2. /22 NOIEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

B. Decese; Sărbători

Decese

• 1286 - Regele danez Eric al V-lea este ucis în Iutlanda de asasini îmbrăcați în călugări franciscani.

  

  Eric al V-lea al Danemarcei, miniatură din 1282 – foto: ro.wikipedia.org

  Eric al V-lea „Klipping” (n. 1249 – † 22 noiembrie 1286), rege al Danemarcei (1259-1286), fiul lui Christopher I.

• 1606: Sir Henry Billingsley (n. ? - d. 22 noiembrie 1606) a fost un comerciant englez, primar al Londrei, cunoscut în special pentru traducerea Elementelor lui Euclid, prima de acest fel în engleză.
  A studiat la Universitatea din Oxford matematica, la care a renunțat temporar, pentru a îndeplini dorința părinților de a parcurge cariera de maestru armurier, în care a avut succes.
  A fost numit verificator, primar la Londra și a obținut de la Curtea regală titlul de baron. Totuși s-a ocupat în continuare cu studiul matematicii, fiind îndrumat de matematicianul John Whitehead, care i-a lăsat manuscrisele drept moștenire. Billingsley le-a publicat, însoțite de o prefață scrisă de John Dee. Billingsley a prosperat ca negustor. El a devenit șeriful din Londra în 1584 și alderman al Turnului Ward în 1585. În 1589 a devenit unul dintre cei patru colecționari vamali ai lui Elizabeth. În 1596, el a fost urmat de Sir Thomas Skinner ca Lord Mayor din Londra. A fost căturat în anul următor. În 1603, el a stat în Parlament din Londra. El a fondat trei burse pentru studenții săraci din St. John's College și a fost președinte al Spitalului Sf. Thomas. Sa căsătorit de cinci ori și a avut cel puțin zece copii. Majoritatea copiilor lui s-au născut la prima căsătorie cu Elizabeth Bourne (care a murit în 1587). Cea de-a treia soție a lui Katherine Killigrew (care a murit în 1598) provenea dintr-o familie proeminentă din Cornwall, care avea sediul la Arwenack lângă Falmouth. 
  Prima pagină a traducerii Elementelor lui Euclid (1570) 
  Siston Court în 1712
• 1695 - A încetat din viaţă compozitorul Henry Purcell, considerat intemeietorul operei naţionale engleze (opera “Dido and Aeneas”); (n.10 septembrie 1659).
• 1901: Vasile Alexandrescu-Urechia (n. 15 februarie 1834, Piatra Neamț, România – d. 21 noiembrie 1901, București, România) a fost un istoric, scriitor, om politic român, membru fondator al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Iași, iar ulterior la Universitatea din București. A fost membru corespondent al academiei spaniole. A studiat la Paris, unde a înființat ziarul unionist Opiniunea, organ al românilor din străinătate. În 1858 a editat ziarul unionist Zimbrulu și Vulturulu. Ca istoric, a avut o orientare eclectică. A editat numeroase culegeri de documente și hrisoave interne și externe, a scris o Istorie a românilor în 14 volume (1891 - 1892) și o Istorie a școalelor în 4 volume (1892 - 1901), a abordat majoritatea genurilor și speciilor literare. În calitate de om politic, a fost deputat și senator de Covurlui și de Galați din 1867. Vasile Alexandrescu-Urechia a avut la naștere numele Vasile Popovici pe care l-a schimbat în Vasile Alexandrescu, apoi în Vasile Alexandrescu-Urechia. Mihai Eminescu spunea cu ironie despre el că are „șapte nume”.^[1] În anul 1844 este înscris la Academia Mihăileană cu numele Vasile Alesandrescu, după prenumele tatălui (Alexandru Popovici), va semna apoi și Alessandrescu sau Alexandrescu, dar a folosit cu diferite ocazii și numele patern Popovici.^[2][3].
  Mihail Straje îl găsește sub pseudonimele: Vasile Alexandrescu, Vasile Alexandrescu-Urechia, A.; B.A.; Cozmuță, Doamna L (Românul, 1858); Doamna Maria L (Zimbrul și Vulturul, 1858); Maria Movilă (Les sept montagnes de Moldavie, Paris, 1863); Popovici, Quis (Ateneu'lu Romanu, Iași; Din Moldova); U.N.; V.; V.A.; V.A.U. (Balul mortului..., București, 1865); X.Y.Z. (Literatorul, nr. 1-3/1883); V. Alessandresco (Foiletonul Zimbrului, 1855); V. Alisandrescu (România literară, 1855); V. Alexandrescu-Urechilă; ^[4]
  Mai târziu, își atribuie descendența - fictivă - din familia cronicarului Grigore Ureche, adoptând numele Urechia (scris și Ureche, Urechea sau Urechiă).^[3]
  În sursele scrise din Spania poate fi întâlnit sub numele de Basil Alexandresco sau Basilio Alexandresco. S-a născut la Piatra Neamț, tatăl său a fost culcerul Alexandru Popovici, membru a clasei boierești și judecător la tribunalul din Piatra Neamț și nepot al lui Ghenadie, protopop de Hîrlău, iar mama sa a fost Eufrosina Manoliu. Ambii părinți au fost văduvi sau divorțați, iar V.A. Urechia a avut frați vitregi din mariajele anterioare ale părinților.^[1] După moartea tatălui său, când avea doar șase ani, el și alți trei frați s-au mutat cu mama sa care s-a recăsătorit cu serdarul Fotino.^[1]
  Învață în casele unor rude bogate, unde-l are pe D. Xenopol, tatăl istoricului A.D. Xenopol, profesor de limbă franceză, apoi urmează cursurile la școala preparandală de la Trei Ierarhi, iar în anul 1844 este înmatriculat la Academia Mihăileană. ^[3]
  În primăvara anului 1848 a fost martorul revoluției, în Iași, apoi își petrece mare parte a anilor 1850 în Franța, luându-și bacalaureatul în luna august 1856, iar mai apoi, studiază literele la Sorbona. Debutul literar are loc în anul 1850 cu fabula Zimbrul și vulpea în publicația Zimbrul, iar în anul următor publică o broșură cu o nuveletă prelucrată după o anecdotă franceză, Grinda de aur sau Previderea unui părinte bun. Mai scrie, în 1852, în calendarul apărut la tipografia Buciumul român și, apreciat de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, începe să colaboreze la România literară, unde îi apar versuri și narațiunea istorică Logofătul Baptiste Veleli^[5].
  În anul 1854 își grupa în volumul Mozaic de novele, cugetări, piese și poezii câteva dintre lucrările sale de debut, iar în 1855 scrie romanul Coliba Măriucăi, inspirat din realitățile vieții comunității roma și romanul Coliba unchiului Tom al scriitoarei americane Harriet Beecher Stowe.
  În timpul studiilor la Paris Urechia frecventează cercurile românilor exilați din ambele principate, Țara Românească și Moldova, unde se împrietenește cu C. A. Rosetti.^[6] și devine unul dintre cei trei secretari ai cancelariei de propagandă unionistă sub președinția lui Iosafat Snagoveanul. Începe redactarea gazetei Opiniunea, alături de C. A. Rosetti, susținând aici și în publicații de limbă franceză legitimitatea emancipării sociale și politice ale românilor, necesitatea Unirii^[3]. La 23 de ani nota în articolul Situațiunea, publicat în revista Opiniunea, redactată de el la Paris în 1857, sintetizând ideile dezbătute de la cronicari la corifeii școlii ardelene: „suveranitatea și unirea au umplut desigur toată existența acestui popor; istoria românilor este numai o istorie a acestor două principii naționale născute deodată cu primile manifestări politice ale românismului..., maturite prin experiența de veacuri, dezbătute mai mult de cât astăzi, prin vorbe, pe câmpul bătăliilor prin arme, răscumpărate în atâtea rânduri prin sânge; axiomate ale românilor, ele nu mai sunt primitoare de dezbateri.”^[6] În calitate de secretar al biroului de propagandă a intereselor românilor, în timpul Congresului de la Paris din 1856, Urechia era la curent cu tendințele țărilor participante, acționa preocupat de soarta Principatelor Române, făcea în acest scop, cum îi va scrie lui Gheorghe Sion, „antecameră pe la toate persoanele influente.” În gazeta Opiniunea își exprimă convingerea unității latinității occidentale și orientale europene, notând cu privire la condițiile prevăzute de Convenția de la Paris pentru viitorul Domn al Principatelor: „...un principe de origină latină ne place să credem că nu este un principe străin, el fiind fiul uneia din surorile noastre, fiice ale mamei latine.”^[6]
  În august 1857 se căsătorește cu Francisca Dominica de Planohe, fiica doctorului personal al Isabelei a II-a a Spaniei^[7], iar ceremonia religioasă a căsătoriei a avut loc la biserica ortodoxă română din Paris.^[1]
  Călătorește în Spania în anii 1857 și 1858 și, din nou, 1862, studiind arhive locale și sistemul de educație spaniol, iar în acest timp este introdus de către soția sa unor figuri culturale și politice, precum: poeții Ramón de Campoamor y Campoosorio și Gaspar Núñez de Arce, viitorii lideri politici ai Primei Republici Spaniole, Emilio Castelar y Ripoll și Francisco Pi y Margall, și dramaturgul Manuel Tamayo y Baus.^[7] În deceniul următor călătorește în Grecia, Elveția, Italia și Imperiul German.^[1]
  În anul 1858, la Madrid, Urechia încerca, în paginile gazetei La Discusion, să argumenteze necesitatea unității popoarelor neolatine din orientul și occidentul Europei, formarea unui curent panlatin, în contrapondere cu cel pangerman și panslav, concurente pentru dominația Europei. ^[6]
  Se întoarce la Iași la începutul anului 1858 unde este numit asesor la secția a doua a tribunalului, profesor de istorie, limbă română și latină la Gimnaziul central, apoi profesor de istorie și literatură clasică și română la Facultatea de filosofie.
  În același an, 1858, redactează împreună cu Iancu Codrescu ziarul unionist Zimbrul și Vulturul^[5], iar în anul 1859 colaborează cu revista Steaua Dunării coordonată de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, unde publică traducerea poemului Canción a las ruinas de Itálica (Cântul ruinelor din Italica) de Rodrigo Caro, atribuit eronat la acea dată lui Francisco de Rioja.^[8]
  

  V. A. Urechia (în centru), Alexandru Vlahuță (stânga) și Barbu Ștefănescu Delavrancea, într-o fotografie din 1889
  Soția sa, Francisca, moare tânără, înainte de anul 1860, iar Urechia se recăsătorește cu o cântăreață amatoare de origine germană, Luiza „Zettina” Wirth.^[1].
  În iunie 1859 devine director la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar în anul 1860 în guvernul moldovenesc al lui Kogălniceanu, devine în două rânduri, ministru ad-interim al aceluiași departament^[3]. După preluarea funcției, trimite primii cinci studenți bursieri la Torino. În scrisoarea adresată lui Camillo Bonso Cavour, cerea imperativ acestuia: „Faceți din tinerii noștri români ceva mai bun decât savanți; faceți-i pe ei mai latini, demni descendenți din Roma, mama națiunii lor, ... ”^[6] De asemenea, oferă burse de studii la universități din Franța, Spania, Portugalia și Regatul Sardiniei și va folosi poziția sa pentru a-și pune în practică conceptele și proiectele de organizare a instituției școlare și culturale, de pregătire a cadrelor și asigurarea materială a instituțiilor condiție fără de care nu vedea organizarea învățământului românesc, problematică ce a fost și obiect al polemicii cu Titu Maiorescu. ^[6].
  Publică volumele de critică literară Schițări de literatură română în anul 1859 și O vorbă despre literatura desfrînată ce se încearcă a se introduce în societatea română în anul 1863.
  Interesat de etnografie, menține relații cu Franța, devenind membru al Société d'Ethnographie (Societatea de etnografie) din Paris, colaborând strâns cu președintele acesteia Léon De Rosny.^[6] Devine, de asemenea, membru activ al Institut d'Ethnographie (Institutul de etnografie) și al Société héraldique de France (Societatea heraldică a Franței)^[6].
  Începând cu 15 septembrie 1860 colaborează împreună cu profesorii G. Mârzescu, I. Strat, I. Missail, Z. Columb la revista Ateneul român^[9] din Iași, iar de la 20 februarie 1861 devine singurul redactor al revistei^[10], o revistă cu vederi pro-liberale, unde, uneori, reacționează împotriva vederilor conservatoare ale lui Alecsandri.^[11] Societatea Ateneului român a fost o mișcare culturală națională, care a avut ca rezultat formarea Academiei Române în anul 1866 și Ateneului Român în anul 1888^[6]. Inițiativa lui Urechia pentru fondarea Ateneului Român a fost inspirată de admirația lui pentru instituția spaniolă Ateneo de Madrid. 
În iulie 1864 se mută la București, unde devine director de departament în Ministerul Cultelor și, din noiembrie, profesor al catedrei de istorie și literatură română la Universitatea București^[1][6], fiind o vreme și decan al Facultății de litere și filosofie^[3].
În anul 1865 reînființează, împreună cu C. Esarcu, revista și societatea Atheneul român, după ce acest proiect a fost un eșec la Iași din lipsă de membri^[6]. În același an publică Femeia română, dupre istorie și poesie și Balul mortului.
Contribuie în anul 1866 la înființarea Societății Literare Române (Academia Română) devenind vicepreședintele și președintele secției istorice, președinte al celei literare, iar mai târziu și vicepreședinte al instituției.^[3]

Soția sa, Luiza Urechia, portret de Nicolae Grigorescu
După 1866 Urechia devine deputat de Covurlui, făcând parte din parlamentul și senatul României timp de 34 de ani, participând activ la modernizarea învățământului românesc.^[6]
În 1867 publică drama istorică în trei acte și nouă tablouri Vornicul Bucioc, reprezentată la 1 aprilie 1867^[1] și lucrările Despre elocința română, Poezia în fața politicei, Patria română. În același an, începe o călătorie în Spania, până în toamna lui 1868 cercetând arhive spaniole, fiind membru corespondent al Academiei Regale Spaniole^[1], iar în anul 1869 reprezintă România, împreună cu Alexandru Odobescu la Congresul Mondial al Arheologiei de la Paris.^[6] Divorțează de Luiza Wirth, cândva, după 1868.^[1]
Deși, Titu Maiorescu își făcuse publice opiniile sale anti-liberale, societatea Junimea de la Iași a fost primită de Urechia cu simpatie^[12], dar anul 1870 reprezintă începutul polemicilor lui Urechia cu junimiștii, iar împreună cu istoricii Bogdan Petriceicu Hasdeu și Nicolae Ionescu, începe să condamne vederile conservatoare și, pe plan cultural, îndrumările romantice și neo-clasice ale Junimii, care în opinia lui Urechia erau în contradicție cu românismul.^[13] În același deceniu Urechia începe să colaboreze cu C. A. Rosetti și grupul radical din jurul său, grup care formează în anul 1875 Partidul Național Liberal.^[14]
După 1873 colaborează cu Dimitrie August Laurian și Ștefan Michăilescu la Revista contimporană, revistă anti-junimistă, despre care George Călinescu spunea: Revista avea prestigiu și junimiștii în sinea lor se îngrijorară.^[15] Revista a debutat cu un studiu al lui Urechia despre Miron Costin, cu niște Suvenire despre poetul Conaki de Gheorghe Sion și o nuvelă istorică a lui Pantazi Ghica, Marele vistier Cândescu, toate aceste scrieri fiind criticate de Maiorescu în celebrul său eseu Beția de cuvinte.^[16][17] Urechia îi răspunde lui Maiorescu în Revista contimporană prin Noua direcțiune din Iași, dar replica este insuficientă, dat nu lipsită de interes pentru justețea unor puncte de vedere. ^[5]
În aceași perioadă, Urechia a mai avut un conflict cu un fost angajat și colaborator de-al său, Ronetti-Roman, care într-un pamflet, Domnul Kanitferstan, afirma că a fost șocat să afle că Urechia este antisemit.^[18]
În anul 1872 la 9 martie are loc reprezentarea dramei Episod de sub Alecsandru cel Bun.^[1]
După încheierea Războiului de independență a României din 1877 - 1878, Urechia reprezintă țara la Congresului Internațional de Științe Etnografice de la Paris și i s-a încredințat conducerea lucrărilor din cea de-a doua zi a Congresului Internațional de Științe Etnografice de la Paris. Comunicarea Despre etnografia română, prezentată, atrage atenția asupra României, Urechia subliniind rolul ei de „santinelă a lumii latine la poarta invaziilor barbare”. În intervențiile lui, combate cu argumente afirmațiile aberante ale lui Gauthier Claubry, demonstrând că românii nu sunt slavi și albanezi, explică sensul etnonimului valah, argumentând că „există români, valahi, până la Atena, Epir, Tesalia”. Un martor la lucrările Congresului, B. Vinesiu, scria lui Iosif Vulcan despre locul ce l-a ocupat Urechia în lumea științifică prezentă: „Chiar de a doua zi fu ales președinte. Nu a fost ședință în care domnia sa să nu fi luat cuvântul, arătând că și România are oameni de știință, că și România se interesează de întreaga umanitate, dorind binele tuturor... Succesul poetului de la Mircești, dobândit de curând la Montpellier, e mare; el arăta o vitejie românească pe câmpia literară; succesul domnului Urechia la Paris este tot așa de mare și strălucit, el arată Franței, Europei întregi, ba chiar Americii (căci și ea se reprezenta la congres) că între Dunăre și Carpați sunt tot așa de buni erudiți, ca în Europa occidentală.” Léon de Rosny citează cu titlu de referință unele intervenții ale lui Urechia la Congresul din 1878 în cartea sa, La Patrie Romains d'Orient. Études ethnographiques, géographiques, historiques, économiques et littéraires, apărută în 1884, la București și cu sprijinul moral și material al statului român și personal a lui Carol I, la intervențiile lui Urechia. Léon de Rosny dedică această sinteză asupra latinității orientale lui Urechia, iar în anul 1879, Institutul Etnografic din Paris îi oferă lui Urechia bustul său, operă a sculptorului W. Hegel, expresie a simpatiei și gratitudinii pentru „savanta sa activitate” la Sesiunea inaugurală a Congresului Internațional al Științelor Etnografice din 1878. Tot în acest an este invitat la Congresul pentru literatură de la Londra.^[6]
În același an, a fost ales membru al Ligii Culturale a Aromânilor, căreia îi devine președinte și a publicat Albumul macedo-român.^[6] A primit medalia de bronz a Société d'Ethnographie în anul 1880 și medalia de onoare în anul următor, iar aceași instituție creează Premiul Urechia pentru cercetare în etnografie, primul premiu fiind decernat în anul 1882.^[6]
La 25 martie 1880 este jucată comedia într-un act, Odă la Elisa.^[1]
Între anii 1878 și 1889, Urechia își adună lucrările sub titlul Opere complete.

