pentru că Virgil Carianopol era legionar și presa legionară nu admitea că un membru al Legiunii ar putea să facă un act necinstit.
POEZII:
Elegie
Să plângem patul de flăcări, rozele de culcare
Azi răsfoite cu pasiuni de ierbare.
O singură arşiţă unui poetic orgoliu;
Haitul stelelor ni se revarsă peste doliu.
De câteor mâini strânse voi nu aţi trecut,
În leagăn speriat şi mut,
Printre chemările spinilor
Ca veveriţi în orga pinilor.
Vino să-ngenunchem pe cer; împrăştiat de plecări,
Corul miresmelor de întâie dimineaţă,
Poate odată,
Ca o ploaie de fluturi, de înfiorări
Se va reîntoarce peste uitata viaţă.
Poemul lacrimilor
Când oamenii tari şi tăcuţi ai lumilor viitoare
Vor întâlni semnele acestea de azur,
Întâia lor tristeţe
Va luneca de-a lungul rândurilor mele
Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea,
Atunci prin gândul lor îndepărtat
Îmi voi aminti
De lacimile sălciilor cari nu ating liniştea oglinzilor.
Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei
Ca o durere presimţită a surpării viitoare.
Mă voi mâhni
De Isuşii troiţelor plângând în lemn
Călătorii odihniţi în prăpăstii,
Şi de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor,
Prin ochii lor am să revăd,
Lacrima ierbii din geana plecată pe imaşuri
De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele.
De căprioare, de virginităţi
Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii
Îmi voi aminti.
De plânsul nevăzut al răşinilor în despletirea pădurilor
Ca ochii stinşi ai mamei
Peste monogramele valizelor.
Toamnă
Codrii româneşti
Scutură frunza pe trenuri,
Şi brumele şesului vin pe fanare.
Semnale melancolice
Cântă cantoanele,
Gările galbene
Cu voiajoare-n crepuri.
Toamna putrezind între poame
Sub coviltire trece pe la bariere,
Spre burguri în cearcăne de bolţi.
Dogari martelează-n podgorii
Ca o incinerare de silvani.
Aud plânsul copilului de fermier la tablă
Învăţând cercul păscut pe alei,
Şi ralul de vânt prin flautele aracilor
Unde se logodeau culegătorii.
MATILDA CUGLER PONI
| Matilda Cugler-Poni | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 2 aprilie 1851 Iași, Principatul Moldovei |
| Decedată | 9 octombrie 1931, (80 de ani) Iași, România |
| Părinți | Karl von Kugler Matilda Hefner |
| Frați și surori | Anton Cugler (1850-1929) Grigore Cugler (1872-?) Cazimir Cugler Norbert Cugler (?-1922)[1] |
| Căsătorită cu | Vasile Burlă Petru Poni |
| Copii | Margareta Poni |
| Naționalitate |  România, origine austriacă |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet |
| Limbi | limba română |
| Activitatea literară | |
| Activă ca scriitoare | 1867 - 1926 |
| Subiecte | motivul iubirii și al dragostei neîmplinite |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | 1867 - în Convorbiri literare 1884 - povestirea „Cînd vrea omul” în revista Tribuna |
| Opere semnificative | romanța „Lăsați-mă să cânt” |
| Modifică date / text | |
Matilda Cugler-Poni (n. 2 aprilie 1851, Iași – d. 9 octombrie 1931, Iași) a fost o poetă română.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Este fiica arhitectului austriac Karl von Kugler, stabilit la Iași și devenit cetățean român cu numele Carol Cugler, și a Matildei (născută Hefner). Tatăl său, provenit dintr-o familie înnobilată la 1744, de împărăteasa Maria Terezia a Austriei, a venit la Iași, unde a devenit, în 1844, arhitect șef al Iașilor.[2] În 1888, Ilie Kogălniceanu, tatăl lui Mihail Kogălniceanu, l-a angajat spre a-i renova casa, a o preface și aduce în forma în care se păstrează și astazi, devenită casă memorială.[3]
Matilda a avut un frate, Grigore Cugler, medic, al cărui fiu a fost Grigore Cugler, muzician, grafician, diplomat și scriitor român.[1]
A primit în familie o educație deosebit de aleasă, împlinită prin lecturi sistematice din literaturile germană, franceză, italiană și română.[4]
În 1872 s-a căsătorit cu filologul Vasile Burlă, dar s-au despărțit curând, iar patru ani mai târziu, în 1876, s-a recăsătorit cu chimistul Petru Poni. Din această căsătorie a rezultat o fiică, Margareta Poni (1889-1973), care a devenit profesor universitar la Iași și a îmbrățișat domeniul chimiei anorganice.[5]
Cariera artistică[modificare | modificare sursă]
A început să scrie versuri de timpuriu, debutând în 1867, la 16 ani în paginile revistei Convorbiri literare. A colaborat la această publicație în mod permanent până în anul 1888. De la anul debutului (1867) și până în 1926 (anul apariției ultimei poezii), Matilda Cugler-Poni a colaborat la peste 35 de reviste românești și străine. La Convorbiri literare a publicat până în 1892, colaborând și la alte reviste, precum Familia, Columna lui Traian, Literatorul și Viața Românească.
Debutul în proză și l-a făcut cu povestirea Cînd vrea omul, apărută în 1884 în revista Tribuna din Sibiu. Povestirile sale sunt scurte schițe „din viața mea”, cu accente moraliste și moralizatoare.[5]
Matilda Cugler-Poni a fost una din puținele femei care au făcut carieră literară prin intermediul Convorbirilor literare, publicând versuri lirice, în care motivul iubirii, al dragostei neîmplinite, este dominant.[4] George Călinescu aprecia că versurile sale sunt scrise, ...în maniera album de domnișoare cu educație de pension, adresându-se unor cititoare sever supravegheate de guvernante.[6] Ele aparțin acum istoriei literare, fără a rămâne în memoria contemporanilor.
Ciprian Porumbescu a folosit versurile romanței Lăsați-mă să cânt, de Matilda Cugler-Poni, pe care le-a inclus în opereta Crai nou, unde a devenit cântecul Anicăi: În aste haine.[7]
Și alți compozitori au pus pe muzică versurile sale; între aceștia, Theodor Fuchs [8] și Guilelm Șorban.
Volume[modificare | modificare sursă]
- Poesii (1867)
- Un tutor (1881, ediția a 2-a în 1914)
- Fata stolerului (1884, ediția a 2-a în 1886)
- Sfântul Nicolae (1885)
- Poezii (1885)
- Povestiri adevărate
- Poezii (1927)
- Scrieri alese, Editura Junimea, Iași (1971)
Văd încă faţa ta,
Dar tot mai rar mi se arată,
Încep a o uita.
Acuma nu mai ştiu cum sună
Nici glasul ce-am iubit;
Vezi, anii care se adună,
De tot mi te-au răpit!
Şi din trecuta fericire
Se stinge ca un vis
Şi cea din urmă amintire
Şi ultimul surâs.
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?
Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!
Cu inima ferbinte şi plină de credinţă
Te-arunci în lume-atuncea şi speri că-i birui
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.
O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.
Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.
Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină,
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit
În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.
Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
Cât e de uitătoare inima omenească...
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu