2. /17 OCTOMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
B. Decese; Sărbători
Decese
· 532 - A murit Papa Bonifaciu al II-lea.
Papa Bonifaciu al II-lea - foto: ro.wikipedia.org
Papa Bonifaciu al II-lea a fost Papă al Romei în perioada 17 Septembrie 530 – Octombrie 532 si primul Papă de origine germanică, tatăl său numindu-de Sigisbald. Inainte să fie numit papă, a deținut funcția de arhidiacon. Papa Bonifaciu al II-lea a fost numit Papă de către predecesorul său, papa Felix al IV-lea.
La începutul pontificatului său a fost ales și Anti-Papa Dioscorus, care a decedat pe data de 22 Septembrie 530. După decesul antipapei, Bonifaciu i-a silit pe cei care l-au votat să-și recunoască greșeala în scris. A fost inmormantat in vechea bazilica Sf.Petru, in grotele Vaticanului.
· 1587: Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana (25 martie 1541 – 17 octombrie 1587) a fost al doilea Mare Duce al Toscanei și a domnit în perioada 1574-1587.
Născut în Florența, a fost fiul lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Eleonora di Toledo. A fost regent pentru tatăl său începând cu anul 1564.
La 18 decembrie 1565 s-a căsătorit cu Ioana a Austriei, fiica cea mică a lui Ferdinand I, Împărat Roman și a Ana a Boemiei și Ungariei. Nu au avut o căsnicie fericită. Ioanei îi era dor de Austria natală iar Francesco nu era nici fermecător nici fidel. Ioana a murit la vârsta de 31 de ani în 1578.
La scurt timp după ce Marea Ducesă Ioana a murit, Francesco s-a căsătorit cu amanta sa venețiană, Bianca Cappello. Francesco a construit și a decorat vila Medicea di Pratolino pentru Bianca. Ea nu a fost întotdeauna populară printre florentini. Nu au avut copii dar Francesco a adoptat-o pe fiica ei din prima căsătorie Pellegrina și pe fiul ei Antonio, care a fost adoptat când era nou născut de Bianca.
| Francesco I de' Medici | |
 Francesco de Agnolo Bronzino. |
* 1643: Ludovic al XIII-lea (n. 27 septembrie 1601 - d. 14 mai 1643, Saint-Germain-en-Laye), supranumit cel Drept (în franceză Le Juste), fiul lui Henric al IV-lea al Franței, a domnit ca rege al Franței și Navarei între anii 1610 și 1643. Imaginea regelui este inseparabilă de cea a primului său ministru cardinalul Richelieu.
Ludovic s-a născut la Castelul Fontainebleau și a fost primul fiu al regelui Henric al IV-lea al Franței (1553–1610) și a celei de-a doua soții a acestuia, Maria de Medici (1575–1642). Ca fiu al regelui, a fost Fils de France, și ca fiu cel mare, Delfin al Franței, moștenitor al tronului. Tatăl său a fost primul rege al Franței din Casa de Bourbon. Prin mama sa a fost descendent al regelui Carol al V-lea al Franței și i-a succedat vărului său îndepărtat, Henric al III-lea al Franței, conform Legii Salice. Bunicii paterni ai lui Ludovic au fost Antoine de Navara și Jeanne d'Albret, regină a Navarei; bunicii materni au fost Francesco I de Medici, Mare Duce de Toscana și Johanna, Arhiducesă de Austria. Nașă i-a fost mătușa maternă, Eleonora de Medici
.JPG)
Copilăria delfinului, este destul de cunoscută datorită jurnalului medicului său Jean Héroard. Sunt înregistrate toate detaliile privind dieta sa, starea sănătății și viața sa privată. În luna noiembrie este instalat la castelul Saint- German-en-Laye, unde își va cunoaște frații vitregi, copiii ilegitimi a lui Henric al IV-lea[2].Este botezat în 14 septembrie 16o6 la Fontainebleau, nașul său după cum se obișnuia fiind papa Paul al V-lea reprezentat de cardinalul de Joyeuse[3].Din castelul Saint-German-en-Laye, Ludovic iese rar, deoarece mama sa nu dorește ca el să aibe contact cu localnicii. Este atras de muzică, primește des muzicieni în apartamentele sale [4] și învață să cânte la câteva instrumente. Dansul, pictura și desenul se numără printre distracțiile viitorului rege. Destul de devreme dezvoltă o pasiune pentru cai, arme și vorbește des de război. Învață destul de devreme să folosească arcul și archebuza[5]. Chiar dacă primește primele lecții la șase ani, de la poetul Nicholas Vauquelin II Yveteaux, nu demonstrează interes pentru literatură în franceză sau latină, nici pentru geometrie sau matematică.[6] Doar istoria îi trezește interesul în afara activităților artistice și militare.[7]Considerat insuficient, Yveteaux este înlocuit în 1611 de filozoful Nicholas Le Fevre, iar după ce acesta moare în noiembrie 1612, este urmat de M. Fleurence[8].Guvernatorul său militar este Gilles de Courtenvaux de Souvré. Viitorul rege își adoră tatăl, chiar dacă acesta nu ezită să-l umilească din cauza vârstei sale și moral din cauza unui vechi obicei în care delfinul era "dresat" să-l servească pe rege și regină[9]. Totuși regele își demonstrează afecțiunea cerând fiilor să-l cheme papa, nu Monsieur, cum cerea eticheta de la curte[10].Cu mama sa raportul e diferit, nu demonstrează afecțiune pentru ea, iar ea este destul de rece cu fiul său. Nu este fericit când merge să o vadă și refuză de câteva ori să o servească. Cu tatăl său în schimb joacă rolul de valet cu plăcere, fără să ezite.
La moartea tatălui său în 1610, urcă pe tronul Franței, are 8 ani. Traumatizat de moartea violentă a tatălui pe care îl adora, are o copilărie nefericită. În primul rând nu e nimeni care să substituie dragostea tatălui, mama sa îl consideră o cantitate neglijabilă. El se închide în sine, are dificultăți când vorbește și poate suferă din cauza lipsei de afecțiune din partea mamei sale, Maria de Medici
Ludovic al XIII-lea a urcat pe tron în 1610 la vârsta de opt ani și jumătate după asasinarea tatălui său. Mama sa, Maria de Medici, a fost Regentă până când Ludovic a ajuns la vârsta de 13 ani. Maria a menținut marea majoritate a miniștrilor soțului ei cu excepția lui Maximilien de Béthune, duce de Sully, care era nepopular în țară. În principal ea s-a bazat pe Nicolas de Neufville, seigneur de Villeroy, Noël Brûlart de Sillery și Pierre Jeannin. Maria a urmat o politică moderată, confirmând Edictul de la Nantes.
Ea nu a putut, totuși, să prevină rebeliunea nobililor condusă de Henric al II-lea de Bourbon, prinț de Condé, următorul în linia de succesiune la tron. Conde s-a certat cu Maria în 1614, a format în scurt timp o armată însă a primit puțin ajutor și Maria a putut înfrânge mica armată. Cu toate acestea, Maria a fost de acord să apeleze la Adunarea Stărilor Generale să abordeze nemulțumirile lui Condé.
Adunarea Stărilor Generale a fost amânată până când Ludovic al XIII-lea a împlinit 13 ani. Deși minoratul lui Ludovic s-a încheiat oficial și regența Mariei s-a terminat, ea a rămas conducătorul de facto al Franței.
Începând cu anul 1615, Maria a început să se bazeze din ce în ce mai mult pe Concino Concini, care și-a asumat rolul de favorit. Concini era extrem de nepopular deoarece era italian, și, prin urmare, un străin. Condé a lansat o nouă revoltă în 1616; de data asta, liderii hughenoți au sprijinit revolta, lucru care l-a condus pe Ludovic la concluzia că hughenoții nu vor fi niciodată supuși loiali. În cele din urmă, Condé și regina Maria au făcut pace prin Tratatul de la Loudun, care a permis lui Condé o mare putere în guvern însă nu l-a îndepărtat pe Concini. Regina Maria cu ajutorul lui Ludovic l-a închis pe Condé ceea ce a condus la noi revolte ale nobililor împotriva reginei și a lui Concini.
În acest timp, Charles d'Albert, Grand Fauconnier de France, l-a convins pe Ludovic că ar trebui să se rupă de mama sa și să sprijine rebelii. Ludovic a organizat o lovitură de palat. Ca rezultat, Concino Concini a fost asasinat (24 aprilie 1617), văduva lui, Leonora Dori Galigaï, a fost judecată pentru vrăjitorie, condamnată, decapitată și arsă (8 iulie 1617), iar Maria a fost trimisă în exil la Blois. Ludovic l-a numit pe favoritul său, Charles d'Albert, primul duce de Luynes.
Curând Luynes a devenit tot atât de nepopular ca și Concini. Războiul de Treizeci de Ani a izbucnit în 1618. Inițial, curtea franceză nu a fost sigură pe care parte să sprijine. Pe de o parte, rivalitatea tradițională cu Franța, Casa de Habsburg a argumentat în favoarea de a interveni în numele puterilor protestante (și tatăl lui Ludovic, Henric al IV-lea al Franței a fost odată un lider hughenot). Pe de altă parte, Ludovic al XIII-lea a avut o educație religioasă catolică strictă și înclinația lui naturală a fost, prin urmare, să-l sprijine pe Sfântul Împărat Roman, habsburg-ul Ferdinand al II-lea.
Nobilii francezi au cerut suprimarea impozitului numit "paulette". Din exilul de la Blois, Maria de Medici a devenit punctul de unire a tuturor nemulțumirilor și episcopului de Luçon (Cardinalul Richelieu) i s-a permis să acționeze în calitate de consilier șef al Mariei, servind ca un du-te-vino între Maria și rege.
Nobilii francezi au lansat o nouă rebeliune în 1620 însă forțele lor au fost ușor înfrânte de cele regale în august 1620 la Les Ponts-de-Cé. În 1621, Ludovic al XIII-lea s-a împăcat oficial cu mama sa. De Luynes a fost numit Connétable de France și Ludovic cu Luynes au potolit revolta hughenotă; una dintre victimele febrei luate din tabere a fost Luynes care a murit în decembrie 1621.
După decesul lui Luynes, Ludovic a stabili că va conduce prin Consiliu. Mama lui a revenit din exil și, în 1622 în Consiliu prințul de Condé a recomandat suprimarea violentă a hughenoților.
Rebeliunea s-a terminat prin Tratatul de la Montpellier semnat de Ludovic al XIII-lea și ducele de Rohan în octombrie 1622. Tratatul a confirmat principiile Edictului de la Nantes: mai multe cetăți hughenote urmau să fie demolate dar hughenoții au păstrat controlul la Montauban și La Rochelle.
Cardinalul Richelieu a jucat un rol major în domnia lu Ludovic al XIII-lea începând cu anul 1642 și a modelat decisiv destinul Franței pentru următorii 18 ani. Ca rezultat al muncii lui Richelieu, Ludovic al XIII-lea a devenit primul exemplu de monarh absolut. Sub Ludovic și Richelieu, coroana a intervenit cu succes în Războiul de Treizeci de Ani împotriva habsburgilor, a menținut nobilimea franceză în linie și a retras privilegiile politice și militare acordate hughenoților de Henric al IV-lea (în timp ce a menținut libertățile lor religioase). Ludovic al XIII-lea a condus cu succes Asediul de la La Rochelle. În plus, Ludovic a modernizat portul Le Havre și a construit o flotă puternică. Ludovic a comandat pictorilor Nicolas Poussin și Philippe de Champaigne să decoreze Luvru.
Richelieu a trebuit să lupte cu aproape toată familia regală. În primul rând chiar cu cea care l-a ridicat, Maria de Medici, care e supărată că primul ministru nu lucrează pentru ea, apoi cu soția lui Ludovic, regina Ana de Austria, cu fratele regelui, Gaston, Duce de Orléans care avea o importanță de prim ordin în Franța până în anul 1638, până la nașterea moștenitorului Ludovic al XIV-lea. Împotriva lui Richelieu sunt și cei mari pe care îi înlătură de la putere precum și nemulțumiții pe care îi generează guvernarea lui autoritară: nobili, autorități locale, preoțime și chiar poporul de la care se pretinde un efort fiscal mereu mai mare.
Țelul politicii lui Richelieu este așezarea cât mai trainică a autorității regelui în regat și slăbirea casei de Austria, ale cărei succese în Germania și Italia sunt îngrijorătoare.
În iulie 1631 Maria de Medici care a fost îndepărtată de la curte, se refugiază în Țările de Jos spaniole. Din acest moment, rolul ei politic se încheie. Gaston care încă era moștenitorul prezumptiv provoacă o răscoală în Languedoc cu sprijinul guvernatorului provinciei, Henri de Montmorency. Învins și luat prizonier în bătălia de la Castelnaudary (1 septembrie 1632), Montmorency a fost decapitat la 30 octombrie la Toulouse. Richelieu demonstra astfel că nu se dă înapoi de la nimic pentru a păstra autoritatea regelui. Gaston s-a refugiat în Flandra de unde se întoarce abia în 1634 dar supus tutelei lui Richelieu.
La 19 mai 1635 Ludovic declară război Spaniei care era principalul aliat al împăratului Ferdinand al II-lea.
După 18 ani de lupte neîncetate Richelieu a murit la 4 decembrie 1642 în plin triumf. Regele a mai trăit câteva luni, până la 14 mai 1643.
