1. /17 NOIEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

• 284 - Armata il proclama imparat al Romei pe Diocleţian.

  

  Gaius Aurelius Valerius Diocletianus

  Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut drept Dioclețian, a fost împărat roman de la 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare.

  Sub presiunea frecventelor uzurpări interne și a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el inițiază o reformă constituțională originală, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului, care acum erau grupați într-un colegiu în care celor doi Auguști li se subordonează doi Cezari: Galerius și Constanțiu.

  Între (297-298), Dioclețian poartă un război victorios împotriva Persiei sasanide, fixând granița romană pe fluviul Tigru – limita maximă a expansiunii imperiului roman în Orient.

  Încercarea de a reforma viața religioasă prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu) duce, în anii 303-304, la promulgarea a 4 edicte anticreștine care declanșează cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii, rămase în istorie sub denumirea de persecuția lui Dioclețian.

  

  Monedă de bronz emisă sub Dioclețian; avers: circular DIOCLETIANVS AVGVSTVS, cap laureat spre dreapta – foto: ro.wikipedia.org

  Pe plan intern și extern, imperiul depășește în timpul domniei lui Dioclețian criza secolului III. Puterea militară este separată de cea civilă, toate numirile în aparatul administrativ și militar rămân în apanajul împăratului. O grijă deosebită este acordată întăririi limesului și construirii de numeroase castella și drumuri, care fac din graniță o zonă fortificată.

  Efectivele militare sporesc la cca. 500 000 de soldați, numărul legiunilor la cca. 60, mai mici și mai mobile. Dobrogea este separată de Moesia Inferior și transformată în provincie separată, sub numele de Scythia (cu reședința în orașul Tomis), aparținând diocezei Tracia și apărată de 2 legiuni cu garnizoana la Noviodunum și Troesmis.

  În dorința de a impune noul sistem constituțional, Dioclețian și Maximian abdică în aceeași zi (1 mai 305), cedând locul celei de-a doua tetrarhii și redevin persoane particulare. Dioclețian se retrage, până la moarte, în palatul său din Spalatum (azi Split, în Croația).

• 794 - Impăratul japonez Kammu schimbă reşedinţa imperiala de la Nara, la Kyoto.
•  1292 - John Balliol (n. cca.1250 – m. 1315 ), devine rege al Scoţiei , ramanand pe tron pana in anul 1296.
• 1538 - Prima atestare documentară a aşezării Caracal din Oltenia, conţinută în actul emis de cancelaria lui Radu Vodă Paisie.

• 1558 - Regina Elisabeta I a urcat pe tronul Marii Britanii.

  

  Elisabeta I , “Darnley Portrait”, c. 1575 – foto: ro.wikipedia.org

  Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa. A fost fiica lui Henric al VIII-lea al Angliei și a lui Anne Boleyn care a fost executată la nici trei ani de la nașterea Elisabetei. Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor (primii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verișoara sa Jane Grey și sora sa vitregă, Maria I).

  Fratele său vitreg Eduard a domnit până la moartea sa în 1553 când a lăsat-o moștenitoare pe Lady Jane Grey, încălcând Actul de succesiune a lui Henric al VIII-lea. Dar voința lui Eduard este ignorată, Jane Grey este executată și îi urmează Maria I, sora vitregă a Elisabetei. Cinci ani mai târziu Elisabeta devine regină la douăzeci și cinci de ani și jură “că îi va purta de grijă până la moarte”.

  Deoarece nu s-a căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei. A fost cunoscută și ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana.

  

  Regina Elisabeta în ziua încoronării. Portretul este o copie după originalul din 1559, care s-a pierdut – foto: ro.wikipedia.org

  Elisabeta devine regină după moartea surorii sale, la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Popularitatea sa este mult mai mare decât cea a surorii sale. În ajunul încoronării, trecerea Elisabetei prin oraș este întâmpinată cu bucurie de mulțime, iar răspunsurile ei deschise și pline de har fac să fie îndrăgită de spectatori.

  Elisabeta este încoronată în 15 ianuarie 1559. În acea vreme nu exista încă un arhiepiscop de Canterbury. Episcopii mai bătrâni refuză să participe la ceremonie(socotită ilegitimă după canoanele bisericii deoarece este protestantă), iar Elisabeta este încoronată la Westminster Abbey de episcopul de Carlisle, o figură puțin importantă, iar comuniunea este celebrată de capelanulul ei personal pentru a evita să fie celebrată cu ritualul catolic.

  Încoronarea Elisabetei va fi ultima celebrată cu ritualul latin: următoarele încoronări se vor desfășura cu ritualul în limba engleză. Mai târziu ea îl va convinge pe preotul mamei sale Mathew Parker, să devină primul arhiepiscop de Canterbury.

• 1561 - A avut loc lupta de la Verbia în care Despot-Vodă Iacob Heraclide, sprijinit de Habsburgi şi de nobilimea protestantă polonă, îl înfrînge pe Alexandru Lăpuşneanu, Domn al Principatului Moldova.

  

  Despot Vodă - foto: ro.wikipedia.org

  Despot Vodă, de fapt Ioan Iacob Heraclid sau Iacob Eraclide (1511-1563), domn al Moldovei în perioada 18 noiembrie 1561 – 5 noiembrie 1563. De origine greacă, s-a născut în anul 1511 pe insula Creta sau Samos, unde tatăl său era marinar.

  

  Alexandru Lăpușneanu pe o marcă poștală din Republica Moldova – foto: ro.wikipedia.org

  Alexandru Lăpușneanu, domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. La 17-18 noiembrie 1561 are loc lupta de la Verbia. Iacob Heraclide Despot, sprijinit de Habsburgi şi de nobilimea protestantă polonă, îl înfrînge pe Alexandru Lăpuşneanu, domn al Principatului Moldova. După ocuparea Sucevei, Despot este uns domn şi obţine recunoaşterea Porţii (martie 1562).

• 1603 - Începe procesul lui sir Walter Raleigh, faimosul explorator și om de stat englez.

  

  Sir Walter Raleigh - foto: ro.wikipedia.org

  Sir Walter Raleigh (n. 1552 sau 1554 – d. 29 octombrie 1618), a fost un faimos scriitor, poet, soldat, politician, corsar și explorator englez. Este binecunoscut și datorită faptului că a adus tutunul și cartoful în Irlanda. A avut un rol esențial în colonizarea engleză a Americii de Nord. În 1594 Raleigh a auzit de “Orașul de Aur”, în America de Sud și a plecat să-l găsească; publicând apoi o relatare exagerată despre experiența sa în cartea sa, a contribuit la nașterea legendei despre Eldorado.

  După moartea reginei Elisabeta I a Angliei, în 1603, a fost acuzat de conspirație împotriva noului rege Iacob I, închis în Turnul Londrei aproape treisprezece ani și eliberat în 1616. A plecat în o a doua expediție în căutarea miticului Eldorado. Expediția nu a avut succes, iar pentru că oamenii săi, sub comanda sa au jefuit un avanpost spaniol, la întoarcerea în Anglia în 1618, a fost decapitat. Raleigh a fost una din cele mai remarcabile figuri din era elisabetană. Un sondaj făcut în 2002 de BBC, l-a inclus pe lista celor 100 mari personalități britanice.

  

  Execuția lui Walter Raleigh – foto: ro.wikipedia.org

• 1855 - Exploratorul britanic David Livingstone a devenit primul european care a văzut cascada Victoria, una dintre cele mai mari cascade din lume, aflată la granița actuală dintre Zambia și Zimbabwe.

  

  David Livingstone - foto: ro.wikipedia.org

  David Livingstone (n. 19 martie 1813 – d. 1 mai 1873) a fost un medic scoțian, misionar protestant și explorator al Africii Centrale și de Est, a devenit celebru datorită eforturilor deosebite din timpul vieții și a luptei sale împotriva sclaviei.

  

  Cascada Victoria - foto: ro.wikipedia.org

  Cascada Victoria se găsește pe cursul fluviului african Zambezi, la granița dintre Zimbabwe și Zambia, între orașele Victoria Falls și Livingstone, fiind declarată în 1989 de UNESCO monument al naturii. Este una dintre cele mai înalte cascade din lume (cea mai înalta fiind Cascada Angel – Venezuela).

• 1869 - A fost inaugurat Canalul Suez

  

  Suez Canal (One of the first traverses in the 19th century) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  La 17 noiembrie 1869 a fost inaugurat Canalul Suez care leaga Marea Mediterană de Marea Roşie. Ceremonia de inaugurare a fost fastuoasă, la ea luînd parte înalţi demnitari, iar invitata specială a fost împărăteasa Eugénie, soţia împăratului Franţei Napoleon al III-lea. Construcţia canalului, care are acum lungimea de 162 de kilometri, lăţimea de 70-125 de metri şi adîncimea de 8 metri, a durat 10 ani.

  Ideea deschiderii canalului în istmul cu acelaşi nume a fost avansată de către Ferdinand de Lesseps, consulul francez din Cairo, care a încheiat un document în acest sens cu guvernatorul otoman al Egiptului. O echipa de ingineri a început să realizeze proiectul, iar în 1856 a fost înfiinţată o companie care a primit dreptul să exploateze canalul vreme de 99 de ani după deschiderea lui.

  

  USS America (CV-66), an American aircraft carrier in the Suez Canal – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  În aprilie 1859 a început şi construcţia, dar din cauza uneltelor rudimentare a avansat foarte încet. Impasul a fost depăşit abia după ce au fost aduse instalaţii moderne din Europa. Cu toate acestea lucrarea nu a putut fi predată la timp, o epidemie de holeră izbucnită în zonă a dat peste cap planurile iniţiale. Inaugurarea canalului s-a făcut cu o întîrziere de patru ani, în primul an de exploatare 500 de nave traversînd Suezul.

  În 1876 s-au efectuat lucrări de modernizare pentru lărgirea lui, iar din 1887 prin calea de navigaţie s-a putut circula şi noaptea. Marea Britanie a preluat pachetul majoritar de actiuni al companei care exploata Canalul Suez în 1875, iar sapte ani mai tîrziu englezii au invadat şi ocupat Egiptul. Deşi statul arab a obtinut independenţa în 1936,

  Canalul Suez a rămas în exploatarea britanicilor pînă în 1956 cînd compania de administrare a acestuia a fost naţionalizată de guvernul egiptean. Un an mai tîrziu, calea de navigaţie a fost blocată în urma conflictului militar cu Israelul, a fost redeschisă, pentru ca peste alţi zece ani să fie din nou închisă. Canalul Suez a fost din nou deschis în 1975, cînd a fost iniţiat şi un nou plan de extindere.

• 1872: Este înființată Academia Navală Mircea cel Bătrân, din Constanța.
• 1918: Consfătuirea fruntașilor politici, membri ai Partidului Național și ai Partidului Social-Democrat, sub președinția lui Ștefan Cicio-Pop, la care se discută proiectul în opt puncte întocmit de Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop și Ioan Suciu, proiect ce conținea hotărârea de unire cu România.

1989: Au loc manifestațiile anticomuniste ale studenților din Praga, care au marcat începutul Revoluției de catifea.

• 1918: Apare la București, săptămânal sau bisăptămânal Socialismul, organul Partidului Socialist și al Uniunii sindicale.
• 1920 - România a semnat la Madrid, Conventia Postala Universala.
• 1922: Fostul sultan otoman Mehmed al VI-lea pleacă în exil în Italia.
• 1933: Statele Unite recunosc Uniunea Sovietică.
• 1939 - Nouă studenţi cehi sunt executati in urma demonstratiilor anti- naziste din Praga. De asemenea, toate universităţile cehe sunt închise şi peste 1200 de studenţi sunt trimisi in lagăre de concentrare. Ziua de 17 noiembrie a devenit Ziua Internaţională a Studenţilor fiind celebrată în multe ţări, incepand cu Republica Cehă.
• 1941 - Ambasadorul american in Japonia, Joseph Grew, a informat Departamentul de Stat al SUA ca tara sa intentioneaza sa lanseze un atac impotriva bazei navale americane Pearl Harbor, din Hawaii.
• 1950: Organizația Națiunilor Unite decide acordarea independenței Libiei.
• 1970: Elton John participă la un concert la A&R Studios în New York, care mai târziu va deveni albumul 11-17-70.

• 1970 - A fost eliberat patentul pentru primul mouse de computer, acesta fiind acordat lui Douglas Engelbart.

  

  Douglas Carl Engelbart - foto: ro.wikipedia.org

  Douglas Carl Engelbart (n. 30 ianuarie 1925, Portland, Oregon, SUA – d. 2 iulie 2013, Atherton, California), inventator american și un pionier al Internetului.

• 1989 - O amplă demonstrație a studenților cehi în Praga a fost înabușită de forțele de ordine din ordinul conducerii comuniste și mai mulți protestatari au fost arestați. Revolta tinerilor a marcat inceputul “Revolutiei de catifea” din Cehoslovacia.

  

  17 noiembrie 1989: Au loc manifestațiile anticomuniste ale studenților din Praga, care au marcat începutul Revoluției de catifea – foto: ro.wikipedia.org

• 1992: La Bruxelles este parafat un acord prin care România obține statutul de asociat al Comunității Economice Europene.

• 1996 - Are loc al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din România. Emil Constantinescu, președintele Convenției Democrate Române, obține 54,41% din voturi, devenind noul președinte al României.

  

  17 noiembrie 1996: Are loc al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din România – foto: vreaupresedinte.gandul.info

  Anul 1996 stă sub semnul schimbării. Emil Constantinescu şi CDR sunt desemnaţi câştigătorii alegerilor legislative şi prezidenţiale, fiind pentru prima oară, după 1989, când dreapta politică ajunge democratic la Putere, unde va rămâne timp de patru ani, perioadă în care s-au succedat trei guverne (Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu).

  Este startul unor noi reforme şi convulsii sociale care vor marca următorii ani. Totuşi schimbarea de putere a fost un semnal clar că în România democraţia este ireversibilă şi că reformele vor continua. Semnalul schimbării a fost dat în iunie. Alegerile locale, când CDR a câştigat Capitala şi marile oraşe, au prefigurat succesul ce avea să fie înregistrat de Opoziţie în câştigarea puterii centrale, precum şi a celei mai înalte funcţii în stat.

  În turul întâi al alegerilor prezidenţiale din 3 noiembrie 1996, au fost înscrişi pe liste 17.218.654 de alegători şi au votat at 13.088.388 (76,01%) – 12.652.900 voturi au fost validate, iar 435.488 voturi au fost anulate. Alegerile prezidenţiale din 1996 au adus o inflaţie de candidaţi, o competiţie acerbă şi prima schimbare democratică de putere după Revoluţie.

  În cursă au intrat pentru prima oară un reprezentant al minorităţii maghiare György Frunda (UDMR), dar şi un reprezentant al unui partid de extremă dreapta, naţionalist, Corneliu Vadim Tudor (PRM). S-au înscris mulţi candidaţi fără şanse şi chiar neobişnuiţi, printre care doctorul Ion Pop de Popa, bioenergeticianul Constantin Mudava, diaconul Nuţu Anghelina, Constantin Niculescu (Partidul Naţional al Automobiliştilor), etc.

  Dintre cei 16 candidaţi, trei au obţinut rezultate mai importante : Ion Iliescu (32,25%), Emil Constantinescu (28,51%) şi Petre Roman (20,54%). Diferenţa dintre primii doi clasaţi a fost cea mai strânsă de după 1989, de 511.152 voturi.