Prima pagină a volumului III - Istoria românilor, 1892

Prima pagină a volumului IV - Istoria școalelor de la 1800 la 1864, 1901
În perioada 9 iunie 1881 - 31 iulie 1882 a fost ministru al Cultelor și Instruncțiunii Publice în guvernul lui I. C. Brătianu^[3] și pregătește un program administrativ la diferite nivele în învățământ, dar durata scurtă a mandatului nu-i permite să-și pună ideile în practică.^[6] Ca ministru îl numește pe Ion Luca Caragiale revizor școlar în județele Neamț și Suceava ^[19] și îl demite pe Ioan Nădejde^[20] din funcția de profesor, deoarece acesta propăvăduia socialismul și ateismul în Universitatea din Iași.^[6] În anul 1882 acceptă invitația lui Macedonski de a deveni președintele societății Literatorul^[21], dar revista Literatorul își încetează apariția în anul 1883, după publicarea nefericitei epigrame a lui Macedonski împotriva lui Eminescu.^[22] Revista va mai apărea sporadic în următorii ani, sub denumirea de Revista literară, și va continua să primească contribuții de la Urechia, Anghel Demetriescu, Th. M. Stoenescu și Bonifaciu Florescu, iar mai apoi a fost transformată de către Macedonski într-o voce a mișcării simboliste.^[23]
Deziluzionat tot mai mult de politica Partidului Liberal, Urechia a votat împotriva partidului de câte ori a considerat că vederile sale nu coincid cu politica partidului.^[6] Până în 1885 relațile sale cu Junimea s-au îmbunătățit, devenind un suporter al Partidului Conservator și a început să colaboreze la revista Convorbiri literare cu eseuri și povestiri până în anul 1892.^[24]
Interesele sale stiințifice variate reiese și din corespondența sa cu Iuliu Popper, explorator român al Patagoniei, care-i descria lui Urechia într-o scrisoare impresiile de călătorie din Punta Arenas, Chile.^[25]
Mai tîrziu, V. A. Urechia s-a concentrat pe cercetarea istoriei, scriind și publicând Istoria românilor în 14 volume între anii 1891 și 1903 și Istoria școalelor, în patru volume între 1892 și 1901.^[6][26] După 1889, sprijină biblioteca orașului Galați, căreia îi donează colecția sa de cărți.^[6] Colectează și editează opera lui Miron Costin^[1] producând și editând în 1890 o monografie, împreună cu o lucrare similară dedicată lui Gheorghe Asachi. În 1891, scrie esee, nuvele, memorii și povești influențate din teme folclorice, publicate într-un volum cu titlul Legende române.^[6] În același an, pleacă la Londra și participă la Congresul Internațional al Orientaliștilor (International Congress of Orientalists), unde îi este înmânată diploma de onoare pentru servicii aduse operei internaționale .^[6]
La finalul deceniului 1880, V. A. Urechia participă la un scandal împotriva lui Lazăr Șăineanu, un evreu român educat în străinătate, în care scandal, Urechia face o serie de declarații antisemite. Când Șăineanu a fost numit de către Titu Maiorescu la Facultatea de Litere, Urechia și partizanii lui au reacționat puternic susținând că Șăineanu nu este calificat pentru acea poziție datorită etniei sale, forțându-l, în cele din urmă să-și prezinte demisia.^[27] În 1889, când Șăineanu a solicitat cetățenia română, Urechia a intervenit, împreună cu Dimitrie Sturdza, reprezentant al Partidului Liberal, șeful comisiei însărcinate cu elaborarea legii de acordare a cetățeniei, solicitându-i lui Șăineanu să-și retragă cererea.^[27] Problema naturalizării lui Șăineanu a fost dezbătută în două ocazii în 1889 și 1895 în Senatul României și, deși, Șăineanu s-a bucurat de susținerea premierului conservator Petre P. Carp și a Camerei Deputaților, după discursurile lui Urechia, în ambele ocazii, majoritatea senatorilor au votat împotrivă. 

V. A. Urechia - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină
La începutul deceniului 1890 Urechia s-a implicat în cauza românilor din Transilvania și Banat, aflați sub stăpânirea austro-ungară și a salutat formarea Partidului Național Român și a sprijinit mișcarea Memorandului Transilvaniei din 1892, iar când inițiatorii acestuia au fost închiși de autoritățile maghiare, Urechia, a făcut apel și a căutat suport în Europa pentru eliberarea acestora, iar în 1893 a adunat și publicat toate intervențiile colegilor săi pe această temă sub titlul Voci latine. De la frați la frați. ^[6] Ca lider al noii Ligi culturale pentru unitatea tuturor românilor, a scris în presa internațională în jur de 500 de articole, studii, știri, informații cu privire la istoria românilor, publicate în 113 ziare în deosebi de limbă franceză, în sprijinul procesului memorandiștilor.^[6] Toate aceste acțiuni i-au atras antipatia reprezentanților austro-ungari care l-au catalogat un agent disident. În 1894, s-a implicat într-o dispută aprinsă cu generalul maghiar István Türr, care a publicat articole ce condamnau participanții la Memorandum și simpatizanții lor din București. În anul 1895, Urechia participă la Congresul de la Bruxelles și la Conferința Interparlamentară a avut o confruntare aprinsă cu parlamentarii maghiari privind problema Transilvaniei și folosind aceleași argumente ca în scrisoarea de răspuns adresată generalului Türr, intervențiile sale au fost considerate un succes diplomatic în fața parlamenarilor de la Budapesta.^[6]
Între 1896 și 1897 Urechia a fost vicepreședintele Senatului.^[28] În aceași perioadă devine Cavaler al Legiunii de Onoare, membru de onoare și mai târziu președinte de onoare al Consiliul Heraldic al Franței, membru al Societății Franceze de Arheologie, membru asociat al Crucii Roșii Spaniole^[6] și consul general al României în Ecuador.^[1]
În octombrie 1899 participă la Congresului internațional de orientalistică de la Roma, unde organizează o festivitate de depunere de coroane de bronz la Columna lui Traian, onoarea gestului i-a revenit țăranului Badea Cârțan, la propunerea lui Angelo de Gubernatis. Deși manifestările s-au bucurat de popularitate, Urechia și Liga Culturală și-au manifestat nemulțumirea datorită lipsei de fonduri alocate pentru expunerea tradițiilor și obiceiurilor românești.^[6]
În anul 1900 participă la Congresul Uniunii Studenților Latini, organizat de Societatea Științifică și Literară din Alais, Franța unde ține un discurs asupra ideii de unitate a popoarelor latine și pledează pentru federalizarea latină.^[6] În același an publică o serie de memorii și impresii de călătorie sub titlul Din tainele vieții.^[7]
Urechia a murit la București, la 22 noiembrie 1901, la vârsta de 67 de ani. 
Este tatăl scriitorului Nestor Urechia. 

OPERA


Dezvelirea bustului lui Mihail Kogălniceanu în Galați, un evenument la care Urechia a participat (1893)
• Istoria românilor (14 volume, 1891-1902)
• Istoria școalelor de la 1800-1864 (4 volume, 1892-1904)
• Domnia lui Ioan Caragea, (1897-1898)

Documente

• Documente dintre 1769-1800 (1889)
• Documente relative la anii 1800-1833 (1889)
• Documente inedite din domnia lui Al. Moruzi (1895)
• Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierei lui Bandinus de la 1646 urmat de text, însoțit de acte și documente (1895)

Proză

• Grinda de aur sau Prevederea unui părinte bun
• Logofătul Baptiste Veveli
• Coliba Măriucăi

Dramaturgie

• Cum era ea?
• Fidanțata imperatorului
• Vornicu Bucioc
• Banul Mărăcine
• Curtea lui Neagoe Vodă

Studii

• Schițe de istoria literaturii române (1885) 

  Vasile Alexandrescu-Urechia

• 1907: Asaph Hall (n. 15 octombrie 1829,^[3][4][5] Goshen[*], Connecticut, SUA – d. 22 noiembrie 1907 Annapolis, Maryland, SUA^[6]) a fost un astronom american. Este cunoscut prin descoperirea celor doi sateliți naturali ai planetei Marte, Deimos și Phobos, în 1877.^[7] A determinat orbitele unor sateliți naturali și ale unor planete, și masa planetei Marte. La Observatorul Naval din Washington, în 1875 Hall a primit responsabilitatea unui telescop de 66 de centimetri, care era cea mai mare lunetă astronomică din lume, în acea epocă, proiectat de opticianul american Alvan Clark. Observând o pată albă pe suprafața lui Saturn, a utilizat-o pentru a determina perioada de rotație a acelei planete.
  Este cunoscut mai ales pentru că a descoperit, în august 1877, cei doi sateliți naturali ai planetei Marte, care au primit numele de Phobos și Deimos (Teroare și Spaimă, în greacă). Pornind de la aceleași observații, Hell a determinat masa planetei Marte.
  A determinat și orbitele mai multor sateliți naturali, arătând, mai cu seamă, în 1884, deplasarea retrogradă a axei majore a orbitei eliptice.
  A studiat și paralaxa și poziția stelelor din roiul Pleiadele. 

  Asaph Hall

  Părinți Asaph Hall II[*]  Căsătorit cu Angeline Stickney[*] (31 martie 1856–3 iulie 1892)  Copii Percival Hall[*] Asaph Hall, Jr.[*]

• 1916 - A încetat din viaţă scriitorul Jack London (John Griffith Chaney), cunoscut pentru romanele (“Colţ Alb” – 1906 “Călcîiul de fier”, “Martin Eden”); (n. 22 noiembrie 1876).

  

  Jack London - foto: ro.wikipedia.org

  Jack London este pseudonimul literar al lui John Griffith Chaney (n. 12 ianuarie 1876, San Francisco – d. 22 noiembrie 1916, Glen Ellen, California), scriitor și jurnalist american.