La 24 noiembrie 1615, Ludovic al XIII-lea s-a căsătorit cu Ana de Austria, fiica regelui Filip al III-lea al Spaniei. Această căsătorie a urmat o tradiție de cimentare a alianțelor militare și politice între puterile catolice din Franța și Spania, prin căsătorii regale. Căsătoria a fost fericită la început, pentru scurt timp; îndatoririle regelui i-au ținut de multe ori departe. După 23 de ani de căsătorie și patru sarcini pierdute, regina Ana a născut un fiu la 5 septembrie 1638, viitorul rege Ludovic al XIV-lea.
Nașterea lui Ludovic a fost privită ca un miracol divin și, pentru a arăta recunoștință față de mult-așteptat naștere a unui moștenitor, părinții săi l-au numit Louis-Dieudonné (darul lui Dumnezeu) iar Franța a fost închinată de tatăl său, Ludovic al XIII-lea, Fecioarei Maria, care făcuse posibil miracolul
Ludovic al XIII-lea, Ana de Austria și fiul lor Ludovic XIV, flancați de cardinalul Richelieu și ducesa de Chevreuse.
Cuplul a avut doi fii:
- Ludovic al XIV-lea al Franței (5 septembrie 1638 – 1 septembrie 1715), căsătorit în 1660 cu Maria Tereza a Spaniei (1638–83). A avut copii.
- Filip al Franței, duce de Orléans (21 septembrie 1640 – 8 iunie 1701), căsătorit prima dată în 1661 cu Henrietta a Angliei și a doua oară în 1671 cu Elisabeth Charlotte, Prințesă Palatină
* 1660 - Nouă regicizi, care au semnat condamnarea la moarte a regelui Charles I al Angliei, sunt spânzurati.
* 1715: Ernest, Duce de Saxa-Hildburghausen (12 iunie 1655 – 17 octombrie 1715) a fost duce de Saxa-Hildburghausen.
S-a născut la Gotha, ca al nouălea însă al șaselea fiu supraviețuitor al lui Ernest I, Duce de Saxa-Gotha și al Elisabetei de Saxa-Altenburg.
După decesul tatălui său, în 1675, Ernest și frații săi au condus împreună ducatul de Saxa-Gotha-Altenburg. La 24 februarie 1680, în urma tratatului de diviziune a teritoriilor familiei între frații săi, el a primit orașele Hildburghausen, Eisfeld, Heldburg, Königsberg. Ernest a devenit fondatorul și primul duce de Saxa-Hildburghausen. După ce frații săi Heinrich și Albrecht au murit fără să lase moștenitori masculini, el a preluat orașele Sonnefeld și Behringen.
Ernest și-a stabilit reședința oficială la Hildburghausen și a început să-și construiască propriul castel. În 1710 el a aprobat construirea pe teritoriile sale a unui nou oraș pentru famiile huguenote franceze, care au fost expulzate din Franța după Edictul de la Nantes.
La Arolsen la 30 noiembrie 1680 s-a căsătorit cu Sophie de Waldeck. Ei au avut cinci copii:
- Ernest Frederick I, Duce de Saxa-Hildburghausen (n. 21 august 1681, Gotha – d. Hildburghausen, 9 martie 1724).
- Sophie Charlotte (n. 23 decembrie 1682, Arolsen – d. 20 aprilie 1684, Eisfeld).
- Sophie Charlotte (n. 23 martie 1685, Hildburghausen – d. 4 iunie 1710, Hildburghausen).
- Karl Wilhelm (n. 25 iulie 1686, Arolsen – d. 2 aprilie 1687, Arolsen).
- Joseph Maria Frederick Wilhelm (n. 5 octobrie 1702, Erbach – d. 4 ianuarie 1787, Hildburghausen).
| Ernest | |||||||||
| |||||||||
· 1744: Giuseppe Guarneri del Gesù (21 august 1698 – 17 octombrie 1744) este singurul lutier a cărui instrumente rivalizează cu cele ale mult mai celebrului Antonio Stradivari.
Viața sa este învăluita în mister: se spune că a fost întemnițat o perioadă deși nu există nici o dovadă în acest sens. Instrumentele sale cunoscute astăzi, puține la număr (aproximativ 180) se disting printr-un sunet complex, tumultuos, plin de bogăție și profunzime armonică, dar și printr-un finisaj ce îl depășește din punct de vedere artistic pe mai cunoscutul sau rival Stradivari, care avea alt tip de genialitate. Dacă între anii 1720-1730 se cunosc puține instrumente făcute de maestru, începând cu anii 30-35 producția sa creste prin cantitate si calitate, ajungând ca în anii 1738 - 1739 sa stabilească noi standarde în lutărie si sa redefinească „perfectul” în sunetul viorii. Segmentul de piață a lui Del Gesu era în principal muzicienii, în comparație cu Stradivari care lucra cu precădere pentru nobili, case regale si biserici. Prețul viorilor sale era mult mai mic ca ale lui Stradivari. Guarneri lucra repede, în grabă, neglijând multe detalii neesențiale. Produsul final era o vioara a cărui principal scop era sa sune cât mai bine, iar calitatea finisajului era uneori mediocră. Cu toate acestea, gradul de uzura al viorilor maestrului dovedesc o preferință clara a muzicienilor de a le cânta cu precădere. Violoniști celebrii ca Joseph Joachim, Eugène Ysaÿe, Fritz Kreisler, Jascha Heifetz, Isaac Stern, Leonid Kogan, Henryk Szeryng, Itzhak Perlman, Gidon Kremer, Pinchas Zukerman și nu în ultimul rând, George Enescu și-au încredințat măiestria acestor viori.
Se pare ca maestrul Giosefo Bartolomeo Guarnerio (cum i se pronunța numele pe vremea sa) s-a stins din viata într-o sărăcie lucie, la fel cum au trăit mai toți marii lutieri astăzi celebri, singurii care făceau excepție erau familiile Amati si Stradivari. Statul Roman deține vioara "Cathedral" ex- Enescu, încredințată în acest moment reputatului violonist Gabriel Croitoru.
Violin Il Cannone once owned by Niccolò Paganini – foto: en.wikipedia.org
· 1780 - A murit pictorul italian Canaletto (m.30.01.1721).
* 1806 - Fostul lider al revoluției din Haiti, împăratul Jacques I al Haiti, este asasinat după o domnie opresivă.
Posthumous portrait of Dessalines – foto: en.wikipedia.org
Jean-Jacques Dessalines, iar în creola haitiană Janjak Desalin, (născut la 20 septembrie 1758, la Grande-Rivière-du-Nord, Hispaniola – mort la 17 octombrie 1806) a fost un sclav negru din insula Hispaniola, conducător al luptei sclavilor din colonie, apoi împărat al Haiti, sub numele de Jacques I.
· 1841: Amalie Zephyrine de Salm-Kyrburg (n. 6 martie 1760 – d. 17 octombrie 1841) a fost fiica Prințului Philip Joseph de Salm-Kyrburg (primul prinț de Salm-Kyrburg) și a Mariei Theresa de Hornes, fiica cea mare și moștenitoarea prințului Maximilian de Hornes. A fost străbunica din partea paternă a regelui Carol I al României.
S-a născut la Paris, unde părinții ei, aristocrați germani, s-au instalat în jurul anului 1750. Amalie avea trei surori și un frate, toți mai mari. Ultimul copil al familiei s-a născut 18 luni mai târziu. Amalie a primit educația normală potrivit rangului ei: mai întâi la mănăstirea Port Royal, apoi la cea de la Bellechasse.
În 1782, la cererea părinților ei, ea s-a căsătorit cu Anton Aloys, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen. În primăvara anului 1783, Anton Aloys s-a întors la Sigmaringen; soția lui, care era însărcinată, a preferat să nu riște să piardă sarcina pe drumuri proaste într-o călătorie atât de lungă. Decesul subit al mamei a declanșat nașterea prematură a copilului lor, care a murit după trei zile. Anul următor, Amalie merge la Sigmaringen, reședința soțului ei.
Totuși, noul oraș nu a fost pe gustul ei și la zece săptămâni după nașterea fiului ei Karl s-a întors în 1785 în orașul ei natal, Paris. Acolo, fratele ei care va deveni Prințul Frederic al III-lea, s-a ocupat cu construcția hotelului de Salm ca reședința din Paris a familiei Salm-Kyrburg și un loc de întâlnire pentru mulți membri ai înaltei nobilimii.
În timpul Revoluției franceze, fratele său Frederic al III-lea și iubitul ei, Alexandre de Beauharnais au fost ghilotinați, dar Amalie Zephyrine a știut cum să supraviețuiască revoluției. În 1797, ea a cumpărat cimitirul în care fratele și iubitul ei au fost îngropați într-un mormânt de masă. În ciuda a tot, prințesa a menținut relații bune cu o serie de figuri influente ale Revoluției, cum ar fi Charles-Maurice de Talleyrand și Josephine de Beauharnais, văduva iubitului ei Alexandre și viitoarea soție a lui Napoleon Bonaparte.
Câțiva ani mai târziu, Amalie Zephyrine a folosit cu succes contactele sale la curtea lui Napoleon pentru a menține suveranitatea principatului său de Sigmaringen. Ea a devenit tutorele nepotului ei Frederic al IV-lea de Salm-Kyrburg (1789-1859), care a devenit Prinț de Salm-Kyrburg în 1794. Condiția lui Napoleon pentru a salva principatul de Sigmaringen a fost ca fiul ei, Karl, să se căsătorească cu Antoinette Murat, nepoata lui Joachim Murat. Pentru familia Hohenzollern-Sigmaringen a fost o căsătorie greu de acceptat (Antoinette era fiica unui cârciumar), însă mariajul a fost unul fericit. S-au născut patru copii, între care și Karl Anton, tatăl viitorului rege Carol I al României.
După douăzeci de ani la Paris, prințesa s-a întors în 1822 la Hohenzollern-Sigmaringen, unde inițial a locuit într-o anexă a fostei mănăstiri Inzigkofen și mai târziu într-o reședință numit Prinzenbau, pe care soțul ei a construit-o pentru ea la Sigmaringen. Amalie era foarte iubită, dădea regulat pomeni celor săraci, ajuta școlile și, de asemenea, a înființat un institut de formare pentru tinerele fete. A murit la vârsta de 81 de ani înconjurată de familie.
O stâncă în Donautal în Hohenzollern-Sigmaringen este numită Amalienfelsen după ea.
| Amalie Zephyrine | |||||||||
| |||||||||
· 1849: Frédéric François Chopin (născut Fryderyk Franciszek Chopin[n 1]; n. 22 februarie sau 1 martie 1810,[11] Żelazowa Wola — d. 17 octombrie 1849, Paris) a fost un compozitor polonez din perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei mai influenți compozitori de muzică pentru pian.
Chopin s-a născut în satul Żelazowa Wola, ca fiu al unei poloneze și al unui expatriat francez. Deși considerat un copil minune în țara natală, Chopin pleacă la vârsta de 20 de ani către Paris. În capitala franceză își consolidează reputația ca interpret, profesor și compozitor, adoptând totodată numele de „Frédéric-François”. În perioada 1837 – 1847 are o relație tumultoasă cu scriitoarea franceză George Sand (pe numele adevărat Amantine-Aurore-Lucile Dupin). Cuplul are o apropiată relație in grup cu pictorul francez Delacroix, autor al unui portret al celor doi. Moare la vârsta de 39 de ani cu diagnosticul de tuberculoză pulmonară[12], întreaga viață fiindu-i măcinată de sănătatea sa precară.
Pianul se regăsește pe tot parcursul operei sale, de cele mai multe ori purtând chiar un rol exclusiv, iar compozițiile sale sunt considerate culmile repertoriului pentru acest instrument. Deși muzica sa se încadrează în rândul celor mai pretențioase opere în privința tehnicității, stilul lui Chopin iese în evidență prin profunzimea nuanței și a expresivității, și nu doar prin complexitatea tehnică. El inventează forme muzicale precum balada[13], însă cele mai reprezentative inovații sub semnătura sa privesc genuri deja existente precum sonata pentru pian, valsul, nocturna și preludiul. Operele sale sunt numite adesea sprijinul curentului romantic în muzica clasică a secolului XIX. În plus, Chopin este primul compozitor clasic occidental care include elemente slave în muzica sa; mazurcile și polonezele sale reprezintă chiar și astăzi baza muzicii clasice naționaliste poloneze.
Chopin s-a născut la Żelazowa Wola, în apropiere de Sochaczew, parte componentă a regiunii Mazovia, aflată la vremea respectivă sub autoritatea Ducatului Varșoviei. Tatăl său, Mikołaj (Nicolas) Chopin, cetățean francez cu origini poloneze părăsește Ducatul Lorenei în 1787. În Polonia, Nicolas se căsătorește cu Tekla Justyna Krzyżanowska, o aristocrată a cărei familie întâmpina probleme de ordin financiar.
Conform familiei compozitorului, Chopin s-a născut pe 1 martie 1810. Nu există niciun certificat de naștere atestând acest lucru. Certificatul de botez prezintă 22 februarie drept ziua sa de naștere, însă acest fapt este considerat o eroare din partea preotului.
În octombrie 1810, când Frédéric era în vârstă de șapte luni, familia se mută în capitala Varșovia, acolo unde tatăl ocupă un post de profesor de limbă franceză în cadrul unui liceu găzduit de Palatul Saxon. Familia trăiește în domeniul palatului.
Tănărul Chopin primește prima lecție de pian din partea Ludwikăi, sora sa mai mare. De asemenea, mama asistă la educația sa. Datorită talentului său muzical ușor de remarcat, reputația lui Chopin îi aduce aprecierea de „al doilea Mozart”. La vârsta de șapte ani era deja autorul a două poloneze (Sol minor și Si bemol major), prima dintre acestea fiind publicată în atelierul părintelui Cybulski, directorul unei Școli de Organiști și unul dintre puținii editori de muzică din Polonia.