  Rezultatele primului tur :

  - Ion Iliescu (PDSR) – 4.081.093 (32.25%)
  - Emil Constantinescu (CDR) – 3.569.941 (28.22%)
  - Petre Roman (USD) – 2.369.941 (20.54%)
  - Gyorgy Frunda (UDMR) – 761.411 (6.02%)
  - Corneliu Vadim Tudor (PRM) – 597.508 (4.72%)
  - Gheorghe Funar (PUNR) – 407.828 (3.22%)
  - Tudor Mohora (PS) – 160.387 (1.27%)
  - Nicolae Manolescu (ANL) – 90.122 (0.71%)
  - Adrian Păunescu (PSM) – 87.163 (0.69%)
  - Ioan Pop de Popa (UNC) – 59.752 (0.47%)
  - George Muntean (PPR) – 54.218 (0.43%)
  - Radu Câmpeanu (ANLE) – 43.780 (0.35%)
  - Nuţu Anghelina (independent) – 43.319 (0.34%)
  - Constantin Mudava (independent) – 38.477 (0.31%)
  - Constantin Niculescu (PNA) – 30.045 (0.24%)
  - Nicolae Militaru (independent) – 28.311 (0.22%)

  Atât rezultatele din primul tur al alegerilor prezidenţiale, cât şi cele ale alegerilor parlamentare îi determină pe Emil Constantinescu şi Petre Roman să semneze, între cele două tururi de scrutin, Acordul de colaborare electorală, parlamentară şi guvernamentală între CDR şi USD.

  Confruntarea finală dintre Emil Constatinescu, preşedinte al CDR, şi Ion Iliescu, preşedinte în funcţie, a fost cea mai strânsă şi disputată de până atunci, Iliescu pierzând şi din cauza acuzelor de corupţie aduse Guvernului Văcăroiu, aflat în funcţie în perioada 1992-1996. Decisivă pentru lupta electorală a fost emisiunea „Turneul candidaţilor” în care mediatorul le-a cerut celor doi candidaţi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, să îşi adreseze reciproc câte o întrebare, „pentru a rămâne într-o tonalitate optimistă”.

  Ion Iliescu alege să îl întrebe pe Constantinescu dacă îşi menţine criticile referitoare la guvernarea Roman, pe care le făcuse înainte de primul tur de scrutin, când a susţinut că Guvernul Roman a produs „o catastrofă şii un haos”. „În aceste momente trebuie să ne îndreptam spre viitor. Au existat greşeli ale trecutului, au existat greşeli ale tuturor”, a răspuns Constantinescu, care a susţinut că o a stfel de întrebare „face parte dintr-o tehnică foarte abilă şi care este specifică” lui Iliescu, care, „timp de şapte ani, a reuşit, în mod minunat, să-i pună pe toţi unii împotriva altora: muncitori împotriva intelectualilor, mineri împotriva celorlalţi”. 

  Emil Constantinescu l-a mai acuzat pe contracandidatul său că încearcă să creeze o disensiune între CDR şi USD”, între el şi guvern. Însă, întrebarea memorabilă a dost cea pe care Emil Constantinescu i-a adresat-o lui Ion Iliescu: „Credeţi în Dumnezeu, dle Iliescu?”.

  

  17 noiembrie 1996: Are loc al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din România. Emil Constantinescu, președintele Convenției Democrate Române, obține 54,41% din voturi, devenind noul președinte al României – foto preluat de pe www.mediafax.ro

  „Emil Constantinescu: Credeţi în Dumnezeu, dle Iliescu?

  Ion Iliescu: Dle Constantinescu, eu m-am născut într-o familie de oameni evlavioşi, am fost botezat în Biserica Ortodoxă Română şi am această calitate. Sigur, în evoluţia mea intelectuală s-au produs anumite deplasări, dar am rămas pătruns de elementele fundamentale ale credinţei şi ale moralei creştine. Eu sunt mai creştin şi mai credincios decât mulţi alţii care îşi etalează în public această credinţă, cu care eu cred că nu trebuie să se facă nici comerţ, nici propagandă politică. “Crede şi nu cerceta!”

  E.C.: Aţi declarat că sunteţi liber-cugetător. Asta înseamnă necredincios, deci om fără Dumnezeu.

  I.I.: Nu, asta nu înseamnă necredincios.

  E.C.: Asta înseamnă. Orice dictionar…

  I.I.: Asta înseamnă respect faţă de…

  E.C.: Dle Iliescu, cu limba română nu poate fi… Când aţi minţit, atunci sau…

  I.I.: … inclusiv oamenii Bisericii evoluează în contactul cu ştiinţa. Intoleranţa de o parte şi de alta nu aduce nimănui nici un fel de folos. “Crede şi nu cerceta!”, spre exemplu, este un concept care a fost părăsit de oamenii Bisericii, pentru ca se împrumuta din ceea ce aduce ştiinta, inclusiv în viaţa cultelor, în viaţa Bisericii. Fundamental este altceva, ceea ce pătrunde în comportamentul şi în starea morală a fiecăruia în parte. Eu am mai mult decât alţii, care işi afişează credinţa în Dumnezeu”

  În urma desfăşurării celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, Emil Constantinescu (CDR) a obţinut 7.057.906 de voturi (54,41%), iar Ion Iliescu (PDSR) 5.914.579 (45,59%). Alegerea lui Constantinescu provoacă o manifestaţie spontană de bucurie în Piaţa Universităţii, în seara turului doi al alegerilor. Emil Constantinescu devine preşedinte şi instalează un guvern CDR-USD, condus de Victor Ciorbea, iar PDSR şi Ion Iliescu ajung în opoziţie. Colaborarea dintre CDR şi USD asigură majoritatea parlamentară necesară, cele două formaţiuni adjudecându-şi, fiecare, preşedinţia Senatului – Petre Roman, respectiv a Camerei Deputaţilor – Ion Diaconescu, care devine şi preşedinte al CDR.
  articol preluat de pe: vreaupresedinte.gandul.info

   

• 2000 - În Peru, Alberto Fujimori este îndepărtat din funcţia de preşedinte

  

  Fujimori at Andrews Air Force Base in 1998 – foto: en.wikipedia.org

  Alberto Fujimori (born 28 July 1938) is a former Peruvian politician. He was President of Peru from 28 July 1990 to 22 November 2000.

• 2003 - Actorul american de origine austriaca, Arnold Schwarzenegger, devine Guvernatorul Californiei.

  

  Arnold Schwarzenegger în 2010 – foto: ro.wikipedia.org

  Arnold Alois Schwarzenegger (n. 30 iulie 1947) fost culturist și actor american originar din Austria, politician republican, care a servit ca cel de-al treizeci și optulea guvernator al statului California.

Nașteri

* 9 - S-a nascut imparatul roman Vespasian, fondator al Dinastiei Flavilor; (d. Anul 79).

Vespasian – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vespasian, cunoscut și ca Caesar Vespasianus Augustus, sau Titus Flavius Vespasianus (n. 17 noiembrie 9 la Cittareale – d. 23 iunie 79 la Roma), împărat roman din decembrie 69 (Anul celor patru împărați) până în iunie 79 .

A fost însărcinat de Nero in anul 67 sa reprime răscoala antiromana a iudeilor (Primului război evreo-roman, sau Marea Revoltă a Evreilor din anii 66-67, una din cele trei revolte majore ale evreilor din Provincia Iudeea împotriva imperiului roman).

Legiunile din Orient l-au proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 si a fost recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei și moartea lui Vitellius; (20 decembrie 69).

* 1503: Agnolo Bronzino, pictor florentin (d. 1572)

* 1582: Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg (17 noiembrie 1582 – 2 aprilie 1641), a domnit ca Prinț de Calenberg din 1635.

A fost fiul lui Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg (1535–1592) și al Prințesei Dorothea a Danemarcei (1546–1617). Mama lui a fost fiica regelui Christian al III-lea al Danemarcei și a reginei Dorothea de Saxa-Lauenburg. Ea a acționat ca regentă în prima parte a domniei soțului ei, evitând lăsarea puterii în mâinile consilierilor care au gestionat greșit teritoriile în timpul crizei de nebunie a socrului său.

În 1635 la redivizarea teritoriilor Casei de Welf după moartea lui Frederic Ulrich de Brunswick-Lüneburg, el a primit principatul de Calenberg, care a inclus și fostul principat de Göttingen (din 1495), în timp ce fratele său mai mare Augustus a primit principatul de Lüneburg. Georg a fost primul duce care și-a mutat reședința la Hanovra, unde a pus bazele pentru Leineschloss. După moartea sa a fost succedat de fiul său, Christian Ludwig.

În 1617, Georg s-a căsătorit cu Anne Eleonore, fiica lui Ludovic al V-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt. Ei au avut următorii copii:

• Magdalene de Brunswick-Lüneburg (n./d. 9 august 1618)
• Christian Ludwig, Duce de Brunswick-Lüneburg (1622–1665), Prinț de Calenberg 1641-1648, Prinț de Lüneburg 1648-1665.
• Georg Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg (1624–1705), Prinț de Calenberg 1648-1665, Prinț de Lüneburg 1665-1705. A fost tatăl Sofiei Dorothea de Celle, soția viitorului rege George I al Marii Britanii.
• Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg (1625–1679), Prinț de Calenberg 1665-1679.
• Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg (1628–1685), căsătorită cu regele Frederic al III-lea al Danemarcei.
• Dorothea Magdalene de Brunswick-Lüneburg (1629-17 noiembrie 1660)
• Ernst Augustus, Elector de Hanovra (1629–1698), Prinț de Calenberg 1679-1698, tatăl regelui George I al Marii Britanii.
• Anna Marie Eleonore de Brunswick-Lüneburg (20 noiembrie 1630 - 13 noiembrie 1666)

Georg

Părinți Wilhelm Dorothea a Danemarcei, Ducesă de Brunswick-Lüneburg  Frați și surori Sophie of Brunswick-Lüneburg[*] Margaret of Brunswick-Lüneburg[*] Sybille of Brunswick-Lüneburg[*] Dorothea of Brunswick-Lüneburg[*] Augustus the Elder, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Frederick IV, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Ernest II[*] Christian, Duke of Brunswick-Lüneburg[*]  Căsătorit cu Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt Copii Ducesa Magdalene Christian Ludwig, Duce de Brunswick-Lüneburg Georg Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg Sophie Amalie, regină a Danemarcei Ducesa Dorothea Ernst Augustus, Elector de Hanovra Ducesa Anna

* 1619: Rupert, Conte Palatin al Rinului, Duce de Bavaria (germană Ruprecht Pfalzgraf bei Rhein, Herzog von Bayern), numit Prințul Rupert al Rinului, (17 decembrie 1619 – 29 noiembrie 1682), soldat, inventator și artist amator, a fost fiul ce mic al lui Frederick al V-lea, Elector Palatin și al Elisabeta Stuart, și nepotul regelui Carol I al Angliei, care l-a numit Duce de Cumberland și Conte de Holderness.

Charles I Louis, Elector Palatin (stânga) și Prințul Rupert al Rinului (dreapta), pictură de Anthony van Dyck, 1637.

Rupert s-a născut la Praga în 1619 în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Curând după venirea lui pe lume, familia lui Frederick se vede obligată să se refugieze în Olanda, unde Rupert și-a petrecut copilăria. Mama lui, Elisabeta Stuart, numită „regina de-o iarnă”, fiindcă doar atât a domnit în Bohemia, era fiica regelui Iacob I al Angliei și sora lui Carol I al Angliei. În mod consecvent, Rupert și fratele lui Maurice și-au susținut unchiul Carol când a început războiul civil englez în 1642.

Când era copil, era poreclit "Rupert Drăcușorul" din cauza comportamentului său. Copilăria lui n-a fost una ușoară; familia lui rămăsese fără bani după plecarea din Praga și era adolescent când tatăl lui și fratele mai mare au murit. Cu toate acestea, Rupert a fost un student de excepție, vorbea fluent mai multe limbi europene și excela în artă și matematică. Era un tânăr înalt, frumos și timid.

Prințul Rupert

Contele Palatin al Rinului

Părinți Frederic al V-lea, Elector Palatin Elisabeta de Bohemia  Frați și surori Louise Hollandine of the Palatinate[*] Henriette Marie of the Palatinate[*] Sofia de Hanovra Elisabeta de Boemia, prințesă palatină Carol I Ludovic al Palatinatului Eduard, Conte Palatin de Simmern Gustavus Adolphus of the Palatinate[*] Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului Prințul Maurice von Simmern Philip Frederick of the Palatinate[*] Charlotte of the Palatinate[*]  Căsătorit cu Margaret Hughes[*]  Copii Dudley Bard (1666–86) Ruperta (1671)

* 1627: Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau (17 noiembrie 1627 – 7 august 1693) a fost prinț german din Casa de Ascania și conducător al principatului de Anhalt-Dessau din 1660 până în 1693.

Membru al Societății Fruitbearing el a servit de asemenea ca mareșal al Brandenburg-Prusia.

Johann Georg s-a născut la 17 noiembrie 1627 la Dessau; a fost al doilea fiu (dar singurul supraviețuitor) al Prințului Johann Casimir de Anhalt-Dessau și a primei lui soții, Agnes de Hesse-Kassel, fiica lui Maurice, Landgraf de Hesse-Kassel.

La Groningen, la 9 septembrie 1659, Johann Georg s-a căsătorit cu Henriette Katharina, fiica lui Frederic Henric, Prinț de Orania. Căsătoria a fost una fericită și chiar s-a spus că a fost o căsătorie din dragoste. Cuplul a avut zece copii.

După decesul tatălui său la 15 iulie 1660, Johann Georg a preluat guvernarea asupra Anhalt-Dessau. De asemenea, a moștenit pretenția familiei asupra Aschersleben, care era controlată de Brandenburg-Prusia din 1648.

Johann Georg al II-lea

Prinț de Anhalt-Dessau

Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau Părinți John Casimir, Prince of Anhalt-Dessau[*] Agnes of Hesse-Kassel[*]  Frați și surori Louise of Anhalt-Dessau[*]  Căsătorit cu Henriette Catherine de Nassau Copii Amalie Ludovika Henriette Amalie Frederick Casimir, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau Elisabeth Albertine, Contesă de Barby Henriette Amalie, Prințesă de Nassau-Dietz Louise Sophie Marie Eleonore, Ducesă de Olyka Henriette Agnes Leopold I, Prinț de Anhalt-Dessau Johanna Charlotte de Anhalt-Dessau

* 1729: Maria Antonia Fernanda a Spaniei (María Antonia Fernanda; 17 noiembrie 1729 – 19 septembrie 1785) a fost infantă a Spaniei și cea mai mică fiică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a Elisabeth Farnese.^[1] A fost soția lui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei cu care s-a căsătorit în 1750. A fost mama ultimilor trei regi ai Sardiniei.

S-a născut la Alcázar în Sevilla și a fost fiica cea mică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a celei de-a doua sa soție, Elisabeth Farnese. S-a născut la Sevilla în timpul semnării Tratatului de la Sevilla (1729) care a sfârșit războiul anglo-spaniol.^[2] Și-a petrecut copilăria în orașul nașterii sale înainte de a se muta la Madrid în 1733.^[3] A fost botezată cu numele María Antonia Fernanda; Fernanda în onoarea fratelui ei vitreg, atunci moștenitorul tronului. Ca fiică a regelui Spaniei a deținut titlul de infantă a Spaniei.

În dublul plan de căsătorie ea urma să se căsătorească cu Ludovic, Delfin al Franței iar fratele ei, Infantele Filip, urma să se căsătoreasă cu sora Delfinului, Louise Élisabeth a Franței. Mama ei a consimțit la căsătoria din urmă însă a insistat ca Maria Antonia să atingă o vârstă mai matură.

Mâna infantei a fost solicitată și de prințul elector de Saxonia.^[4] Căsătoria dintre Filip și Louise Élisabeth a avut loc în 1739 și în cele din urmă, Delfinul s-a căsătorit în 1745 cu sora mai mare a Mariei Antonia, Infanta Maria Teresa Rafaela. După decesul Mariei Teresa Rafaela în 1746 ^[5] Ferdinand al VI-lea a încercat s-o logodească pe Maria Antonia cu Delfinul însă ideea a fost respinsă ca incest de Ludovic al XV-lea. În locul ei a fost aleasă Marie-Josèphe de Saxonia.

Maria Antonia a Spaniei, ca. 1750.

