1. /17 OCTOMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·   539 î.Hr. - Regele persilor Cyrus cel Mare ii eliberereza din captivitate pe evreii din Babilon, dupa exilul in care acestia se aflau de aproape 70 de ani, si le permite acestora să se întoarcă in tara lor şi sa isi reconstruiasca Templul din Ierusalim.

Distrugerea Ierusalimului de către babilonieni, imagine din Cronica din Nürnberg – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Exilul babilonian a fost perioada din istoria evreilor în care evreii din vechiul regat al lui Iuda au fost robi în Babilon. În conformitate cu Biblia ebraică, au existat trei deportări de evrei în Babilon. Primul, în 597 î.Hr., care îl implică pe regele Iehonia, curtea sa și mulți alții, un al doilea în anul 587 î.Hr. a următorului rege, Zedechia și restul poporului, și o deportare posibil după asasinarea lui Ghedalia, guvernator babilonian al provinciei Yehud, posibil în 582 î.Hr..

Exilul forțat s-a încheiat în anul 539 î.Hr., după căderea Babilonului în fața regelui persan Cirus cel Mare, care a dat permisiunea evreilor să se întoarcă în provincia Yehud și să-și reconstruiască Templul, dar cei mai mulți evrei au ales să rămână în Babilon. Captivitatea, întoarcerea ulterioară în Țara lui Israel și reconstruirea celui de-al Doilea Templu din Ierusalim sunt considerate evenimente importante în istoria și cultura evreilor, evenimente care au avut un impact de anvergură privind dezvoltarea iudaismului.

·         1345: Scrieri ale misionarilor franciscani datate cu 17 octombrie  1345,  menționează existența românilor („olachi români”) în Transilvania.

·   1346 - Bătălia de la Neville’s Cross. Regele David al II-lea al Scoției este capturat de Eduard al III-lea al Angliei, în apropiere de Durham și închis în Turnul Londrei timp de 11 ani.

The Battle of Neville’s Cross - foto: en.wikipedia.org

·         1448 - Incepe a doua bătălie de la Kosovo Polje (17-20 octombrie), între o coaliție creștină sub conducerea lui Ioan de Hunedoara și o armată otomana condusa de Murad al II-lea.

A doua Bătălie de la Kosovo Polje – foto: ro.wikipedia.org

A doua Bătălie de la Kosovo Polje a avut loc între 17-20 octombrie 1448 lângă Câmpia Mierlei, un oraș din Serbia de astăzi, între o coaliție creștină sub conducerea lui Ioan de Hunedoara și o armată a Imperiului Otoman condusă de sultanul Murad al II-lea. După înfrângerea suferită de coalitia crestina în batalia de la Varna in 1444, Ioan Huniade a ridicat o nouă armată, după care, în anul 1448, a început o nouă campanie împotriva Imperiului Otoman.

A comis unele erori tactice care l-au costat victoria. Conducătorul albanez Skanderbeg și armata sa au încercat să se alăture coaliției creștine, dar au fost atacați de vasalul otomanilor Durad Brankovic al Serbiei și de Vladislav al II-lea al Valahiei, care l-au împiedicat să ajungă la locul bătăliei.

Statele creștine din Balcani nu au reușit să reziste imperiului Otoman după această înfrângere, ajungând până la urmă sub controlul acestuia. Huniazii au apărat totuși cu succes regatul Ungariei împotriva campaniilor otomane. De asemenea, Skanderbeg și-a continuat cu succes rezistența anti-otomană, însă după moartea sa în 1468, Albania a ajuns sub stăpânire turcească.

·         1558: Este fondat Serviciul postal polonez – Poczta Polska.

·  1604 - Astronomul german Johannes Kepler observă explozia unei supernove în constelația Ophicus, la o departare de 13000 de ani lumina; nu au mai fost observate explozii ale unei supernove până în 1987.

Constelația Ophicus – foto: ro.wikipedia.org

·   1610 - Încoronarea regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, la Reims.

Ludovic al XIII-lea - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Ludovic al XIII-lea (n. 27 septembrie 1601 – d. 14 mai 1643, Saint-Germain-en-Laye), supranumit cel Drept (în franceză Le Juste), fiul lui Henric al IV-lea al Franței, a domnit ca rege al Franței și Navarei între anii 1610 și 1643. Imaginea regelui este inseparabilă de cea a primului său ministru cardinalul Richelieu.

·         1660: Nouă regicizi, care au semnat condamnarea la moarte a regelui Charles I al Angliei, sunt spânzurati.

·  1662 - Charles al II-lea al Angliei a vândut Franței orașul – port Dunkerque, pentru suma de 40 000 de lire.

Carol al II-lea - foto – ro.wikipedia.org

Carol al II-lea (engleză Charles II of England) (n. 29 mai 1630 — d. 6 februarie 1685) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei de la 30 ianuarie 1649 (de jure) sau de la 29 mai 1660 (de facto), până la moarte.

·    1777 - Trupele revolutionare americane au învins armata engleza în Bătălia de la Saratoga, in timpul razboiului de independenta dus de coloniile americane impotriva Imperiului Britanic.

Bătălia de la Saratoga (Capitularea generalului Burgoyne) – foto: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Saratoga este considerată de mulți istorici ca un punct de cotitură în istoria americană. Ea fost o bătălie hotărâtoare în evoluția Războiului de independență al Statelor Unite ale Americii.

·    1797 - A fost încheiată Pacea de la Campo Formio între Franța, reprezentată de Napoléon Bonaparte și Austria reprezentată de imparatul Francisc I. Tratativele de pace au încheiat războaiele franceze începute la 20 aprilie 1792. Pentru prima oară Napoleon avea asigurată pacea în Europa si putea porni războiul contra Angliei.

Tratatul de la Campo Formio (17 octombrie 1797) – Ultima pagină a tratatului cu sigiliile și inițialele semnatarilor, păstrată în Arhivele Naționale ale Franței. Tratatul de pace finală încheiat între Republica Franceză și Împăratul, Regele Ungariei și Boemia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pacea de la Campo Formio este o pace încheiată la data de 17 octombrie 1797 între Franța reprezentată de Napoléon Bonaparte și Austria reprezentată de Francisc I al Austriei. Tratativele de pace au încheiat războaiele franceze începute la 20. aprilie 1792.

Prin tratatul de pace Austria renunța la Țările de Jos austriece în favoarea Franței și accepta noua organizare a regiunii Italia Superioară (Italia de Nord) și Veneției, împăratul austriac recunoștea independența „Republicii Cisalpine” (it. Repubblica Italiana) primind în schimb Dalmația, Istria și Veneția care era o republică cu granița la râul Adige.

Franța păstrează Lombardia, cele 7 insule din Marea Ionică, insulele Korfu, Zakynthos și Kefalonia. Pentru prima oară Napoleon avea asigurată pacea în Europa, acum putea porni războiul contra Angliei.

·  1800 - Marea Britanie preia controlul asupra coloniei olandeze Curacao.

Amplasarea de Curaçao – foto: ro.wikipedia.org

·         1850: Se infiinteaza Facultatea de Drept, în cadrul grupului de studii de la Colegiul naţional Sf. Sava. In anul 1854 a fost consemnată prima promoţie de jurişti. La 25 noiembrie 1859, prin decret princiar, Facultatea de Drept devine instituţie independentă, primul său decan fiind Constantin Boşianu. La data de 4/16 iulie 1864, prin Decretul nr. 765, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, prin reunirea celor trei facultăţi existente: Facultatea de Drept, Facultatea de Ştiinţe şi Facultatea de Litere şi Filozofie. Facultatea de Drept a avut la începuturile ei 9 catedre, 9 profesori şi 30 de studenţi. în primii ani universitari, disciplinele predate au fost: dreptul roman, dreptul civil român şi procedura dreptului civil, dreptul penal român şi procedura dreptului penal, dreptul comercial, dreptul constituţional, dreptul administrativ şi economia politică. Durata studiilor era de 4 ani.

·         1878: În România este acreditat primul ambasador străin, în persoana contelui László Hoyos-Sprinzenstein, reprezentantul Austro-Ungariei.

·         1888: Inventatorul Thomas Edison a patentat fonograful optic, primul aparat care a inregistrat imagini in miscare. 

·       1902 - La Detroit, in SUA, a fost produs primul automobil de marca “Cadillac”.

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·       1905 - Proclamația din octombrie emisă de Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Proclamația din octombrie a fost emis pe 30 octombrie (stil nou) /17 octombrie (stil vechi) 1905 de către țarul Nicolae al II-lea sub influența contelui Serghei Witte, ca răspuns la revoluția din 1905. Numele oficial al documentului este Proclamația despre îmbunătățirea ordinei statului.

Proclamația era răspunsul la revoltele din Imperiul Rus și promitea acordarea de libertăți civile pentru poporul rus, inclusiv: inviolabilitatea persoanei, libertatea religie, libertatea cuvântului, libertatea de asociere și libertatea de întrunire, o largă participare la alegerile pentru Dumă, introducerea votului universal și emiterea unui decret care să asigure că nici o lege nu va fi aplicată dacă nu va avea aprobarea Dumei de Stat.

Demonstration 17 October 1905 by Ilya Repin (Russian Museum. St. Petersburg) – foto: en.wikipedia.org

Proclamația a fost precursor al primei Constituții din întreaga istorie a țării. În realitate, Proclamația (ca și Constituția de fapt) nu a dus la creșterea semnificativă a libertăților sau a reprezentării guvernamentale pentru rușii de rând. Țarul a continuat să-și exercite dreptul de veto împotriva hotărârilor Dumei, pe care a dizolvat-o și reformat-o de câteva ori.

Opoziția antițaristă era divizată de Proclamația din octombrie. Unii dintre ei au fost liniștiți de ideea de a câștiga libertatea cuvântului și un guvern cu adevărat reprezentativ. Alții însă, au constatat că țarul a făcut de fapt concesii foarte mici. Duma era doar umbra unui parlament democratic, atâta vreme cât nu putea aproba o lege fără consimțământul țarului, iar libertatea cuvântului era foarte mult limitată.

Manifestations before Bloody Sunday - foto: en.wikipedia.org

Bloody Sunday (22 January, 1905): Crowd of petitioners, led by Father Gapon, near Narva Gate, St.Petersburg – foto: en.wikipedia.org

Duminica însângerată a fost un incident petrecut pe 22 ianuarie 1905 (9 ianuarie conform calendarului iulian folosit la acea vreme în Imperiul Rus), în timpul căruia demonstranții pașnici, neînarmați, care doreau să înmâneze o petiție țarului Nicolae al II-lea au fost împușcați de gărzile imperiale în Sankt Peterburg. Marșul fusese organizat de preotul Gapon, un agent provocator aflat pe ștatele de plată ale Ohranei – poliția secretă țaristă.

Evenimentele din duminică însângerată au reprezentat o greșeală grosolană a Ohranei, având uriașe repercusiuni asupra regimului țarist. În ciuda consecințelor acestei acțiuni, tarul nu a fost niciodată considerat răspunzător pentru aceste evenimente, la vremea protestului nefiind în capitală.

·   1912 - Bulgaria, Grecia și Serbia declară război Imperiului Otoman în Primul Război Balcanic.

foto: ro.wikipedia.org

În timpul războaielor balcanice, Liga Balcanică (Serbia, Muntenegru, Grecia, și Bulgaria) întâi au cucerit teritoriile otomane Macedonia și cea mai mare parte a Traciei, iar apoi au intrat în conflict între ele asupra împărțirii acestor teritorii.

·         1917: A avut loc primul bombardament britanic asupra Germaniei in Primul Razboi Mondial. 

·         1918 se constituie la Budapesta "Consiliul Naţional Român Central" ca organ de conducere a românilor. Din 21 noiembrie sediul Consiliului se schimbă la Arad. Consiliul Naţional Român Central este format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihai, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod şi Aurel Vlad) şi şase social-democraţi (Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu).

·         1920: Partidul Naţional-Liberal din România a adresat poporului din Basarabia o Chemare, cu scopul de a-şi extinde influenţa, şi dincolo de Prut.

·         1927: Apare la Bucureşti ziarul “Dreptatea” (1927-1938; 1944-1947), oficios al Partidului Naţional Ţărănesc. Primul director, a fost marele economist Virgil Madgearu (1927-1928). Dintre directori s+au remarcat si Petre Ciorăneanu (1930-1932), Mihai Ralea (1934-1938), Demostene Botez (martie-iulie, 1938) etc.

·        1931 - Gangsterul italo-american Al Capone a fost condamnat pentru evaziune fiscală și închis pentru 11 ani.

Alphonse Gabriel „Al” Capone - foto: fbi.gov

Alphonse Gabriel „Al” Capone (italiană: Alfonso Capone, n. 17 ianuarie 1899 la Brooklyn, New York – d. 25 ianuarie 1947 la Palm Beach, Florida), unul din cei mai faimoși gangsteri americani din anii 1920 – 1930. A murit bolnav de neurosifilis, în urma unui accident vascular cerebral, la vârsta de 48 ani.

·    1932 - Demisionează Guvernul României prezidat de Alexandru Vaida-Voievod.

Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu), om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc – foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu), om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susținător al drepturilor românilor transilvăneni.

·     1933 - Savantul german de origine evreiasca Albert Einstein ajunge în SUA, refugiindu-se din Germania nazistă.

Albert Einstein - foto: ro.wikipedia.org

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton), fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii.

În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.

·   1933 - Se semnează la Ankara in Turcia, Tratatul de prietenie, de neagresiune, de arbitraj şi de conciliere între România şi Turcia.

·         1938: Prin Decret regal, se desființează toate partidele politice și se instituie Consiliul de Coroană, ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri „consilieri regali” numiți de monarh, cu rang de miniștri de stat.

·         1941: Radu Lecca, comisar general pentru problemele evreilor, il instiinteaza pe consilierului german pentru problemele evreilor despre un ordin al maresalului Antonescu, care prevedea evacuarea a 110.000 de evrei din Basarabia si nordul Bucovinei, în Transnistria. Ordinul a fost însa anulat.

·       1957 - Scriitorul francez Albert Camus a primit Premiul Nobel pentru Literatură; ( n. 7 noiembrie 1913- d.4 ianuarie 1960).

Albert Camus - foto: ro.wikipedia.org

Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913, Mondovi, Algeria franceză, azi Dréan, Algeria – d. 4 ianuarie 1960, Villeblevin, departamentul Yonne, Franța), romancier, dramaturg și filozof francez, reprezentant al existențialismului. Motivatia juriului Premiului Nobel : “…pentru importanta lui creație literară care, cu o lucidă stăruință, aruncă o lumină asupra problemelor conștiinței umane din vremea noastră”

·         1967: Musicalul “Hair” a avut premiera la Teatrul Anspacher de pe Broadway. 

·         1970: Anwar Sadat a depus juramantul ca presedinte al Egiptului. 

·    1973 - OPEC (Organizatia tarilor Exportatoare de Petrol) a pus embargo petrolier mai multor tari vestice considerand ca acestea au ajutat Israelul in razboiul cu Siria.

Țări membre OPEC – foto: ro.wikipedia.org

Exportul de petrol a fost sistat catre Statele Unite si alte state europene, care au sustinut israelienii in razboiul Yom Kippur, declansat la inceputul lunii octombrie. OPEC, fondata in 1960 si avand ca membri mai ales state arabe, a precizat ca va reduce exportul de petrol cu 5% lunar pana cand Israelul se va retrage din teritoriile ocupate. Datorita refuzului israelienilor, pretul petrolului a crescut cu 70%, iar apoi cu 130%.

Ca urmare a embargoului impus, mai multe state s-au confruntat cu o grava criza energetica, combustibilul a fost rationalizat, preturile au explodat, iar numarul concedierilor s-a majorat. in luna decembrie, OPEC a sistat in totalitate exporturile catre SUA, Olanda si Danemarca, intreaga economie fiind bulversata. Abia in martie 1974, embargoul a fost ridicat, secretarul de stat american Henry Kissinger reusind sa convinga Israelul si Siria sa se aseze la masa negocierilor.

·    1979 - Maica Tereza a primit Premiul Nobel pentru Pace datorită acţiunilor de sprijinire a săracilor din Calcutta, India.

Pentru activitatea sa, Maica Tereza a primit Premiul Nobel pentru Pace în octombrie 1979 – foto: transilvaniareporter.ro

Sfânta Tereza de Calcutta, născută Anjezë Gonxhe Bojaxhiu și cunoscută ca Maica Tereza, (n. 26 august 1910, Üsküp, Imperiul Otoman – d. 5 septembrie 1997, Calcutta, India), a fost o călugăriță catolică de origine albaneză care a fondat ordinul Misionarii Carității în Kolkata (Calcutta), India în 1950. Timp de peste 45 de ani, ea a îngrijit săracii, bolnavii, orfanii și muribunzii, conducând și extinderea Misionarilor carității, mai întâi în toată India, apoi și în alte țări.

A întemeiat ordinul „Misionarele Carității”. A primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979. A primit D.D.h.c. (Doctor of Divinity honoris causa) de la Universitatea din Serampore. A fost beatificată de Biserica Catolică în 19 octombrie 2003. La 4 septembrie 2016 a avut loc canonizarea Fericitei Maici Tereza de Calcutta, la Vatican, în Piața Sfântul Petru.

·         1980: Papa salută  pentru prima data o regina  a Angliei, la Vatican. Regina Elisabeta a II-a a Angliei  a facut istorie, dupa ce a devenit primul monarh britanic  care a   facut o vizită de stat  la Vatican. Regina a venit imbracata in  negru, în conformitate cu protocolul de Vatican. Papa Ioan Paul al II-lea a salutat-o pe  Maiestatea Sa şi pe Ducele de Edinburgh, printul consort, si a descris intalnirea ca fiind o “calda  şi relaxata”.

·         1989: Un violent cutremur de 7.1 pe scara Richter lovește San Francisco.

·         1994: Cu ocazia preluarii mandatului, noul secretar general al NATO, Willy Claes, a afirmat ca prioritatea programului sau este extinderea aliantei militare spre Europa de Est, fara a izola Rusia.

·         1996 - Inaugurarea Forumului Pietei Comune a Conului Sudic / MERCOSUR (Montevideo – Uruguay).

·          2001 - Medicii de la Clinica de Ortopedie din Timisoara au reusit, pentru prima data in Romania, o autotransfuzie post–operatorie. In urma unei interventii chirurgicale dificile, ei au schimbat sangele infestat al unei femei de 76 de ani, cu ajutorul unui dispozitiv special, prin care au reinjectat acelasi sange, dar purificat.

·         2003 - Carlos Mesa devine presedinte al Boliviei.

·      2003 - La Taipei, in Taivan, este inaugurat cel mai inalt zgaraie nori din lume. Edificiul are 100 etaje si 508 metri inaltime.