Articole despre copilul minune apar în presa din Varșovia, iar „micul Chopin” devine o atracție în cadrul recepțiilor ținute de aristocrația capitalei. Tot în jurul acestei perioade începe să susțină concerte publice de caritate. Se spune că odată întrebat ce consideră că apreciază publicul cel mai tare în privința sa Chopin, în vârstă de șapte ani, ar fi răspuns: „Gulerul cămășii mele”. Prima apariție drept pianist are loc la vârsta de opt ani.
Sub îndrumarea lui Wojciech Żywny, Chopin ia lecții profesioniste de pian în perioada 1816–1822. Chopin avea să vorbească cu admirație despre profesorul său, deși calitățile tânărului aveau să le depășească cu rapiditate pe cele ale profesorului său. Mai departe, dezvoltarea talentului este supervizată de către Wilhelm Würfel, renumit pianist și profesor al Conservatorului din Varșovia. Acesta îi predă lecții valoroase de orgă, posibil chiar pian, însă la un interval neregulat de timp. Între 1823 și 1826 Chopin frecventează cursurile Liceului din Varșovia, acolo unde își desfășura activitatea tatăl său.
Odată cu toamna anului 1826, Chopin începe studiul teoriei muzicale, basului continuu și compoziției alături de compozitorul Józef Elsner în cadrul Conservatorului. Este posibil ca Chopin să fi avut contact cu Elsner încă din 1822; cert este că Elsner l-a îndrumat în mod particular încă de înainte de anul 1823. Chopin își completează un curs normal de trei ani la Conservator în 1829.
În același an, Chopin participă la un recital al lui Niccolò Paganini, întâlnindu-l totodată și pe pianistul și compozitorul german Johann Nepomuk Hummel. Tot în 1829 Chopin își întâlnește prima dragoste, o studentă cântăreață pe nume Konstancja Gładkowska. Acest fapt îl inspiră pe Chopin în adăugarea vocii umane în opera sa.
În august, la trei săptămâni după absolvirea Conservatorului din Varșovia, Chopin își face debutul briliant la Viena. Susține aici două recitaluri de pian și primește multe critici favorabile, existând însă și voci care criticau tonul jos produs de pian.
În decembrie, susține premiera Concertului pentru pian în Fa minor la Clubul Negustorilor din Varșovia. Prima reprezentare a celuilalt concert pentru pian, în Mi minor, are loc la Teatrul Național pe 17 martie 1830.
Pe 2 noiembrie 1830, Chopin părăsește Varșovia pentru concerte în Europa de Vest, neavând să se mai întoarcă pe meleagurile țării natale. La finele lunii izbucnește Răscoala din Noiembrie și partenerul său de drum, Titus Woyciechowski, se reîntoarce acasă pentru a participa la manifestații. Chopin rămâne la Viena, nerăbdător să afle vești din partea apropiaților săi; vizitează apoi orașele München și Stuttgart (unde află de instaurarea ocupației armatei rusești în Polonia), ajungând până în octombrie 1831 la Paris. Compusese deja o bună parte de lucrări importante, inclusiv două dintre concertele pentru pian și unele dintre etude Op. 10.
La Paris, Chopin este întâmpinat de către exilați polonezi eminenți, precum și de artiști de marcă precum Heinrich Heine, Alfred de Vigny și Eugène Delacroix. Face cunoștință cu unii dintre cei mai reputați pianiști ai vremii, dintre care Friedrich Kalkbrenner, Ferdinand Hiller și Franz Liszt, formând totodată prietenii cu compozitori precum Hector Berlioz, Julian Fontana, Felix Mendelssohn, Charles-Valentin Alkan și Vincenzo Bellini (alături de care este înmormântat în Cimitirul Père Lachaise). Muzica lui Chopin era deja apreciată de mulți dintre compozitorii contemporani; printre ei se afla și Robert Schumann care, în critica sa asupra Variațiilor ale „La ci darem la mano” (din opera Don Giovanni a lui Mozart), Op. 2, notează: „Jos pălăria, domnilor! Un geniu.”
În perioada petrecută la Paris, Chopin participă la un număr de concerte. Programele oferă o idee despre bogăția vieții artistice pariziene în timpul acestor vremuri; astfel de concerte au fost cel din 23 martie 1833, în care Chopin, Liszt și Hiller interpretează partituri solo ale concertului lui Johann Sebastian Bach pentru trei clavecine și concertul de pe 3 martie 1838, în care Chopin, Alkan, Pierre Joseph Zimmerman (profesorul lui Alkan) și Adolphe Gutman (elevul lui Chopin) interpretează aranjamentul de opt mâini al lui Alkan asupra simfoniei a VII-a de Beethoven. Este implicat în compunerea Hexaméron (1837), a șasea variație din tema lui Bellini aparținându-i, aceasta fiind și ultima.
Chopin întreprinde vizite și turnee variate în această perioadă. În 1834, alături de Hiller, vizitează un festival muzical rienez, organizat la Aachen de către Ferdinand Ries. Cei doi îl întâlnesc pe Mendelssohn și alături de acesta vizitează orașele Düsseldorf, Koblenz și Köln, bucurându-se de compania fiecăruia și interpretând muzică împreună.
În 1835 Chopin aranjează o întâlnire cu familia sa la Karlsbad. Aici face cunoștință cu Contele Franz von Thun-Hohenstein, a cărei fiică fusese eleva lui Chopin la Paris. Contele îl invită pe compozitor și familia să își petreacă șederea la castelul familiei sale de pe Elba, la Děčín. După aceea, Chopin își conduce părinții înapoi la Varșovia; nu-i va mai vedea niciodată. Se întoarce la Paris pe ruta Dresden, unde petrece câteva săptămâni, iar mai apoi Leipzig, unde îi întâlnește pe Mendelssohn, Schumann și Clara Wieck. Întâmpină un atac bronșic în timpul voiajului de întoarcere atât de grav, încât unele ziare poloneze îl anunță decedat.
În 1836 Chopin se logodește cu o poloneză în vârstă de șaptesprezece ani, Maria Wodzińska, a cărei mamă a insistat ca logodnica să fie păstrată secretă. Anul următor, familia fetei întrerupe această relație și se duce la altă fată pentru a întemeia cu aceea o altă familie
În 1836, în cadrul unei petreceri organizate de către Contesa Marie d'Agoult, amanta compozitorului confrate Franz Liszt, Chopin o întâlnește pe Amandine-Aurore-Lucile Dupin, Baronesa Dudevant, cunoscută mai bine după pseudonimul acesteia, George Sand. Era o scriitoare romantică franceză, cunoscută pentru numeroasele sale aventuri amoroase cu Prosper Mérimée, Alfred de Musset (1833–1834), secretarul ei, Alexandre Manceau (1849–1865) și alții.
Inițial Chopin nu o consideră atrăgătoare. „Are ceva care îmi provoacă repulsie”, mărturisește familiei. De cealaltă parte, într-o scrisoare adresată Contelui Wojciech Grzymała, prieten apropiat, datată iunie 1837, Sand dezbate dacă să intervină în relația dintre Chopin și logodnica sa, Maria Wodzińska, sau să-și abandoneze relația actuală pentru a putea începe una cu Chopin. Scriitoarea avea sentimente puternice pentru Chopin, pe care l-a curtat până când s-a înfiripat o legătură între cei doi.
Un episod notabil din timpul relației se desfășoară în cursul iernii turbulente și mizere petrecute la Mallorca (1838–1839), acolo unde cuplul întâmpină probleme de acomodare, ajungând să fie găzduiți în cele din urmă la mănăstirea din Valldemossa. Mai apoi, Chopin are probleme și cu recepția pianului Pleyel ce-i fusese trimis. Acesta ajunge cu întârziere de la Paris, însă rămâne blocat la vama spaniolă, care îi solicită un tarif ridicat pentru import. Beneficiază în cele din urmă de pian pentru o perioadă de timp de aproape trei săptămâni; în restul timpului se folosește de un pian hodorogit, împrumutat pentru a finaliza Preludiile sale (Op. 28).
Vremea neprielnică are un impact serios asupra stării de sănătate și asupra bolii pulmonare cronice a compozitorului. Atât de serios încât – pentru a își salva viața – se întoarce alături de George Sand și cei doi copii ai ei către țărm, la Barcelona, iar mai apoi la Marsilia, unde petrec câteva luni pentru recuperare. Deși starea sa de sănătate se ameliorează, recuperarea nu va fi niciodată completă. În stilul caracteristic, se plânge în privința incompetenței doctorilor din Mallorca: „Primul mi-a spus că sunt pe moarte. Al doilea mi-a spus că am avut ultimul răsuflu, iar al treilea mi-a spus că eram deja mort”.
Chopin petrece verile din perioada 1839 – 1843 la proprietatea scriitoarei din Nohant. Reprezintă o perioadă liniștită și productivă pentru compozitor. Aici compune Poloneza în La bemol major, Op. 53 „Eroica”, una dintre capodoperele sale. La întoarcerea la Paris (1839), îl întâlnește pe pianistul și compozitorul Ignaz Moscheles.
În 1845 se naște o problemă serioasă în relația dintre Chopin și Sand, odată cu deteriorarea suplimentară a sănătății lui. Lucrurile se înrăutățesc în 1846 din pricina problemelor familiale; acesta este anul în care Sand publică Lucrezia Floriani, operă nefavorabilă lui Chopin. Povestea tratează relația dintre o actriță bogată și un prinț cu o stare de sănătate slăbită. Se poate interpreta că inspirația pentru cele două personaje a pornit chiar de la cei doi. Problemele familiale pun în final capăt relației, care a durat timp de zece ani (1837–1847).
Toate compozițiile lui Chopin includ partituri pentru pian. Predominant, pianul este folosit ca instrument singular, însă există și lucrări muzicale unde apar și alte instrumente, precum vioară, violoncel, voce sau orchestră. Peste 230 de lucrări ale compozitorului au supraviețuit timpului. Manuscrise și lucrări din primii ani ai copilăriei au fost pierdute.
| Frédéric Chopin | |||||
 Frédéric Chopin
| |||||
· 1887 - A decedat fizicianul german Gustav Robert Kirchhoff ; (n. 12 martie 1824).
Gustav Robert Kirchhoff - foto: ro.wikipedia.org
Gustav Robert Kirchhoff (n. 12 martie 1824, Königsberg, azi Kaliningrad — d. 17 octombrie 1887, Berlin), fizician german multilateral. Gustav Robert Kirchhoff a descoperit legile care îi poartă numele în domeniul circuitelor electrice. A descoperit (împreună cu Robert Wilhelm Bunsen elementele chimice cesiu si rubidiu . A activat și ca electrotehnician și astronom.
* 1888: Marie Amelie Elizabeth Caroline de Baden (11 octombrie 1817 – 17 octombrie 1888), a fost fiica cea mică a lui Karl, Mare Duce de Baden și a soției sale, Stéphanie de Beauharnais (fiica adoptată a lui Napoleon Bonaparte)
| Prințesa Maria de Baden | |||||||||
| Ducesă Hamilton și Brandon | |||||||||
 Prințesa Maria ca. 1840
| |||||||||
* 1904: Infanta María de las Mercedes de Spania (María de las Mercedes Isabel Teresa Cristina Alfonsa Jacinta; 11 septembrie 1880 – 17 octombrie 1904), a fost Prințesă de Asturia toți cei 24 de ani ai vieții ei ca moștenitoare a coroanei Spaniei. A fost fiica cea mare a regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei și a celei de-a doua soții, Maria Christina de Austria.
Născută la 11 septembrie 1880 la Palatul Regal din Madrid, Prințesa María de las Mercedes a fost fiica cea mare a regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei și a celei de-a doua soții, Maria Christina de Austria.[1] A fost botezată María de las Mercedes Isabel Teresa Cristina Alfonsa.[2] Nașa ei a fost regina Isabela a II-a, bunica paternă, care a venit din exil de la Paris pentru a participa la nașterea primului ei nepot.[3] A fost o mare dezamăgire deoarece familia și națiunea sperau să fie un băiat.[3] Regina Maria Christina a sugerat să-și numească fiica Mercedes în onoarea primei soții a soțului ei, Mercedes de Orléans.[1]
Mercedes a fost moștenitoare prezumptivă de la naștere, însă dezamăgirea a fost atît de mare încât inițial a fost tratată numai ca o infantă. Antonio Cánovas del Castillo, pe atunci șeful guvernului, care o displăcea pe Maria Christina și nu voia ca tronul să treacă din nou la o femeie, după dezastruosul regim al Isabelei a II-a, decide să ignore noul născut.[4] Mătușa paternă a lui Mercedes, Isabella, a deținut titlul de Prințesă de Asturia până când Práxedes Mateo Sagasta, care l-a înlocuit pe Cánovas în funcția de șef al guvernului, a creat presiuni asupra regelui să acorde titlul lui Mercedes, lucru care s-a întâmplat la 10 martie 1881.
La 12 noiembrie 1882, Mercedes are o soră, Infanta Maria Teresa. Mariajul părinților a fost nefericit. Alfonso era căsătorit cu Maria Christina pentru a asigura succesiunea la tron, el nu-și iubea soția și era dezamăgit de nașterea a două fiice, în timp ce avea doi fii nelegitimi. În iulie 1883, Maraia Christina a părăsit curtea Spaniei și a călătorit cu fiicele ei în Austria pentru a-și vizita familia.