• 1932: Karl Petri, entomolog din Transilvania (n. 1852)
• 1939 - A decedat Aghata Bârsescu, actriţă româncă de teatru. A fost prima actriţă româncă prezentă pe scenele teatrelor din Viena, apoi şi din America (roluri în piesele: “Medeea”, “Antigona” de Sofocle, “Maria Stuart” de Schiller); (n.09.09.1857).
• 1944:Sir Arthur Stanley Eddington, (OM, FRS) n. 28 decembrie 1882, Kendal, Regatul Unit^[9] – d. 22 noiembrie 1944,Cambridge, Regatul Unit^[9] a fost un astrofizician britanic (de naționalitate engleză) de la începutul secolului al XX-lea. Este cunoscut pentru limita Eddington, limita naturală a luminozității stelelor. Este faimos pentru lucrările sale privind teoria relativității.
  A condus expediția astronomică britanică pe insula Príncipe cu scopul de a observa eclipsa de Soare din 29 mai 1919, care a confirmat Teoria relativității generale enunțată de Albert Einstein în 1916.
  A susținut teoria conform căreia reacțiile proton-proton sunt reacțiile termo-nucleare (principiul de bază) prin care Soarele și alte stele sunt active și ard.
  A inventat conceptul de „săgeata timpului”. 

  Arthur Eddington

  Arthur Eddington

• 1954: Moroni Olsen (n. 27 iunie, 1889, Ogden, Utah - d. 22 noiembrie 1954, Los Angeles, California) a fost un actor american. Filmofrafie: 
• The Three Musketeers (1935) ca Porthos
• Annie Oakley (1935) ca Buffalo Bill
• The Witness Chair (1936)
• Mary of Scotland (1936) ca John Knox
• The Plough and the Stars (1936) ca Gen. Connally
• Adventure's End (1937)
• Snow White and the Seven Dwarfs (1937) ca vocea Oglinzii Magice
• Kentucky (1938)
• The Three Musketeers (1939) ca The Bailiff
• Code of the Secret Service (1939)
• Rose of Washington Square (1939)
• Allegheny Uprising (1939)
• Santa Fe Trail (1940) as Colonel Robert E. Lee
• One Foot in Heaven (1941)
• Dangerously They Live (1941)
• Nazi Agent (1942)
• The Glass Key (1942)
• Reunion in France (1942)
• Ship Ahoy (1942)
• We've Never Been Licked (1943)
• Air Force (1943)
• Roger Touhy, Gangster (1944)
• Pride of the Marines (1945)
• It's a Wonderful Life (1945) - vocea lui Joseph
• Mildred Pierce (1945)
• Night in Paradise (1946)
• Notorious (1946)
• Life with Father (1947)
• Call Northside 777 (1948)
• Command Decision (1948)
• Possessed (1947)
• The Fountainhead (1949)
• Father of the Bride (1950)
• Father's Little Dividend (1951)
• "Submarine Command" (1951)
• At Sword's Point (1952)
• The Long, Long Trailer (1954) 

  Moroni Olsen

  Părinți Edward Arenholt Olsen (tatăl) Marsha Hoverholst (mama)

• 1954: Andrei Ianuarievici Vîșinski (în rusă Андрей Януарьевич Вышинский) n. 28 noiembrie/10 decembrie 1883,^[1][2] Odesa, Imperiul Rus^[3] – d. 22 noiembrie 1954,^{[1][4][5][6][7][8]} New York, SUA^[9][3]) a fost un jurist și diplomat rus și sovietic de origine poloneză, membru al Partidului Comunist din 1920 și membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1939.^[10] El a fost cunoscut ca procuror general al URSS în procesele publice de la Moscova din vremea lui Stalin și la Procesele de la Nürnberg. A îndeplinit și funcția de ministru al afacerilor externe al URSS în perioada 1949–1953, succedându-i lui Viaceslav Molotov. Vâșinski a primit Premiul Stalin în 1947. 

  Andrei Ianuarievici Vîșinski Андрей Януарьевич Вышинский

  Ministrul Afacerilor Externe al URSS În funcție 4 martie 1949 – 5 martie 1953 Precedat de Viaceslav Molotov Succedat de Viaceslav Molotov Procuror general al URSS În funcție 3 martie 1935 – 31 mai 1939 Precedat de Ivan Akulov Succedat de Mikhail Pankratov Procuror general al RSFS Rusă În funcție 11 mai 1931 – 25 mai 1934 Precedat de Nicolai Krâlenko Succedat de Vladimir Antonov-Ovseyenko

• 1962: René Coty (numele la naștere, Jules Gustave René Coty (Pronunție în franceză: /ʁəne kɔti/; n. 20 martie 1882, Le Havre – d. 22 noiembrie 1962, Le Havre) a fost cel de-al șaptesprezecelea președinte al Franței în perioada 1954 - 1959.
  Coty a fost al doilea și ultimul președinte al celei de-a patra Republici Franceze. După război, reabilitare și reîntoarcerea în Senatul Republicii franceze, Coty s-a alăturat guvernului lui Robert Schuman ca minister al reconstrucției și a afacerilor urbane. Întors din nou în Seant, după terminarea „misiunii” de ministru, a devenit viceprședintelui acestuia până la alegerea sa ca președinte la data de 23 decembrie 1953, la al treisprezecelea balot. 

  René Coty

  Al 17-lea Președinte al Franței În funcție 16 ianuarie 1954 – 8 ianuarie 1959 Precedat de Vincent Auriol Succedat de Charles de Gaulle

• 1963 - A încetat din viaţă Aldous Huxley, scriitor reprezentativ pentru literatura britanica a secolului 20 , stabilit în 1937, în SUA; (n. 26 iulie 1894). A inovat formula romanului prin introducerea tehnicii contrapunctice (romanele “Punct contrapunct”, ”Galben de crom”, “Neînfricata lume nouă”); (n.26.07.1894).

• 1963 - Președintele Statelor Unite John F. Kennedy a fost asasinat la Dallas de către Lee Harvey Oswald. Vicepreșdintele Lyndon B. Johnson a depus jurămâtul ca nou președinte.

  

  22 noiembrie 1963: Asasinarea președintelui american John F. Kennedy la Dallas, Texas – foto: ro.wikipedia.org

  John Fitzgerald Kennedy (n. 29 mai 1917 – d. 22 noiembrie 1963), cunoscut și ca John F. Kennedy, JFK sau “Jack Kennedy”, a fost cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea sa survenită în ziua de 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenți ai familiei Kennedy implicați în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american. Kennedy a fost ales pe 8 noiembrie 1960, primul președinte catolic de origine irlandeză, cu cea mai mică diferență de voturi din istorie: 34.220.984 pentru Kennedy contra 34.108.157 pentru Nixon.

  Atentatul asupra lui John F. Kennedy a avut loc în ziua de 22 noiembrie 1963, orele 12:30 Central Standard Time (sau 18:30 UTC) în Piața Dealey din orașul Dallas, statul Texas. Atentatul s-a soldat cu decesul prin împușcare al lui John Fitzgerald Kennedy, cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii.

  Kennedy a fost împușcat mortal pe când efectua un tur al orașului într-o mașină decapotabilă alături de soția sa Jacqueline, fiind însoțiți de guvernatorul de atunci al statului Texas, John Bowden Connally, Jr. (care a fost la rândul său rănit grav) și de soția acestuia. La scurt timp după atentat, Lee Harvey Oswald a fost arestat fiind bănuit ca făptaș. La două zile după arestarea sa, Oswald a fost împușcat mortal de Jack Ruby, făcând astfel imposibile procesul și mărturia sa, extrem de așteptate.
  cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

   

• 1963: C. S. Lewis, scriitor britanic (n. 1898)
• 1972: Horia Hulubei (n. 15 noiembrie 1896,^[2][3] Iași, România – d. 22 noiembrie 1972,^[2][3] București, RS România) a fost un fizician român, membru titular al Academiei Române. Studiile superioare, pe care le începuse în 1915, la terminarea liceului, sunt întrerupte de intrarea în război a României. Participă, având gradul de sublocotenent, la bătălia de la Mărășești. Face parte din grupul de tineri trimiși de șeful misiunii militare franceze în România, generalul Berthelot pentru a deveni piloți militari. Participă în calitate de pilot de vânătoare la operațiunile de pe frontul de Vest, fiind rănit și decorat cu ordinul Legiunii de Onoare^[4][5]
  În 1922 își reia studiile obținând în 1926 licența în științe fizico-chimice^[6]. Se dedică învățământului, devenind pe rând, preparator, apoi asistent la catedra de chimie fizică a Universității din Iași. Lucrează ca cercetător cu întreruperi, între anii 1927— 1938, în Laboratorul de Chimie Fizică de la Sorbona, Paris, condus în acea perioadă de savantul Jean Perrin.
  În 1933, își ia doctoratul în fizică la Paris, ajungând director de cercetări la Universitatea din Paris. Horia Hulubei activează susținut în țară, fiind, pe rând, conferențiar, profesor, la universitățile din Iași și apoi București, unde, pe lângă intensa muncă de cercetare științifică, are o foarte bogată activitate de cercetare și organizare a Institutului de Fizică a Academiei Române, creat la 1 septembrie 1949^[7][8] și pe care îl conduce până în anul 1965, când trece la conducerea Institutului de Fizică Atomică, atunci nou creat.
  În perioada 1941-1944, profesorul Horia Hulubei a deținut funcția de rector al Universității din București. Horia Hulubei a format generații de specialiști în fizica atomică și nucleară. În același timp, el s-a distins și prin importante descoperiri științifice. Astfel, a obținut — primul în lume — spectre de raze X în gaze. În acest scop, el și-a construit un spectrometru special, de concepție proprie. Savantul român are contribuții importante și în fizica neutronilor, în studiul elementelor transuraniene, în studiul reacțiilor nucleare, mai ales în ce privește interacțiile nucleare la energii joase, medii și înalte. A studiat, de asemenea, dezintegrarea mezonilor. 