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Clădirea a fost clasata oficial ca cea mai inalta din lume in 2004, până la construirea Burj Khalifa din Dubai, în 2010. Pentru comparatie, Burj Khalifa din Dubai (care este acum cea mai înaltă clădire construită vreodată de om), măsoara 828 m înălțime.

Nașteri

* 1666: Johann Wilhelm al III-lea, Duce de Saxa-Eisenach (n. 17 octombrie 1666,^[1][2] Friedewald, Germania – d. 14 ianuarie 1729, Eisenach, Saxa-Eisenach^[3]), a fost Duce de Saxa-Eisenach.

A fost al treilea fiu al Ducelui Johann Georg I de Saxa-Eisenach și a Johannettei de Sayn-Wittgenstein. Fratele său gemăn, Maximilian, a murit la vârsta de doi ani. Și-a succedat fratele mai mare, Johann Georg al II-lea, ca Duce de Saxa-Eisenach când acesta a murit în 1698.

La Oranjewoud la 28 noiembrie 1690, Johann Wilhelm s-a căsătorit cu Amalie (1655 –1695), o fiică a Prințului Wilhelm Frederic de Nassau-Dietz. Ei au avut doi copii:

1. Wilhelm Heinrich, Duce de Saxa-Eisenach (n. 10 noiembrie 1691, Oranjewoud - d. 26 iulie 1741, Eisenach).
2. Albertine Johannetta (n. 28 fbruare 1693, Oranjewoud - d. 1 aprilie 1700, Eisenach).

La Wolfenbüttel la 27 februarie 1697 — la doi ani după decesul primei soții — Johann Wilhelm s-a recăsătorit cu Christine Juliane de Baden-Durlach, o fiică a lui Karl Gustav de Baden-Durlach. Ei au avut șapte copii:

1. Johannette Antoinette Juliane (n. 31 ianuarie 1698, Jena - d. 13 aprilie 1726, Schloss Dahme); s-a căsătorit la 9 mai 1721 cu Ducele Johann Adolf al II-lea de Saxa-Weissenfels.
2. Karoline Christine (n. 15 aprilie 1699, Jena - d. 25 iulie 1743, Philippsthal); s-a căsătorit la 24 noiembrie 1725 cu Landgraful Karl I de Hesse-Philippsthal.
3. Anton Gustav (n. 12 august 1700, Eisenach - d. 4 octombrie 1710, Eisenach).
4. Charlotte Wilhelmine Juliane (n. 27 iunie 1703, Eisenach - d. 17 august 1774, Erfurt).
5. Johannetta Wilhelmine Juliane (n. 10 septembrie 1704, Eisenach - d. 3 ianuarie 1705, Eisenach).
6. Karl Wilhelm (n. 9 ianuarie 1706, Eisenach - d. 24 februarie 1706, Eisenach).
7. Karl August (n. 10 iunie 1707, Eisenach - d. 22 februarie 1711, Eisenach).

La Weissenfels la 28 iulie 1708 — la un an după decesul celei de-a doua soții — Johann Wilhelm s-a căsătorit a treia oară cu Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels, o fiică a lui Johann Adolf I, Duce de Saxa-Weissenfels. Ei au avut trei copii:

1. Johanna Magdalene Sophie (19 august 1710, Eisenach - 26 februarie 1711, Eisenach).
2. Christiane Wilhelmine (3 septembrie 1711, Altenkirchen - 27 noiembrie 1740, Idstein); s-a căsătorit la 26 noiembrie 1734 cu Karl, Prinț de Nassau-Usingen.
3. Johann Wilhelm (28 ianuarie 1713, Marksuhl - 8 mai 1713, Eisenach).

La castelul Philippsruhe, la 29 mai 1727 — la un an după decesul celei de-a treia soții — Johann Wilhelm s-a căsătorit a patra oară cu Marie Christine Felizitas de Leiningen-Dagsburg-Falkenburg-Heidesheim. Nu au avut copii.

Johann Wilhelm al III-lea

Duce de Saxa-Eisenach

Părinți John George I, Duke of Saxe-Eisenach[*] Johannetta of Sayn-Wittgenstein[*]  Frați și surori Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach Friederike Elisabeth of Saxe-Eisenach[*] John George II, Duke of Saxe-Eisenach[*] Friedrich August von Sachsen-Eisenach[*]  Căsătorit cu Amalie de Nassau-Dietz Christine Juliane de Baden-Durlach Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels Marie Christine Felizitas de Leiningen-Dagsburg-Falkenburg-Heidesheim Copii Wilhelm Heinrich Prințesa Albertine Johannetta Johannette, Ducesă de Saxa-Weissenfels Karoline de Hesse-Philippsthal Prințul Anton Gustav Prințesa Charlotte Wilhelmine Prințesa Johannetta Wilhelmine Prințul Karl Wilhelm Prințul Karl August Prințesa Johanna Magdalene Christiane, Prințesă de Nassau-Usingen Prințul Johann Wilhelm

·         1696: August al III-lea al Poloniei (d. 1763)

* 1786: François-Édouard Picot (n. 10 octombrie 1786, Paris, Regatul Franței – d. 15 martie 1868 Paris, Franța^[2]) a fost un pictor francez neoclasicist.

François-Édouard Picot a fost elevul lui François-André Vincent și Jacques-Louis David la Ecole des Beaux-Arts din Paris. A primit premiul al doilea la concursul Prix de Rome din anul 1811 și premiul de Onoare în anul 1813. După șederea la Roma la villa Medici s-a întors la Paris și a expus tabloul Cupidon și Psyche la Salonul Oficial din anul 1819. A mai expus la acel eveniment și o schiță care se găsește astăzi la Dijon la Muzeul Magnin. A mai pictat în anii următori La Mort de Saphire pentru biserica Sf. Severin din Paris.

În anul 1936 a fost ales membru al Academiei de Arte Frumoase și a continuat să expună lucrările sale la Salonul Oficial până în anul 1839. A decorat împreună cu Hippolyte Flandrin Biserica Sf. Vincent de Paul din Paris și a realizat fresca în ceară intitulată Les Pèlerins d'Emmaüs de la Biserica Saint-Denis du Saint-Sacrament din Paris.

În întreaga sa carieră e făcut o mulțime de picturi de șevaalet și picturi murale caare se regăsesc astăzi la Muzeul Luvru, la Palatul Versailles și la Palatul Luxemburg.

François-Édouard Picot a realizat picturi istorice, pictură de gen și multe portrete. El a fost foarte apreciat ca profesor la Academia de Arte Frumoase din Paris precum și pentru abilitățile pe care le deținea în meșteșugul picturii.

A fost înmormântat la Paris, la Père-Lachaise.

François-Édouard Picot

L'Amour et Psyché (1817), Paris, musée du Louvre.     Portrait d'Adélaïde-Sophie Cléret, Mme Tiolier (vers 1817), Cambridge.     Cybèle protège contre le Vésuve les villes de Stabiae, Herculanum, Pompéi et Résina (1832), Paris, Muzeul Luvru.     Les Pélerins d'Emmaüs, (1840), Paris, la Biserica Saint-Denys-du-Saint-Sacrement.     Guy de Lusignan (vers 1843), Versailles, Muzeul de istorie a Franței.     Conrad de Montferrat (vers 1843), Versailles, Muzeul de istorie a Franței.

·         1813: Karl Georg Büchner (n. 17 octombrie 1813, Goddelau[*], Germania — d. 19 februarie 1837, Zürich) a fost un scriitor romantic german. Fratele său a fost fizicianul Ludwig Büchner.

Opere:

• Moartea lui Danton (dramă, 1835)
• Leonce și Lena (comedie, 1836)
• Woyzeck (1837).

Georg Büchner

* 1817: Sir Sayyid Ahmad Khan Bahadur este un reprezentant al elitei musulmane din secolul al 19-lea din India, nascut la 17 octombrie 1817 in Delhi, pe atunci capitala imperiului Mogul. Moare la 27 martie 1898 in Aligarh, India. A fost un intelectual, filosof si activis social musulman. S-a nascut intr-o familie cu o foarte mare influenta in societatea civila care i-a oferit in primii ani ai vietii o educatie sufista. Familia sa provenea din orasul Herat, astazi in Afganistan, iar multe generatii din aceasta familie au ocupat functii administrative importante in cadrul imperiului Mogul. Mama lui a jucat un rol foarte important in educatia sa, avand grija ca el sa primeasca o asa zisa educatie moderna, Alaturi de ea a invatat coranul, un lucru destul de neobisnuit pentru mentalitatea vremii. Ahmad Khan vorbea persana, araba, urdu, engleza, fiind format intr-un spirit musulman ortodox. A invatat de asemenea matematica, astronomie si drept musulman. A inceput chiar si studiul medicinei pe care insa nu a reusit sa il finalizeze. Datorita fratelui sau, detinator pe atunci al unei tipografii, a primit sansa sa publice inca din primii ani de studiu foarte mult^[4]. 

S-a concentrat mai intai in cadrul studiilor pe antichitatea locului sau natal, absolvind facultatea in anul 1843 cu o teza pe care o va publica in limba urdu sub numele de Monumentele din Delhi si inscriptiile acestora. Tot in cadrul acestei prime lucrari a prezentat si importante editii de texte istorice persane, cum a fost de exemplu lucrarea lui Barani, primul musulman care a redactat o adevarata istorie a Indiei. Dupa perioada studiilor a inceput sa lucreze pentru British East India Company, ramanand insa loial si in stransa legatura cu imparatului imperiului Mogul, de la care va primi chiar doua titluri importante care il vor introduce in perioada respective in aristrocratia orasului Delhi^[5].

De numele lui este stransa legata perioada renascentismului islamic din secolul al 19-lea, contributia lui in cadrul islamului fiind foarte asemanatoare cu aceea a lui Vivekananda in cadrului Neohinduismului. In secolul al 19-lea, pe marginea islamului se va discuta foarte mult, fiind adesea critica si reformat. Miscarile reformatoare musulmane isi doreau mai intai de toate sa raspunde provocarilor venite din partea stiintelor umaniste moderne (in limba germana Naturwissenschaft), Syr Sayyd Ahmad Khan preocupandu-se intens cu noile discipline stiintifice. In acest sens, el a cautat sa elibereze islamul de misticismul extrem, accentuand importanta elementelor stiintifice in cadrul teologiei islamice. Aceste incercari i-au adus desigur foarte multe critici din partea miscarilor musulmane ortodoxe, fiind catalogat ca naturalist. Printre cele mai importante activitati academice ale sale se numara si comentariul Bibliei, prima incercare de comentariu biblic din cadrul spatiului musulman. Scopul acestui comentariu a fost acela de a descoperi autenticitatea textelor biblice si caracaterul revelator al acestora. In mentalitatea musulmana din perioada vietii sale crestinismul era perceput si inteles ca o religie politeista din cauza invataturii despre Sfanta Treime pe care musulmanii nu o puteau intelege altfel decat inchinare la trei Dumnezei^[6].

Printre cele mai importante realizari ale marelui ganditor Ahmad Khan se numara fondarea unei scoli in care accesul la educatie sa fie permis atat barbatilor cat si femeilor, crearea unui colegiu numit Anglo-Muhammadan Oriental College, cunoscut astazi ca Universitatea Aligarh^[7]. Inspiratia de a crea un sistem de invatamant dupa model occidental i-a venit in urma calatoriei in Anglia, acolo unde a locuit pentru mai bine de jumatate de an, intrand astfel in contact cu noile tendinte academice ale vremii. Printre telurile activitatii sale se numarau accesul studentilor musulmani la un sistem de invatamant modern, traducerea celor mai importante carti din urdu in engleza si invers, accesul femeilor in cadrul invatamantului universitar, dar si facilitarea unui studiu in Europa pentru studentii indieni^[8].

Se inscrie in linia gandirii teologiei liberale si prezinta religia ca o “experienta” si „interiorizare“. De asemena, pentru el, adearata religie nu putea sa contrazica stiinta, cele doua, stiinta si religia fiind complementare. S-a preocupat foarte mult de intalnirea coranului cu stiinta moderna, fiind convins de faptul ca intre cele doua exista o congruenta, coranul fiind cuvantul lui Dumnezeu, iar natura opera lui Dumnezeu. A incercat sa implementeze metoda academica occidentala in interpretarea coranulu, ideile sale ramanand insa intr-un cadru destul de restrans.  A avut un foarte mare aport in cadrul teoriei celor doua state, cat si in initierea congresului national indian

Ahmad Khan

·         1819: Frederic Wilhelm, Mare Duce de Mecklenburg (17 octombrie 1819 – 30 mai 1904) a fost suveran german care a condus Marele Ducat de Mecklenburg-Strelitz din 1860 până la moartea sa.

S-a născut la Neustrelitz ca fiu al lui Marelui Duce Georg de Mecklenburg-Strelitz și a soției acestuia, Prințesa Marie de Hesse-Cassel. Și-a petrecut tinerețea la Neustrelitz și mai târziu a studiat istoria și jurisprudența la Bonn. După finalizarea studiilor, a călătorit în Italia și Elveția. A devenit doctor în drept civil la Universitatea Oxford.

Frederic Wilhelm a succedat ca Mare Duce la moartea tatălui său, la 6 septembrie 1860. În timpul domniei sale, Mecklenburg-Strelitz a devenit membru al Confederației Germane de Nord, apoi a Imperiului german. Frederic Wilhelm a fost un mare proprietar de terenuri, cu mai mult de jumătate din întregul Mare Ducat în proprietatea sa personală.^[1]

La 12 august 1862 Frederic Wilhelm a fost făcut Cavaler al Ordinului Jartierei de către regina Victoria a Regatului Unit.^[2]

A murit la Neustrelitz la 30 mai 1904 și a fost succedat de singurul său fiu, Adolf Friedrich al V-lea.

Frederic Wilhelm s-a căsătorit la 28 iunie 1843 la Palatul Buckingham cu verișoara sa primară, Prințesa Augusta de Cambridge, o membră a Familiei Regale Britanice și nepoată a regelui George al III-lea. Cei doi au fost și verișori de gradul doi pe partea taților lor. Cuplul a avut doi fii:^[3]

• Friedrich Wilhelm, Prinț Ereditar de Mecklenburg-Strelitz (n./d. 13 ianuarie 1845, Londra).
• Ducele Adolf Friedrich de Mecklenburg-Strelitz (1848–1914); a succedat tatălui său ca Adolf Friedrich al V-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz.

Friedrich Wilhelm și soția sa Augusta au celebrat nunta de diamant distribuind câte 25 de pfenigi din trezoreria publică tuturor cetățenilor marelui ducat

Frederic Wilhelm

Părinți Georg, Mare Duce de Mecklenburg Prințesa Marie de Hesse-Cassel  Frați și surori Duke George of Mecklenburg[*] Caroline Charlotte Mariane de Mecklenburg-Strelitz  Căsătorit cu Prințesa Augusta de Cambridge Copii Adolf Friedrich al V-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz

* 1841: Nikola I Mirkov Petrović-Njegoš (în sârbă Никола I Петровић-Његош; 7 octombrie [S.V. 25 septembrie] 1841 – 1 martie 1921) a fost conducătorul statului Muntenegru din 1860 până în 1918, domnind ca prinț suveran (1860-1910) și ca rege (1910-1918).

El a fost, de asemenea, un poet care a compus „namo”, un cântec popular din Muntenegru.

Nikola s-a născut în satul Njeguši, vechea reședință a familiei domnitoare Petrović. Tatăl său, Mirko Petrović-Njegoš, un renumit luptător muntenegrean, era fratele mai mare al lui Danilo I al Muntenegrului, care a murit fără urmași de sex bărbătesc. După 1696, când demnitatea de Vladika, sau prinț-episcop, a devenit ereditară în familia Petrović, puterea suverană a trecut de la unchi la nepot, vlădicii fiind membri ai ordinului clerului negru (adică clerul monahal) cărora le era interzis să se căsătorească. O schimbare a fost introdusă de către Danilo I, care a refuzat demnitatea episcopală, s-a căsătorit și a declarat rangul de principe ca fiind ereditar pe linie masculină. Cum Mirko Petrović-Njegos renunțase la pretenția sa la tron, fiul său a fost desemnat prinț moștenitor și vechiul sistem de succesiune a continuat, astfel, accidental.

Prințul Nikola, care fusese instruit de mic pentru cariera militară, și-a petrecut o parte din frageda lui copilărie la Trieste în casa familiei Kustic, căreia îi aparținea mătușa sa, prințesa Darinka, soția lui Danilo al II-lea. Prințesa era o francofilă înflăcărată și la sugestia ei tânărul prinț moștenitor a fost trimis la Liceul Louis-le-Grand din Paris. Spre deosebire de contemporanul său, regele Milan I al Serbiei, prințul Nikola a fost puțin influențat în gusturile și obiceiurile sale de educația pariziană; tânărul luptător, care-și dovedise de timpuriu patriotismul, capacitatea de conducere și talentul poetic, nu a arătat nici o înclinație pentru plăcerile existente în capitala franceză și a așteptat cu nerăbdare să se întoarcă în țara sa natală.

Nikola a fost membru al „Uniunii Tineretului Sârb” (în sârbă Уједињена омладина српска) pe parcursul existenței acestei organizații (1866–1871).^[1][2] După ce organizația a fost interzisă în Principatul Serbia și Austro-Ungaria, Nikola a înființat în 1871 la Cetinje, împreună cu Marko Popović, Simo Popović, Mašo Vrbica și Vasa Pelagić, „Asociația pentru Eliberarea și Unificarea Serbiei” (în sârbă Дружина за ослобођење и уједињење српско)

Nikola se afla încă la Paris, când, ca urmare a asasinării unchiului său, Danilo I, a succedat ca prinț suveran (13 august 1860). În noiembrie 1860 el s-a căsătorit cu Milena, fiica voievodului Petar Vukotić.

În perioada de pace care a urmat, prințul Nikola a realizat o serie de reforme militare, administrative și educaționale. Țara a participat la o serie de războaie cu Imperiul Otoman între 1862 și 1878. În 1867 el s-a întâlnit cu împăratul Napoleon al III-lea la Paris, iar în 1868 a întreprins o călătorie în Rusia, unde a avut parte de o primire călduroasă din partea țarului Alexandru al II-lea. După aceea el a călătorit la curțile imperiale din Berlin și Viena. Eforturile sale de a obține simpatia familiei imperiale ruse au adus rezultate importante pentru Muntenegru; țarul i-a acordat sume de bani considerabile în scopuri educaționale și a dispus trimiterea de arme și muniții la Cetinje. În 1871 prințul Dolgorukov a sosit în Muntenegru cu o misiune specială din partea țarului și a distribuit sume mari de bani. În 1869 prințul Nikola, a cărui autoritate era acum deplin stabilită, a reușit să prevină implicarea războinicilor munteni în revolta krivosienilor împotriva guvernului austriac; în mod similar, în 1897 el a temperat entuziasmul războinic provocat de izbucnirea Războiului Greco-Turc.