În vara anului 1884, starea de sănătate a lui Alfonso al XII-lea s-a deteriorat; el a avut tuberculoză. După o scurtă îmbunătățire, regele în vârstă de 27 de ani a murit la 25 noiembrie 1885, și Mercedes a devenit șeful statului sub regența mamei ei. Totuși nu a fost proclamată regină deoarece mama ei era însărcinată. Nașterea unei alte surori ar fi transformat-o în regină, însă noul născut a fost un băiat care a devenit regele Alfonso al XIII-lea după nașterea sa, la 17 mai 1886. Mercedes a revenit la statutul de moștenitoare prezumptivă, titlul pe care l-a deținut toată viața ei.
Mercedes și-a făcut prima apariție publică la curtea regală de mâna mamei ei, când regina Maria Christina a fost declarată regentă. Educația Prințesei de Asturia și a surorii sale mai mici, Infanta Maria Teresa, a fost limitată la Palatul Regal din Madrid, într-un mediu auster, condus de două văduve: mama lor și mătușa paternă Isabela (ea însăși fostă Prințesă de Asturia).[5]
Regina și-a crescut cei trei copii foarte strict. În ciuda statutului său constituțional, Mercedes nu a primit o educație care s-o pregătească de guvernare. Ea a primit, în schimb, educația convențională a unei prințese din timpul ei. A primit lecții de pian și de pictură, practici de tricotat și regina și-a implicat fiica în exercitarea atribuțiilor de palat.[6] O atenție deosebită a fost acordată obedienței și preceptelor religioase.[6] Mercedes a devenit o tânără timidă și neatrăgătoare. Fizic semăna mai mult cu Habsburgi, datorită feței lungi. Familia a petrecut lunile de vară la Palatul Miramar din San Sebastián.[5]
În adolescență Mercedes și-a însoțit mama în călătorii peste hotare vizitându-și bunica paternă la Paris, mătușa paternă Maria de la Paz la Munchen și bunica maternă Elisabeth Franziska la Viena.[7] Situația din Spania s-a complicat cu războiul spaniolo-american din 1898.[5] Prințesa Mercedes și sora ei au trăit o viață restrictivă. Conservatoarea lor mamă nu le permitea să ia parte la viața socială a nobililor spanioli.[6] Regina a oferit o petrecere la Palatul Regal pentru a marca debutul în societate a fiicelor ei, la 9 mai 1899, eveniment care a fost amânat din cauza războiului.[8] La dans, Mercedes s-a îndrăgostit de Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii; cei doi au dost văzuți frecvent împreună
Prințul Carlos aparținea unei familii regale detronate a celor Două Sicilii și ajunsese în Spania cu câțiva ani mai înainte pentru a urma o carieră militară în armata spaniolă.[9] Asocierea dintre Prințesa Mercedes și Prințul Carlos nu a fost accidentală. El a fost ales ca un potențial soț atât de regina Maria Christina cât și de Infanta Isabella, care era și mătușa lui și a ei.
S-a considerat extrem de important ca Mercedes să se căsătorească cu un membru al familiei Bourbon, în scopul de a evita o schimbare de dinastie în cazul în care ea și-ar fi succedat fratele. Ca mire, Prințul Carlos a oferit și alte avantaje. Cum el nu aparținea unei familii regale domnitoare, se putea stabili definitiv în Spania și să adopte naționalitatea spaniolă. A trebuit totuși să renunțe la drepturile sale asupra coroanei celor Două Sicilii în momentul în care era al treilea în linie după tatăl și fratele său mai mare.[10]
Carlos a fost serioas, timid, frumos iar Mercedes a fost atrasă de el.[9] Logodna a fost anunțată la 14 decembrie 1899. Ea s-a confruntat imediat cu opoziția puternică a partidului liberal, a fracțiunii republicane și a unui spectru larg din societatea spaniolă. Nu era nimic personal împotriva Prințului însuși, dar tatăl său, Contele de Caserta fusese general în ultimul război carlist și a luat parte la jefuirea orașul Cuenca de către trupele carliste.[11] Exista temerea că acestă căsătorie va avea loc, va aduce partidul carlist prea aproape de tronul Spaniei. Chiar și numele prințului - Carlos - a trezit suspiciuni.[9] În plus, Casa de Bourbon-Două Sicilii era considerată cea mai conservativă dinastie catolică, lucru îngrijorător pentru partidul liberal.[9][11]
Au existat atacuri împotriva căsătoriei în ziare și proteste pe străzile din Madrid, Sevilla și Granada. Arhiepiscopul de Valladolid, unul dintre prelații cei mai importanți din Spania, a scris o scrisoare reginei avertizând-o asupra consecințelor grave în cazul în care căsătoria va avea loc. Mercedes și-a exprimat frustrarea la opoziția puternică în legătură cu alegerea ei într-o scrisoare trimisă mătușii Paz: "Sunt fericită să mă căsătoresc cu el, dar eu sunt, de asemenea, supărată pe cei care au creat o astfel de mizerie și au făcut-o pe mama să sufer... toate pentru că tatăl lui a luptat alături de don Carlos. Este corect?""[12]
Controversa a umbrit festivitățile de nuntă.[13][14] În ziua nunții, pe străzile care duc la Palatul Regal, de frica protestatarilor, au fost trimise trupe. Totuși nu au existat incidente majore și ceremonia a avut loc la 14 februarie 1901 la capela Palatului Regal din Madrid.[13][14]
Cuplul a trăit la Palatul Regal din Madrid în apropiere de regina Maria Christina, după dorința reginei.[15] Mariajul a fost fericit și doi copii s-au născut în scurtă vreme: Prințul Alfonso (1901–1964) și Prințul Fernando (1903–1905).
Însărcinată pentru a treia oară, Mercedes își dorea o fiică după doi fii. În septembrie 1904 ea a împlinit 24 de ani și luna următoare, cu 20 de zile înainte de soroc, Mercedes s-a simțit rău.[16] A făcut apendicită care inițial a fost prost diagnosticată ca simple crampe intestinale.[16] S-a instalat peritonita și în primele ore ale zilei de 16 octombrie 1904 Mercedes a născut prematur cel de-al treilea copil, Prințesa Isabella Alfonsa (1904–1985).[16]
Sănătatea mamei a fost serios compromisă și copilului s-a acordat prea puțină atenție, crezându-se că este un făt mort până când tânărul rege Alfonso a realizat că nou-născutul este viu.[16] Mercedes a murit a doua zi, la 17 octombrie 1904, înconjurată de familie.[16]
Cei trei copii ai lui Mercedes au rămas în grija reginei Maria Christina și au crescut la curtea regelui Alfonso al XIII-lea. Fiul cel mare nu a primit titlul de Prinț de Asturia, dar a înlocuit-o pe mama sa ca moștenitor prezumptiv.[17] Cel de-al doilea fiu al ei a murit anul următor, la vârsta de doi ani. Soțul ei s-a recăsătorit cu Prințesa Louise de Orléans cu care a avut patru copii.
| Infanta Mercedes | |||||||||
| Prințesă de Asturia | |||||||||
| |||||||||
* 1945: Frederic Francisc al IV-lea (9 aprilie 1882 – 17 noiembrie 1945) a fost ultimul Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și regent de Mecklenburg-Strelitz.
S-a născut la Palermo ca fiu al lui Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Anastasia Mihailovna a Rusiei. I-a succedat tatălui său ca Mare Duce după decesul acestuia la 10 aprilie 1897; în timpul minoratului său, marele ducat a fost guvernat de unchiul său, Ducele Johann Albrecht, până când Frederic Francisc a împlinit vârsta la 9 aprilie 1901
Frederic Francisc s-a căsătorit la 7 iunie 1904 la Gmunden, Austro-Ungaria cu Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland, fiica lui Ernest Augustus, Prinț de Hanovra și a Prințesei Thyra a Danemarcei. Soția sa era nepoata pe linie paternă a regelui George al V-lea de Hanovra și pe linie maternă nepoata regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Frederic Francis și Alexandra au avut cinci copii:
- Friedrich Franz, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (22 aprilie 1910 – 31 iulie 2001). Căsătorit cu Karin Elisabeth von Schaper, fiica lui Walter von Schaper și a baronesei Louise von Münchhausen. Cuplul nu a avut copii.
- Ducele Christian Louis de Mecklenburg-Schwerin (29 septembrie 1912 – 1996). Căsătorit cu Prințesa Barbara a Prusiei, fiica Prințului Sigismund al Prusiei și a Prințesei Charlotte de Saxa-Altenburg. Cuplul a avut copii.
- Ducesa Olga de Mecklenburg-Schwerin (1916–1917).
- Ducesa Thyra de Mecklenburg-Schwerin (18 iunie 1919 – 27 septembrie 1981).
- Ducesa Anastasia de Mecklenburg-Schwerin (11 noiembrie 1923 – 25 ianuarie 1979). Căsătorită cu Prințul Friedrich Ferdinand de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, fiul Prințului Albrecht de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și al Contesei Ortrud de Ysenburg și Büdingen. Cuplul a avut copii.
În urma suicidului lui Adolphus Frederic al VI-lea, Mare Duce de Mecklenburg din anul 1918, Frederic Francisc a preluat regența ducatului de Strelitz. Acest lucru s-a întâmplat deoarece moștenitorul prezumptiv Ducele Karl Michael servea în armata rusă la acel moment și și-a anunțat dorința de a renunța la drepturile de succesiune.
Frederic Francisc a abdicat de pe tronul marelui ducat la 14 noiembrie 1918 în urma înfrângerii Imperiului german în Primul Război Mondial.
| Frederic Francisc al IV-lea | |||||||||
| |||||||||
* 1948: Modest E. Isopescu (n. 30 noiembrie[1] 1895, comuna Frătăuții Vechi, Bucovina, astăzi în județul Suceava – d. 17 octombrie 1948, Aiud)[2] a fost un locotenent-colonel român de jandarmi, care a îndeplinit funcția de prefect al județului Golta din Transnistria. A fost condamnat la muncă silnică pe viață, fiind considerat criminal de război și a murit de cancer și abces al ficatului în Penitenciarul Aiud.
Isopescu a fost ofițer activ de jandarmi. El a făcut parte din batalionul care a intrat în Chișinău după eliberarea orașului în iulie 1941. La 15 august 1941, batalionul de jandarmi din care făcea parte a fost trimis la Balta pentru a stabili acolo un prim post de jandarmi. La sfârșitul lunii septembrie, Isopescu era la Golta, raportându-i guvernatorului Gheorghe Alexianu că 1.000 evrei basarabeni și bucovineni, din primul convoi care a ajuns pe malul Bugului, au fost uciși de germani la Pervomaisk (pe malul estic al râului) cu ajutorul ucrainenilor înarmați. [3]
El a fost numit prefect al județului Golta din Transnistria, unde a organizat lagăre de concentrare pentru evrei și țigani.
În legătură cu ocuparea Odesei în 1941, după o încercare nereușită a trupelor românești de evacuare a evreilor din oraș înspre zona ucraineană administrată de germani, Isopescu, care era comandant regional, este acuzat că ar fi ordonat omorârea prin înfometare a 14.000 de evrei care erau închiși în grajdurile de porci de la Akmecetka.[4]
A fost arestat în mai 1945 și judecat în procesul "criminalilor de război", alături de gen. Nicolae Macici, gen. Constantin Trestioreanu, Mihail Niculescu, Radu Ionescu, Eugen Bălăceanu, gen. Corneliu Calotescu (fost guvernator al Bucovinei), col. Stere Marinescu (fost șef de cabinet al guvernatorului Bucovinei), Gheorghe Zlătescu, Ion Georgescu (funcționar), Beniamin Finkelstein (informator evreu în lagărele din Transnistria), Sever Buradescu, Cristodor Popescu, Dumitru Cichir, Aristide Pădure (subprefect de Golta), Vasile Mănescu (pretorul raionului Domanevca din Transnistria), Avram Creștinu, Romulus Ambruș (comandantul jandarmeriei din județul Golta), slt. Florin Ghineraru (șef sector jandarmi în județul Balta din Transnistria), lt.col Ștefan Gavăț (jandarm), Alfred Wilentz, Serghie Cuveta, Dumitru Bulatu, Gh. Grigorescu, M. Dumitrescu, col. Nicolae Pătrășcoiu, Ștefan Solomon, Constantin Mihailiuc și Ion Haranga.
Colonelul Isopescu a fost condamnat la 22 mai 1945[2] la muncă silnică pe viață. A murit în timpul detenției, la penitenciarul Aiud, în 1948
* 1950: Gordon Wiles (n. 10 octombrie 1904 - d. 17 octombrie 1950) a fost un director artistic și regizor american de film. A câștigat premiul Oscar pentru cele mai bune decoruri pentru filmul Transatlantic.[2][3] S-a născut în St. Louis, Missouri. Tatăl său, Albert Wiles, era doctor în Jerseyville, Illinois.
Filmografie selectivă:
- Transatlantic (director artistic; 1931)
- Aproape căsătoriți (director artistic; 1932)
- Femeia de nicăieri (regizor; 1936)
- Secretul lui Charlie Chan (regizor; 1936)
- Venus Makes Trouble (regizor; 1937)
- Trenul prizonierilor (regizor; 1938)
- Mr. Boggs se retrage (regizor; 1938)
- Aterizare forțată (regizor; 1941)
- Gansterul (regizor; 1947)
* 1960: Aurel Bărglăzan (n. 27 martie 1905, Porumbacu de Sus, Sibiu, d. 17 octombrie 1960, Timișoara) a fost un inginer român, profesor universitar la Universitatea Politehnica Timișoara, membru corespondent al Academiei Române.