Maria Antonia s-a căsătorit prin procură la Madrid la 12 aprilie 1750 și în persoană la Oulx la 31 mai 1750 ^[6] cu Victor Amadeus, Duce de Savoia, fiul cel mare al regelui Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și a celei de-a treia soții, Polixena de Hesse-Rotenburg.

Căsătoria a fost aranjată de fratele vitreg al Mariei Antonia, Ferdinand al VI-lea și a fost folosită pentru consolidarea relațiilor dintre Madrid și Torino; cele două curți luptaseră de părți diferite în timpul războiului de succesiune austriacă. Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748) a încheiat războiul.^[1] Ca dar de nuntă, apartamentele noii Ducese de Savoia de la Palatul din Torino au fost remodelate de arhitectul Benedetto Alfieri.

Maria Antonia a primit o zestre de of 3.500.000 lire piemonteze și posesiunile spaniole din Milano.^[7] În Italia ea a fost cunoscută ca Maria Antonietta Ferdinanda. Opere de Baldassare Galuppi au fost compuse special pentru căsătoria ei cu Ducele de Savoia.

Căsătoria a fost nepopulară,^[8] însă cuplul a rămas apropiat până la decesul ei. Maria Antonia și Victor Amadeus s-au înconjurat de gânditori moderni și diferiți politicieni. Ea a adus la curtea din Savoia eticheta rigidă de la curtea țării ei natale, Spania.^[9] Era religioasă și se spune că era rece și avea o personalitate timidă.^[9]

A fost mama a 12 copii dintre care trei au murit de moarte infantilă. Doi dintre copiii ei au avut descendenți. Prin fiul ei Victor Emanuel și fiica ei Maria Teresa Maria Antonia a fost strămoașa dublă a Anei de Parma (soția regelui Mihai I al României) ca și a lui Otto von Habsburg și a lui Henric, Marele Duce de Luxembourg.

După decesul socrului ei Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei în 1773, soțul ei i-a succedat sub numele Victor Amadeus al III-lea. A fost prima regină a Sardiniei în peste 30 de ani de la decesul Elisabetei Therese de Lorena în 1741. Fiul ei cel mare Carol Emanuel, Prinț al Piemontului s-a căsătorit în 1773 cu Marie Clotilde a Franței, sora regelui Ludovic al XVI-lea.

Marie Clotilde și Maria Antonia au devenit foarte apropiate.^[10] Regina Maria Antonia a murit în septembrie 1785 la Castelul Moncalieri.^[11] A fost înmormântată la biserica Superga.^[12] Soțul ei i-a supraviețuit 11 ani.

María Antonia a Spaniei

Regina Sardiniei de Anton Raphael Mengs Părinți Filip al V-lea al Spaniei Elisabeta de Parma  Frați și surori Infanta Mariana Victoria a Spaniei Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei Ferdinand al VI-lea al Spaniei Ludovic I al Spaniei Filip, Duce de Parma Infante Philip Peter Gabriel of Spain[*] Carol al III-lea al Spaniei Infante Luis, Count of Chinchón[*]  Căsătorită cu Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Copii Charles Emmanuel IV, rege al Sardiniei Marie Joséphine, Contesă de Provence Maria Teresa, Contesă de Artois Maria Anna, Duesă de Chablais Victor Emmanuel I, rege al Sardiniei Maurizio, Duce de Montferrat Maria Carolina, Prințesă Electoare de Saxonia Charles Felix, rege al Sardiniei Giuseppe, Conte de Asti

* 1749 - S-a nascut inventatorul francez Nicolas Appert. A inventat metoda de păstrare a alimentelor mai mult timp prin închiderea ermetică a acestora în ambalaj; (d. 01.06.1841).

* 1755: Ludovic al XVIII-lea (17 noiembrie 1755 - 16 septembrie 1824) a fost regele Franței și al Navarei în 1814 și apoi în perioada 1815 - 1824.

Contele de Provence şi fratele său, Ludovic Auguste, de François-Hubert Drouais, 1757.

Louis Stanislas Xavier, Conte de Provence, s-a născut la 17 noiembrie 1755 la Palatul Versailles, ca fiu al lui Ludovic, Delfin al Franței și al soției sale, Marie-Josèphe de Saxonia. Ludovic a fost nepot al regelui Ludovic XV.

La naștere, era al treilea în linia de succesiune la tronul Franței, după tatăl său, Delfinul, și după fratele său mai mare, Ludovic Auguste. În martie 1765 tatăl său moare iar după ce la 10 mai 1774 bunicul său, regele Ludovic al XV-lea, moare, urmează la tronul Franței fratele său Ludovic al XVI-lea. Contele de Provence devine succesorul prezumtiv al tronului este desemnat cu titlul de Monsieur, titlu sub care era cunoscut fratele mai mic al regelui.

La 17 mai 1771 Ludovic s-a căsătorit cu Marie Josephine Louise de Savoia, prințesă a Sardiniei și a Piedmontului însă cuplul n-a avut copii.

În ianuarie 1792, Adunarea Legislativă a declarat toți prinții emigranți, trădători ai Franței. Proprietățile și titlurile lor au fost confiscate.^[1] Monarhia franceză a fost abolită de Convenția Națională la 21 septembrie 1792.^[2]

Ludovic al XVI-lea a fost executat în ianuarie 1793 iar prinții din exil l-au proclamat pe fiul său, Louis Charles, rege sub numele de Ludovic al XVII-lea al Franței. Contele de Provence aflat în Țările de Jos s-a autoproclamat regent pentru nepotul său care era prea tânăr pentru domnie. De vreme ce monarhia fusese abolită de câteva luni, Ludovic al XVII-lea de fapt n-a domnit niciodată.

Tânărul Ludovic XVII moare în iunie 1795 iar la 16 iunie prinții din exil îl proclamă pe Contele de Provence rege sub numele de Ludovic al XVIII-lea. Regele acceptă declarația lor câteva zile mai târziu, de la Verona, noul său exil.^[3]

Ludovic XVIII negociază eliberarea din închisoare a nepoatei sale, Marie-Thérèse-Charlotte a Franței în 1795. În primăvara anului următor Ludovic al XVIII-lea este forțat să părăsească Verona deoarece Napoleon Bonaparte invadase Veneția și ocupase orașul

Palatul Jelgava, casa lui Ludovic al XVIII-lea în perioada 1798 - 1801, 1804 - 1807.

După plecarea din Verona, Ludovic se mută la Blankenburg în Prusia. Trăiește modest într-un apartament cu două dormitoare.^[5] După moartea regelui Frederick William al II-lea al Prusiei i se cere să părăsească orașul Blankenburg.

În 1798, Paul I al Rusiei îi oferă lui Ludovic să locuiască la Palatul Jelgava din Courland (acum Letonia). De asemenea, Paul I îi garantează securitatea și îi acordă o pensie generoasă.^[6] În iarna 1798 - 1799 Ludovic scrie o biografie a Mariei Antoaneta.^[7]

Nepoata sa, Marie-Thérèse se căsătorește cu verișorul ei, Louis Antoine, la 9 iunie 1799 la Palatul Jelgava. Ludovic al XVIII-lea a încercat din răsputeri să afișeze în fața lumii o familie unită. Soția sa, regina Marie Joséphine locuia departe de soțul ei, la Kiel. Ludovic știa că nepotul lui, Louis Antoine, nu era compatibil cu Marie-Thérèse. Totuși, a insistat ca nunta să aibă loc. Mariajul lor a fost nefericit și nu a produs copii.^[8] Ludovic a încercat să recreeze la Jelgava atmosfera curții de la Versailles.

După căderea lui Napoleon în 1814, a fost restaurat în Franța regimul monarhic, deși Vechiul Regim, care a existat înaintea Revoluției, nu a mai putut fi restaurat. Constituția octroaiată ^[9] de Ludovic al XVIII-lea a aplicat un sistem limitat de monarhie parlamentară.

Ludovic al XVIII-lea a dus o politică internă conform intereselor aristocrației funciare emigrate în timpul Revoluției peste hotare și care a revenit în urma Restaurației. Deși a încercat să aducă reconcilierea între francezi, s-a confruntat deseori cu opoziția fanatică a ultraregaliștilor, nostalgici ai Vechiului Regim, care au triumfat în 1824, o dată cu venirea pe tronul Franței a regelui Carol al X-lea.

Ludovic al XVIII-lea a fost supranumit Regele emigranților. În 1823 a intervenit în Spania și a înăbușit revoluția care izbucnise.

Ludovic al XVIII-lea suferea de gută, boală care s-a agravat în ultimii ani. La sfârșitul vieții sale, regele era obligat de cele mai multe ori să folosească scaunul cu rotile. A murit la data de 16 septembrie 1824 la Palatul Tuileries din Paris, după o agonie dureroasă de câteva zile, ca urmare a unei gangrene la ambele picioare.

Fratele lui Ludovic, contele d'Artois, a devenit rege al Franței sub numele de Carol al X-lea.

Ludovic al XVIII-lea

Rege al Franței și al Navarei

Părinți Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Marie-Josèphe de Saxonia  Frați și surori Marie Thérèse, Madame Royale[*] Princess Marie Zéphyrine of France[*] Xavier, Duke of Aquitaine[*] Louis, Duce de Burgundia Ludovic al XVI-lea al Franței Carol al X-lea al Franței Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței Clothilde a Franței  Căsătorit cu Marie Josephine Louise de Savoia

* 1764: Maria Carolina de Savoia (Maria Carolina Antonietta Adelaide; 17 ianuarie 1764 – 28 decembrie 1782) a fost prin naștere prințesă de Savoia. A fost fiica cea mică a regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și s-a căsătorit în 1781 cu Anton, Prinț de Saxonia. A murit de variolă la vârsta de 18 ani.

Maria Carolina de Savoia

Prințesă de Saxonia

Părinți Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Maria Antonia a Spaniei  Frați și surori Prințesa Maria Ana de Savoia Marie Josephine de Savoia Marie-Thérèse de Savoia Victor Emmanuel I al Sardiniei Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei Carol Felix al Sardiniei Giuseppe Benedetto, Count of Asti[*] Prince Maurizio, Duke of Montferrat[*] Amedeus Alexander of Savoy[*] Maria Elisabetta Carlotta of Savoy[*]  Căsătorită cu Anton, Prinț de Saxonia

* 1769: Ducesa Charlotte Georgine Luise Friederike de Mecklenburg-Strelitz (germană Charlotte Georgine Luise Friederike, Herzogin zu Mecklenburg-Strelitz^[1]; 17 noiembrie 1769 – 14 mai 1818) a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și Ducesă de Mecklenburg-Strelitz prin naștere; prin căsătorie a devenit membră a Casei de Saxa-Hildburghausen și Ducesă consort de Saxa-Hildburghausen.

Charlotte a fost primul copil^[1] al lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt.^[1]

Charlotte și surorile ei, regina Louise a Prusiei, regina Frederica de Hanovra și Prințesa Therese Mathilde de Thurn und Taxis, erau considerate cele mai frumoase femei ale acelor vremuri. Jean Paul Friedrich Richter a dedicat romanul său "Titan" celor patru frumoase și nobile surori de pe tron.

Charlotte a crescut la Hanovra, unde tatăl ei servea drept guvernator în numele cumnatului său, regele George al III-lea al Regatului Unit, care trăia la Londra. Când Charlotte avea 12 ani, mama ei a murit iar ea a crescută de sora mamei, Charlotte, care s-a căsătorit cu tatăl ei în 1784. Surorile ei au fost crescute de bunica lor, Maria Louise Albertine de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg în Darmstadt. Apoi Charlotte s-a mutat la Hildburghausen.

Ducesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen, pastel de Johann Philipp Bach, ca.1790

Charlotte s-a căsătorit la 3 septembrie 1785, la vârsta de 16 ani, la Hildburghausen, cu Ducele Frederic de Saxa-Hildburghausen, care a stat până în 1787 sub regența unchiului său, Joseph Frederic.

Mariajul nu a fost unul fericit. Mental, Charlotte a fost superioară lui Frederic, care a început s-o ignore. Au avut și probleme financiare: Saxa-Hildburghausen era ruinată financiar de politicile dezastruoase ale predecesorilor lui Frederic și în 1806 aceasta a fost pusă sub sechestru imperial. Ducelui și Ducesei li s-a permis doar o redusă "listă civilă" (listă cu cheltuieli personel plătite de guvern).

Tatăl Charlottei și cei doi frați ai ei stăteau adesea cu Charlotte la Hildburghausen. În 1787, el s-a mutat permanent la Hildburghausen și a devenit președinte al comitetului de credit. În 1792, bunica Charlottei și surorile ei au fugit din fața armatei franceze de la Darmstadt la Hildburghausen. În 1793, bunica Charlottei s-a întors din exil și a călătorit împreună cu surorile ei la Frankfurt am Main, unde Louise l-a întâlnit pe viitorul ei soț, viitorul Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.

Charlotte a avut o relație foarte afectuoasă cu sora ei Friederike și cu rudele din Strelitz. În 1803 și 1805, cuplul regal prusac a vizitat Hildburghausen. La 9 octombrie 1806, Charlotte și sora ei Therese își vizitau sora Louise la sediul din Erfurt al regelui Frederic Wilhelm al III-lea când Prusia a declarat război lui Napoléon Bonaparte. Louise a ajutat la redactarea declarației de război.

Charlotte era interesată de literatură și a promovat cu aviditate artele la curte. Ea a relaxat regulile și eticheta și a adus muzicieni, pictori și poeți la curte, printre care și scriitorul Jean Paul Friedrich Richter, care a sosit mai 1799.

Charlotte a dat omului de rând Jean Paul titlu în Consiliu de Legație și scriitorul a fost logodit cu una din doamne ei de onoare.^[3] Mai târziu, aranjamentul cu Caroline Feuchter von Feuchterslebena fost rupt.

Sub Charlotte, curtea a devenit o "mică Weimar". Actualul slogan al orașului Hildburghausen, "Micul Clasic" se referă la această perioadă. În afară de Jean Paul, alți contemporani au mărturisit talentul Charlottei de a cânta extraordinar. A primit porecla "Singlotte" și reputația de a fi una dintre marile cântărețe ale vremii ei.

Charlotte a murit la 14 mai 1818, la vârsta de 48 de ani, după o lungă suferință. Charlotte a decretat că dorea să fie înmormântată în noul cimitir planificat la Backsteinfeld în Hildburghausen. A fost îngropată cu titlu provizoriu, în biserica din castel și reînhumată la Backsteinfeld în 1819. Mormântul ei a fost proiectat de Heim, dulgherul curții, și a fost finalizat în 1824.

Charlotte s-a căsătorit cu Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen (mai târziu Duce de Saxa-Altenburg), fiul cel mic al lui Ernest Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen și a celei de-a treia soții a acestuia, Prințesa Ernestine de Saxa-Weimar, la 3 septembrie 1785 la Hildburghausen.^[1] Charlotte și Frederic au avut 12 copii:^[1]

1. Joseph Georg Karl Frederick (n. Hildburghausen, 12 iunie 1786 - d. Hildburghausen, 30 iulie 1786).
2. Prințesa Katharina Charlotte de Saxa-Hildburghausen (n. Hildburghausen, 17 iunie 1787 - d. Bamberg, 12 decembrie 1847), căsătorită la 28 septembrie 1805 cu Prințul Paul de Württemberg.
3. Charlotte Auguste (n. și d. Hildburghausen, 29 iulie 1788).
4. Joseph Georg Friedrich Ernst Karl, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 27 august 1789 - d. Altenburg, 25 noiembrie 1868).
5. Luise Fredericka Marie Caroline Auguste Christiane (n. Hildburghausen, 18 ianuarie 1791 - d. Hildburghausen, 25 martie 1791).
6. Therese Charlotte Luise Friederike Amalie (n. Hildburghausen, 8 iulie 1792 - d. Munchen, 26 octombrie 1854), căsătorită la 12 octombrie 1810 cu regele Ludwig I al Bavariei.
7. Charlotte Luise Fredericka Amalie Alexandrine (n. Hildburghausen, 28 ianuarie 1794 - d. Biebrich, 6 aprilie 1825), căsătorită la 24 iunie 1814 cu Wilhelm, Duce de Nassau.
8. Franz Frederick Karl Ludwig Georg Heinrich (n. Hildburghausen, 13 aprilie 1795 - d. Hildburghausen, 28 mai 1800).
9. Georg, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 24 iulie 1796 - d. Hummelshain, 3 august 1853).
10. Frederick Wilhelm Karl Joseph Ludwig Georg (n. Hildburghausen, 4 octombrie 1801 - d. Altenburg, 1 iulie 1870).
11. Maximilian Karl Adolf Heinrich (n. Hildburghausen, 19 februarie 1803 - d. Hildburghausen, 29 martie 1803).
12. Eduard Karl Wilhelm Christian (n. Hildburghausen, 3 iulie 1804 - d. Munchen, 16 mai 1852).

Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz

Ducesă de Saxa-Hildburghausen

Ducesa de Saxa-Hildburghausen, ca.1815 Părinți Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Friederike de Hesse-Darmstadt  Frați și surori Georg, Mare Duce de Mecklenburg Duke Charles of Mecklenburg[*] Louise de Mecklenburg-Strelitz Frederica de Mecklenburg-Strelitz Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz  Căsătorită cu Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen Copii Prințul Joseph Georg Charlotte, Prințesă Paul de Württemberg Prințesa Charlotte Joseph Prințesa Luise Fredericka Therese, regină a Bavariei Louise, Ducesă de Nassau Prințul Franz Frederick Georg Prințul Frederic Wilhelm Prințul Maximilian Prințul Eduard

* 1817: Anton Kochanowski Baron de Stawczan (Anton Kochanowski Freiherr von Stawczan) (n. 17 noiembrie 1817, Ternopil, Ucraina – d. 10 septembrie 1906, Cernăuți, Austro-Ungaria) s-a născut într-o veche familie nobilă poloneză. El a fost politician imperial austriac, mulți ani primar de Cernăuți, deputat în Dieta Bucovinei, membru al Camerei de Deputați (Reichsrat) la Viena și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei.

A fost primar al Cernăuțiului între anii 1866-1874 și 1886-1906, timp în care orașul a cunoscut o dezvoltare deosebită.

Anton Kochanowski von Stawczan provine dintr-o veche familie nobilă poloneză, care a făcut parte din Comunitatea stemei „Korwin”. El a fost un descendent al celebrului poet polonez Jan Kochanowski (1530-1584).^[1]

În 1823, tatăl său, Anton Corvin (1785-1841), moșier și proprietarul satelor Stawczan și Kiczera în Galiția, a fost desemnat secretar imperial de district în Cernăuți, unde s-a mutat și familia. Băiatul a început școala în 1822 în Tarnopol, dar din anul următor a urmat școala primară din Cernăuți.

Între anii 1827-1835 a învățat la Liceul din Cernăuți, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Liov (Lemberg) și după terminarea studiilor sale, a lucrat ca concipist la diferiți avocați la Liov și Stanislav (Stanislau). După ce Kochanowski s-a supus unui examen penru a fi recunoscut reprezentant legal din Cernăuți și de asemenea, pentru Oficiul pentru Drepturile Civile în 1847, a fost desemnat prin decret al Ministerului de Justiție din 13 august 1850 ca avocat în Cernăuți, mai târziu (1868-1875) ales chiar președinte al "Asociației Avocaților Bucovinei".

Anton a intrat devreme în "Partidul Liberal German", și în următoarele decenii a funcționat cu succes ca mandatar în numeroase instituții publice.

După demisia primarului Jakob cavaler von Petrowicz în 1866, Kochanowski a fost ales pentru prima dată ca primar de Cernăuți și a deținut această funcție până la alegerea sa ca mareșal al ducatului în 1874. În același timp a fost deputat în Dieta Bucovinei (1868-1904) și membru al Camerei de Deputați (Reichsrat) la Viena (1866-1874), de asemenea a fost desemnat de două ori (1868 și 1871) căpitan adjunct al țării.^[2]

În anii 1874-1884 Kochanowski a deținut funcția de mareșal al Ducatului Bucovina, mai întâi, după moartea predecesorului său Eudoxiu baron de Hurmuzachi, pe o perioadă de patru ani, apoi, în 1878, până la înfrângerea sa prin baronul român Alexandru Wassilko de Serecki pentru încă șase ani. În anul 1875 el a fost decorat cu Crucea de comandor al Ordinului Franz Joseph și în anul 1898 de către Regele Carol I al României cu prilejul vizitei sale în Bucovina cu Ordinul regal român „Steaua României” la rangul de comandor.^[3] În 1888 a fost premiat cu Ordinul imperial rus „Sfânta Ana” de clasa a 2-a și în 1901 cu Ordinul imperial german Vulturul Roșu de clasa a 2-a.

După deselectarea ca mareșal, el a fost a doua oară primar de Cernăuți și șeful administrației municipale a orașului, mai întâi ca succesorul decedatului cavaler Wilhelm von Klimesch, apoi, mereu reales până în 1905. Sub conducerea sa, municipalitatea a cunoscut o creștere fără precedent. El s-a angajat și a fondat două uzine, o centrală pentru producția de curent și una pentru alimentarea cu apă a municipiului. De asemenea a hotărât extinderea sistemului de canalizare și a ordonat achiziționarea de tramvaie electrice. După demisia lui Kochanowsiki a fost desemnat pe 4 aprilie 1905 "Primar de Onoare" al orașului Cernăuți ("Cetățean de Onoare" era deja din 1889), de asemenea "Strada Primarul Kochanowski" a fost numită după numele său.^[4]

Baronul Kochanowski 1904)

A fost onorat de mai multe ori pentru contribuțiile sale și pe 10 aprilie 1873 i s-a acordat, în calitate de deținător al Ordinului Coroanei de Fier de clasa a 2-a, rangul de cavaler ereditar cu titlul de noblețe "von Stawczan". La 30 noiembrie 1898 (diploma din 22 februarie 1899), cu ocazia celebrării de 50 de ani de domnie a Majestății Sale Franz Joseph al Austriei, a fost ridicat de către împărat la rangul de baron

Anton Kochanowski von Stawczan

* 1845: Marie Luise Alexandrine Karoline (n. 17 noiembrie 1845,^[1] Sigmaringen, Germania – d. 26 noiembrie 1912,^[1] Bruxelles, Belgia) a fost prințesă Hohenzollern-Sigmaringen și mama regelui Albert I al Belgiei.

Marie Luise a fost fiica Prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, prim-ministru al Prusiei și al Prințesei Josephine de Baden. A fost sora regelui Carol I al României și mătușa regelui Ferdinand al României.

La 25 aprilie 1867, la Berlin s-a căsătorit cu Prințul Filip, Conte de Flandra, al doilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei și al Louisei-Marie de Orléans

Marie de Hohenzollern-Sigmaringen

Contesă de Flandra

Părinți Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesa Josephine de Baden  Frați și surori Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Carol I al României Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen  Căsătorită cu Prințul Filip, Conte de Flandra Copii Prințul Baudouin Prințesa Henriette, Ducesă de Vendôme și Alençon Prințesa Josephine Marie Prințesa Josephine Caroline Albert I al Belgiei

* 1870: Serghei Nikolaevici Blajko (în rusă Сергей Николаевич Блажко, n. 17 noiembrie 1870, Hotimsk (astăzi în Belarus) - d. 11 februarie 1956, Moscova) a fost un astronom rus și sovietic.

Membru al Academiei de Științe a Uniunii Sovietice (1929), el a condus Observatorul din Moscova din 1918 până în 1931. A descoperit o variație secundară a amplitudinii și a perioadei unor stele pulsante de tip RR Lyrae și a relatat variații ale pulsațiilor, cunoscute sub numele de efectul Blazhko, după transcrierea engleză a numelui său.

* 1879: Arhiducesa Maria Christina Isabelle Natalie de Austria,^[1][2] (17 noiembrie 1879 – 6 august 1962) a fost membră a ramurei Teschen a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiducesă de Austria, Prințesă de Boemia, Ungaria și Toscana prin naștere. Prin căsătoria cu Emanuel Alfred, Prinț Ereditar de Salm-Salm, Maria Christina a devenit membră a Casei de Salm-Salm și Prințesă Ereditară de Salm-Salm.

Arhiducesa Maria Christina de Austria

Prințesă Ereditară de Salm-Salm

Părinți Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Prințesa Isabella de Croÿ  Frați și surori Arhiducele Albrecht Franz Maria Anna de Austria (1882–1940) Maria Henrietta de Austria Arhiducesa Isabella de Austria  Căsătorită cu Emanuel Alfred, Prinț Ereditar de Salm-Salm Copii Isabelle, Baroneasă de Loë Rosemary, Arhiducesă Hubert Salvator de Austria Nikolaus Leopold, Prinț de Salm-Salm Cäcilie, Prințesă de Salm-Reifferscheidt-Krautheim Prințul Franz

* 1885: Virgilia Braniște (17 noiembrie 1885 - 31 iulie 1969), s-a născut la Miercurea Sibiului^[1] într-o familie animată de idealuri patriotice, în care cei doi frați mai mari, Valeriu Braniște și Victor Braniște, cărturari și ziariști, s-au remarcat în lupta ardelenilor pentru Marea Unire și au sprijinit numeroase acțiuni în folosul armatei române în timpul primului război mondial.^[2]

După moartea tatălui lor Moise Braniște în 1891, familia s-a mutat la Brașov, unde Virgilia a urmat toate cursurile școlare.^[3]

Acolo s-a aflat și la începutul primului război mondial, când românii din Transilvania luptau eroic pe fronturile austro-ungare, într-un război străin, chiar potrivnic intereselor lor, și numeroși răniți erau dirijați spre spitalele militare din Brașov. Animată de dorința de a-și ajuta compatrioții, Virgilia Braniște s-a angajat ca soră de caritate la Crucea Roșie din Brașov. Impresionată profund de suferințele soldaților răniți, ea s-a instruit și perfecționat în activitatea de soră medicală, pentru a putea să fie cât mai folositoare în sălile de operație și la patul bolnavilor.^[2]

Documente de arhivă ale vremii păstrează mărturii scrise de la răniții pe care i-a îngrijit, care au ținut să își arate recunoștința pentru dăruirea și competența cu care Virgilia i-a îngrijit.^[4]

Pentru activitatea desfășurată în acea perioadă la Crucea Roșie austro-ungară în spitalele militare din Brașov, Virgilia Braniște a fost decorată cu "Crucea de argint pentru merite" (Silberne Medaille mit Kriegsdekoration).^[5]

După intrarea trupelor române in Brașov (16/29 august 1916), Virgilia Braniște a intrat în serviciul armatei române, îngrijind răniții din rândul armatei române în aceleași spitale brașovene, ca mai apoi să urmeze traiectul de retragere al acesteia spre Moldova, până la Bacău. În toate acele grele timpuri de călătorie și muncă susținută, ea a avut-o ca prietenă și colegă de muncă pe o altă tânără brașoveancă, Maria Oncioiu, împreună cu care s-a bucurat de apreciere și recunoștință pentru faptele lor. Virgilia Braniște a ajutat, în calitate de soră de caritate, la evacuarea răniților și a bolnavilor de tifos exantematic din bătălia de la Mărășești, spre spitalele din Bacău.^[4] Așa a ajuns să contacteze și ea tifosul, de care a suferit multe luni.

Tot la Bacău, în 1918, în spitalul Lazaret, ea l-a întâlnit pe doctorul Pompiliu Nistor, medic patriot român, cu care și-a legat apoi destinul într-o îndelungată și fericită căsnicie,^[6] stabilindu-se după război în Brașov.

Pentru meritele deosebite din anii războiului de eliberare și întregire națională, Virgiia Braniște a mai fost decorată, pe lângă medalia austriacă menționată, cu următoarele decorații românești: Ordinul „Crucea Regina Maria” clasa 1, la 22 martie 1917, prin decretul 242, brevetul nr. 2, al regelui Ferdinand “dat manu proprie de M.S. Regele Ferdinand pe când era bolnavă de (tifos) exantematic”; Crucea „Meritul Sanitar” clasa 1, la 11 mai 1933 prin decretul regal 1417 și Medalia Ferdinand I, la 28 octombrie 1933, prin decretul nr. 2675 al regelui Carol al II-lea.^[4]

Virgilia Braniște

Mai târziu, în anii participării României la cel de-al doilea război mondial, Virgilia Braniște, acum Virgilia (Virginia) Nistor^{[nota 1]}, în calitatea ei de vicepreședintă a filialei Brașov a Crucii Roșii, a fost mobilizată pe loc în serviciul Crucii Roșii. Ea a condus, ca delegată a Crucii Roșii, cursuri de infirmiere la spitalul Mârzescu din Brașov în cursul anului 1941, a funcționat până în februarie 1942 ca soră-șefă la spitalul nou creat în zona interioară nr. 162 din Brașov , a condus un curs de alfabetizare cu răniți în cadrul spitalului și a continuat să fie activă și să ajute până la sfârșitul războiului.

Virgilia Braniște și soțul său dr. Pompiliu Nistor la sfârșitul primului război mondial (1918)

În anul 1943 a fost din nou decorată cu “Meritul sanitar clasa 1" și “Medalia Crucii Roșii".^[4]

Alături de miile de femei animate de sentimente de profund patriotism care au sprijinit cauza românească în profida greutăților mari întâmpinate în anii războiului, Virgilia Braniște a rămas un exemplu de abnegație prin noblețea sufletească și spiritul de sacrificiu pentru servirea idealurilor de libertate și unitate națională.

Virgilia Braniște

Părinți Tatăl: Moise Braniște Căsătorită cu Dr. Pompiliu Nistor

* 1887: Ernest Augustus III (germană Ernst August Christian Georg; 17 noiembrie 1887 – 30 ianuarie 1953), a fost Duce de Brunswick, nepot al regelui George al V-lea al Hanovrei, pe care prusacii l-au detronat în 1866. Ultimul monarh al Casei de Hanovra, Ernest Augustus a fost descendent direct al lui Henric Leul.

Străbunicul lui Ernest, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland, al cincilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit, a devenit rege al Hanovrei în 1837 din cauza Legii Salice care i-a interzis reginei Victoria să domnească în Germania.

Prințul Ernest Augustus de Hanovra, Prinț al Marii Britanii și al Irlandei, intitulat "Prințul Ernest de Cumberland" s-a născut la Penzing în apropiere de Viena ca al șaselea și cel mai mic copil al Prințului Moștenitor Ernest Augustus de Hanovra și a soției acestuia, Prințesa Thyra a Danemarcei.^[1] Tatăl său a succedat ca pretendent la tronul hanovrian și ca Duce de Cumberland și Teviotdale în 1878.

Tânărul prinț Ernst August a devenit moștenitor aparent al ducatului de Cumberland și, după moartea celor doi frați mai mari, și moștenitor al tronului din Hanovra.

În 1884, ducele conducător al ducatului de Brunswick-Wolfenbüttel, un văr îndepărtat, a murit și Ducele de Cumberland a pretins acel teritoriu. Cancelarul imperial Otto von Bismarck a reușit să obțină Consiliului Federal (Bundesrat) al Imperiului german să-l excludă pe duce de la succesiune. Bismarck a făcut acest lucru pentru că ducele nu a renunțat la pretențiile sale în mod oficial la regatul de Hanovra, care a fost anexat la Prusia în 1866, după încheierea războiului austro-prusac (Hanovra s-a situat de partea Austriei).

Prințul Albrecht al Prusiei a devenit regent de Brunswick. După moartea prințului Albrecht în 1906, ducele a spus că el și fiul său cel mare, Prințul George, vor renunța la pretențiile lor asupra ducatului pentru a permite lui Ernst să intre în posesia ducatului; această opțiune a fost respinsă de Bundesrat și regența a continuat, de data asta sub Ducele Johann Albert de Mecklenburg, care anterior fusese regent în Mecklenburg pentru nepotul său.