“

Urmați-mă, muntenegreni - până la Bar, până la Barul nostru sârbesc, până la marea sârbească!...

”

În 1876 Nikola a declarat război Turciei; reputația sa militară a fost consolidată de campania militară ce a urmat și apoi de cea din 1877/1878, în care a capturat Nikšić, Bar și Ulcinj. Războiul a dus la o extindere considerabilă a frontierei Muntenegrului și la dobândirea unei porțiuni litorale la Marea Adriatică. El a justificat războiul ca fiind o răzbunare pentru Bătălia de la Kosovo Polje (1389). În 1876 a trimis următorul mesaj muntenegrenilor din Herțegovina:

Sub Murad I Țaratul Sârb a fost distrus, sub Murad al V-lea el trebuie să renască. Aceasta este dorința mea și dorința noastră, precum și dorința lui Dumnezeu cel atotputernic.

Independența Muntenegrului a fost recunoscută la Congresul de la Berlin din 1878 și în următoarele decenii Muntenegru s-a bucurat de o stabilitate și prosperitate considerabilă. Educația, comunicațiile și armata s-au dezvoltat foarte mult (acesta din urmă cu sprijinul Rusiei Imperiale). În 1883 prințul Nikola l-a vizitat pe sultan, cu care a menținut ulterior cele mai cordiale relații; în 1896 el a sărbătorit bicentenarul dinastiei Petrović și în același an a participat la încoronarea țarului Nicolae al II-lea; în mai 1898 a vizitat-o pe regina Victoria la Castelul Windsor.

În 1900 Nikola și-a luat titlul de Alteță Regală.

Potrivit lui Bolati, curtea princiară a Muntenegrului nu a deplâns prea mult asasinarea regelui Alexandru Obrenović, pe care l-a văzut ca un inamic al Muntenegrului și un obstacol pentru unificarea Serbiei. „Deși nu s-a spus în mod deschis, s-a crezut că dinastia Petrović va fi cea care o va realiza [unirea]. Toate acțiunile regelui Nikola arată că el însuși credea aceasta”.^[7]

El a dat Muntenegru prima constituție în 1905 la presiunea populației ce dorea mai multă libertate. De asemenea, el a introdus vest-stil European libertatea presei și codul penal după modelul occidental. În 1906 el a introdus moneda națională a Muntenegrului, perperul. Pe 28 august 1910, cu prilejul celebrării jubileului încoronării sale, el a primit titlul de rege, acordat de parlamentul național Skupština. Cu același prilej a fost numit feldmareșal în Armata Imperială Rusă, o onoare care nu mai fusese acordată anterior niciunui străin, cu excepția ducelui de Wellington. Când au izbucnit Războaiele Balcanice în 1912, regele Nikola a fost unul dintre cei mai entuziaști dintre aliați. El a vrut să-i alunge complet pe otomani din Europa. A sfidat Puterile Centrale și a capturat orașul Scutari în ciuda faptului că ei blocaseră întreaga coastă maritimă a Muntenegrului. Când a izbucnit Primul Război Mondial în 1914, el a fost primul care a acordat ajutor Serbiei pentru a respinge forțele austriece ce luptau în Peninsula Balcanică. El personal a fost un mare susținător al unificării sârbe, dar s-a opus cu amărăciune familiei Karađorđević.

În ianuarie 1916, după înfrângerea Serbiei, Muntenegru a fost ocupat de Austro-Ungaria, iar regele a fugit în Italia și apoi în Franța. Guvernul și-a transferat operațiunile la Bordeaux.

După sfârșitul Primului Război Mondial, o adunare organizată de sârbi la Podgorica a votat detronarea lui Nikola și anexarea Muntenegrului la Serbia. Câteva luni mai târziu, Serbia (ce includea Muntenegru) s-a unit cu fostele teritorii slave sudice ale Austro-Ungariei pentru a forma Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care a fost redenumit Iugoslavia în 1929. Nikola a plecat în exil în Franța în 1918, dar a continuat să-și revendice tronul până la moartea sa ce a avut loc trei ani mai târziu la Antibes. El a fost înmormântat în Italia. În 1989, rămășițele pământești ale regelui Nikola, ale reginei Milena și a doi dintre cei 12 copii ai lor au fost aduse și înmormântate în Muntenegru.

Copii:

Cinci dintre fiicele sale au fost căsătorite cu prinți și regi, oferindu-i lui Nikola porecla de „socrul Europei”, o poreclă pe care a împărțit-o cu regele contemporan al Danemarcei.

• Prințesa Ljubica, cunoscută ca Zorka (Cetinje, Muntenegru, 23 decembrie 1864 – Cetinje, 28 martie 1890) s-a căsătorit cu prințul Petar Karađorđević (care a devenit după moartea ei Regele Petru I, Rege al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, apoi Rege al Iugoslaviei, anexând Muntenegru chiar de la Nikola);
• Prințesa Milica (Cetinje, Muntenegru, 26 iulie 1866 – Alexandria, Egipt, 5 septembrie 1951) s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici Romanov al Rusiei, fratele Marelui Duce Nicolae Nicolaevici;
• Prințesa Anastasija (Cetinje, Muntenegru, 4 ianuarie 1868 – Antibes, Franța, 15 noiembrie 1935) (cunoscută și ca Prințesa Stana) s-a căsătorit mai întâi cu George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg și apoi, după divorț, cu generalul Marele duce Nicolai Nicolaevici (cel Tânăr) al Rusiei; ambii soți erau nepoți ai țarului Nicolae I și ea a avut doi copii din prima căsătorie;
• Prințesa Marica (Cetinje, Muntenegru, 29 martie 1869 – St. Petersburg, Rusia, 7 mai 1885);
• Prințul Moștenitor Danilo Aleksandar (Cetinje, Muntenegru, 29 iunie 1871 – Viena, Austria, 24 septembrie 1939) s-a căsătorit cu Ducesa Jutta (cunoscută mai târziu ca Militza) de Mecklenburg-Strelitz, ei nu au avut copii;
• Prințesa Jelena (Cetinje, Muntenegru, 8 ianuarie 1873 – Montpellier, Franța, 28 noiembrie 1952) a devenit Regina Elena a Italiei, ca soție a regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei;
• Prințesa Ana (Cetinje, Muntenegru, 18 august 1874 – Montreux, Elveția, 22 aprilie 1971), s-a căsătorit cu Prințul Francis Joseph de Battenberg, dar nu a avut copii;
• Prințesa Sofiya (Cetinje, Muntenegru, 2 mai 1876 – Cetinje, 14 iunie 1876);
• Prințul Mirko Dimitri (Cetinje, Muntenegru, 17 aprilie 1879 – Viena, Austria, 2 martie 1918) s-a căsătorit cu Natalija Konstantinović, o verișoară a regelui Alexandru I Obrenović, și a avut un fiu, Prințul Mihail de Muntenegru;
• Prințesa Kseniya (Cetinje, Muntenegru, 22 aprilie 1881 – Paris, Franța, 10 martie 1960);
• Prințesa Vjera (Rijeka Crnojevića, Muntenegru, 22 februarie 1887 – loc necunoscut, 31 octombrie 1927);
• Prințul Petar de Muntenegru (Cetinje, Muntenegru, 10 octombrie 1889 – Meran, Italia, 7 mai 1932); s-a căsătorit în 1924 cu Violet Wegner (care și-a schimbat numele în Ljubica după convertirea la Ortodoxie). Ei nu au avut copii.

Actualul pretendent la tron este prințul Nikola, fiul prințului Mihail și strănepotul regelui Nikola.

Nikola al Muntenegrului

Părinți Mirko Petrović-Njegoš[*] Q61637807[*]  Căsătorit cu Milena Vukotić Copii Zorka, prințesă a Serbiei Milica, Mare Ducesă a Rusiei Anastasia, Mare Ducesă a Rusiei Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului Elena, Regină a Italiei Ana, Prințesă Francis Joseph de Battenberg Mirko, Prinț de Muntenegru Prințesa Xenia de Muntenegru Prințul Petru Proclamarea Regatului Muntenegrului, Cetinje, 28 august 1910     Regele Muntenegrului în perioada exilului în Franța, 1916     Regatul Muntenegrului, 1914     Nikola I reprezentat pe o monedă de aur de 100 de perperi din 1910, an în care el a început să folosească titlul de rege

* 1850: Anastasia Golovina (născută Nicolau, 17 octombrie 1850, Chișinău, Moldova – d. 5 martie 1933, Varna, Bulgaria) a fost prima femeie medic din Bulgaria.

S-a născut la Chișinău în familia lui Anghel Nicolau, primar al orașului Chișinău în perioada 1855–1858. A studiat inițial la Pensionatul pentru fete de nobili al surorilor Anastasia și Ecaterina Rizo din Chișinău. Ulterior a absolvit Facultatea de Medicină a Universității din Zurich (Elveția, 1872)^[1]. În 1878 obține diploma de studii superioare în psihiatrie la Universitatea Sorbona din Paris

Din 1879 se stabilește în Bulgaria, unde a lucrat ca medic în orașele Sofia, Loveci, Plovdiv, Varna^[1].

În perioada 1882–1886 este secretar-consilier în cancelaria prințului Alexandru de Battenberg.

Este autoare a peste 100 lucrări și articole științifice despre tratarea tuberculozei, malariei, despre organizarea tratamentului sanatorial, despre organizarea sistemului ocrotirii sănătății. Ca psihiatru s-a ocupat de studiul și descrierea unor boli precum debilitatea mintală, demența etc.

De asemenea, a activat în calitate de redactor la mai multe ziare și reviste social-politice și de medicină din Bulgaria

Anastasia Golovina

·         1853: Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei (mai târziu Ducesă de Edinburgh și Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha; 17 octombrie 1853 – 24 octombrie 1920) a fost fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a Mariei Alexandrovna. Maria a fost soția Prințului Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria. Maria Alexandrovna a Rusiei a fost mama reginei Maria a României.

Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, 1870

Marea Ducesă Maria Alexandrovna s-a născut la 17 octombrie 1853 la Țarskoe Selo.^[3][4] A fost al șaselea copil și singura fiică care a supraviețuit copilăriei, dintre cei opt copii, a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a soției acestuia, Maria Alexandrovna, născută Ducesa Maximilienne Wilhelmine de Hesse-Darmstadt.^[5]

La momentul nașterii sale, bunicul ei, Țarul Nicolae I, domnea în Rusia iar tatăl ei era Țarevici. În 1855, când Maria Alexandrovna avea 17 ani, Nicolae I a murit și tatăl ei a devenit noul împărat al Rusiei.^[4] Marea Ducesă a crescut ca singura fată printre cei patru frați mai mari și doi mai mici.^[4] Nu și-a cunoscut sora mai mare, Alexandra, care a murit la vârsta de șase ani și jumătate, înainte de nașterea ei.^[6] Maria Alexandrovna însăși a fost aproape de moarte de o boala gât, la vârsta de șapte ani.^[7]

Copilăria și-a petrecut-o în palate mari și luxoase pe moșii deținute de Romanovi.^[8] Principala reședință a familiei era Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg care avea 1600 de camere. Vara, familia stătea la Palatul Peterhof, un complex mare cu ferme, vile și diverse pavilioane în Golful Finlandei.^[9] De la sfârșitul verii până iarna, familia imperială se muta la Țarskoe Selo, orașul regal unde Romanovii dețineau palatul Caterina și palatul Alexandru.^[9] În insula copiilor, situată într-un iaz în parcul palatului Alexandru, Maria Alexandrovna a avut propria ei căsuță, pe care a folosit-o cu frații ei ca pe un teatru. Tatăl ei a adaugat o fermă, construită pentru plăcerea ei. Ambii părinți au fost afectuoși cu ea.^[6] Pentru Țarul Alexandru al II-lea, ea a fost copilul favorit și îi plăcea să-și petreacă timpul cu ea.^[10] Împărăteasa a fost o mamă afectuoasă însă fizic rece cu copii ei. Țarina suferea de plămâni slabi și a trebuit să se deplaseze în mod constant în Germania și sudul Europei ca să scape de durele ierni rusești.^[11] Adesea Țarina lua pe cei trei copii mai mici cu ea în aceste călătorii.^[11] Drept consecință, Maria Alexandrovna a devenit mai apropiată de cei doi frați mai mici, Serghei și Pavel.^[4][11][12] Înconjurată doar de frați, Maria a crescut ca un băiețoi, cu un caracter independent și o voință puternică.

Maria a fost educată la curtea rusă sub stricta atenție a guvernantei sale, contesa Alexandrine Tolstoi.^[13][14] Maria Alexandrovna a fost prima Mare Ducesă care a fost crescută de bone englezești și a vorbit fluent engleza. În afara limbei ruse native, ea vorbea fluent germana, franceza și engleza.^[13] În august 1867, în timp ce familia stătea la Palatul Livadia din Crimeea, Mark Twain a ăntâlnit-o pe Maria Alexandrovna și pe părinții ei.^[15] Faimosul scriitor ameriacn a descris-o cu "ochi albaștri, modestă și frumoasă".^[16] Ca mulți dintre contemporani, Twain a observat influența pe care tânăra Marea Ducesă o avea asupra tatălui ei.^[17] "Ea este absolut autentică și nu se schimbă niciodată în fața străinilor", observa doamna ei de onoare Anna Tiutceva (1829-1889), o fiică a celebrului poet Fiodor Tiutcev, adăugând că "ea este obișnuită să fie în centrul atenției".^[18] Tiutceva a descris-o ca "încăpățânată și intransigentă".

Maria Alexandrovna și Prințul Alfred

În timpul unei vizite a rudelor materne, la Jugenheim, în vara anului 1868, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, pe atunci în vârstă de 15 ani, l-a întâlnit pe Alfred, Duce de Edinburgh.^[19][20][21] Prințul Alfred, al doilea fiu al reginei Victorie, era un tânăr timid și frumos cu o carieră în marina navală britanică.^[22] El își vizita sora, Prințesa Alice, care era căsătorită cu vărul primar al Mariei Alexandrovna.^[20] Turul în jurul lumii al lui Alfred cu Royal Navy l-a ținut departe pentru următorii doi ani.^[23] Maria și Prințul Alfred s-au văzut din nou în vara anului 1871, când Alexandru al II-lea și soția sa își vizitau rudele la Schloss Heiligenberg.

Țarul și Țarina erau însoțiți de Maria în vârstă de 17 ani și de doi dintre frații ei mai mari. S-a întâmplat ca Alfred să fi fost și el acolo împreună cu Prințul și Prințesa de Wales. În timpul acelei veri, Maria și Alfred s-au simțit atrași unul de altul, petrecându-și timpul plimbându-se și stând de vorbă. Amândoi iubeau muzica; Alfred era un violonist amator entuziast, în timp ce Maria cânta la pian. Deși își doreau să se căsătorească, nu s-a anunțat nici o logodnă și Alfred s-a întors în Anglia.

Marea Ducesă Maria Alexandrovna și Prințul Alfred. Fotografie de la logodnă, 1873.

Părinții ei era împotriva căsătoriei. Alexandru al II-lea nu voia să-și piardă fiica, de care era profund atașat. De asemenea, Țarul nu-și dorea un ginere britanic, din cauza sentimetului general anti-britanic în Rusia în urma Războiului din Crimeea. Țarina găsea obiceiurile englezești ca ciudate și pe englezi reci și neprietenoși. Era convinsă că fiica ei nu ar fi fericită acolo. Totuși, negocierile de căsătorie au început în iulie 1871 însă au fost stagnate în 1872.

Regina Victoria era de asemenea împotriva căsătoriei. Nici un prinț britanic nu se căsătorise vreodată cu o Romanov, și ea a prevăzut probleme în legătură cu religia ortodoxă a Mariei și educația rusă. Regina considera că Rusia era, în general, "neprietenoasă" față de Marea Britanie. Victoria a fost, de asemenea, suspicioasă în legătură cu mișcările ruse în India. Prin urmare, regina a fost consternată atunci când a auzit că negocierile oficiale au fost reluate în ianuarie 1873. Au existat zvonuri că la Sankt Petersburg Maria Alexandrovna s-a compromis cu Prințul Golitsin și că familia ei era nerăbdătoare s-o vadă stabilită la casa ei. Alfred a refuzat să creadă zvonurile și era pregătit să lupte pentru căsătoria cu persoana pe care el o iubea. Prin urmare, regina Victoria și-a înghițit mândria și nu a spus nimic. Ambele mame au continuat să caute alți parteneri pentru copiii lor, dar Alfred și Maria nu voiau pe nimeni altcineva. Cum Țarina eșuase în încercarea de a găsi un prinț german acceptabil pentru fiica ei, o întâlnire între Alfred, Țarină și Maria a avut loc la Sorrento, Italia la mijlocul lunii aprilie 1873. În acel an, a existat o dispută anglo-rusă asupra graniței cu Afganistanul. Miniștrii reginei s-au gândit că o căsătorie ar putea ajuta la reducerea tensiunii dintre cele două țări.

Maria și Alfred cu cel de-al doilea copil al lor, Missy, viitoarea regină Maria a României.

În iulie 1873, Alfred s-a întâlnit la Jugenheim cu Țarul. La 11 iulie el a cerut mâna Mariei Alexandrovna iar ea a acceptat. El avea aproape 29 de ani, ea 19. Alfred a trimis o telegramă din Germania mamei sale: "Maria și cu mine ne-am logodit în această dimineață. Nu pot spune cât sunt de fericit. Sper ca binecuvântarea ta să ne vegheze". Regina a trimis felicitările ei însă în jurnal a notat la 11 iulie 1873: "Neștiind-o pe Marie, și realizând că pot fi multe dificultăți, gândurile și sentimentele mele sunt destul de amestecate". Când i-a dat vestea fiicei ei celei mari, Prințesa Moștenitoare a Prusiei, regina Victoria a spus simplu: "Crima s-a produs".