Este considerat întemeietorul școlii românești de mașini hidraulice.
După obținerea diplomei este reținut în corpul profesoral al Școlii[1] ca asistent la Catedra de Electrotehnică (1928-1930) și Catedra de Mașini Hidraulice (1929-1930).[3] În 1936 devine conferențiar, iar în 1941 profesor. În 1947 devine șeful Catedrei de Mașini Hidraulice, funcție pe care o va deține până în ultima zi a vieții.[7][10] A fost de asemenea profesor la Școala Superioară PTT (1930-1934), profesor de hidrotehnică la Școala Superioară de Tehnicieni Hidro (1946), profesor de hidraulică și centrale hidraulice la Școala Politehnică din Timișoara (1941-1943), profesor de centrale hidraulice la Facultatea de Construcții și profesor de rețele, instalații și mașini hidropneumatice la Facultatea de Mecanică (1950-1955).[3]
În ultima perioadă a activității a avut dreptul de a conduce doctoranzi,[2] teza de doctorat a viitorului academician Ioan M. Anton fiind elaborată sub conducerea sa
Cursuri și tratate publicate:[20]
- Curs de mașini hidraulice (1932, 212 p.)
- Mașini hidraulice (1948, 1 vol)
- Turbine, Vol 1 (1948)
- Mașini hidraulice (1951, 2 vol)
- Turbine hidraulice: Pelton, Francis și Kaplan. Vol. 1
- Regulatori automați de viteză și pompe rotitoare. Vol. 2
- Turbotransmisiile hidraulice: Construcția, calculul, exploatarea și încercarea lor (împreună cu Valentin Dobândă, publicat în Ed. Tehnică, 1957)
- Încercările mașinilor hidraulice și pneumatice (împreună cu Ioan M. Anton, Viorica Anton, Iosif Preda, publicat în Ed. Tehnică, 1959)
- Peste 70 de lucrări științifice, singur sau în colaborare
| Aurel Bărglăzan | |
 |
* 1963: Jacques Salomon Hadamard (n. 8 decembrie 1865, Versailles — d. 17 octombrie 1963, Paris) a fost un matematician francez, cunoscut pentru contribuțiile sale în teoria numerelor, analiza matematică, ecuații cu derivate parțiale și criptologie, membru al Academiei Franceze de Științe și membru de onoare al Academiei Române.
Născut la 8 decembrie 1865, la Versailles (Franța, Jacques Salomon Hadamard era fiul lui Amédée Hadamard, un profesor cu ascendență evreiască, și al soției acestuia, Claire Marie Jeanne Picard.[3]
A studiat la Liceul Charlemagne din Paris, unde tatăl său, Amédée Hadamard, era profesor de istorie, gramatică și literatură clasică. Paradoxal, la început era slab la matematică, dar continuând studiile la „Liceul Ludovic cel Mare”, unde se transferase tatăl său, termină studiile liceale (1883) cu notă maximă la matematică și mecanică.
În 1884 Jacques Hadamard intră la École normale supérieure („Școala Normală Superioară”) din Paris. Acolo i-a avut ca profesori pe Charles Hermite, Jean Gaston Darboux și Émile Picard, cel care l-a îndrumat spre lucrările de cercetare în domeniul matematicilor superioare. După absolvire (1888), lucrează ca profesor de matematică la diverse școli: Liceul Saint-Louis și Liceul Buffon (din 1890).
Obține titlul de doctor în 1892, sub îndrumarea lui Émile Picard, cu o teză având ca subiect funcțiile definite prin serii Taylor: Essai sur l'étude des fonctions données par leur développment de Taylor.[4]
Cariera sa universitară a început la Facultatea de științe a Universității din Bordeaux, unde a predat mai întâi ca lector de astronomie și mecanică rațională (din iulie 1893 până în februarie 1896), apoi ca profesor titular.
S-a întors apoi la Paris în calitate de conferențiar universitar înlocuindu-l pe Paul Painlevé(fr) (din octombrie 1897) la Facultatea de Științe a Universității din Paris. Tot în 1897, din noiembrie, îl suplinește pe profesorul Maurice Lévy(fr) la catedra de mecanică analitică și mecanică cerească de la Collège de France. A obținut titlul de profesor asistent în februarie 1900.
În urma cazului Dreyfus (soția lui Alfred Dreyfus era fiica lui David Hadamard, un văr al lui Amédée Hadamard, tatăl lui Jacques), s-a angajat politic, din 1897, în recunoașterea drepturilor evreilor.
În 1906 Jacques Hadamard a devenit președinte al Société mathématique de France („Societatea de Matematici din Franța”). În 1909 a devenit profesor titular al catedrei de mecanică analitică și mecanică cerească de la Collège de France. Trei ani mai târziu, i-a succedat lui Henri Poincaré la Academia Franceză de Științe. A mai fost profesor și la École polytechnique, succedându-i lui Camille Jordan, precum și la École centrale de Paris (din 1920).
Jacques Hadamard a fost președinte de onoare al asociației Union rationaliste(fr). În 1956 a primit medalia de aur a CNRS (Centre national de la recherche scientifique) pentru ansamblul lucrărilor sale științifice.[5] În 1957 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.[6]
A murit la 17 octombrie 1963, la vârsta de 97 de ani.
Unul dintre rezultatele care l-a făcut celebru pe Jacques Hadamard a fost demonstrația pe care a dat-o în 1896 teoremei numerelor prime, care descrie distribuția asimptotică a numerelor prime (teoremă demonstrată independent, în același an, și de Charles Jean de la Vallée-Poussin(en)).
De asemenea, el a definit conceptul de „problemă bine pusă” în domeniul ecuațiilor diferențiale.
Numele său a fost dat „matricilor Hadamard(en)” utilizate în „transformata Hadamard” (o generalizare a transformatei Fourier) și având un vast domeniu de aplicare: algoritmi cuantici(en), procesarea semnalelor, compresia datelor etc. Tot numele său îl poartă „produsul lui Hadamard” a două serii, folosit la dezvoltarea în serie a funcțiilor meromorfe, precum și varietatea Hadamard(en) (o varietate Riemann completă, simplu conexă și de curbură strict negativă).
Jacques Hadamard rămâne în istoria matematicii și pentru cunoscutele sale Lecții de geometrie elementară, publicate începând din anul 1898, și care au cunoscut numeroase reeditări, atât în Franța, cât și în alte țări (printre care și România).
Lucrări:
- Essai sur l'étude des fonctions données par leur développement de Taylor. Étude sur les propriétés des fonctions entières et en particulier d'une fonction considérée par Riemann, 1893, online
- Sur la distribution des zéros de la fonction et ses conséquences arithmétiques, Bulletin de la Société Mathématique de France, Vol. 24, 1896, pp. 199–220, online
- Leçons sur la propagation des ondes et les équations de l’hydrodynamique, Paris, Hermann, 1903, online
- Leçons sur le calcul des variations, Vol. 1, Paris, Hermann, 1910, online
- Le problème de Cauchy et les équations aux dérivées partielles linéaires hyperboliques, Yale University Press, Oxford University Press 1923, reprint Dover 2003
- La série de Taylor et son prolongement analytique, 2nd edition, Gauthier-Villars, 1926
- The Psychology of Invention in the Mathematical Field, Princeton University Press, 1945, reprint Dover: 1954, 1990, 2003, ISBN 978-0-486-20107-8, online
- The Mathematician's Mind: The Psychology of Invention in the Mathematical Field, Princeton, 1996
| Jacques Hadamard | |||||
| |||||
· 1967: Pu Yi (Chineza tradițională: 溥儀; Chineză: 溥仪; pinyin: Pǔyí) (n. 7 februarie 1906 – d. 17 octombrie 1967) a fost al doisprezecelea și ultimul împărat al Dinastiei chineze Qing. A fost încoronat la vârsta de doar trei ani în anul 1909 și a fost obligat să abdice la 12 februarie 1912.
A fost cunoscut ca împărat sub numele de Împăratul Xuantong (宣統皇帝) între 1908 și 1911, și ca împărat, dar fără să conducă efectiv, între 1911 și 1924, iar între anii 1932 și 1945 a domnit în statul marionetă cunoscut sub numele de Manciukuo.
Străbunicul lui Puyi a fost Împăratul Daoguang (domnie: 1820–1850), care a fost succedat de cel de-al patrulea fiu al său, Împăratul Xianfeng (domnie: 1850–1861).[2][3]
Bunicul patern al lui Puyi a fost Yixuan, Prinț Chun (1840–1891), al șaptelea fiu al Împăratului Daoguang și fratele mai mic al Împăratului Xianfeng. Împăratul Xianfeng a fost succedat de singurul său fiu, care a devenit Împăratul Tongzhi (domnie: 1861–1875).[4] Împăratul Tongzhi a murit la vârsta de 18 ani fără un fiu și a fost succedat de Împăratul Guangxu (domnie: 1875–1908), fiu al primului Prinț Chun și a Yehenara Wanzhen (sora mai mică a Împărăteasei văduve Cixi). Împăratul Guangxu a murit fără un moștenitor.[5]
Puyi, care i-a succedat Împăratului Guangxu Emperor, a fost fiul cel mare al lui Zaifeng, Prinț Chun și a concubinei Lingiya (1866–1925). Zaifeng era fratele mai mic al Împăratului Guangxu și primul în linia de succesiune.[6]
Puyi a avut un frate mai mic, Pujie (1907–1994), care s-a căsătorit cu o verișoară a Împăratului Hirohito, Lady Hiro Saga. Regula de succesiune a fost modificată pentru a+i permite lui Pujie să-i succeadă lui Puyi, care nu a avut copii.[7][8]
Fratele vitreg al lui Puyi, Puren (n. 1918) a adoptat numele chinez Jin Youzhi și în prezent trăiește în China. În 2006 Jin Youzhi a intentat un proces în ceea ce privește drepturile de imagine și a vieții private ale lui Puyi. Procesul a susținut că aceste drepturi au fost încălcate de către lucrarea "Ultimul monarh al Chinei și familia sa
.jpg)
Ales de Împărăteasa văduvă Cixi pe patul de moarte,[5] Puyi a devenit împărat la vârsta de 2 ani și 10 luni, în decembrie 1908 după ce Împăratul Guangxu a murit la 14 noiembrie. Intitulat Împăratul Xuantong, inițierea lui Puyi pentru viața de împărat a început când oficiali ai palatului au venit la reședința familiei să-l ia. Micul Puyi a țipat și s-a opus atunci când oficialii au ordonat unui eunuc să-l ridice.[10] Tatăl lui, Prințul Chun, a devenit Prinț-Regent (摄政王). În timpul încoronării lui Puyi, micul împărat a fost purtat în brațe spre tron de tatăl său. Puyi a fost atât de speriat de scena din fața lui și de sunetele asurzitoare de la tobele ceremoniale și muzică, încât a început să plângă. Tatăl său i-a spus încercând să-l liniștească "Nu plânge, se va termina curând."
Doica lui Puyi, Wen-Chao Wang, a fost singura care a putut să-l liniștească și l-a însoțit în Orașul Interzis. Puyi nu și-a mai văzut mama biologică, prințesa Chun, timp de șapte ani. El a dezvoltat o legătură specială cu Wen-Chao Wang și era singura persoană care îl putea controla. Atunci când împăratul a împlinit opt ani, ea a fost trimisă departe. După ce Puyi s-a căsătorit, el ar fi adus-o din când în când în Orașul Interzis, și mai târziu la Manchukuo, să-l viziteze. După grațierea lui de către guvern în 1959, el l-a vizitat pe fiul ei adoptiv și a aflat abia atunci de sacrificiile ei personale pentru a fi doica lui.[11]
Creșterea lui Puyi a fost greu să conducă la creșterea unui copil sănătos și bine echilibrat. Peste noapte, a fost tratat ca un zeu și în imposibilitatea de a se comporta ca un copil. Adulții din viața lui, cu excepția doicei lui, Wen-Chao Wang, au fost toți străinii, îndepărtați, și incapabili să-l disciplineze. Oriunde mergea, oamenii maturi îngenuncheau într-un ritual de ploconire, ferindu-și privirea până când el trecea. Curând, tânărul Puyi a descoperit puterea absolută pe care o deținea peste eunuci și frecvent i-a bătut pentru greșeli mici.[10]
După căsătorie, Puyi a început să preia controlul asupra palatului. El a descris că "o orgie de jafuri" a avut loc, care a implicat "toată lumea de la cel mai mare la cel mai mic". Potrivit lui Puyi, până la sfârșitul ceremoniei de nuntă, perlele și coroana de jad ale împărătesei au fost furate.[12] Încuietorile au fost rupte, zonele au fost percheziționate și la 27 iunie 1923 un incendiu a distrus zona din jurul Palatului. Puyi a suspectat că a fost un incendiu intenționat pentru a acoperi furtul. I-a izgonit pe eunuci de la palat și existau zvonuri că fratele său a furat comori și colecții de artă pentru a le vinde colecționarilor bogați pe piața neagră. Următorul pas de acțiune a fost să reformeze administrația Palatului. În această perioadă, el a adus în mai multe persoane din exterior pentru a-i înlocui pe ofițerii tradițional aristocratici în scopul de a îmbunătăți responsabilitatea. El l-a numit pe Zheng Xiaoxu ca ministru al Administrației și Zheng Xiaoxu l-a angajat pe Tong Jixu, un fost ofițer al Forțelor Aeriene de la Beiyang Military, ca șeful său de personal. Cu toate acestea, reforma nu a durat mult înainte ca Puyi să fie forțat să iasă din Orașul Interzis de Feng Yuxiang.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Puyi a fost capturat de Armata Roșie sovietică la 16 august 1945 în timp ce voia să fugă cu un avion în Japonia.[13] Sovieticii l-au dus într-un oraș din Siberia, Chita. A trăit într-un sanatoriu, apoi mai târziu a fost dus la Khabarovsk în apropiere de granița chineză.