  Horia Hulubei

• 1980: Mary Jane "Mae" West n. 17 august 1893, Brooklyn, New York, SUA – d. 22 noiembrie 1980, Hollywood, SUA^[9] a fost o actriță, cântăreață, dramaturgă, scenaristă, comediană și sex simbol americană, cunoscută și pentru independența sa sexuală clar afișată, a cărei carieră s-a întins pe șapte decenii.
  West a fost activă în teatrul de varietăți și în vodevilul de pe scenele orașului New York City înainte de mutarea sa la Hollywood pentru a continua activitatea sa din industria divertismentului ca actriță, comediană și scenaristă, completată adesea de apariții la radio și televiziune, ca actor de voce și televiziune. Instituția profesionistă American Film Institute a numit-o pe Mae West între primele 15 cele mai mari stele ale cinematografului clasic american.
  Utilizând adesea în cântecele sale vocea sa ușor răgușită și rară de contralto,^[10], fiind total neconformistă și având „o limbă foarte ascuțită”, West a fost una dintre cele mai controversate staruri ale filmului timpului său, întâmpinând numeroase dificultăți, mai ales legate de cenzură.
  A ridiculizat mereu sistemul, făcând remarci întotdeauna înțepătoare și deranjante referitoare la racilele sociale ale anilor 1920 și 1930, fiind admirată de publicul larg al erei Marii Depresiuni. După terminarea carierei sale cinematografice, care i-a adus faima de sex simbol american, a continuat cariera sa ca dramaturg și scriitoare, autoare de cărți, ca performer pe scenele din Las Vegas, în Regatul Unit, la radio și televiziune, și de producător al propriilor sale albume de rock and roll.
  Fiind întrebată despre eforturile sale de a se reinventa continuu, West a replicat, „Cred în cenzură. Am făcut o avere pe seama sa." (În original, "I believe in censorship. I made a fortune out of it." Mary Jane West s-a născut la data de 17 august 1893, în Comitatul Kings, statul  New York (cunoscut azi ca Greenpoint ori Bushwick, înainte ca New York City să fi fost consolidat în 1898). Mama sa a fost asistată la naștere, care a fost acasă, de o soră de-a sa, care era moașă.^[13] Mary Jane a fost cea mai mare dintre copii familiei care au supraviețuit.^[14][15][16] Părinții lui Mae erau John Patrick West și Mathilde "Tillie" (mai târziu, Matilda) Delker (original Doelger; ulterior numele a fost americanizat ca "Delker" sau "Dilker"). Tillie și cei cinci frați și surori ai săi emigraseră cu părinții lor, Doelger Jakob (1835–1902) și Christiana (1838–1901; născută Brüning), din Bavaria în 1886.^[17] Părinții lui West s-au căsătorit la 18 ianuarie 1889, în Brooklyn, spre plăcerea familiei mirelui și discomfortul familiei miresei, crescându-și copii ca protestanți (mai exact ca prezbiterieni), chiar dacă John West era de descendență mixtă catolic-protestantă^[18][19][20] iar Tillie era de ceva descendență evreiască.^[19]
  Tatăl lui West a fost un luptător cunoscut sub numele de "Battlin" Jack West, care mai târziu a lucrat în calitate de polițist special (investigator privat) având ulterior propria sa agenție de investigații.^[21] Mama sa fusese anterior model de modă și realizatoare de corsete.^[22] Bunica sa paternă, Mary Jane (născută Copley), după care a fost numită, fusese de descendență catolică irlandeză^[23] iar bunicul patern al lui West, John Edwin West, fusese constructor de nave maritime, de descendență englezo-scoțiană.^[24][25]
  Sora sa cea mai mare, Katie, decedase în anii timpurii ai copilăriei sale. Ceilalți frați ai săi, care au ajuns la maturitate, au fost Mildred Katherine West, cunoscută ulterior ca Beverly (8 decembrie 1898 – 12 martie 1982), și John Edwin West II (uneori numit incorect "John Edwin West, Jr."; 11 februarie 1900 – 12 octombrie 1964).^[26] În timpul copilăriei sale, familia West s-a mutat în diferite părți ale cartierelor Woodhaven, Williamsburg și Greenpoint, toate aflate în Brooklyn. În Woodhaven, la facilitatea de spectacole Neir's Social Hall (deschisă în 1829 și încă funcționând), se spune că Mae West ar fi performat prima dată în calitate de profesionistă. 

  Mae West

  Poster al spectacolului Ev'rybody Shimmies Now cu imaginea și numele actriței clar menționate, Mae West.

• 1989 - În Beirut, o bombă explodează lângă masina presedintelui libanez Rene Moawad , omorandu-l.
• 1993: Anthony Burgess (n. 25 februarie 1917 Harpurhey[*], Regatul Unit – d. 22 noiembrie 1993, St John's Wood[*], Regatul Unit) a fost un romancier și un critic englez, celebru pentru scrierea romanului său distopic „Portocala mecanică”, ecranizat de Stanley Kubrick. Este de asemenea un compozitor britanic. Personalitatea complexă a lui Burgess continuă să incite și să deconcerteze. Romancier, dramaturg, compozitor, libretist, eseist, semantician, traducător și critic, totul la el ține de paradox. Literatura i-a adus succesul, dar Burgess ar fi vrut să fie privit mai curând ca muzician („Muzica e o artă mai pură pentru că nu se leagă direct de peripețiile oamenilor“). Pentru a rezista psihic în timp ce scria grozăviile din Portocala mecanică a trebuit să se îmbete zdravăn, altminteri se considera înainte de toate un autor comic. El însuși a fost victima unei farse: în 1959 i se diagnostichează un cancer la creier, medicii îi mai dau doar un an de trăit și, vrând să lase în urmă ceva avere, scrie repede patru romane care au succes. Diagnosticul se dovedește greșit, iar Burgess rămâne scriitor. În ciuda nonconformismului violent al Portocalei mecanice, în anii '70 îl regăsim în America, unde joacă rolul unui distins profesor de literatură. Burgess a scris odată: "Voi muri undeva pe tărâmuri mediterannene, cu o eulogie imprecisă în Nice-Matin, neplâns, în curând uitat." De fapt el va muri în țara natală. S-a întors la Twickenham, o suburbie externă a Londrei, unde avea o casă, să moară pe 22 noiembrie, 1993. Avea 76 de ani. Moartea sa (cauzată de un cancer pulmonar – a fost multă vreme fumător) s-a petrecut la Spitalul St John&St Elizabeth în St John's Wood din apropierea Londrei. Se crede că a scris romanul Byrne pe patul de moarte.
  Se pare că și-ar fi dorit ca cenușa să-i fie păstrată în Cimitirul Moston din Manchester, însă până la urmă au ajuns la cimitirul din Monte Carlo.
  Epitaful de pe piatra memorială de marmură a lui Burgess, în spatele căreia e păstrat vasul cu rămășițele sale, este inscripționată "Abba Abba", ceea ce are câteva înțelesuri: (1) ebraicul "Tată, tată", adică invocarea Domnului ca Părinte (Marcu 14:36 etc.); (2) inițialele lui Burgess's; (3) grupul pop ABBA, care a obținut faimă mondială în anii '70, când Burgess însuși se afla la vârf; (4) parte din schema rimei a unui sonet Petrarchan; (5) ultimele cuvinte rostite de Isus în aramaica, de pe Cruce; și (6) romanul lui Burgess despre moartea lui Keats, Abba Abba.
  Fiul vitreg al lui Burgess, Paolo-Andrea, i-a supraviețuit mai puțin de o decadă, murind la 37 de ani, în 2002. A publicat: 
• Timpul pentru Tigru (1956) (Volumul 1 din trilogia Malayană^{[necesită citare]}, Ziua cea lungă piere)
• Inamicul din pătură (1958) (Volumul 2 al trilogiei)
• Beds in the East (1959) (Volumul 3 al trilogiei)
• Dreptul la un răspuns (1960)
• Doctorul e bolnav (1960)
• Viermele și inelul (1960)
• Devil of a State (1961)
• Aplauze cu o mână (1961)
• Portocala mecanică (1962)
• Sămânța doritoare (1962)
• Miere pentru urși (1963)
• Înăuntrul domnului Enderby (1963) (Volumul 1 din ciclul de romane Enderby)
• Ajunul de la St. Venus (1964)
• Nimic nu e ca soarele. O poveste a iubirilor lui Shakespeare (1964)
• O viziune a bătăliilor (1965)
• Tremurat intenționat: un volum de spionaj eschatologic (1966)
• Exteriorul lui Enderby (1968) (Volumul doi din ciclul Enderby)
• Un „Finnegans Wake” pe scurt (1969) (editor)
• M/F (1971)„text”
• Sofocle Oedip rege (1972) (traducere și adaptare)
• Simfonia lui Napoleon (1974)
• Testamentul macanic sau sfârșitul lui Enderby (1974) (Volumul 3 din ciclul Enderby )
• O excursie lungă la vremea ceaiului (pentru copii) (1976)
• Moise: O poveste (1976) ( poem amplu)
• Femei cu barbă romană (1976)
• Dorință și testament : Fragment dintr-o biografie (1977)
• Abba Abba (1977)
• 1985 (1978)
• Omul din Nazaret: un roman (1979) (pornind de la scenariul musicalului Jesus of Nazareth (film) )
• Țara unde crește înghețata (pentru copii) (1979)
• Puteri pământești (1980)
• Sfârșitul știrilor globale: un amuzament (1982)
• Doamna brună a lui Enderby, sau nici un final pentru Enderby (1984) (Volumul 4 al ciclului Enderby)
• Regatul celor mincinoși (1985)
• Cyrano de Bergerac după Rostand(1985) (traducere și adaptare scenică)
• Trecutul și prezentul lui Oberon (cu J.R. Planche) (1985)
• Cântăreții la pian (1986)
• Bobocii din Dublin: O piesă muzicală bazată pe romanul „Ulise” al lui James Joyce (1986)
• Carmen de Bizet, libret (1986) (traducere)
• Portocala mecanică: o piesă cu muzică (1987)
• Orice fier vechi (1988)
• The Devil's Mode and Other Stories (1989) (povestiri scurte)
• Mozart și banda lupilor (1991)
• Mortul din Deptford (1993)
• Byrne: un roman (poem) (1995)
• Sonete revoluționare și alte poeme (2002) Non fiction: 
• Literatura engleză: Manual pentru studenți (1958)
• Romanul la zi (1963)
• Limba pe șleau (1964)
• Re Joyce(1965),
• Era Marilor Excursii (1966) (co-editor cu Francis Haskell)
• Romanul azi: Un ghid pentru studenții ficțiunii contemporane (1967)
• Copie urgentă: studii literare (jurnalism) (1968)
• Romanul (eseu pentru Encyclopædia Britannica ) (1970)
• Shakespeare (1970)
• Ce e pornografia? (eseu) în Perspectives on Pornography, ed. Douglas A. Hughes (1970)
• Joysprick: O introducere în limbajul lui James Joyce (1973)
• Obscenitatea și arta (1973)
• New York văzut de Anthony Burgess (1976)
• O rețetă de Crăciun (1977)
• Ernest Hemingway și lumea sa (1978), se mai numește și Ernest Hemingway
• Scrissero in Inglese (1979) (versiunea în engleză, Au scris în engleză, publicată în 1989)
• Acest om și muzica (1982)
• Merg la culcare (1982)
• 99 de romane, cele mai bune scrise vreodată în limba engleză din 1939 încoace, o opțiune personală (1984)
• Flacăra în viață: Viața și opera lui D.H. Lawrence (1985)
• Micul Wilson și marele Dumnezeu, prima parte din confesiunile lui Anthony Burgess (Autobiografie, Partea 1) (1986)
• Eseu despre cenzură (scrisoare către Salman Rushdie în versuri) (1989)
• Ai trăit ceva, a doua parte din confesiunile lui Anthony Burgess (Autobiografie, Partea a 2 a ) (1990)
• Despre Mozart: Un pian pentru Wolfgang, ființa unui colocviu celest, un libret de operă, un scenariu de film, un dialog schizoid (1991)
• Gura plină cu aer: Limbă și limbi, în special cu referire la limba engleză (1992)
• Copilăria după Anthony Burgess (Penguin 60s) (1996)
• Un cor de o persoană: scrieri recuperate (jurnalism) (1998)
• Spania: cele mai bune călătorii publicate de New York Times (2001) (section)
• Excursie înapoi la tango (antologie din materialul publicat în revista Translation ) (2003)