Țarul a oferit ca zestre fiicei sale suma de 100.000 de lire, plus un venit anual de 32.000 de lire.^[24] De asemenea, el a dăruit singurei sale fiice unele dintre cele mai valoroase bijuterii ale Romanovilor, inclusiv safirele pe care le-a moștenit de la mama sa, împărăteasa Alexandra Feodorovna, precum și o parură care a aparținut Ecaterinei cea Mare.^[25] Ca dar de nuntă, Țarul a comandat bijutierului curții o parură spectaculoasă din diamante și rubine.^[26] Celelalte bijuterii au inclus o tiară din diamante, care de asemenea, putea fi purtată drept colier.^[27] Alfred a fost numit șef onorific al unui regiment rus și chiar o navă rusească a fost numită după el.^[25]

La o săptămână după logodnă, alianța anglo-ruso a experimentat prima criză. Regina Victoria a cerut Țarului să o aducă pe Maria în Scoția, astfel încât ea să-și poată întâlni viitoarea noră. Alexandru al II-lea a refuzat. Țarina a sugerat în schimb că ei s-ar putea întâlni la Köln. Regina a numit aceasta "impertinență pură". Victoria, de asemenea, s-a făcut nepopulară refuzând oferta Țarului de a face pe Prințul de Wales colonelul unui regiment rusesc și cerând ca o slujbă anglicană de căsătorie să aibă loc la Sankt Petersburg, alături de ceremonia ortodoxă. Însă Maria Alexandrovna era fericită: "Cât sunt de fericită că am să fiu a lui. Simt că iubirea mea pentru el crește în fiecare zi. Am un sentiment de pace și fericire inexprimabilă și o nerăbdare fără margini de a fi cu el".^[24]

La 4 ianuarie 1874, Alfred a ajuns la Sankt Petersburg pentru nuntă și a stat la Palatul de Iarnă. Ceilalți oaspeți britanici au sosit la 18 ianuarie. Nunta a fost celebrată la 23 ianuarie 1874 la Palatul de Iarnă. Regina Victoria a fost reprezentată de fiul ei cel mare, Eduard, Prinț de Wales, și de soția acestuia, Alexandra, care era sora Țarinei Maria Feodorovna. Fiica cea mare a Victoriei împreună cu soțul ei au fost și ei prezenți.

Marele Duce Alexei, Țarul Alexandru al II-lea, Marea Ducesă Maria Alexandrovna și Prințul Alfred, Duce de Edinburgh, mai 1874

Ducele și Ducesa de Edinburgh au ajuns în Anglia la 7 martie 1874. Orașul Windsor a fost decorat în cinstea lor cu steagurile celor două țări și Maria a fost bine primită de mulțime. Regina Victoria s-a întâlnit cu ei și a notat în jurnal: "Am primit-o pe draga Maria în brațele mele și am sărutat-o cu căldură de câteva ori. Am fost destul de nervoasă și agitată, atât de lungă a fost așteptarea. Draga Marie este foarte prietenoasă, are un chip plăcut, pielea frumoasa și ochi luminoși... Ea vorbește engleză minunat de bine". Regina a mai menționat de asemenea că Marie "nu avea nici un pic de frică de Affie și sper că va avea cea mai bună influență asupra lui".

Ducele și Ducesa de Edinburgh și-au făcut apariția în public la Londra la 12 martie. Alfred și Maria s-au mutat la Casa Clarence din Londra, care a fost principala lor reședință din Anglia. În plus ei mai mai aveau un conac la țară, Eastwell Park, o mare moșie de 2.500 de acri în apropiere de Ashford în Kent, unde Ducele paricipa la partide de tragere. Pentru a alina dorul de casă al fiicei lor, Țarul și fiul său Alexei au mers în vizită în Anglia în mai 1874.^[28]

Maria a ajuns în Anglia cu intenția de a avea o viață plină de succes în noua ei țară, însă a avut dificultăți să se adapteze la curtea britanică.^[10] Pentru ea, clima era detestabilă, iar mâncarea dulce. A găsit Casa Clarence, reședința ei din Londra, "sumbră". Ea a descris Londra ca "un loc imposibil, unde oamenii sunt nebuni după plăcere" și inferioară comparativ cu străzile largi, domurile de aur și palatele magnifice ale Sankt Petersburgului. În ochii ei, Palatul Buckingham și Castelul Windsor nu puteau concura cu splendorile Palatului de Iarnă.^[29] Vizitele constante la soacra sa la Castelul Windsor și Osborne în Isle Wight erau plictisitoare.^[29] Compania reginei era opresivă, nopțile târzii erau obositoare iar soțul ei era un crai. Dintre cumnații ei, s-a apropiat de cei doi mai mici: Prințul Leopold și Prințesa Beatrice. Mândră de inteligența ei, ea o considera pe Alexandra, Prințesă de Wales, neghioabă.

Când a vizitat Scoția, Maria Alexandrovna a înghețat în dormitorul ei neîncălzit de la Castelul Balmoral și a ordonat să fie aprins un foc. Când a ieșit afară, regina Victoria a intrat în cameră și a ordonat unei servitoare să arunce apă pe foc și să deschidă toate ferestrele. Ducesa a spus că ea ar putea trăi la fel de bine pe un iceberg decât într-o casă britanic în timpul iernii. Curând a început să scrie scrisori acasă, tatălui ei, descriind-o pe regina Victoria "o bătrână cu o încăpățânare prostească". Dezamăgită de Marea Britanie și de viața dificilă cu soacra ei, Ducesei de Edinburgh îi era din ce în ce mai dor de Rusia și era fericită pentru orice scuză pentru a reveni în țara natală. Britanicii o considerau dură și masculină în maniere. Atitudinea ei imperioasă față de slujitori și sfidarea ei față de convențiile englezești fumând în public au făcut-o nepopulară. ^[29] Era foarte clar însă că nu-i păsa ce credeau oamenii.^[29]

Ducesa de Edinburgh

Ducesa s-a certat de multe ori cu soacra ei asupra modului în care ea ar trebui să se poarte la curte. Ca singura fiică a Țarului, Maria Alexandrovna avea precedență asupra tuturor Marilor Ducese ale Rusiei. Prin urmare, era profund ofensată de necesitatea de a-i acorda prioritate în Anglia Prințesei de Wales. De la naștere, Maria Alexandrovna a purtat titlul de Înălțime Imperială; odată ce s-a căsătorit ea a devenit doar Alteță Regală. Ducesa de Edinburgh a avut deosebită plăcere de a-și expune magnificele ei bijuterii. Prințesele britanice erau în mod clar geloase pe diamantele ei, inclusiv regina Victoria. Meriel Buchanan, fiica ultimului ambasador britanic în Rusia Imperială descrie următoarea scenă: "Regina a comparat tiara Ducesei cu cele ale propriilor fiice, ridicând din umeri ca o pasăre a cărei penaj a fost ciufulit, cu colțurile gurii trase în jos și cu o expresie pe care cei care au cunoscut-o au învățat să se teamă".

Ducele și Ducesa de Edinburgh au început repede să-și întemeieze o familie. La doar nouă luni de la nuntă, Ducesa a născut un fiu, micul Alfred, născut la Palatul Buckingham la 15 octombrie 1874. Țarina a venit la Londra să-și viziteze fiica și să-și vadă nepotul.^[30]

În anii care au urmat, familia s-a mărit. O fiică s-a născut la 29 octombrie 1875 la Eastwell Park. A fost numită Marie, după mama și bunica ei. Maria a șocat societatea britanică îngrijindu-și copii ea însăși. Vacanțele de vară și le petreceau la Osborne^[31] iar toamna și Crăciunul la Eastwell Park. În timp ce era la Malta însoțindu-și soțul, care staționa acolo ca ofițer al marinei britanice, Maria Alexandrovna a născut a doua fiică, Victoria Melita, la 25 noiembrie 1876. După întoarcerea lor din Malta, în 1877, Rusia a intrat în război cu Turcia, încercând să câștige controlul în Balcani.^[32]

Regina Victoria a trimis țarul Alexandru al II-lea o serie de telegrame agresive care aproape a dus la o stare de război între cele două țări. Ducesa a fost profund șocată de ostilitatea soacrei față de țara ei și față de tatăl ei, în special. Relația dintre Ducesa de Edinburgh și soacra ei s-a deteriorat. Maria Alexandrovna a devenit anglofobă.

Ducele de Edinburgh era moștenitorul unchiului său fără copii, Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg, fratele mai mare al Prințului Albert. După Războiul ruso-turc din 1877-1878, Maria Alexandrovna a locuit la Coburg, soțul ei așteptând să-i succeadă unchiului său.^[33] În timp ce era în Germania, s-a născut a treia fiică, Alexandra, la 1 septembrie 1878, la Castelul Rosenau din Coburg. La 13 octombrie 1879 Ducesa a născut prematur un fiu care a murit la naștere.^[34] La 17 februarie 1880, Maria s-a întors în Rusia pentru aniversarea a 25 de ani de la încoronarea tatălui ei. În acea zi, radicalii au încercat să-l asasineze pe Țar și pe întreaga familie imperială.^[35] O bombă teroristă a demolat sala de mese și camera de gardă a Palatului de Iarnă.^[35] Maria Alexandrovna s-a întors în Rusia din nou în iunie 1880, pentru a fi alături de mama ei care era pe moarte.^[36] Când tatăl ei a fost ucis de o bombă teroristă ea era la Casa Clarence din Anglia.^[36] Maria Alexandrovna a participat la funerariile tatălui ei în martie 1881.^[37]

Ducele și Ducesa de Edinburgh au fost prezenți la încoronarea fratelui ei, Țarul Alexandru al III-lea, la Moscova, în mai 1883. Familia era completată de nașterea celei de-a patra fiice, Prințesa Beatrice, născută la Eastwell la 20 aprilie 1884.^[38] Așteptându-se să moștenească Ducatul de Saxa-Coburg și Gotha, Ducesa a dorit construirea unui palat pentru familia ei la Coburg. Camerele cuplului regal erau la etajul al doilea în timp ce dormitoarele celor patru prințese erau la etajul al treilea.

În octombrie 1886 familia s-a stabilit în Malta, unde Ducele a fost numit comandant șef al flotei britanice, având sediul în Malta. Pentru următorii trei ani, familia a petrecut fiecare iarnă la palatul San Anton din Malta. Viața pe insulă era neincitantă pentru Ducesa de Edinburgh însă a fost un răgaz binevenit față de viața în Anglia. În timp ce era în Malta, ducesa s-a dovedit a fi o excelentă gazdă pentru ofițerii de marină și soțiile lor. În 1887, cuplul a revenit pentru scurt timp la Londra pentru a participa la Jubileu de Aur al reginei Victoria. Cariera soțului ei în marina britanică și multiplele lor relații la curțile europene i-au permis Mariei Alexadrovna să călătorească extensiv, ceva ce ea a făcut cu adevărată plăcere. A vizitat cele mai multe țări europene, inclusiv Spania, Italia, Țările de Jos, Grecia, și chiar Muntenegru, făcând excursii anuale în Germania, Anglia și Rusia.

Ducele și Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha cu familia. De la stânga la dreapta: Prințesa Beatrice, Alfred Duce de Saxa-Coburg Gotha, Ducesa Maria, Ducesa Alexandrine, Prințesa Victoria, Prințesa Alexandra și Prințesa Marie, la Rosenau.

În martie 1887 familia s-a mutat la Coburg. Principala lor reședință era Palatul Edinburgh, unde Ducesa avea curtea. Soțul ei era ocupat cu treburile marine care îi ocupau cea mai mare parte a timpului. Responsabilitatea pentru educarea celor cinci copii ai cuplului a căzut pe umerii Ducesei. Ea a fost o mamă strictă însă devotată care s-a asigurat că este cea mai importantă persoană din viața copiilor.^[41] Între august 1890 și iunie 1893, Ducele s-a stabilit la baza navală Devonport. Maria Alexandrovna a făcut vizte rare la Devonport împreună cu copii.

Odată cu trecerea anilor, Alfred și Maria au început să trăiască separat. Ei aveau puține în comun în afară de pasiunea pentru muzică și copii lor. El era rezervat, taciturn, cu toane, țâfnos și mare bețiv. La mijlocul anilor 1880 a devenit alcoolic. Ducele era descris ca fiind "nepoliticos, supărăcios, încăpățânat, lipsit de scrupule, risipitor și infidel". Ducesa a respins atitudinea soțului ei însă a rămas căsătorită, ascunzând mariajul nefericit în fața copiilor. mai târziu s-a confesat uneia dintre fiice că a simțit că nu a fost niciodată mai mult decât soția legitimă a soțului ei. Ducele spera ca fiica sa cea mare, Marie, să se căsătorească cu nepotul său George, viitorul rege George al V-lea. Totuși Ducesa era hotărâta ca fiica ei să evite greșeala ei și a măritat-o cu Prințul Moștenitor Ferdinand al României la 10 ianuarie 1893.^[21][42]

Marea Ducesă Maria Alexandrovna împreună cu soțul, cei trei copii mai mari și doi gineri.

La moartea unchiului ei, Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha la 22 august 1893, Ducatul a revenit Ducelui de Edinburgh devreme ce fratele său mai mare Prințul de Wales renunțase la drepturile sale la succesiune. Odată cu ascensiunea soțului ei la conducerea Ducatului, Marea Ducesă Maria Alexandrovna a devenit Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha, acest titlu adăugându-se celui de Ducesă de Edinburgh.

Ducesa a redecorat castelele mobilate prost, și, de asemenea, a făcut lucrări de caritate, deschizând o unitate pentru persoane bolnave mintal, unitate care a purtat numele ei. Pasiunile ei erau opera și teatrul, pe care ea le-a sprijinit atât în Coburg cât și în Gotha. Ducesa a fost de asemenea un cititor pasionat.

A doua fiică a cuplului, Victoria Melita, s-a căsătorit cu Ernest Louis, Mare Duce de Hesse la 19 aprilie 1894.^[43] Inițial Ducesa s-a împotrivit căsătoriei, Ernest fiind apropiat de bunica maternă, regina Victoria, care a ajuns la Coburg împreună cu alte rude regale pentru nuntă.^[44] În noiembrie 1894, fratele Mariei, Țarul Alexandru al III-lea, a murit de nefrită la vârsta de 49 de ani, lăsându-l pe tron pe fiul său de 26 de ani, Nicolae al II-lea. Alfred și Maria au mers în Rusia, ajungând chiar înaintea decesului Țarului Alexandru. Au locuit la Sankt Petersburg pentru nunta lui Nicolae cu logonica sa, Prințesa Alix de Hesse-Darmstadt, fiica cea mică a surorii lui Alfred, Prințesa Alice.^[45]

În ciuda obiecțiilor soțului ei, Ducesa a atanjat căsătoria celei de-a treia fiice, Alexandra, în septembrie 1895, cu Prințul Ernest de Hohenlohe-Langenburg, un nepot al surorii vitrege al reginei Victoria, Feodora.^[46][47] El era atașat militar la ambasada germană la Londra. Principala preocupare a Ducesei era singurul ei fiu, Alfred, care avea o carieră schimbătoare în armata germană.^[48] La 15 octombrie 1895 el a devenit major însă avea deja o sănătate precară.^[49] Nunta Alexandrei a avit loc la Coburg în aprilie 1896 și luna următoare, Maria Alexandrovna a călătorit în Rusia cu soțul și patru dintre copii ei la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea. În iunie 1897, Ducesa și soțul ei s-au întrs la Londra pentru a lua parte la Jubileu de Diamant a reginei Victoria.^[50] La acel moment relația cuplului era deja deteriorată. Maria Alexandrovna încerca disperată să găsească un subiect de conversație cu dificilul ei soț, care ura interesul ei pentru literatură și teatru, în timp ce ea găsea pasiunea lui pentru politică și de vânătoare "plictisitoare". Ducesa a fost ușurată când soțul ei a plecat. Ea i-a scris fiicei celei mari "dacă ai ști cât de ușoară și și confortabilă este viața fără el". Prin 1898, starea de sănătate a Ducelui s-a deteriorat, exacerbată de grelele lui beții.

Maria Alexandrovna în 1914.

Primul copil al cuplului, fiul Alfred, Prinț moștenitor de Saxa-Coburg și Gotha a fost implicat într-un scandal; la cea de-a 25-a aniversare a părinților săi prințul s-a împușcat în ianuarie 1899. A supraviețuit, părinții l-au trimis la Meran pentru a se recupera, însă două săptămâni mai târziu, la 6 februarie, prințul a murit. Ducele a fost șocat de moartea fiului său. Această tragedie a îndepărtat cuplul și mai mult, Alfred dând vina pe soția sa, care a fost responsabilă pentru educația tânărului Alfred. Odată cu moartea tânărului Alfred, moștenitorul Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha a devenit nepotul lui Alfred, Charles Edward, Duce de Albany, care venit în Germania pentru a fi educat acolo. Succesiunea ducatului a fost complicată de știrea că Alfred însuși era bolnav de cancer la gât, prea avansat pentru orice tratament. La 30 iulie 1900 el a murit în somn la Castelul Rosenau, districtul Coburg. Maria Alexandrovna era alături de el împreună cu fiicele lor: Victoria Melita, Alexandra și Beatrice. Ducatul a fost moștenit de Charles Edward, care avea 16 ani. În timpul minoratului său, regența a fost asigurată timp de cinci ani de ginerele Mariei, Ernest de Hohenlohe-Langenburg.^[51][52]

Maria Alexandrovna avea 46 de ani când a devenit văduvă. După moartea soțului ei ea a locuit, pentru un timp, în Anglia. Ea se afla la Osborne în timpul zilelor finale ale soacrei ei, regina Victoria. Maria Alexandrovna a păstrat Palatul Edinburgh ca reședința sa din Coburg și Schloss Friedentein în Gotha.^[53] Schloss Rosenau i-a servit ca reședință la țară.^[53] Totuși, cea mai mare parte a timpului a petrecut-o la casa sa din Tegernsee, în apropiere de Munchen.^[54] Reședința de iarnă era Château de Fabron, în apropiere de Nice, Franța.^[55] Întreținerea a cinci reședințe a pus presiune pe finanțele ei.^[13]

Deși a fost criticată de fiicele ei, ea le-a susținut în timpul crizelor lor personale. În 1901, cea de-a doua fiica, Victoria Melita, a divorțat și a venit să locuiască cu ea. La 25 septembrie 1905, Victoria Melita s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei.^[56] Relația dintre Ducesă și nepotul ei, Țarul Nicolae al II-lea, s-a deteriorat din cauza opunerii Țarului la a doua căsătorie a Victoriei Melita^[57] și la relația dintre Prințesa Beatrice și fratele mai mic al Țarului, Marele Duce Mihail Alexandrovici, deoarece erau veri primari.^[58]

Relația cu noul Duce de Saxa-Coburg și Gotha a fost inițial tensionată, însă s-a îmbunătățit după ce Charles Edward a susținut căsătoria sintre fiica cea mică a Mariei Alexandrovna, Prințesa Beatrice cu Alfonso de Orleans y Borbón, Infante al Spaniei la 15 iulie 1909. În anii următori, Marea Ducesă a continuat să facă călătorii dese în Rusia natală, pentru a sta cu fiica ei, Victoria Melita, Mare Ducesă a Rusiei. Ultima călătorie a avut loc în mai 1914.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Maria Alexandrovna era la Coburg, după ce se întorsese dintr-o vizită la George al V-lea la Palatul Buckingham. Simpatiile ei erau divizate, însă s-a situat de partea Germaniei împotriva Rusiei natale. Familia din Coburg s-a confruntat cu ostilitate intensă în timpul războiului pentru conexiunile lor britanice și rusești. Pentru a evita complicațiile, Maria Alexandrovna s-a retras din Coburg la Tegernsee în Bavaria. Multe dintre rudele Ducesei au fost ucise în timpul Revoluției ruse, inclusiv singurul frate care mai era în viață, Marele Duce Paul, nepotul ei Țarul Nicolae al II-lea și familia sa. În urma războiului, Ducesa a pierdut marea ei avere, cea mai mare partea a acesteia fiind în Rusia. Venitul ei britanic era mic, așa că a fost forțată să vândă o mare parte din colecția ei de bijuterii.^[59]

La Zürich, Maria Alexandrovna s-a reunit cu cele două fiice mai mari, Maria, regină a României și Victoria Melita, Mare Ducesă a Rusiei aflată în exil.^[60] În iulie 1920, ea a scris: "Sunt complet dezgustată de stadiul actual al lumii și omenirii, în general ... Au distrus și ruinat draga mea Rusie, mult iubita mea Germanie".^[59] Figura ei, mereu durdulie s-a subțiat și mâinile au început să-i tremure.^[60][61] La opt zile după ce a împlinit 67 de ani, la 25 octombrie 1920, singurul copil al Țarului Alexandru al II-lea care a supraviețuit Revoluției, a murit în somn de un atac de cord.^[62] A fost înmormântată la mausoleul Glockenberg în Coburg lângă soțul și fiul lor.