Când fratele mai mare al lui Ernest, Prințul George, a murit într-un accident de automobil la 20 mai 1912, Wilhelm al II-lea al Germaniei a trimis un mesaj de condoleanțe Ducelui de Cumberland. Ca răspuns la acest gest prietenesc, ducele l-a trimis pe singurul său fiu în viață, Ernest, la Berlin pentru a-i mulțumi împăratului. Ernest și împăratul erau veri de gradul trei prin descendența de la regele George al III-lea al Regatului Unit.

La Berlin, Ernest s-a îndrăgostit de singura fiică a împăratului Wilhelm, Prințesa Victoria Luise a Prusiei. La 24 mai 1913, Ernest și Victoria Louise s-au căsătorit. Această căsătorie a încheiat ruptura de decenii între Casele de Hohenzollern și Hanovra. Nunta prințului Ernest Augustus și a prințesei Victoria Louise a fost, de asemenea, ultima mare adunare a suveranilor din Europa (mulți dintre ei erau descendenți atât ai reginei Victoria cât și ai regelui Christian al IX-lea al Danemarcei), înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Au participat în plus față de împăratul german și împărăteasă, ducele și ducesa de Cumberland, George al V-lea al Regatului Unit și regina Mary, țarul Nicolae al II-lea.

La anunțarea logodnei sale cu prințesa Victoria Louise, în februarie 1913, prințul Ernest Augustus a făcut un jurământ de loialitate față de împăratul german și a acceptat comanda cu rangul de căpitan de cavalerie și comandant de companie la husari Zieten, un regiment al armatei prusace în care bunicul său George al V-lea de Hanovra și străbunicul său (Ernest Ausust I) au fost colonei.

La 27 octombrie 1913, Ducele de Cumberland a renunțat oficial la pretenția sa asupra ducatului de Brunswick în favoarea fiului său. A doua zi, Consiliului Federal a votat pentru a-i permite prințului Ernest Augustus de Cumberland să devină suveran al ducatului de Brunswick. Noul Duce de Brunswick, care a fost ridicat la rang de colonel al husarilor, a preluat oficial conducerea ducatului la 1 noiembrie.

În timpul Primului Război Mondial ducele a fost promovat la rangul de general maior. La 8 noiembrie 1918 a fost obligat să abdice împreună cu ceilalți regi, mari duci, duci și prinți germani. În anul următor, ducatul britanic al tatălui său a fost suspendat în conformitate cu Legea privind privarea de titluri din 1917, ca urmare a serviciului ducelui în armata germană în timpul războiului, și Ernest Augustus și-a pierdut titlul de prinț al Regatului Unit care a fost suspendat în conformitate cu aceeași lege. Când tatăl lui a murit în 1923, Ernest Augustus nu i-a succedat la titlul de Duce de Cumberland.

Prințul Ernest a trăit să vadă cum unul dintre copii săi - fiica sa Federica - a devenit în 1947 regină a Greciei când soțul ei, prințul Paul al Greciei și Danemarcei i-a succedat fratelui său ca rege. Ducele de Brunswick este bunicul matern al reginei Sofía a Spaniei și al regelui Constantin al II-lea al Greciei.

A murit la castelul Marienburg în apropiere de Hanovra în 1953, la vârsta de 65 de ani.

Ernest Augustus III

Duce de Brunswick

Ernest Augustus, Duce de Brunswick, ca 1910. Părinți Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Thyra a Danemarcei  Frați și surori Princess Olga of Hanover[*] Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland Prințesa Marie Louise de Hanovra Prince George William of Hanover[*] Prince Christian of Hanover[*]  Căsătorit cu Prințesa Victoria Luise a Prusiei Copii Ernest Augustus IV Prințul George William Frederica, regină a Greciei Prințul Christian Oscar Prințul Welf Henry

* 1887: Arhiducesa Isabella Maria Theresia Christine Eugenie de Austria-Teschen (17 noiembrie 1887 – 6 decembrie 1973) a fost fiica Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și a soției acestuia, Prințesa Isabella de Croÿ.^[1] Ea a fost membră a Casei de Habsburg-Lorena (bunicul ei, Arhiducele Karl Ferdinand de Austria, a fost nepot al împăratului Leopold al II-lea).

Isabella a fost cunoscută pentru căsătoria ei scurtă cu Prințul Georg de Bavaria. Separarea lor și anularea ulterioară a căsătoriei au fost știri pe scară largă în ziare. Ca urmare a acestui lucru și a acțiunilor ei de mai târziu ca asistentă medicală în armata austriacă, Isabella a devenit considerată ca o figură romantică; o publicație a numit-o "eroina cea mai romantică din actualul război din Austria"

Isabella a fost a șaptea fiică a Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și a soție iacestuia, Prințesa Isabella de Croÿ. Printre surorile ei se includ: Maria Cristina, Prințesă ereditară de Salm-Salm și Maria Anna, Prințesă de Bourbon-Parma.

Bunicii paterni ai Isabellei au fost Arhiducele Karl Ferdinand de Austria și Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria. Bunicii materni au fost Rudolf, Duce de Croÿ și Prințesa Natalie de Ligne.

La 10 februarie 1912, Isabella s-a căsăstorit cu vărul ei îndepărtat Prințul Georg de Bavaria.^[1] El era fiul cel mare al Prințului Leopold de Bavaria și a soției acestuia, Arhiducesa Gisela de Austria. Nunta a avut loc la Palatul Schönbrunn din Viena, și au participat multe figuri importante, inclusiv împăratul Franz Joseph I al Austriei, care era bunicul matern al Prințului Georg.^[3] Înaintea nunții, Isabella a renunțat la toate drepturile de succesiune la tronurile austriac și ungar, act cerut tuturor arhiduceselor care se măritau, indiferent de rangul mirelui.^[4][5] Ea a renunțat în mod solemn în fața întregii curți vieneze.^[5]

În seara dinaintea nunții, a izbucnit un incendiu misterios; acesta a fost stins înainte ca fațada clădirii să fie distrusă, însă nu înainte de a fi distrusă rochia ei de mireasa și vastul trusou.^[2] Isabella s-a folosit de incendiu ca scuză pentru a amâna nunta, acuzându-se astfel în opinia unora; "mireasa, rebelă și înlăcrimată, a arătat în fiecare gest că-și ura bărbatul"

Cuplul a petrecut luna de miere la Wales, Paris și Alger însă s-au separat înainte să se întoarcă în Bavaria. După întoarcere cuplul și-a stabilit reședința la Munchen, unde Isabella a experimentat viața la curtea bavareză.^[3] Au trăit acolo trei zile înainte ca Isabella să părăsească orașul pentru casa ei din Viena unde a locuit cu mama ei și a refuzat să se mai întoarcă.^[3] Membrii familiei au încercat o reconciliere însă au eșuat. Tatăl lui Georg a făcut o călătorie specială la Viena pentru a o convinge să se întoarcă.^[3] În final, toate eforturile au eșuat.

Cei doi erau foarte diferiți atât la caracter cât și ca dispoziție și s-a spus că Isabella s-a simțit desconsiderată de membrii curții regale bavareze.^[3] Motivul oficial pentru separarea lor a fost "incompatibilitatea bazată pe diferențe findamentale de caracter".^[3] La 11 octombrie 1912 Lordul Șambelan al Prințului Regent Luitpold a făcut un anunț oficial în legătură cu cuplul prin care se declara opoziția Prințului Regent față de o anulare ca mijloc de separare și consimțământul pentru un divorț.

La 17 ianuarie 1913, căsătoria a fost oficial dizolvată de curtea regală supremă bavareză.^[3] În ciuda declarației Lordului Șambelan, căsătoria a fost anulată de Sfântul Scaun pe motivul neconsumării la 5 martie în același an.

După anulare, Isabella a recuperat toate pretențiile la tronurile de Habsburg și Ungariei la care renunțase anterior.^[6] La fel ca arhiducesele anterioare care au fost fie văduve fie s-au separat de soții lor, s-a presupus că Isabella se va alătura unei mănăstiri.^[2] E a ales altă cale.

În lunile care au precedat Primul Război Mondial, s-a descoperit că exista o mare lipsă de asistente medicale calificate disponibile pentru serviciu în timp de război.^[6] În consecință Crucea Roșie a deschis mai multe scoli din Austro-Ungaria în scopul de a instrui mai multe asistente.^[6] În 1913, Isabella a ținut un curs de instruire într-unul dintre cele mai mari spitale din Viena pentru săraci și a planificat să se alăture Crucii Roșii. ^[7] A devenit imediat asistentă medicală în armata austriacă sub numele de sora Irmgard (uneori numită Hildegard) și a tratat soldații răniți.^[2][6][8] Potrivit ziarului Berliner Lokal-Anzeiger, în 1915 Isabella s-a logodit cu chirurgul vienez Paul Albrecht (1873–1928)^[8] până când împăratul Franz Joseph I al Austriei a interzis căsătoria.

Isabella a murit în Elveția la La Tour-de-Peilz la 6 decembrie 1973, la vârsta de 86 de ani.

Arhiducesa Isabella de Austria

Prințesă Georg de Bavaria

Părinți Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Prințesa Isabella de Croÿ  Frați și surori Arhiducele Albrecht Franz Maria Henrietta de Austria Arhiducesa Maria Christina de Austria Maria Anna de Austria (1882–1940)  Căsătorită cu Prințul Georg de Bavaria

* 1887 - S-a nascut maresalul britanic Bernard Law Montgomery; (d. 24.03.1976).

Bernard Law Montgomery - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bernard Law Montgomery (n. 17 noiembrie 1887 – d. 24 martie 1976) a fost un feldmareșal britanic, unul dintre principalii comandanți militari britanici din timpul celui de-al doilea război mondial. Tatăl mamei sale, Maud, a fost un personaj important al Bisericii anglicane, Frederic William Farrar.

* 1895: Prințul Kiril al Bulgariei, Prinț de Preslav (Kyril Heinrich Franz Ludwig Anton Karl Philipp; 17 noiembrie 1895 – 1 februarie 1945) a fost al doilea fiu al regelui Ferdinand I al Bulgariei și a primei lui soții, Maria-Luiza de Bourbon-Parma.

Prințul Kiril (stânga) și istoricul bulgar Simeon Radev

A fost fratele mai mic al țarului Boris al III-lea al Bulgariei și prinț regent al Bulgariei din 1943 până în 1944. În septembrie 1936 Prințul Kiril l-a însoțit pe regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit într-un tur în Islanda.

Prezent la moartea fratelui său, Țarul Boris, la 28 august 1943, Prințul Kiril a fost numit șeful unui consiliu de regență de către parlamentul bulgar, pentru a acționa în calitate de șef al statului până când fiul Țarului Boris, Simeon al II-lea al Bulgariei, a împlinit 18 ani.

Prințul Kiril împreună cu văduva țarină Giovanna de Savoia, fiica regelui italian, au condus funeraliile de stat pentru fratele său, țarul Boris al III-la, la 5 septembrie 1943 la catedrala Alexander Nevsky din Sofia. Ulterior, cele trei guverne consecutive au făcut eforturi pentru a ieși din acordurile Bulgariei cu Germania. O delegație bulgară a călătorit la Cairo într-o încercare de a negocia cu Statele Unite și Marea Britanie, dar nu a reușit, acesta din urmă refuzând întâlnirea fără participarea Uniunii Sovietice.

În ciuda relațiilor diplomatice continue ale Sofiei cu Uniunea Sovietică, URSS a declarat război Bulgariei la 5 septembrie 1944 și pe data de 8 armatele sovietice au trecut granița română și Dunăre.

Frontul Patriei, o coaliție a Partidului Comunist, aripa stângă a Uniunii Agrare, grupul Zveno și câțiva politicieni pro-sovietici care s-au întors din exil în Uniunea Sovietică, au executat o lovitură de stat militară pro-sovietică la 9 septembrie și au confiscat puterea.

În noaptea de 1 februarie 1945, Kiril, fostul prim-ministru și regent - profesorul Bogdan Filov, generalul Nikola Mihov, precum și o serie de foști miniștri, consilieri regali și 67 de parlamentari au fost executați. Sentința la moartea a fost pronunțată mai devreme în aceeași zi de "Tribunalul Poporului".

Prințul Kiril

Prinț de Preslav

Părinți Ferdinand I al Bulgariei Maria-Luiza de Bourbon-Parma  Frați și surori Boris al III-lea al Bulgariei Prințesa Eudoxia a Bulgariei Princess Nadezhda of Bulgaria[*]

* 1901: Lee Strasberg (născut Israel Strassberg; n. 17 noiembrie 1901, Budaniv, Ucraina – d. 17 februarie 1982, New York, SUA^[10]) a fost un actor, regizor și profesor de actorie american, născut în Galicia, Austria Polonia, în prezent parte a Ucrainei. El a co-fondat, cu regizorii Harold Clurman și Cheryl Crawford, Group Theatre  în 1931, considerat „primul trupă de teatru adevărată”.^[11] În 1951, el a devenit director al Actors Studio, în New York City, considerată „cea mai prestigioasă școală de actorie a țării”,^[12] și, în 1966, a fost implicat în crearea ramurii Actors Studio Vest în Los Angeles.

Este cunoscut pentru pentru predarea „Metodei”, Strasberg fiind considerat de Mel Gussow drept tatăl interpretării „metodei” în America”, „revoluționarizând arta actoriei având o influență profundă asupra interpretărilor din teatrul și filmul american.”^[13] A format noi generații de actori, cei mai importanți fiind Anne Bancroft, Dustin Hoffman, Montgomery Clift, James Dean, Marilyn Monroe, Jane Fonda, Julie Harris, Paul Newman, Ellen Burstyn, Al Pacino, Robert De Niro și regizorul Elia Kazan.^[13]

La recomandarea elevului său Al Pacino joacă rolul mafiotului Hyman Roth din Nașul: Partea a II-a, pentru care este nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. Joacă alături de Pacino și în ...And Justice for All (1979).

Căsătorit cu	Paula Strasberg[*] (până în 1966)
Copii	Susan Strasberg John Strasberg[*]

* 1902: Constantin Baraschi (n. 17 noiembrie 1902,^[1][2] Câmpulung, România – d. 22 martie 1966,^[2] București, RS România) a fost un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române (1955)

Primul contact cu sculptura și cu mesteșugul cioplirii pietrei este reprezentat de înscrierea sa la Școala de Arte și Meserii a meșterilor italieni stabiliți în jurul anilor 1900 la Câmpulung Muscel.

În 1921, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, la clasa de sculptură a lui Dimitrie Paciurea. A părăsit această școală, în 1925, pentru a urma cursurile Academiei Libere de Arte Plastice. Debutul său public a fost la Salonul Oficial din 1925. În 1926, Baraschi era premiat la aceeași manifestare oficială, iar în 1927 primea o bursă de studii în Franța. Ca și prietenul său Mac Constantinescu, sculptorul studiază la Academia Julian în preajma lui Marcel Bouchard, apoi se îndreaptă și spre cursurile libere ale Academiei “Le Grande Chaumiere”, intrând în atelierul-școală a lui Bourdelle. După debutul expozițional ce se consumă la București în 1928, cariera lui Baraschi va intra pe o traiectorie continuu ascendentă, devenind unul dintre cei mai expresivi maeștri ai artei sculpturale^[4], evidențiat printr-o corectă redare a anatomiei umane^[

Aleea Cariatidelor, din Parcul Herăstrău sculptură reconstituită de Ionel Stoicescu, în 2006, după originalul realizat de Constantin Baraschi

Despre Constantin Baraschi se știa că încă cu câteva luni înainte de Lovitura de stat de la 23 august 1944 ar fi început să modeleze Monumentul ostașului sovietic eliberator, care apoi a fost dezvelit în Piața Victoriei în anul 1946, în prezența regelui Mihai al României^[6].