  Anthony Burgess

  Anthony Burgess in 1986 Căsătorit cu Llewela (Lynne) Isherwood Jones (1942–1968, her death) Liana Macellari (1968–1993, his death) Copii Paolo Andrea (1964–2002)

• 1997 - A încetat din viaţă Michael Hutchence, solistul vocal al formaţiei INXS; (n. 22 ianuarie 1960).
• 2002: Infanta Beatriz a Spaniei (Doña Beatriz Isabel Federica Alfonsa Eugenia Cristina María Teresa Bienvenida Ladislàa de Borbón y Battenberg; n. 22 iunie 1909,^[1][2] Madrid, Spania – d. 22 noiembrie 2002,^[1] Roma, Italia) a fost fiica regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și a reginei Victoria Eugenie de Battenberg și mătușa paternă a fostului, până în iunie 2014, monarh al Spaniei, Juan Carlos I. 

  Infanta Beatriz a Spaniei

  Prințesă de Civitella-Cesi

  Infanta Beatriz a Spaniei Părinți Alfonso al XIII-lea al Spaniei Victoria Eugenie de Battenberg  Frați și surori Infanta Maria Cristina a Spaniei Infante Gonzalo of Spain[*] Juan de Bourbon Alfonso al Spaniei, Prinț de Asturia Infantele Jaime, Duce de Segovia  Căsătorită cu Alessandro Torlonia, Prinț de Civitella-Cesi Copii Doña Sandra (n.1936) Don Marco (n.1937) Don Marino (1939–1995) Doña Olimpia (n.1943) Cetățenie  Spania

• 2003: Iosif Budahazi (în maghiară Budaházi József; n. 25 mai 1947, Carei, România – d. 22 noiembrie 2003) a fost un scrimer român specializat pe sabie.
  S-a apucat de scrimă în orașul său natal, Carei, împreună cu fratele său cel mic, Gyuri. În timpul studiilor sale s-a alăturat CS „Universitatea” din București sub îndrumarea lui Gheorghe Man. În 1967 a fost campion național atât la juniori, cât și la seniori. Alături de Gheorghe Culcea, Dan Irimiciuc, Constantin Nicolae și Octavian Vintilă, a participat la Jocurile Olimpice de vară din 1972 de la München. La proba individuală a fost eliminat în turul patru. La proba pe echipe, România s-a clasat pe locul 4.
  În paralel cu cariera sportivă, era inginer constructor.
• 2003: Mario Beccaria (n. 18 iunie 1920, Sant'Angelo Lodigiano - d. 22 noiembrie 2003) a fost un om politic italian membru al Democrației Creștine, primar al orașului Sant'Angelo Lodigiano între anii 1960 și 1964 și membru al Camerei Deputaților între anii 1968 și 1976.^[1][2]
  În orașul său natal, Sant'Angelo Lodigiano, o stradă a fost redenumită în onoarea sa. 

  Mario Beccaria

• 2006 - A murit criticul şi istoricul literar Lucian Raicu stabilit (1988) în Franţa. A fost redactor la Gazeta literară şi România literara, precum şi la Europa Liberă şi Radio France International. A scris “Liviu Rebreanu, o analiză meticuloasă a romanelor”, “Revelaţii dure”, “Scene din romanul literaturii”, “Practica scrisului şi experienţa lecturii”, “Reflecţii asupra spiritului creator”, “Scrisori din Paris”, “Scene, fragmente, reflecţii”, “Journal en miettes cu Eugene Ionesco”, “Critica – formă de viaţă”; (n. 12 mai 1934).
• 2007 - A murit dansatorul si coregraful francez Maurice Bejart, unul dintre fondatorii dansului contemporan. A format una dintre cele mai cunoscute companii de dans din lume “Béjart Ballet Lausanne” ; 2007 – Maurice Béjart, dansator şi coregraf francez ; (n. 1 ianuarie 1927).
• 2007 - A plecat la cele vesnice scriitorul, duhovnicul şi arhimandritul român Ioanichie Bălan;(n. 10.02.1930).
• 2011: Elisabeta, Ducesă de Hohenberg (n. 1922)
• 2011: Svetlana Allilueva (în limba georgiană: სვეტლანა ალილუევა, în limba rusă Светлана Иосифовна Аллилуева), (n. 28 februarie 1926 – d. 22 noiembrie 2011), cunoscută și ca Svetlana Iosifovna Stalina (limba rusă: Светлана Иосифовна Сталина), a fost o scriitoare, al treilea copil și singura fiică a lui Stalin. Allilueva a cauzat un scandal internațional în 1967 prin refugierea sa în SUA. La fel ca mulți dintre copiii demnitarilor sovietici de rang, Svetlana a fost crescută de o doică și își vedea părinții rar. Mama ei, Nadejda Allilueva (a doua soție a lui Stalin), a murit la 9 noiembrie 1932, când Svetlana avea șase ani. Oficial, Nadejda a murit de peritonită, cauza adevărată – suicid cu revolverul lui Stalin ori chiar asasinare – nu a fost stabilită niciodată cu certitudine.
  La vârsta de 16 ani, Svetlana s-a îndrăgostit de producătorul de film Alexei Kapler (cu 24 de ani mai în vârstă și de origine evreiască). Stalin s-a opus vehement idilei. Kapler a fost deportat la Vorkuta, un oraș minier din apropierea cercului polar, în bazinul carbonifer Peciora (republica Komi). El nu a fost însă internat în lagărul de muncă forțată de la Vorkuta și nu a murit în această localitate, cum se crezuse în epocă. După moartea lui Stalin, s-a reîntors în Moscova, unde a trăit până în 1979.
  La vârsta de 17 ani, Svetlana s-a îndrăgostit de un coleg student la Universitatea din Moscova, Grigori Morozov, care era, de asemenea evreu. Stalin a acceptat în cele din urmă căsătoria, dar nu s-a întâlnit niciodată cu ginerele său. După nașterea unui fiu în 1945, Iosif, cuplul s-a despărțit, sentința de divorț fiind pronunțată în 1947.
  Al doilea soț al Svetlanei a fost un apropiat al lui Stalin, Iuri Jdanov, fiul mânii drepte a dictatorului, Andrei Jdanov. Căsătoria a avut loc în 1949. Un an mai târziu, după nașterea fiicei lor, Ecaterina, cei doi au divorțat. După moartea lui Stalin în 1953, Svetlana a adoptat numele de fată al mamei sale și a lucrat în Moscova ca profesoară și traducătoare. În 1963 l-a întâlnit pe Brajesh Singh, un comunist indian în vizită în capitala sovietică. Brajesh a revenit la Moscova în 1965 pentru a activa ca traducător. Celor doi nu li s-a permis căsătoria. Brajesh a murit în 1966, iar Svetlana a primit permisiunea să plece în India, pentru a-i duce familiei urna, ca cenușa să fie aruncată în fluviul Gange. Allilueva a stat în India timp de două luni, fiind impresionată de diverse aspecte culturale ale țării. La 6 martie 1967, după ce trecuse pe la ambasada sovietică din New Delhi, Allilueva s-a dus la ambasada americană, unde a depus o cerere oficială de azil politic, cerere adresată ambasadorului Chester Bowles. Cererea i-a fost aprobată. Pentru a feri India de reacții sovietice neplăcute, Svetlana a fost scoasă imediat din țară și trimisă în Elveția, de unde, după șase săptămâni, a plecat în Statele Unite.
  La sosirea în America (în aprilie 1967), Svetlana Allilueva a denunțat, într-o conferință de presă, atât regimul tatălui său, cât și cel al noilor lideri sovietici. Intenția ei de a publica lucrarea autobiografică Twenty Letters To A Friend (Douăzeci de scrisori către un prieten) în 1967, totodată anul celei de-a 50-a aniversări a "Marii revoluții socialiste din Octombrie", a stârnit opoziția în Uniunea Sovietică, guvernul sovietic amenințând cu publicarea unei versiuni neautorizate. Conflictul diplomatic a fost aplanat prin amânarea publicării în Occident.
  În 1970, Allilueva a acceptat invitația văduvei lui Frank Lloyd Wright, Olgivanna Wright, de a vizita Taliesin West din Scottsdale, Arizona. Potrivit cărții sale autobiografice "Distant Music", Wright credea în misticism și era convinsă că Svetlana Allilueva era o înlocuitoare spirituală pentru propria fiică, Svetlana, care murise într-un accident de automobil. Aceasta din urmă care fusese căsătorită cu principalul colaborator al lui Frank Lloyd Wright, William Wesley Peters. În mod surprinzător, Allilueva a acceptat după numai câteva săptămâni să se căsătorească cu Peters. După căsătorie a adoptat numele Lana Peters. Cei doi au avut o fiică, Olga. În cele din urmă, căsnicia lor s-a destrămat, în mare parte din cauza presiunilor făcute de doamna Wright.
  În 1982, Svetlana Allilueva s-a mutat cu fiica sa în Cambridge, Anglia, iar în 1984 s-a reîntors în Uniunea Sovietică, unde celor două li s-a acordat cetățenia sovietică. S-au stabilit în Tbilisi, Georgia. În 1986, Allilueva s-a reîntors în Statele Unite, pentru ca mai târziu să se mute la Bristol, Anglia. În 2010 locuia în localitatea Richland Center, Wisconsin. 