Copii:

• Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha (15 octombrie 1874 - 6 februarie 1899)
• Maria, regină a României (29 octombrie 1875 - 18 iulie 1938)
• Victoria, Mare Ducesă a Rusiei (25 noiembrie 1876 - 2 martie 1936)
• Alexandra, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg (1 septembrie 1878 - 16 aprilie 1942)
• Prințesa Beatrice, Ducesă de Galliera (20 april 1884 - 13 iulie 1966)

Maria Alexandrovna

Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha Ducesă de Edinburgh

Părinți Alexandru al II-lea al Rusiei[1][2] Maria de Hessa  Frați și surori Olga Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei Ekaterina Alexandrovna Iurevskaia[*] Alexandru al III-lea al Rusiei Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei Gheorghi Alexandrovici Iurevski[*] Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei  Căsătorită cu Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Copii Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha Maria, regină a României Victoria, Mare Ducesă a Rusiei Alexandra, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Beatrice, Ducesă de Galliera

·         1858: S-a născut in localitatea Dârste (azi Braşov), judeţul Braşov, Andrei Bârseanu, poet, folclorist şi traducător, membru şi preşedinte al Societăţii studenţilor români „România jună” din Viena, membru titular al Academiei Române din 1908 şi vicepreşedinte al acestui for (8 iunie – 19 august 1922); (d. 19 august 1922, Bucureşti). Este cunoscut ca autor al imnului „Pe al nostru steag e scris unire”. Timp de cinci ani a fost vicepreşedinte al ASTREI iar din 1911 a fost, timp de 10 ani, preşedinte al acesteia. Tot el a creat imnul ASTREI. Ca profesor şi pedagog şi ca inspector şcolar, a întemeiat şcoli săteşti, a tipărit abecedare, broşuri şi calendare pentru popor, a întemeiat biblioteci şi a răspândit ziare. Şi-a adus un aport însemnat la alcătuirea Enciclopediei române, contribuind cu studii de istorie literară, de obiceiuri şi literatură populară şi studii de toponimie din zona Braşovului şi Săcelelor.

* 1858: Dimitrie Lambru (n. 17 octombrie 1858 - d. 1926, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campania anului 1916.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Dimitrie Lambru a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 31 Infanterie, Regimentului Mihai Viteazul No. 6 sau Brigăzii 11 Infanterie.^[4][5][6][7]

Demisionează din armată cu gradul de general de brigadă, în 1914, pentru a intra în politică, fiind ales deputat de Ilfov pe listele Partidului Național Liberal. La declararea mobilizării, din august 1916 este rechemat în activitate.

În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 21 Infanterie, în perioada 4/17 septembrie - 7/20 decembrie 1916, remarcându-se pe timpul Bătăliei depe Valea Prahovei și Bătăliei pentru București.

Dimitrie Lambru

* 1870: Adelgunde de Bavaria^[1][2] (germană Adelgunde Marie Auguste Therese Prinzessin von Bayern^[1][2]) (17 octombrie 1870, Munchen, Regatul Bavariei^[1][2] – 4 ianuarie 1958, Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania^[1][2]) a fost prințesă de Bavaria prin naștere și prințesă de Hohenzollern prin căsătoria cu Wilhelm, Prinț de Hohenzollern.

Adelgunde a fost al doilea copil^[1][2] din cei treisprezece ai regelui Ludwig al III-lea, ultimul rege al Bavariei, și ai Mariei Theresa de Austria-Este, nepoata lui Francisc al V-lea, Duce de Modena.

Adelgunde s-a căsătorit la 20 ianuarie 1915 la Munchen cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern, fiul cel mare al Prințului Leopold de Hohenzollern și a Infantei Antónia a Portugaliei.^[1][2]Adelgunde a fost a doua soție a Prințului Wilhelm. Din prima căsătorie cu Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii Wilhem avea trei copii. Adelgunde și Wilhelm nu au avut copii

Prințesa Adelgunde de Bavaria

Prințesă de Hohenzollern

Părinți Ludwig al III-lea al Bavariei Maria Theresa de Austria-Este  Frați și surori Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei Prince Karl of Bavaria[*] Franz de Bavaria Prințesa Matilda de Bavaria Princess Maria Ludwiga Theresia of Bavaria[*] Hildegard Maria von Bayern[*] Wiltrud Marie Alix von Bayern[*] Gundelinde von Bayern[*]  Căsătorită cu Wilhelm, Prinț de Hohenzollern

·         1873: Gheorghe Țițeica, matematician român (d. 1939). Gheorghe Țițeica  a fost profesor la Universitatea Bucuresti   și la Scoala Politehnica din București, membru al Academiei Romane  și al mai multor academii straine, doctor honoris causa al  Universitatii din Varsovia. S-a ocupat în special cu studiul rețelelor din spațiul cu n dimenisuni, definite printr-o ecuație a lui Laplace si  creatorul unor capitole din geometria diferențială proiectivă și afină, unde a introdus noi clase de suprafete curbe si retele  care ii poarta numele.

·         1892, 17/30: S-a născut Dragoş Protopopescu, poet, prozator, eseist şi traducător. Interesul iniţial al criticii pentru el va scădea direct proporţional cu alunecarea ideologiei sale spre extrema dreaptă. A desfăşurat o susţinută activitate de traducător din limba engleză (mai ales din Shakespeare), colaborând, între anii 1929 şi 1946, cu Teatrul Naţional din Bucureşti (m. 1946).

* 1894: Prințul René de Bourbon-Parma (17 octombrie 1894 – 30 iulie 1962) a fost al șaptelea fiu al lui Robert I, Duce de Parma și a celei de-a doua soții, Maria Antónia a Portugaliei.^[1] A fost tatăl Principesei Ana de Burbon-Parma, soția lui Mihai I, fost rege al României.

Prințul René de Bourbon-Parma

Părinți Robert I, Duce de Parma Maria Antónia a Portugaliei  Frați și surori Zita de Bourbon-Parma Maria-Luiza de Bourbon-Parma Maria Antonia van Bourbon-Parma[*] Xavier, Duce de Parma Prințul Felix de Bourbon-Parma Prince Gaetano of Bourbon-Parma[*] Henry, Duke of Parma[*] Elias de Bourbon-Parma Joseph[*] Prince Sixtus of Bourbon-Parma[*]  Căsătorit cu Prințesa Margaret a Danemarcei Copii Prințul Jacques Ana, regină a României Prințul Michel Prințul André

* 1896: Prințul Roman Petrovici al Rusiei (17 octombrie 1896 – 23 octombrie 1978) a fost membru al Casei Romanov.

Prințul Roman Petrovici s-a născut la Palatul Peterhof din St. Petersburg ca singurul fiu al Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei și a soției acestuia, Prințesa Milica de Muntenegru.^[1] Prințul Roman a aparținut ramurei Nicolaevici a familiei imperiale ruse, fondată de bunicul său, Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei.

În 1916 a absolvit Academia de Inginerie de la Kiev și a fost trimis să servească într-un caucazian regiment de geniști pe frontul turcesc. După abdicarea împăratului Nicolae al II-lea, Prințul Roman a locuit pe moșia tatălui său din Crimea, la Dulber, iar în aprilie 1919 a părăsit Rusia la bordul cuirasatul britanic HMS Marlborough.^[2]

În 1941 i s-a oferit însă el a refuzat coroana nou înființatului stat al Muntenegru

Prințul Roman s-a căsătorit la 16 noiembrie 1921 la Cap d'Antibes, Franța cu contesa Praskovia Sheremeteva (18 octombrie 1901–21 decembrie 1980) și au avut doi fii:^[1]

• Nicolae Romanovici, Prinț al Rusiei (1922-2014)
• Prințul Dimitri Romanovici al Rusiei (n. 1926)

Roman Petrovici a murit pe 23 octombrie 1978 la Roma, îngropat în cimitirul de la Monte Testaccio din Roma. Prințesa Parascovia Dmitrievna a murit în 1980.

Prințul Roman Petrovici

Prințul Roman în 1917. Părinți Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei Prințesa Milica de Muntenegru  Frați și surori Princess Marina Petrovna of Russia[*] Nadejda Petrovna a Rusiei  Căsătorit cu Contesa Prascovia Cheremeteva Copii Prințul Nicolae Romanovici Prințul Dimitri Romanovici

* 1897: Ștefana Velisar Teodoreanu (născută Marie Ștefana Lupașcu, de asemenea cunoscută ca Ștefana Velisar sau Lily Teodoreanu; 17 octombrie 1897 – 30 mai 1995) a fost o romancieră, poetă și traducătoare română, soția scriitorului Ionel Teodoreanu. Încurajată de soțul ei să scrie, ea a fost o reprezentantă târzie a poporanismului tradițional, pe care l-a insuflat cu teme morale din ortodoxia română și cu ecouri ale literaturii moderniste. Lucrările sale de tinerețe coincid din punct de vedere tematic cu Primul Război Mondial și cuprind în principal romane centrate pe conflictele interne și triumfurile morale ale femeilor provinciale.

Născută în localitatea Saint-Maurice, în Franța, părinții ei erau diplomatul Ștefan Lupașcu (1872-1946)^[1] și soția sa, franțuzoaica Marie Mazurier.^[2][3] Tatăl ei, un francmason de rang înalt,^[1][2] descindea din nobilimea boierească a Moldovei.^[4] El a fost unchiul patern al filosofului francez Stéphane Lupasco.^[1] Mama ei, o fostă profesoară a copiilor de boieri, a fugit de Lupașcu și în mare parte a fost absentă din viața Ștefanei; cum tatăl ei era adesea pe drumuri diplomatice și de afaceri, ea a fost crescută de rudele române.^[2] Potrivit povestirilor pe care mai târziu ea le-a spus prietenilor, Ștefana a frecventat școala primară în Franța.^[2][5] A absolvit școala centrală de fete din București, condusă de mătușa ei Maria, soția scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.^[3]

În timpul campaniilor Primului Război Mondial, ea trăia împreună cu verișoarele sale Delavrancea, Cella și Henrieta, la Iași; prin ele s-a întâlnit în decembrie 1918 cu aspirantul scriitor, Ionel Teodoreanu, fiul politicianului-avocat Osvald Teodoreanu. Acest episod a fost descris de Ștefana Velisar în lucrarea autobiografică Ursitul și de Ionel Teodoreanu în romanul Bal mascat. În opinia ei, el a fost imediat atras de tenul ei întunecat și de "ochii negri strălucitori", dar a și admirat încercările ei literare și a încurajat-o să continue.^[2] Până în mai 1919, versetele care atestă dragostea pentru ea au apărut în revista Însemnări Literare sub titlul Jucării pentru Lily.^[6]

Ea s-a căsătorit cu Ionel la 15 februarie 1920,^[3] într-o ceremonie restrânsă la care au participat doar membrii apropiați ai familiilor celor doi, familia mirelui purtând nu cu mult timp în urmă doliu după cel mai mic dintre frații Teodoreanu, decedat în Primul război mondial.^[7] Astfel, ea a devenit cumnata umoristului Păstorel, pe care ea l-a admirat foarte mult,^[8] deși, potrivit poetului Ștefan I. Nenițescu, ea însăși era de acum cea mai talentată dintre Teodoreni.^[2][9] La data de 3 februarie 1921 s-au născut gemenii Ștefan "Cefone" (sau "Afane") și Osvald "Gogo".^[2][10] Noua familie a locuit într-o casă pe strada Kogălniceanu din Iași și erau vecini cu Petru Poni și Alexandru Philippide.^[11] Ani mai târziu s-au mutat întro casă de pe strada Buzdugan, invecinată cu cea a lui Garabet Ibrăileanu, ambele case dispărute astăzi. Ei au fost prieteni apropiați și cu scriitorul Mihail Sadoveanu, cu care au călătorit în Turcia în 1934.^[2][12]

Împreună cu frații Teodoreanu și Mihail Sadoveanu, Ștefana a fost un oaspete frecvent al salonului Viața Românească.^[2] Prima ei lucrare publicată a apărut în 1929, găzduită de Tudor Arghezi în revista Bilete de Papagal; ea a contribuit, de asemenea, la Revista Fundațiilor Regale și Familia.^[3]. Numele ei "Velisar" a fost folosit în lucrarea majoră a soțului său, romanul La Medeleni (1925), pentru un personaj inspirat direct de Lupașcu.^[1] Ștefana însăși apare într-un alt roman al soțului ei, Bal mascat, publicat în timpul debutului ei.

Ștefana și Ionel Teodoreanu în 1931. Desen de Ștefan Dimitrescu

Ajunși la Bucureștiul în 1938,^[14] familia deținea acum un conac pe Strada Romulus, la vest de Dudești.^[15] De asemenea, au deținut o casă pe strada Mihai Eminescu, Dorobanți, pe care Ionel a primit-o de la Federația Comunităților Evreiești pentru serviciile sale ca avocat.^[16] Ștefana însăși a devenit un romancier publicat cu puțin timp înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cu Calendar vechi (1939), care a câștigat un premiu de la Asociația Intelectualilor din România.^[9][13] A fost urmată în 1940 de Viața cea de toate zilele și, în 1943, de volumul cu nuvele Cloșca cu pui..^{[2][3][13][17]}

Proza ei, văzută de critici ca fiind "parfum feminin",^[13] și chiar "maternal apăsător",^[18], avea tendințe spre ornamentare și lirism.^[3] În iulie 1939, criticul modernist Eugen Lovinescu a scris că "talentul ei atît de sensibil" este diferit de alți autori feminini care au apărut la acea vreme: ea nu a aderat nici la "erotismul psihologic" al Cellei Serghi și Luciei Demetrius, nici la "senzualitatea incendiară" a Soranei Gurian.^[19] Potrivit cercetătoarei Elena Panait, atât la nivelul construcțiilor de caractere cât și în ceea ce privește mesajul literar, lucrările afișează lecturile Ștefanei de la Rabindranath Tagore, Lev Tolstoi și Ivan Turgenev.^[5] Ea a rămas un pasionat cititor al lui Tagore și la vârstă înaintată.^[2][20]

Viața cea de toate zilele, scrisă la persoana I, arată chinul neplăcut al lui Baba, o gospodină prinsă într-un cadru provincial și rănită într-un accident. Sterilitatea vieții ei în târg se încheie cu gestul eliberării Babei, o revenire la libertatea și disciplina auto-impusă de la țară.^[21][22] Această notă provincială și legată de pământ a fost citită de către cărturarul Aurel Martin ca un etos regionalist, arătând atașamentul cultural al Ștefanei față de vestul Moldovei. ^[23] Bogat în simboluri creștine, până la scena finală (cu un semn "inadvertent" al crucii), Viața cea de toate zilele este văzută de Panait "comunicând credința [Ștefanei] în valori umane generale precum solidaritatea, toleranța, puterea dragostea materne și maritală ".^[24] Acest mesaj optimist este intens în Cloșca cu pui, care include reprezentări ale femeilor în disperare nerezolvată.^[13]

Petru Comarnescu, care a citit Viața... ca un roman psihologic, a fost impresionat de lucrare, numindu-l un eșantion de "blândețe și măreție spirituală românească", "foarte diferit de producția literară a scriitorilor contemporani".^[21]Potrivit criticului Bianca Burța-Cernat, tonul general al acestor lucrări este "idilic și moralizator", "involuntar a-temporal" și îndatorat lui La Medeleni, precum și tradiționalismului (poporanist) cultivat de Viața Românească. După cum observă Burța-Cernat, relația ei cu poporanismul a fost prin sotul ei, mai degrabă decât ca un "participant direct" - în acest caz, seamănă cu [ăProfira Sadoveanu]], fiica scriitorului și cu ea însăși romancieră.^[25] De asemenea, concentrându-se asupra elementelor temporale, Panait o vede pe Ștefana ca "retro-modernistă", prin faptul că aplică tehnici moderne de scriere unei ideologii literare vechi - "recondiționarea convențiilor literare depășite", dar cu unele "inovații foarte timide".^[26] Ea susține, de asemenea, că fragmente întregi au fost aluzii directe la La Medeleni

Scrieri:

• Calendar vechi (1939)
• Viața cea de toate zilele, roman, (1940, reeditat în 1969)
• Cloșca cu pui, proză, (1941)
• Acasă, roman (1947, reeditat 1972)
• Ursitul, memorii, evocări (1970)
• Căminul, roman (1971)
• Poveste cu „ocei”, proză pentru copii (1975)
• Șoapte întru asfințit, poezii (1981)

Ștefana "Lily" Velisar Teodoreanu

Portret în cărbune de Ștefan Dimitrescu

·         1900: Jean Arthur (n. 17 octombrie 1900 – d. 19 iunie 1991) a fost o actriță americană de film.

Numele ei adevărat a fost Gladys Georgianna Greene și s-a născut în Plattsburgh, New York. Părinții ei au fost Johanna Augusta Nelson și fotograful Hubert Sidney Greene. Bunicii materni au fost emigranți din Norvegia care s-au stabilit în America de Vest; de asemenea, ea are strămoși îndepărtați din Anglia. A avut trei frați mai mari: Donald Hubert (1891), Robert B. (1892) și Albert Sidney (1894).