Pentru a cinsti memoria unor ilustre personalități ieșene, Senatul universității din Iași, întrunit la 23 octombrie 1934, a înființat o comisie care avea nobila misiune de a acționa "pentru grabnica înfăptuire a statuilor lui Vasile Conta, Titu Maiorescu și Alexandru D. Xenopol". Executarea lor i-a fost încredințată sculptorului Constantin Baraschi. Din cele trei monumente, s-a păstrat doar statuia lui A. D. Xenopol. Nu se știe ce s-a întâmplat cu statuia lui V. Conta. Statuia lui Titu Maiorescu, amplasată în partea de sus a Universitățtii, a fost demolată într-o noapte a anului 1950.^[7]

Printre creațiile sale de referință se numără două altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, statuia „Nicolae Bălcescu”, dezvelită în 1969^[8] la Pitești și două basoreliefuri pentru fațada Institutului de botanică din capitală.^[9]

A contribuit la detalii din iconostasul Bisericii Cașin, este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Sahia și George Coșbuc din parcul Carol I.^[10]

La Câmpulung, în Grădina Publică, se află sculpturile sale "N. Bălcescu" și "Autoportret". Tot în localitate mai sunt "Țăranca din Muscel" și grupurile statuare de la Cimitirul Flămânda și de la intrarea în stadion.^[11]

Din patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța fac parte patru lucrări realizate de Constantin Baraschi: "Faun" (1938), "Tors", "Extaz" și "Portret George Enescu". Tot în Constanța se află "Satirul și Nimfa", statuie amplasată, în anul 1964, în parcul Teatrului Constanța. Sculptura "Extaz", aflată în muzeu, a fost lucrată din marmură, iar o variantă turnată în bronz este amplasată în stațiunea Mamaia.^[12]

În Muzeul Județean de Artă Prahova "Ion Ionescu-Quintus"- Ploiești, Constantin Baraschi este prezent, între altele, cu două proiecte de monumente ecvestre inedite ale Regilor Carol I și Ferdinand.^[13] Statuia ecvestră a regelui Carol I, din bronz patinat, în format 69x55x20 cm, îl reprezintă pe rege în uniforma militară din timpul Războiului de independență (1877 - 1878). Calul și călărețul sunt înfățișați într-o atitudine oficială, de trecere în revistă a trupelor. Lucrarea este realizată într-o manieră realistă, obișnuită în cazul comenzilor oficiale, dar denotă respect față de limbajul plastic obișnuit. Este bine proporționată și are monumentalitate în ciuda dimensiunilor reduse. În 1936 s-a organizat la București un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I și Ferdinand. Concursul a fost câștigat în ambele cazuri de către Oscar Han dar comanda a fost acordată până la urmă pentru execuție lui Ivan Meštrović, care le-a și realizat. Lucrarea expusă la Ploiești reprezintă proiectul statuii cu care Constantin Baraschi s-a prezentat la concurs.^[14][15]

În București, pe Calea Dorobanți, se găsește blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, care astăzi este declarat monument istoric. Poartă această denumire datorită celor 16 panouri decorative cu tematică astrologică realizate de Constantin Baraschi.

Este singurul sculptor român care a scris un tratat de sculptură ("Tratat de sculptură", 2 vol., Editura Meridiane 1962. Ediția a II-a în 1964).

Constantin Baraschi a fost și rector la Institutul de Arte Plastice din București. Pictorul Vasile Celmare, care a studiat acolo, își amintea că Baraschi "era un tip mai aspru, deși cu suflet bun".^[16]

În orașul său natal se găsește Casa memorială Constantin Baraschi. Este construită în stilul artei țărănești în sec. XIX. Pe peretele casei se află o placă memorială care amintește că aici s-a născut și a creat sculptorul Constantin Baraschi (1902-1966)

* 1902: Eugene Paul Wigner (maghiară Wigner Pál Jenő) (n. 17 noiembrie 1902, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 1 ianuarie 1995, Princeton, New Jersey, SUA^[17]) a fost un fizician evreu-maghiar, naturalizat american în anul 1936, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963.

Eugen Wigner a studiat chimia tehnologică și a obținut gradul de doctor în filozofie la Universitatea Tehnologică din Berlin în anul 1925. După un timp de serviciu ca lector la această universitate și la cea din Götingen a plecat în SUA . Cu excepția a doi de lucru (1936-1937) la Universitatea Wisconsin ca profesor de fizică, și-a petrecut viața academică la Universitatea Princeton, unde a fost profesor de fizică matematică din 1937 și până în anul 1971, când s-a pensionat. A devenit cetățean american în anul 1937.

La Göttingen a formulat legea conservării parității, care spune că în interacții fundamentale fizice este imposibil de a distinge stânga de dreapta. Această lege a devenit parte integrantă a mecanicii cuantice, dar ulterior Tsung Dao Lee și Chen Ning Yang a demonstrat, că paritatea nu se conservă în interacțiile slabe nucleare, la nivel nuclear. La Princeton Wigner a fost preocupat de forțele nucleare, care leagă neutronii și protonii, și a arătat, că acestea au o rază finită de acțiune, spre deosebire de forțele electromagnetice și gravitaționale, nu depind de sarcina electrică. Aceeași problemă a fost investigată în URSS de Igor Tamm și Dmitry Ivanenko. Ulterior a fost preocupat de aplicarea teoriei simetriilor (Teoriei grupurilor) la explicarea legităților spectrale a nivelelor atomice. În anul 1936 a fost preocupat de absorbția neutronilor, paralel cu Enrico Fermi, ceea ce a condus ulterior la elaborarea reactoarelor nucleare. În anul 1939 Wigner, împreună cu Leo Szilard au insistat pe lângă Albert Einstein, ca acesta să-i scrie președintelui SUA Roosvelt, ca acesta să accelereze programele cercetărilor nucleare, necesare pentru construirea bombei atomice în vederea pericolului german. În anii celui de al doilea război mondial a lucrat în cadrul Laboratorului metalurgic al Universității din Chicago, unde l-a ajutat pe Enrico Fermi să construiască primul reactor nuclear din lume. Wigner este cunoscut ca unul dintre specialiștii de vază din mecanica cuantică, teoria reacțiilor chimice și a structurii nucleului, spectroscopie atomo-nucleară.

Eugene Paul Wigner

Eugene Paul Wigner Frați și surori Margit Dirac[*]

* 1905: Astrid a Suediei (17 noiembrie 1905 – 29 august 1935) a fost soția regelui Leopold al III-lea al Belgiei.

Prințesa Astrid a Suediei s-a născut la Stockholm la 17 noiembrie 1905. A fost nepoata de frate a regelui Gustav al V-lea al Suediei și fiica cea mică a fratelui regelui, Prințul Carl, Duce de Västergötland și a soției lui, Prințesa Ingeborg a Danemarcei. Bunicul patern a fost regele Oscar al II-lea al Suediei iar cel matern regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei. Sora lui Astrid, Prințesa Märtha, s-a căsătorit cu viitorul rege Olav al V-lea al Norvegiei. Sora mai mare Prințesa Margareta a Suediei s-a căsătorit cu Prințul Axel al Danemarcei în timp ce unicul ei frate, Prințul Carl, Duce de Östergötland a făcut o căsătorie morganatică.

Logodna Prințesei Astrid și a Prințului Leopold la 21 septembrie 1926.

Prințesa Astrid s-a căsătorit civil la Stockholm la 4 noiembrie 1926 și religioasă la Bruxelles la 10 noiembrie cu prințul moștenitor al Belgiei, fiul regelui Albert I al Belgiei, Leopold. Astrid a fost iubită de belgieni pentru frumusețea, simplitatea și farmecul său. În 1927, Leoplod și Astrid au avut o fiică, Prințesa Josephine-Charlotte iar în 1930 s-a născut primul lor fiu, Prințul Baudouin (care i-a succedat tatălui său sub numele de Baudouin I al Belgiei).

Crescută în religia luterană, Astrid s-a convertit la catolicism după căsătoria cu Leopold. Inițial, ea a dorit convertirea la catolicism deoarece aceasta era religia în Belgia însă preotul pe care l-a consultat i-a spus să nu facă asta până nu crede cu adevărat că aceasta este adevărata ei religie. Astrid a învățat mai multe despre catolicism și câțiva ani mai târziu, în 1930 s-a convertit. Decizia a făcut-o fericită, ea a mărturisit unei prietene apropiate: "Sufletul meu și-a găsit liniștea"

La 17 februarie 1934, regele Albert a murit într-un accident de alpinism la Marche-les-Dames, Belgia. Leopold și Astrid au devenit regele și regina Belgiei. Un an mai târziu s-a născut al treilea copil al cuplului regal. A fost numit Albert după bunicul său, și în cele din urmă i-a succedat la tron fratelui său Baudouin ca rege al Belgiei.

Ca regină, Astrid și-a dedicat timpul pentru creșterea copiilor și pentru cauze sociale. Era foarte preocupată de situația femeilor, a copiilor și a celor dezavantajați. În timpul crizei economice din Belgia din anul 1935, a organizat o colectare de haine și hrană pentru cei săraci. A făcut acest lucru trimițând o scrisoare deschisă pe care presa a publicat-o drept "Apelul reginei".

La vârsta de 29 de ani, în mod tragic, regina Astrid a murit într-un accident de mașină în munți la Küssnacht am Rigi în apropiere de Lacul Lucerna, Elveția, la 29 august 1935. A fost plânsă atât de soțul ei regele Leopold cât și de belgieni și suedezi. În Elveția a fost construită o capelă comemorativă la locul accidentului.

Regina Astrid este înmormântată în cripta regală de la Biserica Fecioara nostră din Laeken, Belgia, lângă soțul ei și cea de-a doua soție a acestuia, Prințesa Lilian a Belgiei.

Astrid a Suediei

Regină a Belgiei

Părinți Prințul Carl, Duce de Västergötland Prințesa Ingeborg a Danemarcei  Frați și surori Prințul Carl, Duce de Östergötland Prințesa Märtha a Suediei Prințesa Margareta a Suediei  Căsătorită cu Leopold al III-lea al Belgiei Copii Josephine-Charlotte, Mare Ducesă de Luxembourg Baudouin I al Belgiei Albert al II-lea al Belgiei

* 1906 - S-a născut Soichiro Honda, inginer, fondatorul firmei de motociclete “Honda”; (m. 5 august 1991).

* 1912: Kim Sung-Gan (17 noiembrie 1912 - 29 mai 1984) a fost un fotbalist japonez.

* 1925: Rock Hudson (născut Roy Harold Scherer Jr. la 17 noiembrie 1925 – d. 2 octombrie 1985)^[2] a fost un actor american. Deși a fost cunoscut ca un actor de frunte în anii 1950 și 1960, adesea jucând în comedii romantice, Hudson este, de asemenea, recunoscut pentru rolurile dramatice din filme, cum ar fi Giant și Magnificent Obsession. În ultimii ani, el a găsit succesul în televiziune, a jucat în populara serie de mister McMillan & Wife și soap opera Dynasty.

În anii 1980, el a fost una dintre primele vedete care au declarat public că sunt diagnosticate cu SIDA, lucru care a atras atenția asupra acestei probleme, dar, de asemenea, asupra homosexualității lui, complet necunoscută publicului larg.

Rock Hudson

Hudson la începutul anilor 1950

* 1926: Antonie (Leonida) Plămădeală (n. 17 noiembrie 1926, Stolniceni, județul Lăpușna (interbelic) – d. 29 august 2005, Sibiu) a fost înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, mitropolit ortodox al Ardealului (1982-2005), membru de onoare al Academiei Române.

Pe numele de mirean Leonida Plămădeală, a primit numele de Antonie odată cu tunderea în monahism, în anul 1948. La 27 decembrie 1970 a fost hirotonit vicar patriarhal, cu titlul „Ploieșteanul”. În anii 1970 a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în comitetul central al Consiliului Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva.

La 9 decembrie 1979, după ce a fost responsabil cu relațiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales episcop al Buzăului. La 10 ianuarie 1982 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, funcții pe care le-a deținut până la moarte.

Consiliul Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit pe 3 noiembrie 2005 pentru a-l alege pe succesorul lui Antonie Plămădeală în scaunul de mitropolit ortodox al Ardealului. Cei doi pretendenți au fost Andrei Andreicuț, arhiepiscop de Alba Iulia și Laurențiu Streza, episcop de Caransebeș. Consiliul l-a ales după un al doilea tur de scrutin pe Laurențiu Streza în scaunul rămas vacant. A doua zi același Consiliu Național Bisericesc a hotărât scoaterea eparhiilor din nordul Ardealului și a celei de Alba Iulia de sub jurisdicția Mitropoliei Ardealului, ceea ce l-a transformat pe Antonie Plămădeală în ultimul mitropolit al Mitropoliei Ardealului cu jurisdicție asupra întregului Ardeal. Noua Mitropolie a Ardealului cuprindea doar județele Sibiu, Brașov, Covasna și Harghita.

Opera:

Teologică

1. Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă ^[1] - Lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, se constituie în zece capitole, o prefață a Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae și un cuvânt înainte al autorului. Cartea este tipărită în două ediții: prima la editura Axios 1995, la București, și a II-a la editura Reîntregirea, 2005. Titlul lucrării este unul foarte inspirat și cuprinzător, întru început dorind doar a face precizarea că „și”-ul din titlu „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, este unul conjunctiv și nu unul disjunctiv, unul care realizează unitatea și nu distincția. În tot cuprinsul cărții se postulează ideea că tradiția și libertatea sunt complementare, tradiția naște libertate și libertatea tradiție, ambele dând nota specificității spiritualității ortodoxe.

Lucrarea de față, a mitropolitului Antonie Plămădeală este una de sinteză și chiar dacă se constituie din mai multe studii, intervenții verbale și conferințe, păstrează un aer de spontaneitate proprii Ortodoxiei.

Puternic ancorat în Tradiția Bisericii, aceasta este cea care îi dă autorului o așa mobilitate în expunere și un puternic avânt către actualitate. Mai ales acolo unde se cer afirmate, tradiția și libertatea spiritualității ortodoxe sunt cele care animă în autor persuasiunea firescului adevăr.

Capitolele cărții, ca și conferințele ținute în Occident sunt ca o mână întinsă a spiritualității orientale, către cea apuseană, și nu oricând, ci mai ales în momentele de criză ale acesteia din urmă. Din acest punct de vedere, lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, împreună cu a încă câtorva profesori (Pr. Dumitru Stăniloae), este una de pionierat în deschiderea către celelalte spiritualității ale creștinătății, în care modelul Ortodoxiei să fie cel care se afirmă cu convingere, și singurul viabil într-o criză a creștinătății europene, când în Apus se generase o depopulare a mănăstirilor și rigiditatea regulelor slăbise credința.

Lucrarea tratează temele spiritualității comune răsăritenilor și apusenilor, dar cu un stil propriu, cu un penel gingaș dar ferm care lasă a se întrevedea superioritatea uneia față de cealaltă, dar aceasta nu la modul grosier și egoist, ci conturând o evidență clară a bogăției de înțelesuri venită dinspre Orient, de unde izvorăște pe bună dreptate și verbul : a te orienta. ^[2]

2. Cuvinte duhovnicești - Este o lucrare în care se profilează chipul și experiența duhovnicească a autorului. Pe parcursul răsfoirii filelor ei vom avea bucuria întâlnirii unor teme cu totul și cu totul originale pentru Spiritualitatea Ortodoxă. „Căderea în sus”, „Capcanele smereniei” și „Un Catehism pentru intelectuali”, sunt doar unele dintre ele.

3. Tâlcuiri noi la texte vechi - predici la duminicile de peste an, cu o foarte mare receptivitate mai ales în rândul tinerilor.

4. Rugul aprins

5. Basarabia

Publicistică

1. Gânduri de frumuseți albe - Apariție în cinci volume constând din adunarea articolelor publicate de-a lungul timpului în ziarul Telegraful român, la rubrica „semnalăm... semnalăm...”