  Svetlana Allilueva

  Svetlana Allilueva cu tatăl său Stalin Părinți Iosif Vissarionovici Stalin Nadejda Allilueva  Frați și surori Vasili Stalin, Iakov Djugașvili Căsătorită cu Grigori Morozov (1943–1947) Iuri Jdanov (1949–1950) William Wesley Peters (1970–1973) Copii Iosif Alliluyev (1945–2008) Ecaterina/Katia (1950– ) Olga/Chrese Evans (1971– )

• 2011: Danielle Mitterrand (n. Danielle Émilienne Isabelle Gouze, 29 octombrie 1924, Verdun - d. 22 noiembrie 2011, Paris) a fost soția fostului președinte francez François Mitterrand și directorul fundației France Libertés - Fondation Danielle-Mitterrand. Lucrări: 
• La levure du pain, édition n°1, 1992
• En toutes libertés, Ramsay, 1996.
• Ces hommes sont avant tout nos frères, Ramsay, 1996 (sur les indiens du Chiapas).
• Le printemps des insoumis, éditions Ramsay, 1998
• La torture en Tunisie : Comité pour le respect des libertés et des droits de l’homme en Tunisie, Le Temps des cerises, 2000.
• Echanger la vie, éditions Actes sud, 2000
• Le Livre de ma mémoire, Édition Jean-Claude Gawsewitch, 2007 ISBN: 978-2350130897 et Folio n° 4833
• Mot à mot, Le Cherche midi, 2010 ISBN: 978-2-7491-1577-1. 

  Danielle Mitterrand

  Danielle Mitterrand în 2005. Frați și surori Roger Gouze[*] Christine Gouze-Rénal[*]  Căsătorită cu François Mitterrand Copii Pascal Mitterrand Jean-Christophe Mitterrand Gilbert Mitterrand

• 2012: Bryce Courtenay (n. 14 august 1933 – d. 22 noiembrie 2012^[2]) a fost un scriitor australian născut în Johannesburg, Africa de Sud. A publicat: 
• The Power of One (1989)
• Tandia (1992)
• April Fool's Day (1993)
• Recipe for Dreaming (1994)
• The Power of One to One (1995)
• The Potato Factory (1995)
• Tommo & Hawk (1997)
• The Family Frying Pan (1997)
• The Stranger Inside: An Erotic Adventure (1997)
• Yowie Series (1997)
• Jessica (1998)
• The Night Country (1998)
• The Power of One Young Reader's Edition (1999)
• Solomon's Song (1999)
• Four Fires (2001)
• Smoky Joe's Cafe (2001)
• Matthew Flinders' Cat (2002)
• Brother Fish (2004)
• Whitethorn (2005)
• Sylvia (2006)
• The Persimmon Tree (2007) 

  Bryce Courtenay

* 2013: Mircea Crișan (n. 1924,^[2] Maramureș, România – d. 22 noiembrie 2013,^[3][4] Düsseldorf, Germania^[5], Mauriciu Kraus)^[6] a fost un actor, cabaretist, regizor și umorist, celebru în România anilor 1950-1960 și în Germania restul vieții. Evreu^[7] născut în România (într-un vagon de tren care traversa Maramureșul) și declarat la oficiul stării civile la 9 august).^[8]

Când era copil, mergea în turneu cu părinții (angajați la un parc de distracții ambulant).^[9]

La 19 ani s-a angajat ca vânzător de mezeluri și, tot pe-atunci, a debutat mai mult figurant decât ca actor, la Teatrul Barașeum, actualmente Teatrul Evreiesc de Stat, în spectacolul Lozul cel mare de Sholem Aleichem. A studiat apoi la Conservatorul de Artă Dramatică, clasa Maria Filotti (1944-1946).

După absolvire a jucat la Teatrul Armatei, la Teatrul Savoy, la Teatrul de Estradă, în spectacole de varietăți alături de actorii Nicolae Stroe, Gogu Trestian, Ion Antonescu-Cărăbuș, Horia Căciulescu, Zizi Șerban, Elena Burmaz, Tanți Căpățână, Puiu Călinescu. Multe din textele din perioada din România au fost compuse în colaborare cu Alexandru Mandi.

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actorului Mircea Crișan i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.^[10]

În 1968, cu ocazia unui turneu la Paris la teatrul Olympia, a rămas în Occident^[11] și s-a stabilit ulterior în Germania, unde a început să-și scrie numele Mircea Krishan^[12]

În Germania a colaborat, sub acest nume, cu mulți artiști de scenă cunoscuți, între care Rudi Carell și Gisela Schlüter.

În 1995 Mircea Crișan a venit în România pentru a lansa caseta De la Crișan… adunate, în cadrul unui spectacol cu invitați deosebiți: Angela Similea, Valerica Mihali, Doina Moroșanu, Sorina Dan și Cătălin Crișan.^[13]

Mircea Crișan și-a petrecut ultimii ani de viață internat într-un azil pentru vârstnici din Düsseldorf, suferind de boala Alzheimer. A fost înmormântat în cimitirul evreiesc din Düsseldorf. Filmografie: 

• 1964: Mofturi 1900

• 1966: Corigența domnului profesor
• 1967: Șeful sectorului suflete - Costică
• 1970: Rudi Carrell Show
• 1974: Am laufenden Band
• 1974: Tatort
• 1975: Zwischenmahlzeit
• 1976: Derrick
• 1978: St. Pauli Landungsbrücken
• 1990: Werner – Beinhart!
• 1992: Schtonk!
• 1993: Die Männer vom K3
• 1998: Die Wache
• 2001: Polizeiruf 110
• 2002: Großstadtrevier
• 2004: Wie im Himmel 

  Mircea Crișan

* 2015: Augustin Ioan Cozmuța (n. 14 noiembrie 1944, Cernești, județul Maramureș - d. 22 noiembrie 2015, Baia Mare) a fost un ziarist, critic literar și scriitor român. Augustin Ioan Cozmuța s-a născut în localitatea Cernești, județul Maramureș. Studiile liceale le-a absolvit în anul 1962, la Târgu Lăpuș, iar cele universitare la Cluj-Napoca. Licențiat, în filologie, promoția 1967, (cu lucrarea E. Lovinescu și modernismul) și, de asemenea, în filosofie, (cu lucrarea Politicul în publicistica lui Eminescu). Cursuri post-universitare de sociologia culturii (Brașov) și a presei (București). Din anul 1968 a fost ziarist în Baia Mare.

A debutat în revista Tribuna (1966), al cărei cenaclu literar l-a frecventat în timpul studenției. A cola­borat la revistele Tribuna, Steaua, Familia, Astra, Ateneu, Presa Noastră, Archeus, Pro Unione, Nord Literar, suplimentul Maramureș. A inițiat suplimen­tul Graiul de Duminică al ziarului Graiul Maramureșului (publicație coti­diană al cărei prim număr l-a editat, în compania unui grup de revoluționari, în decembrie 1989).

A îngrijit culegerile literare Pagini maramureșene. A alcătuit antologia literară Nord statornic (Baia Mare 1973).