Descoperită de Fox Film Studios în timp ce făcea modeling comercial la New York la începutul anilor 1920, Arthur a obținut un contract pe un an și a debutat în filmul mut Cameo Kirby (1923), regizat de John Ford.

S-a căsătorit cu fotograful Julian Anker în 1928 însă căsătoria a fost anulată după o zi. În 1932 s-a căsătorit cu producătorul Frank Ross Jr. de care a divorțat în 1949. Nu a avut copii.

Jean Arthur

Jean Arthur în 1939

·         1904: S-a născut Dinu Bădescu, tenor român (d. 22 octombrie 1980, Caracal).

·         1905: S-a născut Alexandru Dima, critic şi istoric literar roman, membru al Academiei Române; (m. 1979). Alexandru Dima (n. 17 octombrie 1905, Turnu Severin – d. 19 martie 1979, București), critic și istoric literar român, membru corespondent al Academiei Române.

·         1912: Ioan Paul I (Albino Luciani, 17 octombrie 1912 – 28 septembrie 1978) a fost papă al Bisericii Catolice între 26 august și 28 septembrie 1978, pontificatul său fiind unul dintre cele mai scurte din istorie. Vezi și anul celor trei papi.

Papa Ioan Paul I (în latină Ioannes Paulus PP. I), născut Albino Luciani (17 octombrie 1912 – 28 septembrie 1978), a fost papă al Bisericii Romano-Catolice și suveran al Orașului Vatican între 26 august 1978 și 28 septembrie 1978. Pontificatul său, cuprinzând numai 33 zile, a reprezentat unul dintre cele mai scurte pontificate din istoria papalității, dând naștere celui mai recent “an al celor trei papi”. În contrast cu acest fapt, cel care i-a urmat și care i-a împărtășit titulatura papală, Papa Ioan Paul al II-lea, urma să dețină unul dintre cele mai lungi pontificate din istoria papalității. Întrucât a murit prea devreme pentru a putea lăsa în urma sa o moștenire de substanță în ceea ce privește viața și dezvoltarea Bisericii, Papa Ioan Paul I este adesea comparat, datorită prieteniei sale cordiale și a smereniei de care dădea dovadă, cu “Bunul Papă Ioan”, popularul papă Ioan XXIII. Ioan Paul I a fost primul papă din istorie care și-a ales un nume dublu, prin aceasta realizând un act de onoare în cinstea celor doi predecesori ai săi direcți, Papa Ioan XXIII și Papa Paul VI. Totodată, el a fost primul, și până în momentul de față singurul, papă care a utilizat formula “întâi” în titulatura oficială a numelui său.

Albino Luciani (papa care zâmbea totdeauna) s-a născut la data de 17 octombrie 1912, în Forno de Canale (actualul oraș Canale d'Agordo), în provincia Belluno, regiunea Venetto, în nordul Italiei. A fost fiul lui Giovanni Luciani și al soției sale Bortola Tancon. A avut o soră, pe nume Nina, și un frate pe nume Edoardo. A fost educat la seminariile minor și major ale diocezei de Belluno și ordinat ca preot al Bisericii Romano-Catolice la data de 7 iulie 1935. Ulterior, lui Luciani i-a fost conferit titlul de doctor în Teologie Sacră al Universității Pontificale Gregoriene din Roma. A slujit ca vice-rector al seminarului diecezan din 1937 și până în 1947, totodată predând noțiuni de teologie dogmatică, teologie morală, drept canonic și artă sacră.

În anul 1948 a fost numit pro-vicar general și în 1958 vicar general al diocezei sale, înainte de a fi numit episcop de Vittorio Veneto, în anul 1958, de către papa Ioan al-XXIII-lea. Ca episcop, a participat la toate sesiunile Conciliului II Vatican (1962-1965). La data de 15 decembrie 1969 a fost numit patriarh al Veneției de către papa Paul VI, începând să conducă eparhia în mod efectiv începând cu data de 3 februarie 1970. În cadrul Consistoriului din 5 martie 1973, papa Paul VI l-a ridicat la rangul de cardinal.

Ioan Paul I a fost o persoană tăcută, modestă, cu un simț al umorului extrem de amical. În cadrul mesajului din cadrul slujbei Angelus (“Îngerul Domnului”) din 27 august, rostit în prima sa zi de pontificat, el a impresionat întreaga lume prin prietenia sa naturală. O altă trăsătură de caracter ce i-a impresionat pe catolici a fost smerenia sa deosebită, un prim exemplu constând în rușinea pe care a simțit-o atunci când papa Paul VI și-a luat stola și a așezat-o pe umerii lui Luciani, în timp ce acesta era cardinal. Ioan Paul I își amintește acest moment în primul său Angelus: “Papa Paul VI m-a făcut să înroșesc până la rădăcinile firelor de păr, în prezența a 20.000 de oameni, pentru că și-a dat jos stola și a așezat-o pe umerii mei. Niciodată nu am înroșit atât de mult”.

La conclav au participat 111 cardinali, dintre aceștia aproximativ 100 (în funcție de sursă) au votat pentru cardinalul Albino Luciani.

Stema pontificatului papei Ioan Paul I

Fundalul stemei este albastru, peste care se înalță munții italieni în șase secțiuni descrescențe argintii, începând cu partea superioară, desenul grafic cuprinzând în extremitatea superioară trei stele aurii cu cinci colțuri; Scaunul patriahal al Sfântului Marcu este prezentat pe un fundal argintiu, leul înaripat, simbolul Evanghelistului Marcu, ținând o carte cu inscripția 'PAX TIBI MARCE EVANGELISTA MEUS (PACE ȚIE, EVANGHELISTUL MEU MARCU"). Interpretarea simbolistică a acestei steme este următoarea: Culorile de fundal care predomină în cadrul acestei steme sunt albul și albastrul, de asemenea culori marine, care indică reînnoirea lumii prin actul Învierii lui Iisus Hristos (albul) și călăuzirea eternă a lumii prin Providența Sfintei Treimi (albastrul). Simbolul leului trimite în mod evident înspre imaginea Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu, a cărui simbol este încă din primele secole creștine. Binecuvântarea divină înscrisă pe Evanghelia pe care leul o poartă reprezintă confirmarea actului de propovăduire evanghelică pe care Sfântul Evanghelist a dus-o la final cu atâta credincioșie. Evidențierea celor trei stele indică perfecțiunea și strălucirea trinitară, cele cinci colțuri ale stelelor reliefând perfecțiunea unitară în ansamblul perfecțiunii trinitare totalizatoare. Prin contrapunerea celor șase munți, este inclus în descriere planul terestru, întreaga imagine reprezentând un dialog al lumii cerești trinitare cu lumea pământească, ce aspiră spre înălțimile virtuților (simbolul muntelui) și înălțarea prin credință la înțelegerea tainei credinței (simbolul stelei). Întreaga descriere grafică se fundamentează pe simbolurile papale clasice, tiara papală cu cele trei coroane (triregnum) și cele două chei, care simbolizează darul pe care Iisus Hristos i l-a conferit lui Petru, ca vicar al său, de a lega și dezlega atât pe cele pământești, cât și pe cele cerești, în legătura și comuniunea indisolubilă cu Fiul lui Dumnezeu și cu Biserica Universală.

La doar 33 de zile după alegere, Papa Ioan Paul I a murit subit. Vaticanul a declarat oficial că papa a murit de infarct miocardic^[3], diagnostic care însă nu este bazat pe rezultatul unei autopsii. Lipsa unei autopsii a condus la apariția unor teorii ale conspirației^[4] privind decesul papei, în ciuda faptului că neefectuarea unei autopsii este practica obișnuită la Vatican în cazul decesului unui papă, și chiar legea Vaticanului interzice efectuarea acestei operațiuni.

Papa Ioan Paul I

·         1914: S-a nascut Jerry Siegel, autor de benzi desenate american; este, pe jumatate, parintele celebrului “Superman”. 

·       1915 - S-a nascut Arthur Miller, dramaturg american, nascut in New York. A urmat cursurile Universitatii din Michigan (1938), unde a castigat un premiu literar. S-a inrolat in armata, iar dupa lasarea la vatra a inceput sa scrie. Primul succes l-a avut cu “Focus”.

Arthur Asher Miller - foto: en.wikipedia.org

Arthur Asher Miller (n. 17 octombrie 1915 – d. 10 februarie 2005), dramaturg și eseist american de origine evreiască. A fost laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie precum și soțul lui Marilyn Monroe. In 1947 a castigat un premiu din partea criticilor din New York pentru piesa “Toti fiii mei”, iar doi ani mai tarziu “Moartea unui comis voiajor” a obtinut atat premiul Pulitzer, cat si premiul Drama Critics Circle.

Aceasta din urma lucrare este considerata piesa de rezistenta a lui Miller. Ulterior a mai scris piesele “Vedere de pe pod”, “Vrajitoarele din Salem”. intre anii 1956 – 1960, dramaturgul a fost casatorit cu legendara actrita Marilyn Monroe. A continuat sa scrie pana in ultima clipa a vietii. in februarie 2005, s-a stins din viata in urma unui atac de cord.

* 1916: Andrei Gherguț (n. 17/30 octombrie 1916, Cleja, Bacău, România – d. 29 ianuarie 2000, Poiana Micului, Mănăstirea Humorului, Suceava, România) a fost un preot romano-catolic aflat pentru scurt timp, între 19 martie 1977 și 21 februarie 1978, la conducerea Diecezei de Iași.^[1] În anul 1978 a fost pensionat, iar în locul său autoritățile de la Vatican, de comun acord cu cele comuniste, l-au numit pe preotul Petru Gherghel ca administrator al diecezei.

Între anii 1942-1949 a fost paroh la Valea Seacă. În anul 1949 a fost arestat de autoritățile comuniste și condamnat la doi ani de închisoare. După eliberare, din anul 1951 până în anul 1960, a fost vicar parohial la Grozești.

·        1918 - S-a nascut Rita Hayworth, actriță americană (d. 1987)

Rita Hayworth – foto: cersipamantromanesc.com

Rita Hayworth (n. 17 octombrie 1918 – d. 14 mai 1987), actriță americană care a devenit faimoasă în anii ’40, fiind considerată sex simbolul acelei ere. A murit din cauza bolii Alzheimer la vârsta de 68 de ani.

·         1920: Montgomery Clift (n. 17 octombrie 1920 – d. 23 iulie 1966) a fost un actor american de film.

Montgomery Clift

·         1921  - S–a născut Liviu Popa, grafician, scenograf de teatru şi film. A realizat scenografii pentru filmele “Ciulinii Bărăganului”, “D–ale carnavalului”, “Setea”,, “Dacii”, “Tinereţe fără bătrâneţe”, “Felix şi Otilia”, “Zestrea Domniţei Ralu”. A obţinut Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România, în 1972, pentru “Felix şi Otilia” (m. 4 martie 1977)

·         1923 - S-a născut scriitorul Constantin Bărbuceanu ("Bârlogul lupilor", "Expresul de noapte", "Femei singure") (m. 1995)

·         1931: José Alencar, politician brazilian (d. 2011)

·         1934 – Rico Rodriguez, muzicianul de la The Specials (1981 UK No.1 single “Ghost Town”).

* 1934: John Norman "Johnny" Haynes (17 octombrie 1934 – 18 octombrie 2005) a fost un fotbalist englez, cel mai bine cunoscut pentru cei 18 ani petrecuți la Fulham

·     1935 - S-a nascut intr-o familie de ilegalisti comunisti, diplomatul Mircea Raceanu, ultimul condamnat la moarte în România regimului comunist. I s–a dat pedeapsa capitală sub acuzaţia de trădare.

Mircea Răceanu - foto: cotidianul.ro

Mircea Răceanu a fost un diplomat român în perioada comunistă. A fost arestat la data de 31 ianuarie 1989 pentru colaborarea cu serviciile secrete americane. A fost judecat și condamnat la moarte la 20 iulie 1989. Aceasta a fost ultima pedeapsă capitală pronunțată în perioada comunistă. Trei luni mai târziu, Nicolae Ceaușescu îi comuta pedeapsa la 20 de ani închisoare.

Sentinţa nu a mai fost pusă în aplicare, însă asta numai după intervenţia lui George Bush senior, fiind anulată în anul 2000, la 10 ani de la abrogarea pedepsei capitale. În prezent, Răceanu este consilier al Departamentului de Stat pentru problemele Europei Răsăritene. In februarie 2002 a fost decorat cu Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Comandor.

* 1935: Maria Vicol (nume de fată Taitiș, n. 17 octombrie 1935, București – d. 13 martie 2015) a fost o scrimeră română specializată pe floretă. A fost dublu laureată cu bronz la Roma 1960 și Mexico 1968, și campioană mondială pe echipe în 1969.

* 1938: Evel Knievel (17 octombrie 1938 – 30 noiembrie 2007), născut Robert Craig Knievel, a fost un cascador și artist american. În cariera sa, el a încercat peste 75 de salturi cu motocicleta de la rampă la rampă între 1965 și 1980, și în 1974, un salt nereușit peste Snake River Canyon într-o rachetă Skycycle X-2 cu aburi. Cele 37 de oase rupte pe care le-a avut de-a lungul carierei au intrat în Guinness Book of World Records ca supravețuitorul cu „cele mai multe oase rupte într-o cariera”.^[1] Knievel a murit de boli pulmonare în Clearwater, Florida, la 69 de ani. Potrivit The Times în timp ce scria necrologul, Knievel a fost unul dintre cele mai mari simboluri americane ale anilor '70. Knievel a fost introdus în Motorcycle Hall of Fame în 1999

Evel Knievel

Evel Knievel în Ft. Lauderdale, Florida, în timpul anilor 1970. Părinți Robert Edward Knievel, Ann Kehoe Căsătorit cu Linda Joan Bork (1959–97) Krystal Kennedy (1999–2001) Copii Kelly, Tracey, Alicia, Robbie

* 1938: Zygmunt Saloni (n. 17 octombrie 1938 în Varșovia)– lingvist polonez de polonistică, în special interesat de principiile formale ale limbii polone, cum ar fi flexiunea și sintaxa, dar și de lexicografie. A contribuit enorm la dezvoltarea instrumentelor și resurselor de formare computerizată a limbii polone, în special a flexiunii: mulțumită lui a luat ființă „Indexul schematic a tergo a formelor exprimate poloneze” început de către Jan Tokarski. Ultimul proiect de echipă în acest domeniu este „Dicționarul gramaticii limbii polone”. (http://sgjp.pl/). Totodată și-a adus contribuția la formarea „Dicționarului polonisticii frecvente contemporare”, început de către I. Kurcz, A. Lewicki, J. Sambor Woronczaka (Kraków: IJP PAN 1990-1991), la care cea mai mare contribuție a avut-o Krzysztof Szafran. Fiu al doi istorici de literatură polonă Janina Kulczyckiej-Saloni și Juliusz Saloni. Maria Saloni- Sadowska, arhitect este cel mai cunoscut dintre cei patru copii. Membru al Comitetului de Lingvistică PAN. A absolvit două secții universitare, polonistică precum și matematică, ceea ce înseamnă că textele sale se caracterizează printr-o integritate logică foarte mare și rigoare metodologică. Din pasiune și vocație pentru profesia de învățător, și-a început profesia predând limba polonă la liceul din Varșovia (în care viitoarea soție i-a fost elevă) dar a predat de asemenea și la școala elementară. A predat la Universitatea din Varșovia (în Varșovia și în filiala din Białymstok, care ulterior a devenit Universitatea din Białymstok), apoi la Universitatea Warmińsko-Mazurski, Secția Umană din Olsztyn. În anul 2009 a început din nou să predea la Universitatea din Varșovian, Secția de Lingvistică Aplicată. S-a făcut cunoscut de asemenea în calitate de editor al „Operelor alese” poetice ale cunoscutului satirist Janusz Szpotański, în privat prietenul său, pentru editura londoneză Plus (editura poloneză din anul 1990, editura digitală în anul 2010 http://monika.univ.gda.pl/~literat/szpot/index.htm).

Întreaga bibliografie a muncii sale până în anul 2001 (259 poziții) este cuprinsă în cartea „Nu este fără însemnătate...lucrări oferite Profesorului Zygmunt Saloni cu ocazia jubileului de 15000 zile a muncii științifice” (Białystok 2001). Câteva observații stau mărturie în subsolul cu referire la adresa volumului „Prima încercare de pregătire a tomului”, preluată acum câțiva ani nu a reușit să fie ținută în secret și- cu privire la protestele severe ale Jubileului- ar fi trebuit să renunțe.

·         1941 - S-a nascut Alan Howard, basist britanic (Tremeloes).

·         1941 – Earl Thomas Conley, cântăreţ american

·         1941 - S-a nascut James Seals, vocalist, chitarist, saxofonist si violonist american (Seals & Crofts).

* 1942: Dumitru Puzdrea (n. 17 octombrie 1942, comuna Turburea, județul Gorj, România) este un politician român, cunoscut ca deputat de Neamț din partea Partidului România Mare și apoi a Partidului Național Liberal între 2000 și 2008. Dumitru Puzdrea a fost ales în legislatura 2000-2004 pe listele PRM și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Japonia și Marele Ducat de Luxemburg. În legislatura 2004-2008, Dumitru Puzdrea a fost ales pe listele PRM, în iunie 2005 a trecut la PNL și a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Regatul Bahrein.

* 1942: Martin Roos (n. 17 octombrie 1942, Satchinez, județul Timiș), este un cleric romano-catolic de etnie germană. Din anul 1999 până în 2018 a fost episcop al Diecezei de Timișoara.

Martin Roos s-a născut la data de 17 octombrie 1942 în localitatea Satchinez (germ. Knees, jud. Timiș). A fost botezat la 25 octombrie 1942 în satul natal de către pr. Franz Amschlinger și a primit prima comuniune la 16 septembrie 1956 în aceeași localitate de la pr. Konrad Kernweisz, Ordinarius-substitutus de Timișoara.

Părinții săi erau etnici germani care proveneau din localitatea Sânpetru German (germ. Deutsch-Sankt-Peter; ung. Németszentpéter) și Szeged. Numele lor fusese maghiarizat, fiind ortografiat Roosz. Tatăl său era fermier și fiind de etnie germană, a fost încorporat în Armata Germană în anul 1943. Mama sa a locuit la Satchinez împreună cu rudele sale până în anul 1945. În ianuarie 1945, împreună cu alte femei și bărbați de etnie germană a fost victimă a deportărilor în Rusia, unde a fost forțată să muncească într-o mină de cărbune. După cinci ani petrecuți în Rusia, a revenit în țară abia în anul 1950. În această perioadă, tânărul Martin a fost crescut de către bunici în Satchinez.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în anul 1945, Martin Roos Sr. a fost luat ca prizonier de război și internat într-un lagăr de prizonieri din Anglia. El nu s-a mai întors niciodată în România, temându-se că va fi arestat. După ce a fost eliberat din închisoare, a plecat în Germania unde a lucrat la o fermă. În anul 1952 Martin Sr. a plecat în Canada la rudele sale de acolo.