2. Biserica în mers -antologie a unor interviuri în două volume.

Beletristică

Trei ceasuri în iad - O fină dar usturătoare critică la adresa regimului comunist. Un roman excepțional, receptat de către cititorii anilor șaptezeci cu mare interes, fiind interzis și retras din librării de către autoritățiile comuniste. Astăzi din păcate,nu prea mai este cunoscut, ultima sa reeditare datând din anul 2004 la editura „Media Concept”, Sibiu.

Citind acest roman, îți dai seama că un autor de o asemenea profunzime, nu are cum să se fi coborât într-atât încât să portizeze cu Securitatea. „Compromisuri” se înțelege trebuie să fi existat, dar acestea nu pentru un beneficiu personal, ci pentru un „rău mai mic”. Numai cine nu l-a cunoscut și citit pe vrednicul de amintire Dr. Academician Mitropolit Antonie Plămădeală poate susține contrariul. Aici nu a avut loc o trădare a Bisericii în favoarea Statului, ci o implicare a Statului (atunci comunist) în problemele Bisericii, o îmblânzire și o transformare a lui.

O somitate ca academicianul Antonie Plămădeală nu avea ce învăța de la mediocritățile din Securitate, este ca și cum ai spune despre Mântuitorul Iisus Hristos că era evreu, că era de partea evreilor, când El era Fiul lui Dumnezeu, faptul că între evrei și-a desfășurat activitatea, aceasta este cu totul altceva. Și în cazul mitropolitului lucrurile se prezintă tot așa. Dacă în timpul său regimul care era la putere a fost comunist, așa a fost, trebuia să colaboreze cu el pentru împlinirea misiunii la care este chemată Biserica.

Mitropolitul Antonie Plămădeala a realizat atunci, în vremurile de restriște pentru Biserică, o „îndumnezeire a maidanului”, cum ar zice Constantin Necula.

Frații fostului mitropolit au solicitat Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității accesul la întregul dosar al mitropolitului Plămădeală.^[5] De asemenea, frații și executorii săi testamentari, Mihai și Alexie Plămădeala, cer aprobarea de a efectua copii xerox ale tuturor documentelor pe care, în urma consultării dosarului, le vor selecta, informează Rompres. Solicitarea lor vine ca reacție la afirmațiile lui Mircea Dinescu publicate în ziarul "Cotidianul" la data de 9 august 2007.^[6] Mircea Dinescu a declarat că ÎPS Antonie i-ar fi cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea în grad de general. Prin urmare, cei doi frați solicită în special copii ale scrisorii prin care mitropolitul i-a cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea la grad de general, dacă aceasta există, precum și copii dupa documentele oficiale prin care fostului mitropolit al Ardealului i s-a atribuit gradul de colonel și copie după documentul prin care CNSAS i-a permis lui Mircea Dinescu accesul la dosarul mitropolitului, cu precizarea celui care a efectuat solicitarea. La amenințarea Patriarhiei Române de a-l reclama pe Mircea Dinescu, acesta a răspuns că Patriarhia dorește să amâne la nesfârșit deconspirarea clericilor securiști.

Antonie Plămădeală

* 1931: Bertalan Andrásfalvy (n. 17 noiembrie 1931, Sopron) este un scriitor, etnograf și politician maghiar.

Bertalan Andrásfalvy

* 1933: Isao Iwabuchi (n. 17 noiembrie 1933, Prefectura Tochigi, Japonia – d. 16 aprilie 2003,^[1] Tokyo[*], Japonia) a fost un fotbalist japonez.

* 1935: Brad Segal (17 noiembrie 1935 Odobești, România - 29 martie 1995) a fost un om de știință, poet și filosof român.

A publicat, în țară și străinătate, peste 180 de lucrări științifice, a scris 45 de cursuri universitare, manuale și monografii și a scos 26 de brevete de invenții.^[1]

Dr. inginer, profesor la Facultatea de Tehnologia Produselor Alimentare din Galați acesta a fost medaliat de Comisia Internațională a Industriilor Agricole din Paris (1968).

Lucrări:

1963 - primul brevet de invenție cu tema "Procedeu de vinificare a strugurilor roșii", urmat de alte 25 de brevete din diverse domenii;

1964 - Tehnologia conservării fructelor și legumelor;

1966 - Metode rapide de analiză în industria alimentară;

1971 - Biochimia produselor alimentare;

1974 - Sterilizarea produselor alimentare;

1975 - Surse de proteine;

1979 - Diversificarea produselor alimentare horticole;

1982 - Procedee de îmbunătățire a calității și stabilității produselor alimentare;

1983 - Valoarea nutritivă a produselor agroalimentare;

1985 - Dezvoltarea creativității tehnologice;

Brad Segal

* 1942 - S-a născut în Flushing, New York, regizorul de film si producatorul american Martin Scorsese.

Martin Scorsese – foto preluat de pe www.facebook.com

Martin Charles Scorsese (n. 17 noiembrie 1942, Queens, New York City) este un regizor de film, scriitor și producător de film american, fondator al World Cinema Foundation. A câștigat Premiul AFI pentru întreaga carieră, Premiul Oscar, Palme d’Or, Premiul Cannes pentru cel mai bun regizor, Leul de Argint, Premiul Grammy, premii Emmy, Globuri de Aur, premii BAFTA și Premiul Asociației regizorilor americani.

In adolescenta a dorit sa devina preot, insa dupa ce a inceput cursurile seminarului si-a dat seama ca ar dori sa faca film. A absolvit Universitatea New York in 1964 si nu i-a luat prea mult timp sa se impuna ca unul dintre cei mai buni regizori ai tinerei generatii. Din 1973 a inceput sa isi contureze stilul cu productia “Mean Streets” (“Crimele din «Mica Italie»”), cu Robert De Niro si Harvey Keitel in rolurile principale. Au urmat apoi filme de referinta, ca “Alice Doesn’t Live Here Anymore” (Alice nu mai locuieste aici”), care i-a adus actritei Ellen Burstyn un Oscar pentru interpretare, “Taxi Driver” (“Soferul de taxi”) – pentru care a primit cea mai inalta distinctie la Festivalul de la Cannes, in 1976, “New York, New York”. In 1980, “Raging Bull” (“Taurul furios”) i-a adus indirect un Oscar, actorul Robert de Niro fiind recompensat cu un premiu pentru interpretare.

A inceput sa fie recompensat pentru meritele sale regizorale in 1990, cand „Goodfellas” („Baieti buni”) a luat premiul BAFTA pentru cel mai bun film si pentru cel mai bun regizor, apoi in 2002 cu „Gangs of New York” („Bandele din New York”) – Globul de Aur pentru regie. Nu a reusit insa sa – si treaca Oscarul in CV, productia „The Aviator” („Aviatorul”), pe care a realizat-o in 2004, desi a avut 11 nominalizari si a plecat ca favorita la Oscaruri, nu a reusit sa ii aduca premiul.

Martin Scorsese

Martin Scorsese la Cannes în 2010 Părinți Charles Scorsese Catherine Scorsese Căsătorit cu Laraine Marie Brennan (1965–1971) Julia Cameron (1976–1977) Isabella Rossellini (1979–1982) Barbara De Fina (1985–1991) Helen Schermerhorn Morris (1999–prezent) Copii Cathy Scorsese[*] Francesca Scorsese[*] Domenica Cameron-Scorsese[*]  Cetățenie  SUA

* 1944 - S-a nascut regizorul şi actorul american Danny DeVito.

Danny DeVito – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Daniel Michael “Danny” DeVito, Jr. (n. 17 noiembrie, 1944, Neptune Township, New Jersey) este un actor, regizor și producător american de film, apreciat pentru rolurile sale din comedii. A început să câștige faimă odată cu interpretarea rolului unui dispecer de taxi, Louie De Palma, în serialul TV Taxi (1978-1983), care i-a adus un Glob de Aur și premiul Emmy.

DeVito este o mare stea a cinematografiei americane, un actor foarte cunoscut pentru rolurile sale din Oameni de tinichea, Arunc-o pe mama din tren, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Gravidul, Noroc criminal, Omul din Lună, Cuvinte de alint, Idilă pentru o piatră prețioasă, Gemenii, Batman se întoarce, Banii altora, Un mafiot la Hollywood sau L.A. Confidential și pentru rolurile sale ca actor de voce din Meciul Secolului, Hercule sau Lorax. Protectorul pădurii.

* 1945: Roland Joffé (n. 17 noiembrie 1945, Londra) este un regizor de film care și-a început cariera în televiziune. La început a regizat episoade din Coronation Street dar și o adaptare după The Stars Look Down pentru Granada. Și-a câștigat reputația cu seriile Bill Brand și Play for Today. Roland Joffé este fiul lui Marc Joffé și nu are nici o legătură cu regizorul francez de film Arthur Joffé, cum deseori se precizează eronat.

Filmografie:

• Coronation Street (1973–1974, 4 episoade)
• Sam (1974–1975, 4 episoade)
• The Stars Look Down (1975) (6 episoade)
• Crown Court (1976, 4 episoade)
• Bill Brand (1976, 5 episoade)
• Headmaster (1977, 3 episoade)
• Second City Firsts (1977, 1 episod)
• The Spongers (1978)
• The Legion Hall Bombing (1978, nemenționat)
• No, Mama, No (1979)
• United Kingdom (1981)
• The Killing Fields (1984)
• The Mission (1986)
• Fat Man and Little Boy (1989)
• City of Joy (1992)
• Super Mario Bros. (nemenționat, 1993)
• The Scarlet Letter (1995)
• Goodbye Lover (1998)
• Undressed (1 episod, 2002)
• Vatel (2000)
• Captivity (2007)
• You and I (2008)
• There Be Dragons (2010)
• The Lovers (2013)
• Texas Rising (2015)
• Million Dollar Quartet (2016)

Roland Joffé

Căsătorit cu Jane Lapotaire[*] (1974–1980)  Copii Nathalie Lunghi[*] Rowan Joffé[*]

* 1946: Terry Edward Branstad (n. 17 noiembrie 1946, Leland, Iowa) este un politician american care a fost guvernator al statului Iowa în perioada 14 ianuarie 1983 - 15 ianuarie 1999 și care este actualul guvernator al aceluiași stat începând cu 14 ianuarie 2011, când l-a înlocuit pe Chet Culver.

Terry Branstad pe 28 aprilie 1984

* 1952: Marion Tietz (n. 17 noiembrie 1952, în Berlin) este o fostă handbalistă est-germană care a participat la Jocurile Olimpice de vară din 1976 și la Jocurile Olimpice de vară din 1980.

* 1954: Alexei Pavel Roibu (n. 17 noiembrie 1954, satul Sadaclia, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova) este un general din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de Ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova (2011-2012) și funcția de director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (2002-2004).  Alexei Pavel Roibu s-a născut la data de 17 noiembrie 1954, în satul Sadaclia din raionul Cimișlia (astăzi raionul Basarabeasca).^[1] A absolvit cursurile Universității Agrare din Chișinău (1976) și ulterior pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova (1998).

După absolvirea facultății, revine în satul natal unde lucrează la gospodăria agricolă de acolo în calitate de specialist principal de ramură. La vârsta de 22 de ani, este numit ca director-adjunct al Direcției Agricole a Comitetului executiv raional Cimișlia. ^[2]

După ce a absolvit cursurile superioare de pe lângă Comitetul Securității de Stat al URSS, și-a început activitatea în cadrul Comitetului de Stat pentru Securitate al RSS Moldovenească în funcția de împuternicit operativ. Este avansat pe rând în funcțiile de șef de secție, șef de direcție și director adjunct al Serviciului de Informații și Securitate.

La data de 12 februarie 2002, i s-a acordat gradul militar de general de brigadă. Prin decret prezidențial, la 20 februarie 2002, președintele Vladimir Voronin l-a eliberat pe Alexei Roibu din funcția de director adjunct al Serviciului de Informații și Securitate (SIS) al Republicii Moldova. ^[3]

În vara anului 2002, a fost numit în funcția de director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (CCCEC), instituție nou-creată la inițiativa președintelui Vladimir Voronin în scopul “stârpirii corupției”. În această funcție, a contribuit la reorganizarea organelor de control, precum și la perfecționarea legislației în domeniul dreptului economic. A fost decorat cu înalte distincții de stat.

În martie 2004, la ședința Consiliului Suprem de Securitate au fost demascate afaceri frauduloase cu făina de import din Republica Moldova, iar activitatea organelor de stat abilitate să efectueze un control riguros asupra acestui proces a fost considerată ca nesatisfăcătoare și justificările conducătorilor instituțiilor vizate ca inadecvate, Guvernul l-a demis pe Alexei Roibu din funcția de șef al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (CCCEC), înlocuindu-l cu Valentin Mejinschi. ^[4]

Între 2004 și 2009 a lucrat ca avocat.^[1]

Prin Decretul președintelui interimar al Republicii Moldova Nr.106-V din 17 decembrie 2009 este numit în funcția de director general al Serviciului Grăniceri, comandant al Trupelor de Grăniceri, fiind în funcție până în ianuarie 2011.^[5][6]

Pe 14 ianuarie 2011 a fost numit în funcția de Ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova în cabinetul condus de Vlad Filat.^[7][8] A fost înaintat din partea Partidului Liberal Democrat din Moldova.^[9] A fost în funcție până la 24 iulie 2012,^[10] când a fost înlocuit de Dorin Recean.^[11]

Este căsătorit și are doi copii.

* 1958: Matamela Cyril Ramaphosa (n. 17 noiembrie 1952, Soweto) este un politician sud-african. Este al cincilea și actualul președinte al Africii de Sud, ca urmare a demisiei lui Jacob Zuma,^[1] preluând funcția în urma votului Adunării Naționale din 15 februarie 2018.^[2] Anterior un activist anti-apartheid, lider sindical și om de afaceri, a fost vicepreședintele Africii de Sud între 2014 și 2018.^[3] A fost ales președintele Congresului Național African, partidul de guvernare al Africii de Sud, în decembrie 2017.

Ramaphosa este cunoscut ca unul dintre cei mai bogați oameni din Africa de Sud, cu o avere estimată la 450 milioane de dolari.^[4] Este membru al grupului etnic Venda^[5] și primul președinte sud-african din acest grup.

Cyril Ramaphosa

Cyril Ramaphosa în 2019

* 1960: RuPaul, numele la naștere, RuPaul Andre Charles, (născut în 17 noiembrie 1960, San Diego, California) este un solist muzical american care a dobândit notorietate în anii 1990 datorită performanțelor sale în travesti (în original, drag performer), ca actor, cântăreț, dansator și compozitor, respectiv a aparițiilor sale în diferite programe de televiziune, filme și albume muzicale.

Comparativ cu atitudinea schimbătoare și fluctuantă precum a felinelor, afișată de majoritatea drag queens, RuPaul utilizează intenționat o atitudine de "iubire a aproapelui" (conform "love one another" ) marcând o distincție între el și alții. Deși este cunoscut mai ales pentru aparițiile sale ca drag queen, RuPaul a interpretat diferite roluri masculine sub numele de scenă, RuPaul Charles.

RuPaul
Date personale Căsătorit cu Georges LeBar[*][1]

* 1966: Jeff Scott Buckley (n. 17 noiembrie 1966,^[1][2] Anaheim, California, SUA – d. 29 mai 1997,^[3][1][2] Memphis, Tennessee, SUA) a fost un muzician american.

Jeffrey Buckley s-a născut la 17 noiembrie 1966, în Anaheim (Orange County, California), fiind singurul fiu al lui Tim Buckley și Mary Guibert. Tatăl avea origini irlandeze, iar mama rădăcini grecești, franceze, americane și panameze. Familia sa era o familie de muzicieni. Tim Buckley a fost un vocalist de jazz și folk foarte apreciat (registrul său urca până la cinci octave), care a murit din cauza excesului de droguri în 1975. Mama sa știa să cânte la pian și la violoncel. Tatăl vitreg l-a făcut să asculte de mic Led Zeppelin, Jimi Hendrix și Pink Floyd. Jeff Buckley spunea că „toată lumea din familie cânta”. Primul album pe care l-a avut a fost Physical Graffiti, al celor de la Zeppelin. La 13 ani a primit prima chitară electrică. În liceu, a început să asculte progressive și jazz fusion și a cântat în trupa de jazz a școlii.

După absolvire, a urmat niște cursuri la Musicians Institute (Hollywood, California), pe care le-a socotit o „pierdere de vreme”, exceptând câteva noțiuni de teorie muzicală, mai ales armoniile care însoțesc muzica lui Ravel, Ellington sau Bartók. Interesant e că până în 1990, prestația sa vocală în diferite trupe se reducea la backing vocals.

În 1990 începe să se intereseze de qawwali - muzica sufiților din India și Pakistan și compune două din cele mai bune piese ale lui, Eternal Life și Unforgiven (devenită mai târziu Last Goodbye). Colaborează mai apoi cu Gary Lucas la melodiile Grace și Mojo Pin (un cântec compus, se pare, sub inspirația heroinei).

În 1993, scoate albumul Grace cu o trupă personală formată din: Jeff Buckley - orgă, dulcimer, chitară, muzicuță, tabla, vocal; Mick Grondahl - bass; Michael Tighe - chitară; Matt Johnson - percuție, tobe, vibrafon; Gary Lucas - 'Magical Guitarness' pe Mojo Pin și Grace; Karl Berger - coarde; Loris Holland - orgă; Misha Masud - tabla. Jimmy Page însuși avea să considere acest album „cel mai bun al deceniului”, iar David Bowie a afirmat că ar fi printre cele zece discuri pe care le-ar lua pe o insulă pustie.

După câteva concerte susținute la Glastonbury, la Paris, în Australia, Germania sau Japonia, începe să lucreze la al doilea album al său, My Sweetheart the Drunk. La 29 mai 1997 a mers să înoate în Wolf River, un afluent al fluviului Mississippi, în care Jeff Buckley și-a trăit ultimele clipe de viață. Cauza morții nu este cunoscută. Cu o seară înainte, Jeff a recunoscut că suferă de tulburare bipolară.

Jeff Buckley

Jeff Buckley

* 1966: Sophie Marceau (n. 17 noiembrie 1966) este o actriță franceză de film, care a apărut în 35 de filme. În timpul adolescenței a devenit populară prin filmele ei de debut La Boum (1980) și La Boum 2 (1982), pentru care a primit César Award for Most Promising Actress. În afară de filmele făcute în limba franceză ea a jucat și în Braveheart (1995), ca Bond Girl în The World Is Not Enough (1999).

Sophie Marceau

Sophie Marceau în 2015 Căsătorită cu Christopher Lambert (2012–11 iulie 2014) Andrzej Żuławski[*] (1985–2001) Jim Lemley[*] (până în 2007)  Copii Vincent Zulawski (1995) Juliette Lemley (2002)

* 1975: Maya, pe numele său real Kim Young-sook (n. 17 noiembrie 1975) este o actriță și cântăreață sud-coreeană.

* 1978: Rachel Anne McAdams (n. 17 noiembrie 1978) este o actriță canadiană.

Rachel Anne McAdams s-a născut la Londra, Ontario, și a crescut în apropierea orașului St. Thomas.^[1] Tatăl său, Lance, a fost șofer și lucrează pentru o companie de mobilă, iar mama sa, Sandra, este asistentă medicală.^[2].^{[3][4][5][6][7][8]} Mai are doi frați, Daniel și Kayleen, make-up artist.^[9] Are rădăcini engleze, irlandeze, scoțiene și galeze.^[10][11][12] A făcut patinaj de performanță la vârsta de patru ani^[9] și actorie la 12 ani la un teatru din St. Thomas, care se numea Original Kids.^[4][13] Ulterior și-au mutat sediul și i-au propus să vină împreună cu întreg colectivul la noua locație și astfel și-a continuat studiile de actorie mai aproape de casă. Și-a făcut cursurile la Școala Publică Myrtle Street și Central Elgin din St. Thomas.^[1][14] La vârsta de nouă ani a jucat în producția studențească I Live in a Little city, care a fost și premiată. Și-a finaliyat studiile la Universitatea York din Toronto cu foarte bune calificative.^[13][15]

Rolul său de referință a fost cel din filmul Mean Girls, din anul 2004.^[16][17] A urmat o adaptare a filmului Jurnalul (film)^[18][19] și comedia Spărgătorii de nunți. Alte roluri au fost în filmele The Family Stone, Red Eye and The Time Traveler's Wife. În anul 2009 a jucat în filmul Sherlock Holmes (regizat de Guy Ritchie), în rolul Irene Adler, iar un an mai târziu în pelicula Morning Glory, în rolul Becky Fuller.

Filmografie:

• Zbor de noapte (2005)
• Sherlock Holmes (2009)
• Sherlock Holmes: Jocul umbrelor (2011)
• Spotlight (2015)

Rachel McAdams

McAdams la Festivalul de Film de la Toronto, 2012

* 1979: Avi Tuschman (n. 17 noiembrie 1979) este un antropolog evoluționist american, psiholog politic, consilier politic, vorbitor în public și autor. Cartea sa publicată în 2013, ”Our Political Nature” a propus prima teorie evoluționistă detaliată a orientării politicii umane care leagă trăsături de personalitate măsurabile cu niveluri cantitative de fitness. Random House a prezentat cartea în lista sa de cărți noi și recomandate spre adoptarea cursului în disciplinele de științe politice cu laude de la gânditorii politici. Francis Fukuyama, Jerrold M. Post, și Moises Naim.^[1] About.com a numit Our Political Nature drept una dintre cele mai bune cinci cărți despre evoluție din 2013.^[2] Cercetarea lui Tuschman a primit o acoperire în media din 19 țări^[3], inclusiv în New York Times, the Economist, the Atlantic, Bloomberg Businessweek, Salon, Forbes, MSNBC, Contrepoints din Franța, El País din Spania, El Tiempo din Columbia, CCTV din China, The Marker din Israel, și Veja Magazine din Brazilia.

* 1980: Anna Azerli (n. 17 noiembrie 1980, în Wellington, Noua Zeelandă)^[1] este o cântăreață de muzică pop/operă, actriță și fotomodel italian de origine neozeelandeză.^[2]

Născută în Wellington, Noua Zeelandă, Anna este cetățeancă a Italiei. La vârsta de 8 ani a rămas fără părinți și a crescut în Italia la niște rude, care au emigrat anterior din Rusia și de aceea ea cunoaște limba rusă și este atașată de Rusia.^[3] Pe durata carierei sale ea a evoluat pe scene bine-cunoscut ca La Scala, Metropolitan Opera, Carnegie Hall, iar ulterior a semnat un contract cu Universal Music.^[4][5]

În 2014 ea a devenit cunoscută după ce a înregistrat o piesă în rusă intitulată «Возьмите меня замуж, президент!»^[6] (“Ia-mă de nevastă, domnule președinte!”) adresată președintelui Rusiei Vladimir Putin.

* 1983: Christopher Paolini (n. 17 noiembrie 1983 în sudul statului California) este un scriitor american. El este cunoscut pentru Ciclul Moștenirea, care conține cărțile Eragon, Eragon II. Cartea primului născut, Brisingr și Moștenirea. El trăiește în Paradise Valley, Montana, acolo unde a și scris prima carte.

Christopher Paolini s-a născut în Paradise Valley, statul Montana. Familia lui este formată din părinții săi, Kenneth Paolini și Talita Hodgkinson, și sora sa, Angela Paolini.^[2] Școlit acasă, Paolini a absolvit liceul la vârsta de 15 ani cu ajutorul unor cursuri prin corespondență susținute de American School of Correspondence din Lansing, statul Illinois. După absolvire, a început lucrul la ceea ce urma să devină romanul Eragon, primul dintr-o serie a cărei acțiune se petrece pe tărâmul fatnastic al Alagaësiei.

Eragon a fost publicat în 2002 de Paolini International LLC, compania părinților lui Christopher. Pentru a-și face cunoscută cartea, Paolini a vizitat peste 135 de școli și biblioteci, discutând despre scris și citit, îmbrăcat într-"un costum medieval compus dintr-o cămașă rosie, pantaloni negri largi, cizme și un coif negru""^[2]. Sora sa, Angela, a realizat coperta primei ediții a cărții, care reprezenta ochiul Saphirei. Cristopher a desenat hărțile din interiorul cărții^[

În vara anului 2002, fiul vitreg al autorului Carl Hiaasen a dat peste Eragon într-o librărie și a fost atât de încântat de ea, încât Hiaasen l-a informat despre carte pe editorul său de la editura Alfred A. Knopf,^[4][5]. Knopf s-a oferi să publice Eragon și restul ciclului Moștenirea. A doua ediție a romanului Eragon a fost publicată de Knopf în luna august a anului 2003. La vârsta de 19 ani, Paolini a fost desemnat unul dintre cei mai bine vânduți autori de către New York Times^[6]. Romanul Eragon a fost ecranizat în filmul cu același nume.

Eseul lui Paolini, "It All Began with Books" (“Totul a început cu cărțile”), a fost inclus în antologia din aprilie 2005 intitulată Guys Write for Guys Read. Eragon II. Cartea primului născut, continuarea cărții Eragon, a fost lansată pe 23 august 2005. A treia carte a ciclului, Brisingr, a apărut pe 20 septembrie 2008 ^[7]. Deși ciclul Moștenirea a fost plănuit ca trilogie, Brisingr s-a dezvoltat așa de mult încât a fost nevoie de o a patra carte, omonimă cu numele ciclului, Moștenirea ^[8].

La momentul actual, ciclul Moștenirea s-a vândut în peste 20 milioane de exemplare ^[9]. Pe 23 martie 2011, Random House a anunțat coperta, titlul și data lansării romanului Moștenirea. Acesta a apărut pe 8 noiembrie 2011 în Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Europa și India.

Christopher Paolini

* 1984: Park Han-byul (n. 17 noiembrie 1984) este o actriță sud-coreeană.

În iunie 2009, cântărețul K-pop Se7en a recunoscut pe site-ul său faptul că el si Han-byul sunt într-o relație de 7 ani, ei cunoscându-se pentru prima dată în ultimul an de liceu. Se7en a negat anterior zvonurile că sunt un cuplu pentru a-i proteja viața privată lui Han-byul și pentru a lăsa relația să se dezvolte de la sine.

Park Han Byul

* 1986: Luís Carlos Almeida da Cunha (n. 17 noiembrie 1986), cunoscut mai mult ca Nani, este un fotbalist portughez care în prezent evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la clubul italian FC Lazio împrumutat de la Valencia.

* 1987: Kathleen Emperatriz „Kat” de Luna (n. 17 noiembrie 1987, The Bronx, New York)^[3][4] este o cântăreață americană cu origini dominicane,^[5] câștigătoare a unui premiu Latin Billboard. A studiat opera în adolescență și a format la vârsta de 14 ani un grup muzical intitulat „Coquette”.^[6] În aprilie 2007 a fost lansat primul ei album solo, 9 Lives,^[4] care s-a comercializat în peste 65 000 de exemplare în Statele Unite ale Americii.^[7] De pe acest material discografic au fost lansate trei discuri single. În 2010, DeLuna a înregistrat piese noi pentru cel de-al doilea album al său, intitulat Inside Out,^[8][9] cel mai nou cântec promovat de pe acesta fiind „Dance Bailalo”.

În 2007, DeLuna a câștigat premiul de „Cel mai bun cântăreț nou” la Los Premios MTV Latinoamérica 2007. În 2008 a câștigat Premiile TMF la categoriile „Cel mai bun cântăreț internațional nou” și „Cel mai bun cântăreț urban”. Cântecul lui DeLuna, „Whine Up”, a câștigat premiu de „Cea mai bună piesă latino de club a anului” la Premiile Muzicale Billboard Latino 2008 precum și Premiul Casandra în 2008 pentru „cel mai bun artist internațional”.

Cântăreața a fost numită ambasadoarea internațională a „Comisiei Latine Anti SIDA” pentru anul 2008. DeLuna și casa de discuri Epic Records au reziliat contractul în septembrie 2008.^[10] Registrul ei vocal cuprinde cinci octave, fiind adesea comparată cu Mariah Carey. Revista Billboard și cântărețul din El Salvador, Alvaro Torres, au numit-o „noua Selena”.^[11][12] DeLuna lucrează în prezent la cel de-al treilea album al său, Viva Out Loud, care va fi lansat în 2016.

Născută în Statele Unite ale Americii, DeLuna a copilărit o perioadă în Santo Domingo.^[14] Părinții ei sunt de origine dominicană,^[5] mama fiind cântăreață și dansatoare, iar despre tatăl său interpreta declară că „are o voce foarte frumoasă”.^[15] Membrii familiei i-au observat calitățile vocale la vârsta de 6 ani.^[11] După mutarea în Newark, New Jersey, când DeLuna avea 9 ani,^[11] aceasta a folosit divorțul părinților ca sursă de inspirație pentru compunerea piesei „Estoy Triste”.^[16] Cântăreața a locuit o perioadă alături de mama sa și de cele două surori într-o singură cameră a unui apartament.^[17] În ciuda dificultăților materiale, DeLuna a început la vârsta de 14 ani să urmeze cursuri muzicale în cadrul „Școlii de Arte și de Interpretare” din New Jersey, unde a studiat opera timp de patru ani.^[4] DeLuna a fost soprană în corul acestei instituții,^[18]. În primul an a format un grup de fete intitulat „Coquette”.^[19] Genul muzical abordat era o combinație de latino cu hip-hop.^[20] Formația a cântat în deschiderea unui concert al rapperului Cassidy în 2004.^[20] Deși făcea parte din „Coquette”, DeLuna voia să se lanseze ca artistă solo.^[21] La 15 ani a participat la un concurs de karaoke organizat de compania Coca-Cola în cadrul căruia a interpretat „I Will Always Love You”, piesa lui Whitney Houston, obținând primul loc.^[21] În urma acestei competiții l-a cunoscut pe Rey Ruiz, cântărețul cubanez de salsa, care a sfătuit-o să-și compună singură piesele.^[21] În timpul liber, DeLuna asculta artiști precum Aretha Franklin și Billie Holiday, pe care îi imita la aparatul de karaoke.

DeLuna este capabilă să atingă note foarte înalte datorită celor patru ani în care a studiat opera. Este o soprană, registrul său cuprinzând 5 octave.^[20] Abilitățile sale de interpretare sunt comparate cu cele ale altor cântărețe, cum ar fi Mariah Carey.^[20] Videoclipul piesei „Whine Up” debutează cu artistă cântând o porțiune dintr-o arie de operă.^[66] Note acute sunt atinse și în partea de început a piesei „Am I Dreaming”.^[67] Revista americană Entertainment Weekly scrie că „DeLuna umple golul dintre Rihanna și Shakira”,^[26] iar Billboard Magazine afirmă că interpreta „poate iniția o mișcare muzicală prin forțele proprii”

Kat DeLuna

DeLuna în 2011 DeLuna în 2007 Kat DeLuna în 2008 Kat DeLuna la Premiile Alma din 2012.

* 1989: Ciprian Gălățanu (n. 17 noiembrie 1989, Brașov) este un scrimer român specializat pe sabie, vicecampion mondial pe echipe în 2013.

* 1990: Ng On-yee (n. 17 noiembrie 1990, Hong Kong, Republica Populară Chineză) este o jucătoare de snooker care a câștigat Campionatul Mondial de Snooker Feminin în 2015, 2017 și 2018. A mai disputat alte două finale, în 2014 și 2016, când a pierdut de fiecare dată la rivala Reanne Evans.

* 1994: Nicoleta Filoftea Safta (n. 17 noiembrie 1994, la Râmnicu Vâlcea) este o jucătoare de handbal din România care evoluează pe postul de pivot.

* 1995: Ana Jara (numele complet Ana Jara Martínez; n. 17 noiembrie 1995, Valencia, Spania) este o cântăreață și dansatoare spaniolă. Este cunoscută pentru rolul lui Jim în serialul Soy Luna.