Debut editorial cu volumul Punct de trecere. Inter­viuri, Editura Gutinul, Baia Mare 1995, premiat la Salonul de carte de la Oradea.

Redactor de carte sau lector la mai multe lucrări și reviste, consilier editorial al Editurii Gutinul Baia Mare. Autor de prefețe și postfețe la antologii literare, la volume de poezie și proză ale unor autori maramureșeni publicați de edituri băimărene.

A inițiat manifestarea Cărțile Anului, în cola­borare cu Primăria Baia Mare. La acest concurs, i-au fost premiate cărțile Coasta Pacifică. Jurnal californian (secțiunea Publicis­tică), Punct critic Comentarii literare (Premiul special al juriului) și Momente și schițe pe scena criticii. Pentru cartea Pagini de critică literară a primit premiul Asociației Scriitorilor Baia Mare.

Apreciind activitatea desfășurată în calitate de critic literar, Primăria Baia Mare l-a declarat Scriitorul anului în 2015.

A susținut Cartea de teatru, rubrică în programul de sală al Teatrului Dramatic din Baia Mare, trupă pe care a însoțit-o în turnee și la festivaluri naționale și internaționale de profil organizate la Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov, Bacău, Oradea, Parma (Italia) și Kielce (Polonia). A însoțit formații artistice maramureșene și a călătorit pe cont propriu sau în interes jurnalistic în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Ucraina, Republica Moldova, SUA.

A vernisat numeroase expoziții de artă publicând cronici și interviuri pe această temă, fiind citat în lucrarea-album Centrul artistic Baia Mare la centenar. Membru al juriului la festivaluri de literatură de la Cicârlău și Vișeu de Sus, cât și la unele ediții ale concursului Cărțile Anului. Este cetățean de onoare al comunei natale Cernești, în favoarea bibliotecii căreia a făcut donații de carte. Începând cu mai 2016, Biblioteca comunală din Cernești poartă numele „Augustin Cozmuța”. Volume publicate: Augustin Ioan Cozmuța s-a născut în localitatea Cernești, județul Maramureș. Studiile liceale le-a absolvit în anul 1962, la Târgu Lăpuș, iar cele universitare la Cluj-Napoca. Licențiat, în filologie, promoția 1967, (cu lucrarea E. Lovinescu și modernismul) și, de asemenea, în filosofie, (cu lucrarea Politicul în publicistica lui Eminescu). Cursuri post-universitare de sociologia culturii (Brașov) și a presei (București). Din anul 1968 a fost ziarist în Baia Mare.

A debutat în revista Tribuna (1966), al cărei cenaclu literar l-a frecventat în timpul studenției. A cola­borat la revistele Tribuna, Steaua, Familia, Astra, Ateneu, Presa Noastră, Archeus, Pro Unione, Nord Literar, suplimentul Maramureș. A inițiat suplimen­tul Graiul de Duminică al ziarului Graiul Maramureșului (publicație coti­diană al cărei prim număr l-a editat, în compania unui grup de revoluționari, în decembrie 1989).

A îngrijit culegerile literare Pagini maramureșene. A alcătuit antologia literară Nord statornic (Baia Mare 1973).

Debut editorial cu volumul Punct de trecere. Inter­viuri, Editura Gutinul, Baia Mare 1995, premiat la Salonul de carte de la Oradea.

Redactor de carte sau lector la mai multe lucrări și reviste, consilier editorial al Editurii Gutinul Baia Mare. Autor de prefețe și postfețe la antologii literare, la volume de poezie și proză ale unor autori maramureșeni publicați de edituri băimărene.

A inițiat manifestarea Cărțile Anului, în cola­borare cu Primăria Baia Mare. La acest concurs, i-au fost premiate cărțile Coasta Pacifică. Jurnal californian (secțiunea Publicis­tică), Punct critic Comentarii literare (Premiul special al juriului) și Momente și schițe pe scena criticii. Pentru cartea Pagini de critică literară a primit premiul Asociației Scriitorilor Baia Mare.

Apreciind activitatea desfășurată în calitate de critic literar, Primăria Baia Mare l-a declarat Scriitorul anului în 2015.

A susținut Cartea de teatru, rubrică în programul de sală al Teatrului Dramatic din Baia Mare, trupă pe care a însoțit-o în turnee și la festivaluri naționale și internaționale de profil organizate la Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov, Bacău, Oradea, Parma (Italia) și Kielce (Polonia). A însoțit formații artistice maramureșene și a călătorit pe cont propriu sau în interes jurnalistic în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Ucraina, Republica Moldova, SUA.

A vernisat numeroase expoziții de artă publicând cronici și interviuri pe această temă, fiind citat în lucrarea-album Centrul artistic Baia Mare la centenar. Membru al juriului la festivaluri de literatură de la Cicârlău și Vișeu de Sus, cât și la unele ediții ale concursului Cărțile Anului. Este cetățean de onoare al comunei natale Cernești, în favoarea bibliotecii căreia a făcut donații de carte. Începând cu mai 2016, Biblioteca comunală din Cernești poartă numele „Augustin Cozmuța”. Volume: 

• Punct de trecere. Interviuri, Editura Gutinul, Baia Mare, 1995
• Punct de vedere. Editoriale, Editura Universității de Nord Baia Mare, 2000
• Coasta Pacifică. Jurnal Californian, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002
• Punct critic. Comentarii literare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004
• Pagini de critică literară, Editura Eurotip, Baia Mare, 2010
• Momente și schițe pe scena criticii, Editura Eurotip, Baia Mare, 2013
• Alte pagini de critică literară, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014
• Punct de trecere. Volumul II: Interviuri literare, Editura Gutinul, Baia Mare, 2015
• Incursiuni în arta plastică, Editura Gutinul, Baia Mare, 2016 (publicat postum)
• Anul 70 al vieții mele-Jurnal, Editura Cromatica, Baia Mare, 2017 (publicat postum)
• De la Nord statornic la Nord Literar - suplimentul Maramureș, Editura BJPD, Baia Mare, 2018 (publicat postum) 

  Augustin Ioan Cozmuța

  Căsătorit cu Ileana Cozmuța Copii Ioana Cozmuța

* 2017: Dmitri Aleksandrovich Hvorostovski (în Дмитрий Александрович Хворостовский; n. 16 octombrie 1962,^[ Krasnoiarsk, RSFS Rusă, URSS – d. 22 noiembrie 2017,^[3] Londra, Anglia, Regatul Unit) a fost un bariton de renume mondial din Rusia, Artist al Poporului din Rusia. Dmitri Hvorostovski s-a născut în Krasnoyarsk în Siberia. El a studiat la Școala de Arte din Krasnoyarsk cu Yekatherina Yofel și a debutat la Opera Krasnoyarsk, în rolul lui Marullo din Rigoletto. El a câștigat Premiul Întâi atât la Competiția Glinka în 1987 cât și la Concursul de Canto din Toulouse în 1988. Hvorostovski a devenit cunoscut pe plan internațional în 1989 când a câstigat BBC Cardiff Singer of the World competition, întrecându-l pe favoritul local Bryn Terfel în finală. El a interpretat "Ombra mai fu" de Handel și "Per me giunto...O Carlo ascolta" din Don Carlo de Verdi. Cariera sa internatională a început imediat (debut la Londra în 1989, iar la New York în 1990).

Debutul său în vestul Europei a fost la Opera din Nisa în The Queen of Spades (1989). În Italia el a debutat la La Fenice ca Eugene Onegin, un succes care i-a consolidat reputația, urmând debutul său american la Opera Lirică din Chicago (1993) în Traviata.

De atunci el a fost angajat la toate teatrele mari din lume, inclusiv la Metropolitan Opera (debut: 1995), la Royal Opera House la Covent Garden, la Berlin State Opera, la La Scala si la Vienna State Opera. El este recunoscut in mod special pentru interpretarea rolului Eugene Onegin de Ceaikovski; The New York Times îl descrie ca fiind "născut pentru rol."^[4]

În 2002, Hvorostovski a performat la "Balul Petrușca" organizat de the Organizatia pentru Ajutorul Copiilor din Rusia. El este Director Onorific al organizatiei.^[5][6] Bărbat înalt, cu părul albit prematur, Hvorostovski este recunoscut internațional în calitate de interpret de operă dar și ca artist de concert. El a intrat în topul celor 50 mai frumoși oameni din lume creat de revista People, o raritate pentru un muzician clasic. Vocea sa înaltă, de volum mediu, are un timbru lichid specific baritonilor ruși.

În ultimii ani repertoriul lui Hvorostovski este compus aproape în întregime din operele lui Verdi cum ar fi Un ballo in maschera, Traviata si Simon Boccanegra; el a apărut in Rigoletto și în Il trovatore într-o productie de David McVicar la Metropolitan Opera alături de Sondra Radvanovsky. 

Dmitri Hvorostovski

Sărbători

• Sfântul Apostol Filimon, Arhip, Onisim și Apfia; Sf. Mc. Cecilia 
  

  Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.) Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

  Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Filimon, episcop de Gaza în Palestina, se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Biserica a inclus în canonul Sfintei Scripturi o epistolă către el a Sfântului Apostol Pavel. În plus, și soția sa, Apfia, se numără printre Cei Șaptezeci. Biserica Ortodoxă îi pomenește în 22 noiembrie și în 19 februarie. (calendar creștin-ortodox)

• Liban – Ziua națională - Proclamarea independenței fata de Franta (1943)

  

  Amplasarea Libanului – foto: ro.wikipedia.org

  Liban (numele oficial Republica Libaneză) este o țară în Asia de Sud-Vest (Orientul Apropiat), situată pe țărmul estic al Mării Mediterane. Se învecinează cu Siria la nord și est și cu Israel la sud.

  

  Drapelul Libanului - foto: ro.wikipedia.org