Între timp, tânărul Martin Roos a absolvit școala elementară în localitatea natală. Între anii 1957-1961 a fost elev la Școala de Cantori din Alba Iulia. Studiile teologice le începe în anul 1961 la Institutul Teologic romano-catolic din Alba Iulia.

Plecarea sa din România a avut loc înainte să împlinească vârsta de 20 de ani. Tatăl său locuia pe atunci în Canada. Timp de 11 ani a așteptat să obțină un pașaport cu care să poată pleca, împreună cu mama sa, în Germania, la restul familiei sale. Între timp, începuse deja studiul teologic la Alba Iulia, dar într-o zi a primit o telegramă: sosise pașaportul. Au plecat cât de repede s-a putut, mai întâi în Canada, unde a stat doar câteva luni.^[1]

Necunoscând limba engleză și fiindu-i greu să se adapteze iernilor reci din Canada, tânărul Martin a decis să-și finalizeze studiile în Germania. A revenit apoi în Germania în octombrie 1962, unde a continuat imediat studiul teologic. Din anul 1962 și până în anul 1969 studiază la Facultatea de Filozofie-Teologie din Königstein im Taunus (Germania). Părinții lui au revenit și ei în Germania în anul 1967.

La 3 iulie 1971, prin episcopul Dr.h.c. Carl Joseph Leiprecht este hirotonit preot pentru Dieceza de Rottenburg-Stuttgart. Pr. Martin Roos activează apoi ca preot la diferite parohii romano-catolice din Germania: preot-vicar în parohia Stuttgart-Obertürkheim (1971-1973); administrator parohial în Stimpfach (1973-1974) și preot-paroh în Stimpfach (1974-1990).

În anul 1987 este ales ca vicepreședinte al Institutului de Istorie a Culturii și Bisericii pentru Șvabii Dunăreni. În anul 1988 devine președintele Asociației Preoților "Sf. Gerard" (Priesterwerk St. Gerhard). În anul 1989 este ales purtatorul de cuvânt al Șvabilor Dunăreni, precum și consilier spiritual al Asociației Catolicilor Germani din sud-estul Europei. Totodată este redactor șef al publicației "Quartalbrief" și "Gerhardsbote" din Germania.

După schimbările din România din decembrie 1989, a fost ales ca episcop de Timișoara Monseniorul Sebastian Kräuter în anul 1990. El a cerut asistență pastorală dn Germania pentru restabilirea Bisericii Romano-Catolice din Banat. Cu îngăduința episcopului de Rottenburg-Stuttgart, Dr. Walter Kasper, pr. Martin Roos din Stimpfach se reîntoarce în Dieceza de Timișoara. La 20 iulie 1990, Excelența Sa Sebastian Kräuter, episcop de Timișoara îl numește director al cancelariei episcopale. În anul 1991 primește titlul de Monsignore, apoi în anul 1992 devine canonic onorific al Catedralei Episcopale. Din anul 1993 este pro-vicar episcopal.

PS Martin Roos explică într-un interviu din anul 2005 motivele revenirii sale în România: "Am făcut aceasta din dorința de a sluji în locurile mele natale, în Dieceza de unde am plecat. Aici e casa mea și toți anii petrecuți în Germania au fost sub semnul provizoratului. Tot timpul știam că acolo mă pregăteam să devin preot pentru ca odată să slujesc aici. Așteptam mereu momentul să pot reveni. Este adevărat că, în timpul șederii mele în Germania, am revenit periodic la bunicii din România, dar am simțit mereu că locul meu este cu adevărat aici și nu acolo. Nu am regretat nici o clipă până acum revenirea în țară. Chiar dacă, o afirm cu toată tăria, totul este mai dificil comparativ cu viața din Germania. Dar în tot greul găsesc că este și o provocare: să faci față dificultăților și să-ți îndeplinești misiunea."

La 24 iunie 1999 Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Martin Roos în funcția de episcop diecezan de Timișoara. A fost consacrat episcop la 28 august 1999 de către nunțiul apostolic în România, arhiepiscopul Jean-Claude Périsset, asistat de episcopul Endre Gyulay al Diecezei de Szeged-Csanád (Ungaria) și de episcopul-auxiliar Johannes Kreidler al Diecezei de Rottenburg-Stuttgart (Germania).

Prin numirea, în anul 1999, a lui Martin Roos în funcția de episcop, Dieceza de Timișoara a cunoscut o înnoire. Meritele actualului ierarh catolic se reflectă în noile modalitățile de organizare administrativă, dar și în strategia de activități adoptată. Devenit episcop în vara anului 1999, Martin Roos a căutat cele mai eficiente modalități de reorganizare a Diecezei romano-catolice de Timișoara, care are un specific aparte. În cele 400 de comunități bisericești din 72 de parohii activează 90 de preoți, iar credincioșii catolici sunt de etnii diferite: maghiari, germani, români, bulgari, croați, cehi și slovaci.

La sfârșitul anului 2000, Dieceza romano-catolică de Timișoara a fost reorganizată din punct de vedere administrativ, după modelul vechilor structuri, în trei arhidiaconate: de Mureș, de Timiș și al Banatului Montan, cu opt decanate. La nivel central s-au înființat Centrul Diecezan de Tineret, Centrul Catehetic Diecezan, Oficiul pentru Patrimoniu și s-a reactualizat Capitulul Catedral, singurul activ din țară. Cea mai urgentă și importantă acțiune a vizat formarea permanentă a clerului prin cursuri și practică directă pentru preoți în cadrul așa-numitelor "Săptămâni de Sabbat". În fiecare an, în decurs de o săptămână petrecută în Centrul Diecezan, preoții se reciclează pe linia studiilor teologice, se familiarizează cu activitățile administrative și au contacte directe cu episcopul și personalul administrativ, ceea ce permite cunoaștere reciprocă, schimbul de opinii și experiență.

Martin Roos a avut inițiativa elaborării unui program de vizite canonice pe o durată de cinci ani, pentru a cunoaște direct realitățile existente în parohii și filialele acestora. Vizitele pastorale au un specific aparte, în sensul că, timp de o săptămână, episcopul diecezan stă în câte o parohie, unde are întâlniri cu autoritățile locale, cu reprezentanți ai cultelor, conducători de instituții. Însă cele mai importante contacte sunt cele cu preoții și credincioșii, precum și vizitele acasă la bătrâni și bolnavi.

Promovarea comuniunii spirituale a fost dezvoltată în ultimii ani prin pelerinajele organizate la lăcașurile de cult de referință, adevărate simboluri pentru Dieceză: Catedrala Episcopală, Basilica Maria Radna, bisericile Maria Ciclova și cea din Cenad. Deși numărul pelerinilor este mai mic decât în anii anteriori (în 2002, la pelerinajele diecezane au participat circa 12 000 de credincioși), comunitățile catolice de diferite etnii din Banat își mențin tradițiile seculare. Inițiativa renașterii acestor pelerinaje a avut-o episcopul Martin Roos în anul 2000 - "An jubiliar" -, când toate decanatele Diecezei romano-catolice de Timișoara au avut programate deplasări la toate străvechile locuri de pelerinaj.

Dieceza romano-catolică de Timișoara își desfășoară activitățile sociale și caritative prin intermediul Federației "Caritas", constituită din cele opt asociații omonime din Arad, Lipova, Reșița, Caransebeș, Lugoj, Orșova, Ciacova și Timișoara. În ultimii ani, acțiunile sociale s-au concretizat în diferite proiecte, demne de menționat fiind cele 12 centre de îngrijire medicală, case de copii de tip familial, cantine sociale pentru bătrâni și familii defavorizate, Azilul de bătrâni de la Ciacova, Azilul de noapte pentru persoane fără adăpost din Timișoara, cantine sociale pentru copii, staționar de zi pentru copii cu handicap. Alături de asociațiile "Caritas", în activități sociale, dar și educative sau pedagogice, sunt prezente 11 ordine de călugărițe (cele mai cunoscute sunt Surorile Notre Dame și Franciscane) și patru de călugări. De remarcat că implicarea socială și caritativă diecezană nu ține cont de etnie sau de religie, proiectele derulate fiind deschise tuturor celor aflați în nevoie.

Pe lângă audiențele comune și individuale la Papa Ioan Paul al II-lea, legăturile cu Vaticanul ale episcopului romano-catolic de Timișoara se mențin și prin vizite și întâlniri cu înalți prelați. Așa, spre exemplu, Nunțiul Apostolic din România, Monseniorul Jean-Claude Périsset, a fost prezent la Timișoara și la Radna cu ocazia consacrării episcopului Martin Roos, apoi în anul 2000, cu ocazia Sfintelor Paști a vizitat Dieceza și câteva parohii. Cardinalul Walter Kasper, președintele Consiliului Pontifical pentru promovarea unității între creștini, s-a arătat interesat de situația și inițiativele ecumenice din România, exprimându-și dorința de a vizita Dieceza romano-catolică de Timișoara în toamna anului în curs.

·         1942 - S-a nascut Gary Puckett, vocalist si chitarist american (Gary Puckett & The Union Gap).

* 1944: Nicolae Burcea (n. 17 octombrie 1944) este un fost senator român în legislatura 1990-1992, ales în județul Teleorman pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Nicolae Burca a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Venezuela, Republica Franceză-Senat, Mongolia, Regatul Thailanda, Republica Italiană, Republica Islamică și Canada.

·  1946 - S-a nascut Adam Michnik, scriitor dizident polonez anticomunist.

Adam Michnik – foto: ro.wikipedia.org

Adam Michnik, (n. 17 octombrie 1946), istoric, eseist, fost disident, intelectual public și redactor șef al celui mai mare ziar polonez - Gazeta Wyborcza.

·         1946 – Jim Tucker, chitaristul trupei The Turtles (1967 US No.1 single-ul “Happy Together” şi 1967 UK No.4 single “She’d Rather Be With Me”).

·         1946: Drusilla Modjeska, scriitor australian

·         1947 – David St Hubbins, vocalist, Spinal Tap (1984 film de rock “This Is Spinal Tap”).

* 1948: Vlad Druc (n. 17 octombrie 1948, satul Pociumbăuți, raionul Edineț) este un regizor de filme documentare din Republica Moldova.

Vlad Druc s-a născut la data de 17 octombrie 1948, în satul Pociumbăuți din raionul Edineț. A urmat cursuri de regie de teatru la Institutul de Arte “Gavriil Musicescu” din Chișinău (1966-1967), apoi de regie de film documentar la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova - VGIK (1967–1973).

După absolvirea studiilor la Moscova în anul 1973, este angajat ca regizor la studioul cinematografic "Moldova-film", realizând zeci de filme documentare. Începând din anul 2000 lucrează în cadrul studioului independent "Media SDB". A obținut Diploma pentru cel mai bun film documentar la Concursul republican de vizionare (Chișinău, 1979) pentru filmul Tatăl și Premiul de simpatie al publicului la Festivalul Internațional de Film Documentar CRONOGRAF din Chișinău (13-15 decembrie 2001) pentru filmul Bucuria de a trăi. De asemenea, i s-a decernat în anul 1996 Premiul Național al Republicii Moldova.

În prezent, începând din 2003, este și profesor de Arta filmului la Catedra Regie TV a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. Din 2006, este șef al Catedrei Multimedia de la academie.

Filmografie:

Regizor

Filme de ficțiune

• Luna lui Caus (1984)
• Corespondentul vostru special (1987)
• Cursa (1989)

Filme documentare

• Arta (1971)
• Moldova la Leipzig (1972)
• Întâlniri pe pământul Franței (1972)
• Ion Creangă (1973)
• Reîntoarcere (1975)
• Și-i veșnic cântecul (1975)
• Pe Magistrala Baikalo-Amur (1976)
• Copilul tău (1976)
• Firul cel viu (1976)
• Pământul meu (1977);
• Gobelen (1978)
• Tatăl (1978)
• Meșterul anonim (1979)
• Ciobenii (1980)
• În astă seară (1980)
• Neobositele mâinile tale (1982)
• Găgăuzii (1982)
• Picătura bunătății noastre (1982)
• Jocurile copilăriei noastre (1985) - în colaborare cu Mircea Chistrugă
• Moara (1985)
• Coboare pacea pe pământ (1988)
• Vai, sărmana turturică! (1988)
• Goliciune (1989)
• Cheamă-i Doamne înapoi (1989)
• Vive la Femme (1989)
• Crăciunul însângerat (1990) - în colaborare cu Valeriu Gagiu
• Ștefan cel Mare (1990)
• Duminica Mare (1990) - în colaborare cu Mircea Chistrugă
• Quo Vadis Popule? (1991/92)
• Memory Depilation (Art, Eromania, 1992)
• Lica Sainciuc (1993)
• La Moldova (Centrul Național de Cinematografie, 1995)
• Nea Costache (studioul "Bucium", 1998)
• Chișinău (studioul "Bucium", 1998)
• Rapsodie chișinăueană (ProFilm, 1999)
• Primarul (ProFilm, 1999)
• Bucuria de a trăi (2001)
• Aria (2005)

Scenarist

• Arta (1971)
• Maria Codreanu (1973)
• Gobelen (1978)
• Meșterul anonim (1979)
• Ciobenii (1980)
• Luna lui Caus (1984)
• Jocurile copilăriei noastre (1985)
• Haiducul (f/a, 1985)
• Moara (1985)
• Duminica Mare (1990)
• Lica Sainciuc (1993)

Actor

• Corespondentul vostru special (1987) - Anton Sârbu
• Cursa (1989) - Pavel
• Ba Liduța, ba Veruța - Ghiță

Regie de montaj

• Cursa (1989)

REGIE DE IMAGINE

• Alexandru Cazacu (1997)
• Rapsodie chișinăueană (ProFilm, 1999)

·         1948: S-a nascut Margot Kidder, actrita americana.

* 1953: Octavian Zidaru (n. 17 octombrie 1953, București) este un fost scrimer român specializat pe spadă și un antrenor de scrimă.

* 1954: Sabina Pop (n. 17 octombrie 1954, București) este o regizoare română de filme documentare.

A absolvit în anul 1978 cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

Filmografie:

• Romanitatea orientală (1978)
• Bolți de ospeție (1980)
• Veste din cetatea de foc (1980)
• Poarta spre vecini (1982)
• Ioane, cum e la construcții? (1983)
• Virtuți bucovinene (1983)
• 18 ani stop cadru (1986)
• Expoziția națională "Cântarea României" (1988)
• Maramureș, vatră de suflet românesc (1989)
• Panc (1990)
• Festival Dinu Lipatti (1992)
• Poveste despre lemn (1994)
• Casa cea mare (1998)
• Școala de vise (2003)
• Frații Manakia (2003)
• Cuvinte din bătrâni (2004)

* 1954: Raymond Luca (n. 17 octombrie 1954, Sverdlovsk, RSFS Rusă, URSS, astăzi Ekaterinburg, Federația Rusă) este un politician român, ales ca deputat în legislatura 1992-1996, în județul Sibiu pe listele partidului PNL și ca senator în legislatura 2008-2012 în circumscripția pentru românii din afara granițelor.

* 1956: Nicolae Forminte (n. 17 octombrie 1956) este un antrenor de gimnastică român de talie mondială, fostul coordonator al lotului de gimnastică feminină a României la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008. Nicolae Forminte a activat în această funcție între 2005 și 2010.

Nicolae Forminte a fost antrenorul a numeroase gimnaste române de valoare mondiale, Simona Amînar, Lavinia Miloșovici, Gina Gogean, Claudia Presecan, Corina Ungureanu, Maria Olaru, Andreea Răducan, Sandra Izbașa, Adriana și Anamaria Tămîrjan cu care a cucerit peste 100 de medalii olimpice, mondiale și europene. El a preluat lotul de gimnastică în 2005 și a demisionat de la lotul național de gimnastică la 1 iunie 2010.

După un palmares sportiv strălucitor, cucerind peste o sută de medalii (de aur, argint și bronz), Nicolae Forminte activează actualmente în Italia, la clubul sportiv Gal Lissone din provincia Emilia Romagna.

·         1956: S-a nascut Mae Jemison, astronauta americanca, prima femeie de culoare care a zburat in spatiu, ea facand parte din echipajul navetei Endeavor care a fost lansata la 12 septembrie 1992.

·         1958 – Alan Jackson, interpret şi compozitor (2002 US No.1 album , “Drive”).

* 1960: Rob Marshall (născut la 17 octombrie 1960, Madison, statul Wisconsin) este un coreograf, regizor de teatru și de film american.

Nominalizat o dată pentru premiul Oscar, o dată pentru Golden Globe, de patru ori pentru Emmy Award și de șase ori pentru Tony Award, Rob Marshall este cel mai bine cunoscut publicului larg pentru realizarea, în 2002, a filmului muzical Chicago. Opera sa filmică Chicago a cucerit Academy Award for Best Picture în același an 2002. Filmul, care fusese nominalizat de 13 ori, a câștigat 6 din aceste nominalizări.

Rob Marshall

Marshall în aprilie 2011

* 1963: Sergio Javier Goycochea (n. 17 octombrie 1963, Lima) este un fost fotbalist argentinian care a evoluat pe postul de portar la mai multe formații din Argentina, printre care River Plate sau Racing Club de Avellaneda, precum și la echipa națională de fotbal a Argentinei, alături de care a reușit să ajungă în finala Campionatului Mondial din 1990.

* 1965: Tudorel Andrei (n. 17 octombrie 1965, Rădoiești) este un statistician român, specialist în econometrie. Este profesor universitar la Academia de Studii Economice din București, Departamentul de Statistică și Econometrie

Tudorel Andrei este licențiat în economie al Academiei de Studii Economice din București, unde a urmat cursurile Facultății de Cibernetică și Planificare Economică, între septembrie 1985 și septembrie 1989, specializându-se în aplicarea metodelor cantitative în studiul fenomenelor din economie și licențiat în matematică al Universității din București unde a urmat cursurile Facultății de Matematică între septembrie 1993 și iunie 1997, lucrarea de licență a fost în domeniul folosirii metodelor econometrice în studiul seriilor de timp din economie.

Are un doctorat în economie, specializarea statistică economică obținut la Academia de Studii Economice din București (septembrie 1992 - mai 1996) cu lucrarea "Aplicarea statisticii în studiul fenomenelor de la nivel micro și macroeconomic" sub coordonarea prof. univ. dr. Ludovic Tovissi. Între septembrie 1998 și septembrie 1999 urmează cursurile de studii aprofundate în econometrie și economie matematică ale Universității de Științe Sociale din Toulouse specializându-se în aplicarea metodelor cantitative în studiul fenomenelor din economie: macroeconomie, econometrie, statistică aplicată, teoria sondajelor și microeconomie.