În 1946, a depus mărturie la Tokyo, la Tribunalul militar internațional pentru Extremul Orient,[14] detaliind resentimentele sale despre cum a fost tratat de japonezi.
Când Partidul Comunist Chinez sub Mao Zedong a venit la putere în 1949, Puyi a fost repatriat în China după negocieri între Uniunea Sovietică și China.[15][16] Exceptând perioada din timpul războiului coreean, când a fost mutat la Harbin, Puyi și-a petrecut zece ani la Centre de detenție pentru criminali de război de la Fushun în provincia Liaoning, până când a fost declarat reformat.
Puyi a ajuns la Peking în 1959 cu permisiunea specială de la Mao Zedong și a trăit următorii șase ani ca cetățean obișnuit la o reședință împreună cu sora lui, înainte să fie transferat la un hotel sponsorizat de guvern. El și-a exprimat sprijinul pentru comuniști și a lucrat ca asistent grădinar la Grădina Botanică din Peking. La vârsta de 56 de ani, la 30 aprilie 1962, s-a căsătorit cu Li Shuxian, o asistentă medicală, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Conferința Consultativă. Din 1964 până la moartea sa, el a lucrat ca redactor la departamentul literar al Conferinței Consultative Politice a Poporului Chinez, unde salariul său lunar a fost în jur de 100 de yuani.[17]
Cu încurajarea lui Mao Zedong și a premierului Zhou Enlai, Puyi și-a scris autobiografia Wo De Qian Ban Sheng (chineză: 我的前半生 Prima jumătate a vieții mele în anii 1960 împreună cu Li Wenda, un editor de la Biroul de Presă din Peking.
| Pu Yi 愛新覺羅．溥儀 | |||||||
| Împărat Qing | |||||||
| |||||||
· 1973 - A murit scriitoarea austriaca Ingeborg Bachmann. Opera scriitoarei (lirica, teatru radiofonic si proza) este marcata de dorinta de evadare dintr–o existenta adversa si nazuinta catre o existenta plenara (“Timpul amanat”, “Bunul Dumnezeu din Manhattan”, “Malina”) (n.25.06.1926).
· 1983: A încetat din viaţă poetul, prozatorul şi dramaturgul Romulus Guga (“Viaţa post-mortem”, “Amurgul burghez”, “Noaptea cabotinilor”); (n. 2 iunie 1939).
· 1983: Raymond Claude Ferdinand Aron (n. , Paris, Franța[12] – d. , Paris, Franța[14]) a fost un filosof, sociolog și politolog evreu francez.
A studiat filosofia la prestigioasa École Normale Supérieure din Paris (1924–1928), unde a fost coleg cu Jean-Paul Sartre. Și-a început cariera universitară în Germania (1930–1933), asistând în mod direct la ascensiunea nazismului. Mobilizat în 1939, a participat la Războiul ciudat (drôle de guerre), apoi – în exil, la Londra, – a fost redactor-șef al ziarului La France libre. După război, a împletit jurnalismul cu activitatea universitară: a fost editorialist la Combat (1947), Le Figaro (1947-1976), L'Express (1976-1983); a ținut cursuri la Collège de France, Institut d'Etudes Politiques, École Nationale d'Administration, École Pratique des Hautes Études și la Sorbonne.
În 1963 a fost ales membru al Academiei de Științe Morale și Politice (Académie des Sciences Morales et Politiques). A murit în 1983, lăsând o operă bogată în care a respins cu fermitate ideologiile totalitare și a căutat explicații pentru atracția maladivă pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualității franceze.
Spre deosebire de Sartre (care credea că „anticomunistul este un câine”,[necesită citare] sau că nu poate denunța crimele din epoca lui Stalin din Uniunea Sovietică pentru că „nu trebuie să îi facem să dispere pe locuitorii cartierului Billancourt”,[necesită citare] populat in majoritate de muncitorii de la regiile naționale Renault), care a alunecat spre extrema-stângă (Aron îl numea „mon frère ennemi“), Raymond Aron a fost un conservator prudent și un analist critic al societății liberale, poate cel mai lucid politolog al Franței și al întregii Europe din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Cel mai important sociolog francez al secolului XX, și unul dintre cei mai importanți filosofi ai istoriei acestui secol, poate fi descris cel mai bine prin propria sa caracterizare: un spectator angajat. El nu s-a temut să se implice în lumea din jurul său, o lume pe care o resimțea tot mai vulnerabilă; de aici, și necesitatea ca toți aceia care au curajul să își asume o gândire proprie, originală, să se implice în viața socială și politică a lumii în care viețuiesc.
Aron nu s-a temut să meargă împotriva curentului, chiar atunci când „son petit camarade“ de la École Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre, născut și el tot în 1905, a decis să meargă pe "direcția aplaudării statuii idolului de la Kremlin"[15]
A avut o fiică, Dominique (căsătorită Schnapper), sociolog, membră a Consiliului Constituțional al Franței (2001-2010).
Un autor prolific, el „a scris câteva mii de editoriale și câteva sute de articole academice, eseuri, și comentarii, precum și despre 40 cărți",[16] care includ:
- La Sociologie allemande contemporaine, Paris: Alcan, 1935; German Sociology, London: Heinemann, 1957
- Introduction à la philosophie de l'histoire. Essai sur les limites de l'objectivité historique, Paris: Gallimard, 1938; Introduction to the Philosophy of History: An Essay on the Limits of Historical Objectivity, London: Weidenfeld & Nicolson, 1948
- Essai sur la théorie de l'histoire dans l'Allemagne contemporaine. La philosophie critique de l'histoire, Paris: Vrin, 1938
- L'Homme contre les tyrans, New York, Editions de la Maison française, 1944
- De l'armistice à l'insurrection nationale, Paris: Gallimard, 1945
- L'Âge des empires et l'Avenir de la France, Paris: Défense de la France, 1945
- Le Grand Schisme, Paris: Gallimard, 1948
- Les Guerres en Chaîne, Paris: Gallimard, 1951; The Century of Total War, London: Derek Verschayle, 1954
- La Coexistence pacifique. Essai d'analyse, Paris: Editions Monde nouveau, 1953 (under the pseudonym François Houtisse, with Boris Souvarine)
- L'Opium des intellectuels, Paris: Calmann-Lévy, 1955; The Opium of the Intellectuals, London: Secker & Warburg, 1957
- Polémiques, Paris: Gallimard, 1955
- La Tragédie algérienne, Paris: Plon, 1957
- Espoir et peur du siècle. Essais non partisans, Paris: Calmann-Lévy, 1957
- L'Algérie et la République, Paris: Plon, 1958
- La Société industrielle et la Guerre, suivi d'un Tableau de la diplomatie mondiale en 1958, Paris: Plon, 1959
- Immuable et changeante. De la IVe à la Ve République, Paris: Calmann-Lévy, 1959
- Introduction. Classes et conflits de classes dans la société industrielle (Ralph Dahrendorf), Paris: Mouton Éditeur, 1959
- Dimensions de la conscience historique, Paris: Plon, 1961
- Paix et guerre entre les nations, Paris: Calmann-Lévy, 1962; Peace and War, London: Weidenfeld & Nicolson, 1966
- Le Grand Débat. Initiation à la stratégie atomique, Paris: Calmann-Lévy, 1963
- Dix-huit leçons sur la société industrielle, Paris: Gallimard, 1963; Eighteen Lectures on Industrial Society, London: Weidenfeld & Nicolson, 1967
- La Lutte des classes, Paris: Gallimard, 1964
- Essai sur les libertés, Paris: Calmann-Lévy, 1965
- Démocratie et totalitarisme, 1965
- Trois essais sur l'âge industriel, Paris: Plon, 1966; The Industrial Society. Three Essays on Ideology and Development, London: Weidenfeld & Nicolson, 1967
- Les Étapes de la pensée sociologique, Paris: Gallimard, 1967; Main Currents in Sociological Thought, London: Weidenfeld & Nicolson, 1965
- De Gaulle, Israël et les Juifs, Paris: Plon, 1968
- La Révolution introuvable. Réflexions sur les événements de mai, Paris: Fayard, 1968
- Les Désillusions du progrès, Paris: Calmann-Lévy, 1969; Progress and Disillusion: The Dialectics of Modern Society, Pall Mall Press, 1968
- D'une sainte famille à l'autre. Essai sur le marxisme imaginaire, Paris: Gallimard, 1969
- De la condition historique du sociologue, Paris: Gallimard, 1971
- Études politiques, Paris: Gallimard, 1972
- République impériale. Les États-unis dans le monde (1945–1972), Paris: Calmann-Lévy, 1973; The Imperial Republic: The United States and the World 19451973, Little Brown & Company 1974
- Histoire et dialectique de la violence, Paris: Gallimard, 1973; History and the Dialectic of Violence: Analysis of Sartre's Critique de la raison dialectique, Oxford: Blackwell, 1979
- Penser la guerre, Clausewitz, Paris: Gallimard, 1976; Clausewitz: Philosopher of War, London: Routledge, 1983
- Plaidoyer pour l'Europe décadente, Paris: Laffont, 1977; In Defense of Decadent Europe, South Bend IN: Regnery, 1977
- with Andre Glucksman and Benny Levy. "Sartre's Errors: A Discussion". TELOS 44 (Summer 1980). New York: Telos Press
- Le Spectateur engagé, Paris: Julliard, 1981 (interviews)
- Mémoires, Paris: Julliard, 1983
- Les dernières années du siècle, Paris: Julliard, 1984
- Ueber Deutschland und den Nationalsozialismus. Fruehe politische Schriften 1930–1939, Joachim Stark, ed. and pref., Opladen: Leske & Budrich, 1993
- Le Marxisme de Marx, Paris: Éditions de Fallois, 2002
- De Giscard à Mitterrand: 1977–1983 (editorials from L'Express), with preface by Jean-Claude Casanova, Paris: Éditions de Fallois, 2005
- Raymond Aron, spectateur engagé. Entretiens avec Raymond Aron. (Duration: 160 mins.), DVD, Éditions Montparnasse, 2005
| Raymond Aron | |||||||||
.jpg)
| |||||||||
* 1983: Mircea Sasu (n. 5 octombrie 1939 – d. 17 octombrie 1983) a fost un un fotbalist român, care a jucat pentru Minerul Baia Mare, UTA Arad, Dinamo București, Farul Constanța în România și Fenerbahçe SK în Turcia.
· 1997 - A încetat din viaţă scriitorul James Michener, considerat unul din "giganţii" literaturii populare americane. Romanul său "Tales of the South Pacific" a primit premiul Pulitzer şi a fost ecranizat, devenind un film de succes. ("Centennial", "Hawaii", "Poland", "The Covenant", "Texas")
· 1998 - A încetat din viaţă , la 92 de ani, actriţa britanica Joan Hickson, celebră prin rolul Miss Marple dintr–un cunoscut serial poliţist BBC difuzat în peste 30 de ţări.
* 1999: Gheorghe Ionescu (cunoscut mai bine ca Gion, n. 23 februarie 1909, București – d. 17 octombrie 1999, New York) a fost un cântăreț român de muzică ușoară, care a cunoscut succesul în Bucureștiul perioadei interbelice.
Gheorghe Ionescu s-a născut în București la 23 februarie 1909. Parinții lui pe nume Ioan și Maria Ionescu au avut 3 copii: Elena, Ecaterina și Gheorghe. Aceștia au trăit în București în casa construita de tatal lor pe strada Sirenelor, nr. 71 pe dealul Spirii.
Familia l-a îndreptat pe Gion către Facultatea de Medicină, dar după prima autopsie la care a leșinat, Gion și-a vândut cărțile de medicină și a cumpărat un set de tobe și un frac. Muzica l-a atras de tânăr, dar familia nu știa nimic despre schimbarea în viața lui.
Într-o seară când cânta la barul de noapte „Răcarul”, mama sa, a fost adusă de prieteni să-și descopere propriul copil pe scenă. Maria a leșinat când l-a văzut pe fiul ei cântând și a făcut o „scenă” nedorită de Gion. A fi cântăreț în acele vremuri era o palmă grea pentru familie care adopta credințele contemporane. Nu era considerat „de calitate” să fii pe scenă sub orice formă, Gion însă a insistat și a urmat muzica împotriva dorințelor familiei.
Nu a trecut mult timp și Gion a devenit celebru, în anii '30 o reclamă spunea „Cel mai bun Diseur Gion, Pe cele mai bune placi, Odeon”. Cazinoul de la Sinaia, Carmen Silva în Eforie, Terasa Otetelisanu în București și multe alte cunoscute cafenele și bodegi din vreme erau locurile unde Gion delecta publicul cu vocea lui caldă, distinsă și naturală. Vioara și contrabasul erau instrumentele lui preferate și vocea era adevaratul lui talent. Realizează numeroase înregistrări peste hotare, în Germania și Suedia, care i-au adus multă popularitate și un venit bun în acei ani de dinainte de razboi. Unul din cântecele cu care Gion s-a consacrat era „Vecina mea de vis-a-vis”. Acest cântec are o semnificație deosebită.
Incă se spune că Gion a fost cel mai bun interpret al piesei „Adio Doamna”. Alte cântece înregistarte de Gion au fost: „Inima-i un telefon”, „Tu ești totul pentru mine”, „Vreau să-mi cânți din vioară”, „Iartă-mă”, „Vei minți și tu”, „Nu cred”, „Gândește-te la mine” sau „Da-mi iarăși gura ta”.
Odata cu intrarea României în razboi și schimbările imediat după război, viața s-a schimbat total și pentru Gion. Fiind cunoscut în cele mai înalte cercuri și având legături chiar și în Casa Regală, odată cu venirea comuniștilor la putere, Gion a fost arestat și trimis la Canal și la Făgăraș în anii 1949 - 1955. În aceste lagăre de muncă, formate după modelul sovietic pentru a distruge intelectualitatea română dinainte de război, Gion a cunoscut mulți nevinovați care îi împărtășau soarta. Gion a supraviețuit cu greu acestor ani de lagăr, mulți deținuți au murit, dar Gion a scăpat cu viață. A ieșit din detenție în 1955, la 46 de ani, firav și bolnav, având numai 45 kg. greutate și mutilat la față, cu infecții oribile. Fără să știe nimic despre soția și fiica lui, Gion s-a întors acasă dupa câteva zile în Jilava. Cariera și popularitatea lui pe scenă a fost întreruptă definitiv. Nici un fost deținut politic nu va fi altceva decit un „inamic al poporului” și nici vorbă de a fi adorat de cineva în noua societate.
Gion însă a continuat sa își cânte cântecele lui în multe restaurante din București și pe Litoral din 1960 până în 1978. Este mult mai obscur decât înainte de război, dar apreciat nu numai de generația lui, dar și de tinerii iubitori de romanțe și stilul cafe concert. De la „Zori de Zi”, „Pescaruș”, „Bordei”, „Feroviar”, „Cinci Lei”, „Unirea”, la Cazinoul de la Mamaia și Satul de Vacanță din Neptun, în toti acești ani era mult dorit, apreciat și a cântat la numeroase evenimente private, nunți, botezuri și petreceri. Frecvent la „Bursa Muzicienilor” de la Podul Izvor, în ani '60 și '70, Gion alegea instrumentiști, talente necunoscute, capabili sa cânte împreuna în orchestre ad-hoc, conduse de el însuși. Pe litoral, Gion delecta turiștii de peste hotare. Fluent în franceză și germană, aducea lacrimi în ochii turiștilor străini, cântându-le în limba lor melodii cunoscute și nemuritoare, uimindu-i cu șarmul lui personal, cu cunoștințele lui muzicale, și mai ales cu vocea lui deosebită. Gion era fericit pe scenă și fericit că putea să asigure o viață liniștită pentru familia lui.
În 1979 Gion a decis că America va oferi o viață mai bună copiilor lui și la vârsta de 70 de ani împreună cu soția lui, au fugit la Viena într-o excursie pe Dunare. Era aproape convins ca nu i se va aproba viza de turist, ca un fost deținut politic, dar a trebuit să încerce. Trecuseră mulți ani și comuniștii uitaseră de el. Vestea că pașaportul a fost aprobat, a fost așa o mare surpriză încât Gion a făcut prima comoție cerebrală.
Dar s-a pus din nou pe picioare, destul de repede și a plecat la Viena. A cântat chiar și pe vaporul care i-a adus libertatea. Prieteni și necunoscuți l-au ajutat să ajungă la New York dupa o scurtă perioadă. Familia s-a reunit în 1981 odată cu venirea copiilor în USA. În primii ani la New York, chiar la o vârstă înaintată, vocea lui a rezonat și aici la câteva restaurante Românești. Gion a trăit în Manhattan, aproape de Carnegie Hall și Lincoln Center, unde s-a delectat cu muzica și cultura până în 1999.
Filmografie:
- Ofițerul recrutor (1969) - Căpitanul Brazen
- Răpirea fecioarelor (1968) - Voda Hangerli
- Cerul începe la etajul III (1967)
- Răsare soarele (1954) - Basil Popescu
- Mitrea Cocor (1952)
- Viața învinge (1951) - spionul american Murray
| Gheorghe Ionescu Gion | |
 |
· 2001 - A murit Micheline Ostermeyer, dubla campioana olimpica (1948) (n.1923).
· 2001: Rehavam Zeevi ministrul israelian al turismului,cunoscut pentru vederile sale anti-palestiniene este asasinat la Ierusalim, intr-un atentat revendicat de Frontul popular pentru eliberarea Palestinei.
· 2003 - A murit scriitorul catalan Manuel Vasquez Montalban (n.1939).
· 2008: Gheorghe Pavelescu (n. 18/31 martie 1915, Pianu, Alba - d. 17 octombrie 2008, Sibiu) a fost un etnolog și folclorist român, apropiat al lui Lucian Blaga, autor a peste 200 de studii despre arta tradițională, folclor, magie populară și etnomedicină. Elev deopotrivă al lui Lucian Blaga, al lui Dimitrie Gusti și al lui Romulus Vuia, Gheorghe Pavelescu a fost profesor universitar la Cluj și la Sibiu și Doctor Honoris Causa al universităților din Cluj, Sibiu și Alba Iulia.
Gheorghe Pavelescu s-a născut în satul Purcăreți din Pianu, Alba, o localitate cu veche tradiție păstorească, la 18/31 martie 1915. A urmat studiile primare în satul natal, studiile gimnaziale la Sebeș, liceale la Orăștie și universitare la Cluj și București. A fost licențiat în filozofie (specializarea Sociologie rurală, filozofie și estetică literară) al Universității din Cluj (1940). La nici 30 de ani devine doctor în trei domenii diferite, sub conducerea unor somități ale culturii românești: doctor în sociologie și estetică (1942), cu Dimitrie Gusti, doctor în filozofia culturii (1942), cu Lucian Blaga, și doctor în etnografie și folclor (1945), cu Romulus Vuia. Toate titlurile poartă calificativul "Magna cum laude".
A ocupat de timpuriu posturi universitare, a fost director al Secției de Artă Populară a Muzeului Național de Artă și Arheologie din București, apoi director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Urmează o perioadă de 20 de ani în care profesorul Pavelescu, din cauza condițiilor politice, își desfășoară activitatea în învățământul de cultură generală, predând la școlile din Sebeșul de Jos, Săliște și Cisnădie. Din 1972 revine în mediul universitar, fiind profesor la Facultatea de Filologie și Istorie din Sibiu. În 1980 se pensionează, dar în 1992 își reia activitatea didactică la Facultatea de Litere și Istorie din Sibiu. Activitatea profesorului Gheorghe Pavelescu este sintetizată astfel de etnologul Ion Taloș:
| “ | Cine vede azi cele aproximativ 200 de lucrări publicate de profesorul Gheorghe Pavelescu, fără a cunoaște biografia întortocheată a autorului lor, va crede că d-sa a fost permanent angajat în serviciul cercetărilor de cultură populară, fără hiatusuri și fără probleme. Dar oare n-a fost așa? Căci profesorul Gheorghe Pavelescu și-a exercitat meseria de cercetător și la școala elementară, ca la universitate. Mai mult, în acele condiții dificile, folclorul a reprezentat sprijinul moral și speranța specialistului că va recuceri cele pierdute. Acest om ales, generos, constituie un strălucit exemplu despre faptul că onoarea și munca pot învinge dificultățile vieții și pot aduce satisfacții care le fac mai mult sau mai puțin uitate. | ” | ||||||
Gheorghe Pavelescu a fost între puținii elevi ai lui Lucian Blaga care au atins secolul XXI. A avut o biografie extrem de strânsă de cea a filozofului născut la Lancrăm. Ca elev, învățase pe de rost versurile din cele cinci volume blagiene apărute până atunci, uimindu-și profesorii.[1] Ca student, a frecventat cursul de Filozofia culturii al lui Lucian Blaga, apoi a devenit doctorandul său. G: Pavelescu este și primul care a salutat într-un articol de ziar numirea lui Lucian Blaga la Universitatea din Cluj.[2] În calitatea sa de elev al lui Blaga, Gheorghe Pavelescu rememorează “discuțiile fără cuvinte” purtate cu marele filozof român, încheiate mereu cu urarea lui Blaga, "Toate cele bune!":
Asemenea discuții, în care Blaga pomenea despre Leo Frobenius, Ludwig Klages, Edgar Daqué, Mahatma Gandhi, Hugo Marti, Rainer Maria Rilke și alții, pe care i-a cunoscut personal sau numai prin intermediul unor conferințe, aruncă noi lumini asupra orizontului său cultural.[2] Având ca subiect de doctorat Mana în folclorul românesc. Contribuții pentru cunoașterea magicului, Gheorghe Pavelescu atrage interesul lui Blaga, dar nu și sprijinul acestuia în redactarea tezei. „Cu Blaga nu m-am mai întâlnit decât la 31 octombrie 1942, ziua susținerii tezei. Toți colaboratorii lui Lucian Blaga mărturisesc faptul că filozoful le-a modificat traseul științific sau literar. Gheorghe Pavelescu stăruie asupra acestui aspect, arătând că Lucian Blaga a fost, în timpul activității sale didactice, “un model unic Opera:
| ||||||||
· 2010: A decedat Mircea Ghiţulescu, critic şi istoric literar, cronicar dramatic, eseist şi prozator; opera sa capitală este „Istoria literaturii dramatice române contemporane” (1900-2000) (n. 1945).
· 2010: A incetat din viata fizicianul Tibor Toró, membru al Comitetului Naţional de Istorie şi Filosofia Ştiinţelor din cadrul Academiei Române şi membru corespondent al Academiei Ungare de Ştiinţe (n. 1931).
* 2015: Radu Liviu (n. 20 noiembrie 1948, București - d. 17 octombrie 2015, București[1]) a fost un scriitor, publicist și traducător român contemporan de science fiction și fantasy. În 1971 a absolvit Facultatea de Automatică, secția Calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic București. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Societății Române de Science Fiction și Fantasy.
A debutat în 1993 în revista Quasar cu povestirea Fața nevăzută a planetei Marte. Debutul editorial (în volum) s-a petrecut în 1999 prin romanul Trip-Tic publicat la editura Dacia. În decursul timpului a colaborat cu numeroase publicații și periodice de gen: Jurnalul SF, Anticipația CPSF, ArtPanorama, Tritonic.ro, Lumi virtuale, ProScris, Nautilus, almanahul Anticipația. De asemenea, a colaborat și la volumele colective (antologii de proză science fiction și fantasy): Nemira '96 (1996), Plaja nudiștilor (1999), Don Quijote, Prostituata și alte personaje (2000), Timpul eroilor (2001), România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), Călătorii în timp (2003, cu povestirea „Între cer și pământ”), AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Millennium 1 ( 2009), Millennium 2: șase ani de ficțiuni (2009), Dansând pe Marte și alte povestiri fantastice (2009), Alte țărmuri (2009).
În volume
Romane:
- Trip-Tic (1999)
- Opțiunea (2004)
- Spaime (2004, republicat 2014)
- Waldemar (2007)
- Blocul câș (2008);
- O după-amiază cu bere și zâne (2009)[2]
- Modificatorii (2010)
- Lumea lui Waldemar (2010)
- Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbați foarte cumsecade (2011; republicat 2018)
- Vânzoleli nocturne (2012)
- Armata moliilor (2012)
- La galop prin piramida (2013)
- Înfruntarea nemuritorilor (2014)
Proza scurta:
- Spre Ierusalim (2000)
- Constanța 1919 (2000)
- Babel (2004)
- Cifrele sunt reci, numerele-s calde (2006)
- Povestiri fantastice (2008)
- Ghicit de seară (2010)
- Singur pe Ormuza (2011)
- Golem, golem (2014)
- Între cer și pământ (2015)
Non-fictiune:
- Manipularea maselor - cazuri celebre din ultimul mileniu (2005)
Traduceri
- Editura Nemira: Abraham Merritt - Corabia zeiței Ishtar, Fața din abis, Pierduți în miraj.
- Editura Teora: Isaac Asimov - Călătorie fantastică, George R R Martin - Peregrinările lui Tuf.
- Editura Tritonic: Neil Gaiman - Zei americani, Nicăieri, Băieții lui Anansi, Pulbere de stele, Coraline.
- Editura Rao: Dean Koontz - În puterea nopții, Trăiește noaptea, Odd Thomas, Odd pentru vecie.
- Editura Paladin: Neil Gaiman - Zei americani
- Editura Paladin: China MIeville - Orașul Ambasadei
| Liviu Radu | |
 |
* 2017: Nicolae Bria (n. 12 septembrie 1927, Colibași, raionul Cahul, Moldova – d. 17 octombrie 2017, București, România) a fost un specialist român al mecanizării agriculturii, în domeniul culturii cartofului și a plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cânepă, in).
Nicolae Bria s-a născut pe malul stâng al Prutului la data de 12 septembrie 1927 în comuna Colibași, județul Cahul. În satul natal a absolvit 7 clase primare, apoi s-a înscris la liceul "Ion Vodă cel Cumplit" din Cahul, absolvind 3 clase, apoi fiind evacuat din Basarabia și fiind copil de trupă și-a continuat studiile la liceul "Radu Greceanu" din Slatina, iar ultimii ani și bacalaureatul le-a absolvit în anul 1949 la liceul "Alexandru Lahovary" din Râmnicu-Vâlcea. Prin concurs s-a înscris la Facultatea de Mecanizarea Agriculturii din cadrul Institutului Agronomic din Craiova, pe care a absolvit-o și a susținut examenul de diplomă în anul 1953, fiind declarat inginer agricol. După terminarea facultății a lucrat 6 luni ca inginer mecanic de secție la S.M.T. Segarcea, jud. Dolj și în același timp ca asistent stagiar zonal în cadrul Institutului de Cercetări pentru Mecanizarea și Electrificarea Agriculturii I.C.M.E.A., aflată, în organizare în acea perioadă, după, care a fost încadrat definitiv ca cercetător științific.