Tudorel Andrei este membru al Societății Româna de Econometrie^[2], Consiliului Național de Statistică și Prognoză a Învățămantului Superior, Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, Econometric Society, Asociației Statisticienilor din România, European Science Foundation, Association for Institutional Research, SUA, Journal of Applied Quantitative Methods, Theoretical and Applied Economics(ECTAP)^[3], Economic Computation and Economic Cybernetics.

Tudorel Andrei publicat până în prezent peste 10 cărți, 40 de articole în reviste cu referenți, ISI sau BDI și 3 lucrări în cadrul conferințelor conferințe științifice.

Începând cu 18 ianuarie 2013 este președintele Institutului Național de Statistică.^[4]

Dupa numeroase distinctii primite Institutului Național de Statistică in 6 martie 2018, primeste postul de Presedinte al Comisiei de Statistica a Natiunilor Unite (ONU)

·         1966: Donatus, Prinț și Landgraf de Hesse (Heinrich Donatus Philipp Umberto; n. 17 octombrie 1966) este fiul cel mare și succesorul aristocratului german Moritz, Landgraf de Hesse și a soției sale, Prințesa Tatiana de Sayn-Wittgenstein-Berleburg. Strănepot al regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei, el a fost numit după Georg Donatus, Mare Duce de Hesse. El este, de asemenea, stră-stră-strănepot al reginei Victoria pe linie paternă (mama bunicului său Philipp, Landgraf de Hesse, Prințesa Margareta a Prusiei, a fost nepoata reginei Victoria). Donatus, Prinț și Landgraf de Hesse este văr de gradul trei cu regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit.

Donatus
Prinț și Landgraf de Hesse
Date personale
Nume la naștere	Heinrich Donatus Philipp Umberto
Născut	17 octombrie 1966 (52 de ani) Kiel, RFG
Părinți	Moritz, Landgraf de Hesse Princess Tatiana of Sayn-Wittgenstein-Berleburg[*]
Frați și surori	Mafalda von Hessen[*]
Căsătorit cu	Contesa Floria Franziska Marie-Luisa Erika von Faber-Castell
Copii	Prințesa Paulina de Hesse Moritz, Prinț Ereditar de Hesse Prințul August de Hesse

* 1967: Ilie Stan (n. 17 octombrie 1967, Pogoanele, România) este un antrenor român de fotbal, care este sub contract cu clubul Al-Shamal. Ca fotbalist, a cunoscut consacrarea la Steaua București pentru care a jucat nouă sezoane. Cu Steaua a evoluat în finala Cupei Campionilor Europeni din 1989, pierdută în fața echipei italiene AC Milan. A mai jucat în Belgia, Cipru și Israel.

·         1967 – Rene Dif, cântăreţ, membru al formaţiei Aqua ( “Barbie girl’ 1997 UK No.1).

·         1968 - S-a nascut Ziggy Marley, vocalist si compozitor reggae jamaican, fiul lui Bob Marley.

* 1969: Wyclef Jean (n. Nel Ust Wyclef Jean, 17 octombrie 1969)^[1] este un musician, rapper, singer, songwriter, record producer, and actor și fost membru al formației The Fugees de origine haitiană.

Pe 5 august 2010 Jean a depus actele pentru candidatura la președinția statului Haiti, însă comisia electorala a constata că nu este eligibil, deoarece nu era rezident în Haiti de cel puțin 5 ani.

Wyclef Jean

Wyclef Jean in 2008

·         1971 – Chris Kirkpatrick, cântăreţ american, membru al trupei ‘N Sync (2000 US No.1 single-ul “It’s Gonna Be Me”, 1999 Marea Britanie No.5 single-ul “I Want You Back”).

·         1972 - S–a nascut cantaretul american de muzica rapp Wyclef Jean.

·         1972 – Tarkan, cântăreţ de origine turcă (“Şimarik”, „Dudu”, „Kiss Kiss”).

·         1972: Marshall Bruce Mathers III (n. 17 octombrie 1972,^[2][3][4] St. Joseph[*], SUA),^[5] cunoscut mai bine sub numele de scenă Eminem, este un rapper, artist , cantautor și actor american. Eminem este artistul cu cele mai mari vânzări din anii 2000 în Statele Unite.^[6] Revista Rolling Stone l-a clasat pe poziția #82 în topul său „The 100 Greatest Artists of All Time”^[7] și l-a declarat „Regele muzicii Hip Hop”.^[8] Incluzând și activitatea sa din trupele D12 și Bad Meets Evil, Eminem are la activ 10 albume de poziția #1 în topul Billboard 200. Eminem a vândut peste 170 de milioane de albume și single-uri, fiind artistul cu cele mai mari vânzări din toate timpurile în lume.^[9] În iunie 2014, el este al șaselea artist cu cele mai mari vânzări din Statele Unite și artistul hip-hop cu cele mai mari vânzări din lume, având vândute 45.160.000 de albume și 31 de milioane de single-uri digitale.^[10][11]

După albumul său de debut, Infinite (1996), Eminem a căpătat o popularitate mainstream în 1999 prin cel de-al doilea său album, The Slim Shady LP. The Slim Shady LP a fost un succes comercial și i-a adus rapperului primul său Premiu Grammy pentru cel mai bun album rap. Următoarele sale două lansări, The Marshall Mathers LP (2000) și The Eminem Show (2002), de asemenea au avut succes mondial, câștigând fiecare câte un certificat RIAA de diamanat în SUA pentru vânzări. De asemenea, ambele albume au câștigat Premiul Grammy pentru cel mai bun album rap, făcându-l pe Eminem primul artist care a câștigat un asemenea premiu pentru trei LP-uri consecutive. Acestea au fost urmate de Encore în 2004, un alt album cu succes comercial și printre critici. Atunci Eminem a făcut o pauză după turneul din 2005. El a lansat albumele Relapse în 2009 și Recovery în 2010, cel din urmă fiind numit cel mai bine vândut album din lume în 2010, distincție pe care a mai cucerit-o anterior și cu albumul The Eminem Show. Eminem a câștigat Premiul Grammy atât pentru Relapse, cât și pentru Recovery, având un total de 13 Grammy-uri în cariera sa.^[12] Cel de-al optulea său album de studio, The Marshall Mathers LP 2, a fost lansat în noiembrie 2013. De asemenea, în faimosul său videoclip, Just Lose It(2004), acesta s-a luat prin atitudinea sa de câțiva artiști printre care Regele Muzicii Pop, Michael Jackson, care a reacționat într-un interviu în care spunea că se simte ofensat de atitudinea lui Eminem și că nu i-a făcut niciun rău pentru ca el să îl trateze așa.

Eminem deține propria sa casă de discuri, Shady Records, alături de managerul său Paul Rosenberg. De asemenea, Eminem deține și un post de radio, Shade 45 în Sirius XM Radio. În noiembrie 2002, Eminem a jucat în film dramatic 8 Mile. El a câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună melodie originală pentru piesa emblematică a filmului "Lose Yourself", devenind astfel primul artist rap din toate timpurile care câștigă premiul.^[13] De asemenea, el a avut apariții cameo în The Wash (2001), Funny People (2009) și în serialul de televiziuneEntourage.

Eminem

Căsătorit cu Kimberly Anne Scott[*] (1999–2001) Kimberly Anne Scott[*] (2006–2007)  Număr de copii 3

* 1975: Despina Olympiou (greacă: Δέσποινα Ολυμπίου, cunoscută ca Dena Olympiou), este o cântăreață cipriotă. Ea a reprezentat Ciprul la ediția din 2013 a Concursului Muzical Eurovision ce a avut loc în Suedia.

Despina Olympiou s-a născut în Cipru, unde a făcut primii săi pași în lumea muzicală. Ulterior, s-a mutat la Londra, unde a studiat pianul și teoria muzicii.

Despina Olympiou Δέσποινα Ολυμπίου

* 1976: Washington Sebastián Abreu Gallo (n. 17 octombrie 1976 în Minas, Departamentul Lavalleja) este un fotbalist uruguayan care joacă pentru Botafogo de Futebol e Regatas în Brazilia.

* 1976: Vlad Irimia (n. 17 octombrie 1976), cunoscut în special ca Tata Vlad sau Tataee, este un rapper și producător muzical român. El este unul din fondatorii formației românești de muzică hip hop, B.U.G. Mafia. Adesea el este considerat a fi unul din pionerii versiunii de gangsta rap românesc, un stil de muzică apropiat versiunii originale americane, dar care mai include progresie de acorduri derivată din funk, jazz sau mai nou, din muzică electronică.^[1][2][3]

Tata Vlad și-a început cariera în muzică ca artist solo, iar mai târziu a devenit renumit alături de trupa de stil gangsta rap, B.U.G. Mafia, din care mai fac parte Alin "Uzzi" Demeter și Dragoș "Caddilac" Vlad-Neagu, care au popularizat exprimările explicite în rap pentru a prezenta violența vieții de stradă. Albumul lor din 1998, "De cartier", lansat de Cat Music, a făcut trupa să devină una din cele mai bine vândute de pe piața românească, dar și una din cele mai respectate formații de hip hop românesc.^[4] Mai târziu Tata Vlad, în cariera sa a mai lucrat cu artiști ca Akcent, Bitză, Andreea Antonescu, Cristina Spătar sau Adriana Rusu, fiind apreciat pentru schimbarea și perfecționarea stilului său muzical.^{[5][6][7][8] [9][10][11]}

După succesul albumului Băieții buni de B.U.G. Mafia, în 2003, Tata Vlad s-a axat pe producerea muzicii pentru diverși artiști. El și-a deschis propria sa casă de discuri, Legend Audio, în 2004, asumându-și rolul de producător de înregistrări și music executive. În 2005, el a semnat cu artistul JerryCo, care a lansat single-ul său de debut în 2009, după o perioadă de patru ani de colaborare cu Tata Vlad la primul său album, "Orice E Posibil", lansat în 2010 de Legend Audio

Tata Vlad

De la dreapta la stânga: Caddy, Tata Vlad, Uzzi

* 1977: Aurelian Ionescu (n. 17 octombrie 1977) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Alianța Liberalilor și Democraților.

* 1977: Don Luís André de Pina Cabral e Villas-Boas, cunoscut ca André Villas-Boas (n. 17 octombrie 1977, Porto, Portugalia) este un antrenor de fotbal.

* 1978: Lars Hirschfeld (n. 17 octombrie 1978) este un portar canadian care evoluează la echipa de fotbal Vålerenga Fotball. A evoluat în Liga I între 2007 și 2009 în 5 meciuri pentru CFR Cluj.

·         1979: Kimi Räikkönen, pilot auto finlandez

* 1980: Cristian Lucian Munteanu (n. 17 octombrie 1980, Arad) este un fotbalist român legitimat la clubul de fotbal FC Viitorul. Poziția de bază pe care joacă este cea de mijlocaș defensiv, dar poate juca și pe posturile de fundaș central sau lateral.

* 1980: Sergiu Istrate (n. 17 octombrie, Chișinău), cunoscut după numele de scenă Sasha Lopez, este un muzician, compozitor, DJ și producător muzical român originar din Republica Moldova,^[2] care în prezent locuiește și activează în București, România.

De muzică s-a apucat din copilărie, iar la vârsta de 17 ani a devenit DJ profesionist în clubul „Star Track” din Chișinău.^[5] Au urmat cluburile "CITY”, ”PEOPLE” și "Studio”, cluburi de top din capitala Republicii Moldova. A terminat Liceul de Muzică și apoi a absolvit Facultatea de Management de la ASEM.

În 2006, împreună cu DJ Nash, a pus bazele proiectului Studio One, iar un an mai târziu și-a mărit formula cooptând-o pe Tania Cergă ca solistă. Studio One a reușit în scurt timp să aibă mult succes, depășind granițele României. Single-ul lor “Everytime” a intrat repede în topurile internaționale de specialitate și a fost inclus pe celebra compilație a label-ului Ministry of Sound 2008.^[5] Piesa lor de debut ”Cheamă-mă, atinge-mă” a devenit într-un timp scurt Nr.1 la PRO FM și Kiss FM (România).

Proiectul ”Studio One” a colaborat cu numeroase nume celebre din muzica românească, printre care DJ Tom Boxer pentru “Lose Control”, Fly Project pentru “Wonder Girl”, Vali Bărbulescu pentru “Send Your Love” și Edward Maya la “Out of Love”.

În 2010 Sergiu Istrate decide să se mute la București. S-a lansat cu un nou proiect - SASHA LOPEZ. Într-un interviu el a spus că ideea acestui nume i-a oferit-o Tudor Ionescu de la Fly Project, cu care este prieten.^[1]

Tot in 2010 Sasha Lopez a scos piesa „MADAM”, feat And Adam. Cel de-al doilea single al său - “All My People” , a devenit cea mai difuzată piesă românească de la sfârșitul anului 2011, conform Mediaforest Romania. La scurt timp, a ajuns numărul 1 în peste 20 de țări din Europa, Canada, America Latină și Asia.

Până la finele anului 2013 Sasha Lopez a reușit să adune 200 milioane de vizualizări pe YouTube, două discuri de aur: în Canada și Japonia; și peste o jumătate de milion de copii de single-uri digitale vândute cu ”All My People”. În anul 2012, Carnavalul de la Rio a fost deschis pe melodia sa “All my people”.^[2]

Au urmat colaborări cu nume celebre ca Radio Killer (pentru ”Perfect Day”), Tony T (ex-RIO) și Big Ali. A fost nominalizat la Romanian Music Awards 2013 la categoria „Cel mai bun DJ”, pentru piesa „Beautiful Life”, înregistrată în colaborare cu Tony T. și Big Ali.^[6]

În 2015, piesa sa ”Kiss U” a ajuns numărul 1 în Italia și Spania, aceasta fiind și prima piesă scoasă la o nouă casă de discuri - Global Records.

* 1981: Emil Nanu (născut 17 ianuarie 1981 în Tulcea) este un fotbalist ce evoluează în prezent la Delta Tulcea.

* 1983: Felicity Jones (n. 17 octombrie 1983) este o actriță britanică de film și televiziune. A fost nominalizată la Globul de Aur pentru cea mai bună actriță, BAFTA, SAG și Oscar pentru rolul lui Jane Hawking din Teoria întregului.

Felicity Jones

* 1983: Daniel Kajmakoski (n. 17 octombrie 1983 în Struga)^[1] este un cântăreț și compozitor macedonean care a câștigat primul sezon al X Factor Adria.^[2] El a reprezentat Macedonia la Concursul Muzical Eurovision 2015 din Viena, Austria cu piesa „Autumn Leaves”, după ce a câștigat Festivalul de la Skopje 2014.

Daniel Kajmakoski

Kajmakoski in 2015

* 1984: Per Godfrey Svartholm Warg, cunoscut si ca anakata, nascut in 17 octombrie 1984, e un programator suedez, hacker si cofondator al paginii de internet The Pirate Bay, in 2004, cu Fredrik Neij. Svartholm si Neij au condus si detinut compania PRQ, care a gazduit servere ca The Pirate Bay si Wikileaks. Au vandut afacerea la sfarsitul anilor 2008. Situl web si aplicatia tracker Hypercube e creata de Svartholm.

O parte dintr-un invterviu cu Svartholm in care acesta comenta asupra raidului politiei din 2006 ce a avut loc in sediul The Pirate Bay, se afla in filmul Good Copy Bad Copy si filmul Steal This Film. Totodata este protagonistul documentarului TPB AFK.

In Mai 2013, WikiLeaks a dezvaluit ca Svartholm a colaborat alaturi de organizatie pentru lansarea din 2010 a Collateral Murder, videoclipul unui atac aerian comandat de catre Fortele Aeriene Americane in Baghdad flimat din carlinga unui elicopter. Potrivit WikiLeaks, Svartholm a fost un consultant si a administrat o infrastructura cu o importanta critica din cadrul organizatiei.

In data de 27 noiembrie 2013, acesta a fost extradat catre Danemarca, unde a fost acuzat ca s-a infiltrat in baza de date a securitatii sociale Daneze, baza de date a permiselor de conducere, si a distribuit sistemul IT folosit in zona Schengen. In timp ce isi astepta procesul, acesta a fost detinut in izolare. Procesul s-a terminat pe 31 octombrie 2014, si acesta a fost gasit vinovat de juriu si a primit o sentinta de trei ani si jumatate in inchisoare. Acesta a contestat sentinta, dar, de frica ca acesta si-ar putea evita sentinta, judecatorii au decis ca acesta ar trebui detinut pana la judecarea cauzei

Dupa ce a petrecut trei ani in diferite inchisori din Suedia si Danemarca, acesta a fost eliberat eventual pe 29 septembrie 2015 si este gata sa se intoarca si sa munceasca in IT.

Gottfrid Svartholm

* 1985: Krisztián Pogacsics (n. 17 octombrie 1985, Zalaegerszeg) este un fotbalist maghiar, care evoluează pe postul de portar la clubul din țara sa natală, Puskás Akadémia.

* 1986: Constant Djakpa (n. 17 octombrie 1986,^[1] Abidjan, Coasta de Fildeș) este un fotbalist ivorian care evoluează pentru echipa de fotbal 1. FC Nurnberg. În Liga I a evoluat în sezonul 2007-2008 la Pandurii Târgu-Jiu, jucând în 28 de meciuri și înscriind 2 goluri.

* 1987: Hideto Takahashi (n. 17 octombrie 1987) este un fotbalist japonez.

* 1988: Emma Samuelsson (n. 17 octombrie 1988, Comuna Kungsbacka, Suedia) este o scrimeră suedeză specializată pe spadă, laureată cu argint la Campionatul Mondial de Scrimă din 2015 și la Campionatul European de Scrimă din 2007.

* 1989: Horațiu Feșnic (n. 17 octombrie 1989, Cluj-Napoca) este un arbitru român de fotbal, aflat pe lista FIFA, și un fost fotbalist. Feșnic este cel mai tânăr arbitru care a oficiat o partidă în Liga 1, debutând la doar 22 de ani.

·         1990: Marius Copil, jucător român de tenis

* 1990: Nnamdi Chidiebere Oduamadi (n. 17 octombrie 1990, Lagos, Nigeria) este un fotbalist nigerian aflat sub contract cu KF Tirana.

* 1992: Louise Katharina Burgaard Madsen (n. 17 octombrie 1992, în Esbjerg) este o handbalistă daneză care joacă pentru Team Tvis Holstebro și echipa națională a Danemarcei.