În cadrul Comisiei C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) din anul 1965 se ia hotărârea de a construi în colaborare sistema de mașini pentru agricultură. Din delegația română face parte și Nicolae Bria, alături de viitorii academicieni Grigore Obrejanu și Alexandru Priadcencu, ambii născuți în Basarabia.
A făcut studii la Universitatea de Sociologie București pe care a absolvit-o în anul 1972. S-a înscris și a absolvit cursurile de pregătire pentru doctorat la Facultatea de Mecanică Agricolă din cadrul Institutului Politehnic din Timișoara. În anul 1978 a susținut teza intitulată: "Contribuții teoretice și experimentale privind perfecționarea procesului de lucru a combinelor de recoltat cartof", obținând titlul științific de doctor în agronomie, specialitatea mașini agricole.
Între anii 1976 - 1977 a făcut studii de specializare în domeniul mecanizării lucrărilor din culturile de sfeclă de zahăr și cartof ca bursier F.A.O. la Universitatea din Bonn, Germania.
În 1998 a obținut titlul de profesor universitar onorific al Universității Transilvania din Brașov și este menționat în "Dicționarul specialiștilor", un Who's Who în știința și tehnica românească.
În anul 2002 ca urmare a contribuției științifice aduse în domeniul său de activitate, a fost ales membru titular al Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Șișești" și membru în cadrul Biroului Secției de Mecanizare.
Întreaga activitate profesională a desfășurat-o în cercetarea științifică, în domeniul mecanizării agriculturii, fiind specializat în tehnologii de mecanizare și echipamente tehnice destinate culturilor de cartof, sfeclă de zahăr, in și cânepă. Împreună cu colective de specialiști din țară, a elaborat sistemele de mașini pentru aceste culturi, a coordonat și elaborat rapoarte de sinteză pentru toate cercetările efectuate în domeniu.
A propus și a participat la realizarea și introducerea în fabricație (140 exemplare) la Uzina Semănătoarea București, a primei combine românești pentru recoltarea cartofului pe două rânduri, destinată a lucra în condiții de soluri ușoare și mijlocii ușor separabile. A efectuat cercetări și asupra cauzelor care conduc la formarea bulgărilor de pământ în solurile argiloase și a elaborat tehnologii pentru reducerea acestora. Împreună cu prof. onor. dr. Mircea Boboșilă a realizat și au fost brevetate sisteme tehnice pentru sfărâmarea și separarea bulgărilor de pământ în procesul de recoltare a tuberculilor de cartof, care au constituit baza realizării, omologării și introducerii în fabricație a combinei pentru recoltat cartof pe două rânduri, cultivat în soluri grele de tipul CCG-3 (brevetată). De asemenea a coordonat introducerea în fabricație a instalației stabile pentru sortarea și calibrarea tuberculilor de cartof, a combinei de recoltat sfeclă de zahăr pe două rânduri, a setului de mașini pentru recoltarea divizată pe trei rânduri a sfeclei de zahăr, a combinatorului pentru pregătirea patului germinativ la înființarea culturii de cartof și de sfeclă de zahăr, a stabilit tipul corespunzător de mașini pentru plantat tuberculi de cartof pe patru sau șase rânduri, a mașinii de recoltat in și cea de recoltat cânepă etc.
A participat în colectivele de elaborare a strategiei direcțiilor de cercetare în domeniul mecanizării agriculturii și industriei alimentare, precum și la elaborarea studiilor privind structura necesarului de tractoare și mașini pentru agricultura României în condițiile noii proprietăți a pământului, oferta industriei românești și caracterizarea calității acesteia față de nivelul mondial. A realizat în calitate de responsabil sau colaborator 80 lucrări de cercetare științifică, care s-au materializat în dezvoltarea cercetării in domeniul tehnologiilor de mecanizare, a realizării de echipamente tehnice pentru agricultură, a elaborării metodologiilor de testare a echipamentelor tehnice și a elaborării de sinteze privind mecanizarea lucrărilor din agricultură. A fost membru în comisia de omologare a echipamentelor tehnice agricole și a participat la omologarea peste 180 de echipamente.
Timp de 54 de ani, de la absolvirea facultății și până în 2012, lucrează la I.N.M.A. București unde de-a lungul anilor a avut o serie de activități profesionale, dintre care:
- secretar științific și membru în conducerea Institutului (1955 - 1962),
- șef de laborator (1952 - 1970),
- cercetător științific principal (1970 - 1991),
- membru în consiliul științific al Institutului (1955 - 1991),
- membru în consiliul tehnico-științific din Ministerul Agriculturii (1955 - 1962),
- membru al colectivului din Ministerul Agriculturii pentru elaborarea prognozelor privind mecanizarea în agricultură (1970 - 1985),
- cadru didactic asociat la Institutul Politehnic București (1970 - 1989),
- membru al consiliului profesoral al Facultății de Mecanică Agricolă București (1984 - 1988),
- membru în colegiul de redacție și consilier la revista Mecanizarea Agriculturii (din 1972),
- membru fondator și în consiliul director al Societății Inginerilor Mecanici Agricoli din România (S.I.M.A.R., din 1990),
- membru corespondent al Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Șișești (1994 - 2002),
- membru titular al Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Șișești (din 2002),
- membru în comisia de avizare a rezultatelor cercetărilor științifice privind culturile de sfeclă de zahăr și cartof (din 1994),
- referent de specialitate în comisiile de analiză și susținere de teze de doctorat, precum și în comisii de examinare a doctoranzilor (din 1994),
- membru în comitetul tehnic de standardizare CT-77 "Tractoare și mașini agricole" (din 1996),
- membru în consiliul director al organismului de certificare a conformității performanțelor tehnico-funcționale și al securității muncii a echipamentelor tehnice destinate agriculturii și industriei alimentare (I.N.M.A. — C.E.R.T., din 1995), calitate în care a participat la certificarea a peste 350 de echipamente tehnice pentru agricultură și industria alimentară.
La 21 noiembrie 2013, Nicolae Bria este declarat "Cetățean de onoare al comunei Colibași", titlu cu care se mândrește în mod deosebit.[necesită citare]
A fost un bun organizator și adeptul concepției că orice cunoștință, trebuie imediat difuzată celor ce au nevoie de ea și a antrenat foarte mult tinerii să se pregătească profesional prin doctorantură. A scris 30 de cărți și peste 200 de articole de specialitate, a susținut în sesiuni științifice 75 de lucrări, are 8 brevete de invenție, a susținut peste 80 de conferințe și demonstrații practice în țară și a participat la 30 congrese de specialitate și simpozioane internaționale.
Dintre principalele cărți la care a participat ca prim autor sau în colaborare sunt amintite: Mecanizarea lucrărilor în cultura plantelor tehnice (1965); Instalații și mașini pentru uscarea și condiționarea produselor agricole (1966); Mecanizarea lucrărilor de recoltare a sfeclei de zahăr (1967); Reglarea mașinilor agricole (1969); Mecanizarea lucrărilor în producția de cartofi (1982); Dicționarul de mecanică agricolă (coautor) (1973) etc.
S-a alăturat întotdeauna ideii de muncă disciplinată și ordonată, capabilă să aducă contribuții semnificative la dezvoltarea științei de mecanizare a agriculturii. A fost un luptător pentru promovarea de echipamente tehnice în cultura cartofului, sfeclei de zahăr, in și cânepă și rămâne cel mai remarcabil specialist în aceste domenii. Onestitatea și bunătatea sunt parte ale trăsăturilor sale, incurajând și ajutând cu discreție orice inițiativă pozitivă a colegilor săi.[1]
În data de 17 octombrie 2017, Nicolae Bria a decedat.
Invenții:
- Nicolae Bria, Morărescu Eugen, Boboșilă Mircea, Oprea Ion, Wolf Carol, Solomon Carol, Cojocaru Iosif, Combina de recoltat cartofi, Brevet 56278 din 2 februarie 1972, publicat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - www.osim.ro, București, 1973
- Nicolae Ioachim Ionașiu, Ion Oprea, Carol Solomon, Nicolae Bria, Alexandru Munteanu, Eugen Morărescu, Extractor de sfeclă, Brevet 56067 din 6 iunie 1972
- Iosif Cojocaru, Mircea Boboșilă, Nicolae Bria, Dispozitiv de alimentare a combinei de recoltat cartof, Invenție 73928 din 10 iunie 1977, publicată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - www.osim.ro, București, 1980
- Mircea Boboșilă, Nicolae Bria, Eugen Robe, Marin Popa, Ion Vizitiu, Transportator sortator-separator, Brevet 74144 din 21 februarie 1978, publicat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - www.osim.ro, București, 1980
- Mircea Boboșilă, Ion Vizitiu, Nicolae Bria, Constantin Mitrescu, Eugeniu Robe, Marin Popa, Dispozitiv de sfărîmat și separat intensiv bulgări de pămînt, Brevet 73867 din 16 aprilie 1978, publicat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - www.osim.ro, București, 1980
- Nicolae Bria și colaboratorii, Combina de recoltat cartofi pentru soluri grele, Brevet 73865 din 19 aprilie 1978
- Mircea Boboșilă, Ion Vizitiu, Nicolae Bria, Marin Popa, Eugen Robe, Combina de recoltat cartofi în soiuri cu procent ridicat de bulgări, Brevet 73866 din 12 mai 1978, publicat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - www.osim.ro, București, 1980
- Nicolae Bria și colaboratorii, Combina de recoltat în soluri greu separabile, Brevet 101501 din 1989
- Nicolae Bria și colaboratorii, Mașina de recoltat fasole verde, Brevet 108755 din 1993
- Nicolae Bria și colaboratorii, Combina de recoltat cartofi, Brevet 111891 din 1995
Sărbători
- Calendar religios 17 octombrie- Calendar crestin ortodox:Sfantul Proroc Oseea; Sfantul Cuvios Mucenic Andrei Criteanul; Duminica a 21 - a după Rusalii - a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII - lea Ecumenic - Pilda semănătorului - Rugăciunea lui Iisus.
Sfântul Prooroc Oseea- foto: doxologia.ro
Sfântul Prooroc Oseea sau Osie era fiul lui Beeri și prooroc al neamului lui Israel în secolul al VIII-lea î.Hr. Este unul din cei doisprezece Profeți Mici din Vechiul Testament. A fost contemporan cu proorocii Isaia, Miheia și Amos. Prăznuirea lui se face pe 17 octombrie, precum și în Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului (Duminica de dinainte de Nașterea Domnului).
- Ziua Internațională pentru eradicarea sărăciei. Inițiativa marcării acestei zile aparține organizației non-guvernamentale „Ajutor pentru toți dezmoșteniții sorții — Lumea a Patra”, cu sediul în Franța, fondată de preotul Joseph Wresinski. Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a hotărât, prin rezoluția 47/196 din 22 decembrie 1992, marcarea „Zilei internaționale pentru eradicarea sărăciei”. În anii ’90, ONU a acordat o atenție sporită acestui fenomen. Eradicarea sărăciei a constituit tema comună a mai multor conferințe ale Națiunilor Unite și a celor două reuniuni la nivel înalt privind dezvoltarea socială, organizate în martie 1995 și în iunie 2000. În 1995, Adunarea Generală a proclamat perioada 1997-2006 ca Primul deceniu al Națiunilor Unite pentru stoparea sărăciei, având ca temă „Eradicarea sărăciei — un imperativ etic, social, politic și economic al umanității”. Ziua Internațională pentru Eradicarea Sărăciei marchează și faptul că la 17 octombrie 1987, peste 100.000 de oameni s-au adunat la Trocadéro, la Paris, unde fusese semnată Declarația Universală a Drepturilor Omului în 1948, pentru a aduce un omagiu victimelor sărăciei extreme, violenței și foametei. Aceștia au proclamat sărăcia drept o încălcare a drepturilor omului, au susținut dreptul fiecărei persoane la o viață decentă și necesitatea de a conlucra pentru a asigura respectarea drepturilor omului. Aceste convingeri au fost înscrise pe o piatră comemorativă, reprodusă în întreaga lume. O astfel de reproducere este situată și în grădina sediului Organizației Națiunilor Unite.
- 2013: A fost instituita prin ordin al ministrului culturii, „Ziua Patrimoniului Cultural Imaterial” în România, care aminteşte de deschiderea spre semnare, la 17 octombrie 2003, a Convenţiei pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO de la Paris. Convenţia este instrumentul legal prin care statele-părţi îşi asumă obligaţia de a proteja patrimoniul cultural imaterial, sub toate formele sale: tradiţii şi expresii orale, incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial, artele spectacolului, practici sociale, ritualuri şi evenimente festive, cunoştinţe şi practici referitoare la natură şi la univers, precum şi tehnici legate de meşteşuguri tradiţionale. Prin Legea nr. 410 din 29 decembrie 2005, România a acceptat această Convenţie, iar prin depunerea instrumentelor de ratificare, în 20 ianuarie 2006, ţara noastră fiind al 30-lea stat care a devenit parte la Convenţie, aceasta a intrat în vigoare pe plan universal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu