2. /24 NOIEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

B. Decese; Sărbători

DECESE

• 1227 - Mare Duce al Poloniei Leszek I cel Alb este asasinat în timpul unui congres al Ducelui Gąsawa.
• 1518: Vannozza dei Cattanei, amanta cardinalului Rodrigo Borgia, viitorul Papă Alexandru al VI-lea (n. 1442)
• 1715: Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp, regină consort a Suediei (n. 1636)
• 1724: Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen (n. 1672)
• 1741: Ulrica Eleonora a Suediei, regină a Suediei (n. 1688)
• 1785: Frederica de Württemberg (n. 1765)
• 1848: William Lamb, Viconte de Melbourne, prim ministru al Marii Britanii (n. 1779)
• 1916: Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau, Mare Ducesă de Luxemburg (n. 1833)

Sari la navigareSari la căutare

Alexandru Macedonski
Date personale
Născut	14 martie 1854[2][3][4]  București, Țara Românească[5][6]
Decedat	24 noiembrie 1920 (66 de ani)[2][3][4]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Alexandru D. Macedonski Maria Fisența
Frați și surori	Ecaterina (c. Ghica)(c. Leboef) Dimitrie Macedonski Vladimir Macedonski
Căsătorit cu	Ana Rallet-Slătineanu
Copii	George Macedonski Alexis Macedonski Nikita Macedonski Pavel Macedonski Constantin-Hyacint Macedonski Anna Macedonski
Naționalitate	română
Cetățenie	România  Principatele Unite  Regatul României
Ocupație	poet, prozator, dramaturg și publicist
Pseudonim	Duna, Luciliu, Sallustiu
Partid politic	Partidul Național Liberal
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1872 - 1920
Mișcare/curent literar	romantism, neoromantism, parnasianism, simbolism, realism, neoclasicism
Subiecte	poeme, rondeluri
Specie literară	poezie, proză, teatru
Operă de debut	1. poezia „Dorința poetului" în Telegraful român 2. 1872 - volumul de versuri „Prima Verba"
Opere semnificative	„Prima verba”, „Flori sacre”, „Poema rondelurilor”
Influențe[ascunde] Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu
Note
A fost supranumit „poetul rondelurilor”
Membru post-mortem al Academiei Române
Semnătură
Modifică date / text

.* 1920: Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854,^[2][3][4] București, Țara Românească^[5][6] – d. 24 noiembrie 1920,^[2][3][4] București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața^[7] și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri^[8][9], Mihai Eminescu ^[10][11] și Ion Luca Caragiale.^[11]

Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române.^[12]

BIOGRAFIE

Familia și copilăria

Familia poetului din partea tatălui a emigrat în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. Având origini slave de la sud de Dunăre, sârbi, bulgari^[13] sau aromâni^[14], membrii familiei susțineau că au origini de revoluționari sârbi din Macedonia, ocupată de Imperiul Otoman.^[14] Dimitrie, bunicul poetului, și fratele acestuia Pavel au participat la Revoluția din 1821, susținând Eteria împotriva regimului fanariot. Dimitrie și Pavel au făcut parte, alături de Eterie, din complotul împotriva lui Tudor Vladimirescu.^[15] Din anul 1830, în timpul guvernării ruse, fraților Macedonski li s-a recunoscut statutul de aristocrați valahi^[16] și au primit ranguri militare în armata țării. Dimitrie se căsătorește cu Zoe, fiica unui ofițer rus sau polonez, iar fiul lor Alexandru, tatăl poetului, după o educație militară în Imperiul Rus, urcă pe scara ierarhică militară până la funcția de Ministru de Război în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după Unirea Principatelor Române.^[17] În timpul studiilor din Rusia, tatăl poetului, pentru a câștiga respectul colegilor, își croiește „un arbore genealogic gigantic”, declarându-se descendent din familia Biberstein-Rogala, care domnise în Lituania.^[14] Datorită slujbei tatălui, familia poetului se muta des.

Mama poetului, Maria Fisența (Vâcenț sau Vicența), provenea dintr-o familie de boieri din Oltenia,^[18] a fost fiica lui Emanuel Fisența, posesorul unei averi mari, și a Ecaterinei Urdăreanu-Brăiloiu, fiica mai puțin avută a unei familii din vechea boierime. Tatăl Mariei a murit la scurt timp după nașterea acesteia, iar mama sa s-a recăsătorit cu pitarul Dimitrie Pîrîianu, la 12 februarie 1848.^[19]

Memoriile scrise de mama poetului sunt „pagini vrednice de a fi cunoscute atât printr-un adevărat dar de a povesti, plin de umor și culoare, cât și prin mărturia acelui acelui patetism în care gustul romantic se amestecă cu un fel de natural de a fi, prevestind pe al poetului.”^[19]

Alexandru A. Macedonski s-a născut la București, fiind cel de-al treilea copil al familiei.

Sora sa cea mare Ecaterina, căsătorită cu un Ghica și mai apoi cu Leboef, publică versuri în limba franceză în Literatorul. Fratele mai mare maiorul Dimitrie Macedonski a fost veteran războiului din 1877, iar fratele mai mic Vladimir, avocat în București, publică și el schițe și nuvele în Literatorul.^[19]

Până la vârsta de șase ani poetul a fost un copil bolnăvicios, având crize regulate de o „nervozitate extremă, expus la un soi de absențe de conștiință momentane”.^[20] În anul 1862 familia îl trimite la școală în Oltenia, petrecându-și astfel mare parte din copilărie la moșia de la Amaradia.^[21] Nostalgia copilăriei și a peisajelor de la Amaradia se regăsesc mai târziu în ciclul poemelor amărăzene.^[21]

Cînd mergi spre munți dinspre Craiova, urcând pe apa Amărezei,

De la Murgaș în Adâncata și la Vocna-n Pometești

Junincele-așteptând gonacii mugesc la gardurile-ogrăzei,

Și-n lunca dintre două dealuri, din Gura-Ploești în Goiești...

Școala o urmează la Colegiul Național Carol I din Craiova, pe care a absolvit-o în anul 1867.^[22]

În anul 1865 scrie poezia Plânsul amantei, inclusă, mai târziu, în volumul Prima verba însoțită de o notă: Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o țin drept bună și că nu-i văd erorile de care e plină, dar fiindcă este compusă la etatea de 12 ani și, prin urmare, una din primele mele încercări, am publicat-o făr a o corege^[23].

Tatăl poetului a murit la 24 septembrie 1869, iar mama poetului va susține că acesta a fost otrăvit de oponenții săi politici,^[24] iar această ipoteză este susținută, mai târziu, necontenit de către poet în ziarele sale.^[19]

După moartea tatălui scrie poezia La defunctul meu părinte, Generalul Alex. D. Macedonski, inclusă în volumul Prima verba, datată în manuscris: Viena, 1870.

La 29 noiembrie 1869 directorul liceului din Craiova, G. M. Furtunescu, îi eliberează Certificatu scolasticul prin quare se ncredentiedia, quo scolariu lu Alessandru Macedonschi a terminat anul școlar 1867-68, Clasa a IV-a a Liceului/Gimnasiului Mare din Craiova, la obiectele: Purtare (bună), Limba română și latină (binișoară), limba elenă (binișor), Istorie și Geografie (bine), matern, (binișor), naturale (repetând examenul, binișor), franceză (bine), religie (binișor), desen (binișor).

Anii de debut și călătoriile prin Europa

După ce i se eliberează pașaportul pentru statele Europei, pe termen de 3 ani de zile la studie, având: statură înaltă, păr-sprâncene, castanii, ochi negri, fruntea potrivită, nasul-gura-bărbia-obrazul=potrivite, fața smeadă, semne deosebite — nu are, Macedonski părăsește România în 1870, călătorind prin Imperiul Austro-Ungar, vizitând Viena, iar apoi Elveția și posibil alte țări. Se vehiculează că în timpul acestei călătorii l-ar fi cunoscut pe Mihai Eminescu, la acea dată student la Viena.^[25] Scopul călătoriei lui Macedonski a fost acela de a se pregăti pentru admiterea la Universitatea București, dar el a petrecut tot acest timp într-un mod boem cu numeroase petreceri și escapade romantice.^[26] Publică prima poezie Dorința poetului în Telegraful român din Sibiu. În acest an a început perfecționarea propriului stil poetic, influențat profund de romantism și de către predecesorii săi Dimitrie Bolintineanu și Ion Heliade Rădulescu.^[25][27]

Prima pagină a volumului Prima verba, 1872

Anul următor vizitează Pisa, Florența, Veneția^[28], unde, după spusele poetului, ar fi urmat anumite cursuri, în special la Universitatea din Pisa, dar acest fapt nu a fost confirmat de istoria literară.^[29]. În Italia, mărturisește poetul în jurnalul său, s-ar fi confruntat cu probleme financiare și probleme de sănătate.^[30]

Se întoarce la București, unde este admis la Facultatea de Litere, dar nu frecventează cursurile cu regularitate.^[31] Debutează cu volumul de versuri Prima Verba în anul 1872, iar apoi vizitează, din nou, Italia.^[32]

După publicarea la 23 mai 1873, a poemei antidinastice 10 mai (Sunt opt ani de suferință care astăzi s-a-mplinit), în Telegraful român, împotriva regelui Carol I, motiv de temere pentru mama sa, Maria Macedonski, de a-l expedia precipitat în străinătate, prin Giurgiu, cu vaporul „Tagetof”, în Austria (la Viena și Gleichenberg) și Italia (la Napoli), pentru a-l feri de eventuale consecințe derivate din acuzația de laese majestatis.^[33] În această călătorie îl cunoaște pe compozitorul francez Jules Combarieu, cu care va întreține o corespondență sporadică în deceniile ce urmează.^[34]

Devenind pasionat de jurnalismul politic și de politică devine membru al Partidului Liberal și editează ziarul Oltul între anii 1873 și 1875, unde publică articole pro-liberale, traduceri din Pierre-Jean de Béranger, Hector de Charlieu și Alphonse de Lamartine, scurte povestiri și primele impresii de călătorie.^[35]

La vârsta de 22 de ani scrie prima sa piesă de teatru Gemenii.^[36]

La 23 iunie 1874, Ion Luca Caragiale îl ridiculizează în revista Ghimpele, în urma unor afirmații ale lui Macedonski că ar avea origini lituaniene, și-l transformă în personajul A.a.msky, a cărui moarte survine în urma extenuării cauzate de contribuția majoră la dezvoltarea politicii naționale.^[37] Acesta este primul episod din șirul lung de polemici între cei doi.

Procesul din 1875 și activitatea politică

La 24 martie 1875, Macedonski a fost arestat la Craiova, fiind acuzat de defăimare^[38] și incitare la rebeliune^[39] împotriva Partidului Conservator și a prim ministrului Lascăr Catargiu, fiind închis pentru trei luni, la închisoarea Văcărești din București, dar a fost eliberat în urma campaniei liberale, fiind apărat de către celebrul avocat liberal Nicolae Fleva, cu care a împărțit celula. Macedonski a apărut în fața Curții de Jurați a Tribunalului Ilfov la data de 7 iunie și a fost pus în libertate,^[40] iar populația din București a ieșit pe străzi să celebreze sentința.^[41]

Între 25 martie și 30 iunie 1876 este redactor la Stindardul, ziar politic, literar, comercial și științific, al cărui director era Pantazi Ghica, iar în funcția de redactor l-a urmat Bonifaciu Florescu. În paginile cotidianului va publica, printre altele, traduceri din Lamartine, nuvela Cârjaliul și piesa de teatru Gemenii.

În același an, după dezamăgirea de a nu fi inclus pe listele candidațiilor liberali pentru alegerile generale din anul anterior^[42], Macedonski și-a început cariera în administrație, după numirea lui Ion Emanuel Florescu în funcția de prim ministru și accederea Partidului Național Liberal la guvernare. El fost numit director și prefect interimar al regiunii Bugeac, la Bolgrad. În acest timp, publică traducerea poemului epic Parisina, scris de Lordul Byron, în anul 1816 ^[43] și a finalizat Ithalo și Calul arabului.^[44]

La 8 martie 1878 ține o prelegere la Ateneul Român Asupra mișcării literare din ultimii zece ani^[45], iar printre altele afirmă:

„Pe lângă aceste tinere și suave talente a căror activitate literară a dat, în acești din urmă zece ani roade multiple, nu trebuie să uităm nici pe Iacob Negruzzi poet și satiric eminent; nici pe Eminescu, ce, între felurite poezii, a înavuțit literatura, cu „Epigonii”... poezie ce va rămâne.^[46]”

Funcția sa de prefect interimar a luat sfârșit, la 19 septembrie 1876, după ce s-a împotrivit voinței primului ministru Ion Brătianu „de a închide ochii” și a „făcut pe legalul”, ascultând ordinele ministrului de interne George D. Vernescu, nepermițând intrarea trupelor voluntarilor ruși pe teritoriul țării, în drumul lor spre Principatul Serbiei.^[20]

Alexandru Macedonski în 1878

În anul 1877 colaborează la ziarul Timpul, cotidian al Partidului Conservator, cu versuri: Odă închinată armatei române și o traducere din Gottfried August Bürger, înainte ca Mihai Eminescu, la propunerea lui Titu Maiorescu, să devină redactor al acestui periodic în octombrie 1877. Colaborări intermitente în revista Familia, cu traduceri din Pușkin, Lamartine, Petőfi.

În aprilie 1877 editează ziarul Vestea, „întâiul ziar vândut cu cinci centime în București”, ziar de opoziție în care publică articole împotriva lui C.A. Rosetti și a „viziratului” politic al lui I.C. Brătianu^[47]. Scoate ziarele cu conținut patriotic, dar lipsite de succes: Dunărea, Fulgerul, iar în anul 1880 Tarara"^[48], în care publică articole împotriva liberalilor și a casei regale.

La 14 iunie 1877 este numit de C. A. Rosetti în postul de controlor financiar al județului Putna. Primește știrea cu mari sarcasme: denumind-o „incalificabilă”, enumerându-și meritele de combatant liberal, refuză „nostima funcțiune”. Apoi, la 14 octombrie îi solicită lui Mihail Kogălniceanu postul de atașat de legație, evidențiind faptul că este cunoscător al limbilor franceză, germană și italiană, dar este numit la 13 noiembrie director de prefectură al plășii Silistra Nouă, cu reședința la Cernavodă. În acestă perioadă face excursii arheologice, impresionat îndeosebi de locul denumit Hinovul, care-i inspiră versuri libere, care sunt printre primele în poezia europeană. Își încetează funcția prin desființarea județului Silistra la 9 aprilie 1879.

La 12 aprilie 1879 este numit administrator al plasei Sulina. Călătorește în Insula Șerpilor, iar aici experimentează mari emoții de ordin senzorial și estetic, transfigurate ulterior în Lewki și Thalassa.

Apoi este numit de către liberali inspector general financiar. În 1880 i se oferă funcția de inspector al monumentelor istorice și medalia Bene-Merenti, clasa I, dar nu stătu mult nici în aceste slujbe, astfel până în anul 1902, conform cu George Călinescu, totalizase doar 18 luni de serviciu public,^[49] deoarece mentalitatea sa de fecior de fost ministru îl făcea să aspire doar la marile roluri.^[50]

Macedonski considera o rușine ca un mare literat să se „osândească” la funcționarism:

„Este o rușine ca literații noștri fruntași să fie lipsiți de traiul zilnic sau să se osândească la funcționarism... Partea feminină a societății noastre ar trebui să-și deschidă casele poeților, scriitorilor. În Paris, un poet e plătit cu cinci sute de lei și o mie de lei pe seară, și e cu osebire măgulit de stăpâna casei și de ai ei numai ca să consimtă să-și spună versurile.^[50]”

Primii ani ai Literatorului

La 20 ianuarie scoate primul număr al gazetei „heliadiste” Literatorul, ziar de opoziție Junimii și Convorbirilor literare care, după părerea poetului, acaparaseră fără o justificare obiectivă pozițiile culturale cele mai însemnate ale epocii.^[51] Conducerea revistei este asumată de Macedonski alături de eruditul poligraf Bonifaciu Florescu și de fecundul poet Th. M. Stoenescu, care rămân o vreme și principalii colaboratori ai revistei.^[52].

Literatorul - prima pagină a primului număr, 1880

În ciuda sentimentelor adverse față de junimism, Macedonski a definit mișcarea promovată de Literatorul drept direcțiune opozită celei din Iași, deși se atinge cu dânsa prin unele puncte, după cum se atinge și în vechea școală a lui Heliade prin altele.^[53]

„Poezia germană e frumoasă negreșit, un amestec de misticism și de melancolie dulce, dar numai mânuită de germani. Școala germană, cu toate încercările „Nouei direcțiuni” din Iași de a o transplanta la noi, are sorți de a găsi aderenți, de a se putea stabili... Suntem latini și mărturisesc că nici o poezie nu-mi place mai mult ca poezia latină, luminoasă, plină de flăcări în loc de raze, fără enigme de dezlegat, fără zăbranicul misticismului, energică și francă și mergând totdeauna la țintă.^[54]”

După câteva luni de apariție Literatorul avea următoarea grupare: Mircea Demetriade, C. Dragulinescu, B. Florescu, Petru Opran, P. Păltineanu, I. N. Polzchroniade, Carol Scrob, Th. M. Stoenescu, Duiliu Zamfirescu. Dar, în curând, între Macedonski și Bonifaciu relațiile s-au deteriorat, după ce poetul l-a atacat, în 1881, într-un număr al revistei, pentru cele trei catedre de profesor la universitate, iar acesta s-a retras.^[55]

În noiembrie 1880, au loc premierele pieselor de teatru Iadeș! și Unchiașul Sărăcie, la Teatrul Național, publicate în Literatorul la începutul anului următor.^[56] O curtează pe Aristizza Romanescu, actriță care a jucat în piesele amintite, dar aceasta îi respinge avansurile.^[57]

Publică volumul Poezii, în anul 1881, deși pe coperta originală apare anul 1882.^[58] Încercând să intre în grațiile Junimii și al lui Titu Maiorescu,^[59] participă, cu regularitate, la ședințele cenaclului și citește Noaptea de noiembrie.^[60]. Maiorescu l-a aplaudat, dar în jurnalul personal consemnează că nu a fost impresionat de poezie.^[61] Dar poezia este lăudată de Bogdan Petriceicu Hașdeu, care deși era anti-junimist, se afla în audiență.^[62]

Polemica cu Alecsandri

Deși era un mare admirator al Bardului de la Mircești, pe parcursul anului 1882, după decernarea Marelui Premiu al Academiei lui Vasile Alecsandri, în anul 1881 pentru întreaga sa operă, Macedonski izbucnește fără reticențe, scriind o analiză critică în trei numere ale Literatorului (nr. 8, 9, 10) menită a distruge mitul infailibilității poetului,^[51] reproșându-i versuri neeufonice din cauza eliziunilor, comparații forțate, rime false, greșeli de construcție și de sens al cuvintelor și îi neagă puterea de creație, acuzându-l că și-a însușit poezii create de popor.^[63]

Alecsandri făcea parte din Academia Română, iar Macedonski considera că nu se cuvine să se împartă premiile între membrii Academiei. „Alecsandri, om bogat, membru al Academiei, cu stație de cale ferată pe moșia sa, primise premiul de 10.000 lei de la Academie: Rușine, de trei ori rușine, domnule Alecsandri, domnilor Academicieni!”.^[64]

Alecsandri i-a răspuns prin drama Fântâna Blanduziei în care transpare personalitatea sa în Horațiu și cea a lui Macedonski în invidiosul poet Zoil. Macedonski îi răspunde cu o epigramă:^[65]

Coprins de-al gloriei nesațiu,

Albit de ani, dar tot copil,

E lesne sa mă faci Zoil

Când singur tu te faci Horațiu.

Junimiștii nu ripostează acestor atacuri la adresa lui Alecsandri, decât în anul 1883, printr-o recenzie distrugătoare la volumul Poezii, semnată de Petru Th. Missir.^[51]

Polemica se încheie aici, iar Macedonski revine la sentimentele dinaintea polemici, recunoscând în Alecsandri un mare poet, al cărei tradiție o continuă.^[66]

Volumul Poezii' - prima pagină, 1882

La 1 ianuarie 1883 Literatorul devine Societatea revistei Literatorul, numărând peste 1500 de membri cu organizații și comitete în mai multe orașe din țară și se adresează lui V. A. Urechia ca să primească președinția de onoare. Acesta îi răspunde, printr-o scrisoare publicată că primește deoarece admiră unele talente, îl laudă pe Macedonski, dar îi spune că nu se împacă cu critica îndreptată împotriva lui Alecsandri.^[67]

La 24 februarie 1883 se căsătorește, la Craiova, cu Ana Rallet-Slătineanu^[68], coborâtoare din familii boierești de vază, care îi aducea o dotă substanțială.^[11] Împreună au șase copii: George născut în 1884, care moare la vârsta de doi ani, Alexis, viitorul pictor, Nikita, inventatorul sidefului artificial, Pavel, viitor ziarist și literat, Constantin-Hyacint, viitor actor și fiica Anna.

Polemica cu Eminescu

Deși în discursul Asupra mișcării literare din ultimii zece ani, din 1878, Macedonski îi aducea elogii lui Eminescu, relațiile dintre cei doi s-au schimbat o dată cu schimbarea viziunii politice a lui Macedonski, devenit din conservator, liberal. Astfel cei doi încep a-și servi reciproc „grațiozități supărătoare de ordin aristocratic și chiar de ordin personalo-familiar”.^[69] Eminescu scria:

„Poeziile lui Macedonski și ale altora câțiva nu-s frumoase prin acea că-s naționale. Avem atâtea modele nobile în poeți mai vechi și mai ales poezia populară, încât insuficiența cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat.”

Iar în articolul Materialuri etnologice publicat în Timpul la 8 aprilie 1882, Eminescu afirma:

„Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizați de eri de alaltă eri, cari privesc toate în țara aceasta de „sus în jos”. Unul abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.”

În urma articolelor Naționalitate și cosmopolitism, din anul 1881, și Materialuri etnologice, din 1882, Macedonski se plângea de atacurile repetate ale „confratelui” Eminescu, unele nesemnate, care-l acuzau de escrocherii și falsuri în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă, încă din anul 1879.^[11] Astfel, zece ani mai târziu, în anul 1892, poetul amintea în Literatorul:

„Pe la 1882 înflorea la București grosolănia de injurii a ziarului Timpul... Eminescu gloria contemporană a erei nouă dar necunoscut pe atunci, fără să-i fi făcut vre-un rău, nu scăpa nici un prilej să mă ultragieze. Ani consecutivi Eminescu mă isbi sub propria semnătură întrebuințând calomnia și invectivele. Nici familia mea nu fu respectată”

În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă „inofensivă”,^[50] fără a bănui urmările catastrofale, care-i vor schimba cariera și întreaga viață:

Un X… pretins poet-acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aș plânge dacă-n balamuc

Destinul lui n-ar fi mai bun,

Căci până ieri a fost năuc

Și nu e azi decât nebun.

În urma acestei epigrame, Macedonski a fost sever sancționat de societate. Opinia publică, printr-o rară unanimitate, și-a dat mâna pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea să zvârle aceste sarcasme marelui poet când boala îl doborâse. Consecințele au fost extrem de drastice, încât Macedonski a ajuns să nu mai aibă nici pâinea cea de toate zilele în cel mai strict sens al cuvântului.^[65]

Poetul vrea să se disculpe, dar ziarele refuză să-i publice cuvântul, abonații Literatorului îi înapoiază foaia, societatea se destramă. Este arătat pe stradă devenind un obiect al oprobriului public, iar sfera aristocratică, foarte înrâurită de Maiorescu, încetează a-l mai ajuta.^[11][50]

Doar ziarul Românul îi dă ocazia să se disculpe la 9 august 1883:

„Domnule redactore, ziarul d-voastră s-a făcut ecoul unei afirmări și unei insulte ce și-a luat izvorul de la dl. Ventura. Nu sunt ținut să dau seama nimănui cui adresez epigrame atunci când desemnez pe adrisanți cu X.”

Poezia viitorului

Poemul Le Vaisseau fantôme, publicat în L'Élan littéraire, februarie 1885

În toamna anului 1884 părăsește țara, se stabilește la Paris^[70] și începe să scrie în limba franceză, căutând faima mondială.^[71] Se întoarce în țară la începutul anului 1885, iar primele versuri în limba franceză îi sunt publicate la sfârșitul acestui an în revista La Walonie din Liege, condusă de Albert Mockel, revistă considerată una dintre primele organe ale simbolismului francez. Iar Macedonski prin colaborarea sa la această revistă, face parte din primele echipe ale simbolismului.^[72][73]

Literatorul anunță retragerea poetului la data de 27 ianuarie 1885, iar la 17 martie revista își încetează apariția.^[72] La 7 aprilie publicația reapare, condusă de Th. M. Stoenescu, cu titlul Revista literară^[11], iar subtitlul Literatorul se păstrează până la 26 mai.

La 21 aprilie 1885 se naște Alexis, fiul poetului, viitor pictor.

În anul 1886, la doar doi ani, moare George, primul său copil. În lunile noiembrie-decembrie apar două numere ale Literatorului. Colaborează la publicațiile străine La Wallonie, Revue de monde latin și Revue française^[11].

În 1886, scrie nuvelele naturaliste: Zi de august, Pe drum de poștă, Din carnetul unui dezertor, Între cotețe și Nicu Dereanu,^[74] adunate, în 1902, în volumul Cartea de aur.

Anul 1887 este marcat de mari greutăți materiale, fiind respins de societate. Scrie poezia Noaptea de mai.^[72] În aprilie-mai apare un nou număr din Literatorul. În octombrie scrie articolul La germanisation de la Roumanie în L'Express-Orient, foaia ambasadei țariste din București, iar în noiembrie scoate unicul număr din Revista independentă.^[72] Publică nuvela Dramă banală.^[74]

La 6 martie 1888 scoate bisăptămânalul Stindardul țărei, ziar conservator scos cu sprijinul lui N. Blaremberg.^[75] După zece numere, ziarul dispare și scoate Straja țărei în vara lui 1889 împreună cu Ștefan Vlădescu, purtând subtitlul: Organ liberal-conservator, cuvinte cu care Blamberg își denumea gruparea sa disidentă,^[72] ruptă din Partidul Liberal.

În aprilie-mai 1888 scoate România literară, împreună cu Bonifaciu Florescu, unde colaborează până în august.

Se naște Nikita, cel de al doilea fiu rămas în viață, la data de 17 iunie 1888.

În primăvara lui 1889 este numit într-o comisie însărcinată cu reorganizarea Monitorului oficial și a Imprimeriei statului, împreună cu A. Cantacuzin, G. Manolaki-Costachi Epureanu, Vintilă C. A. Rosetti și Constantin Erbiceanu.

Volumul Excelsior - prima pagină, 1895

La 23 decembrie începe să colaboreze la Românul, cu rubrica Viața bucureșteană.^[72]

Literatorul reapare din iunie până în octombrie 1890 unde publică ciclul ideilor brutale, continuate în Revista literară pe parcursul anului 1891, unde publică și primele versuri simbolist instrumentaliste.^[72]

În data de 14 mai 1892 au loc manifestări de stradă studențești, iar poetul dedică versuri studențimii, publicate în Românul^[76]. Între 15 iunie și 15 decembrie apar alte șapte numere ale Literatorului, iar această nouă serie a revistei continuă până în februarie 1895, avându-l prim redactor, iar mai târziu director adjunct pe Cincinat Pavelescu, despre care Macedonski are cuvinte de mare laudă.^[76]

Publică articolul Poezia viitorului, la 15 iulie 1892, manifest simbolist, propunând exemplul lui Baudelaire, Mallarmé, al unui Maeterlinck, Péladan și Moréas, explicând ce e simbolul, dar se oprește la varietatea lui instrumentalistă. Caragiale ridiculizează articolul în Moftul român.^[76]

Perioada 1892 - 1894 a fost marcată, iarăși, de mari lipsuri materiale, poetul deschide liste de subscripție pentru a-și publica volumele, organizează festivaluri literare și apelează la diverse metode de cerșetorie deghizată pentru a se susține financiar.^[11]

Se naște Pavel, fiu al poetului, în anul 1893, viitor ziarist și literat.

La 28 decembrie 1893 are loc premiera piesei Saul, scrisă în colaborare cu Cincinat Pavelescu. Piesa are succes datorită talentului lui Constantin Nottara, care pune în valoare versurile poemei.^[77]

Scoate, la 5 aprilie 1894, ziarul Lumina în care republică o mare parte a operei sale poetice și din care aflăm că la 18 mai 1894 ia parte la manifestările politice, adresându-se studențimii adunate în jurul statuii lui Mihai Viteazul, din Piața Universității.^[77] Întreprinde alături de Cincinat Pavelescu, Constantin Castilli și alți discipoli un maraton al bicicliștilor pe ruta București - Brașov, sub privirile amuzate ale bucureștenilor aflați pe Șoseaua Kiseleff.^[78] Acest eveniment a fost consemnat de Gala Galaction, mult mai târziu, în 1912, în Viața românească, cu ocazia unei recenzii volumului de poezii al lui Cincinat Pavelescu.^[77]

Publică volumul de versuri Excelsior în februarie 1895, dedicat lui Grigore M. Sturdza, care după republicările din 1896 și 1897, ar fi ajuns la 13 mii de exemplare vândute,^[71] dar nici unul dintre capii literaturii de la acea vreme nu i-au dat însemnătate.^[77] Volumul cuprinde și republicarea piesei Cuza Vodă, cu adaosuri anti-monarhice. Motto-ul volumului sunt propriile versuri din poezia Noaptea de ianuarie:

M-am născut în niște zile când tâmpita burghezime,

Din tejghea făcând tribună, legiune de coțcari,

Pune-o talpă noroioasă pe popor și boierime;...

Zile când se-mparte țara în călăi și în victime

Și când steagul libertății e purtat de cârciumari.

În noiembrie 1895, Caragiale publică o recenzie, plină de ironie, volumului Excelsior, în articolul Despre Macedonski:

„Primim la redacție un volum de versuri cu un titlu, deși savant și exotic, dar îndestul de popular. E vorba de “Excelsior, poesii de d-nul Alexandru Macedonski”... Avem mai întâi prologul. În mijlocul unor talazuri negre, sub un cer acoperit cu nori negri, stă în lanțuri, pe o stâncă neagră, sub călcâiul unui demon mai negru ca toate, o umbră albă — e geniul civilizației sub călcâiul Răului. Muzica este lugubră — o dezvoltare de acorduri disonante, în care domină nota sfâșietoare a unor dureri haotice, și care urmărește gâfâind o rezolvare depărtată într-un acord perfect.

Deodată, o rază luminoasă — o minune a electricității! — sparge tavanul scenii și se oprește dasupra interesantului grup a celor două genii. La atingerea luminii lanțurile captivului se sfarmă, demonul negru ramâne trăsnit, iar geniul alb se ridică triumfător: tutti la orchestră, acordul atât de mult așteptat izbucnește, si apoi, fără pauză, imnul secular de biruință al libertății! Excelsior!

Ni se desfășură pe urmă în cinci acte — cam lungi, ce e drept — reprezentarea alegorică a triumfurilor, încet-încet, veac cu veac, câștigate de geniul Luminii: abolirea sclaviei, aplicările electricității la fabricațiunea ciorapilor și la telegrafia submarină, străpungerea Gothardului și Suezului și, în sfârșit, fraternizarea puterilor garantate sub bagheta miraculoasă a zeiței Pax-Concordia... Excelsior !

A! dar uitasem... Excelsior... acesta este titlul noului volum de versuri al d-lui A. Macedonski, volum neprețuit, căci nu poartă nici pe copertă, nici în corp enunțarea prețului de librărie — modestie déplacée zic unii; convingere legitimă, zicem noi.”

Revista Liga ortodoxă, scandalul Caion

Reuniune literară, de Ștefan Luchian

Macedonski fiind în strânse legături cu cercurile conservatoare, se implică în „chestiunea Ghenadie”, susținându-l pe Mitropolitul Primat Ghenadie, iar în acest sens scoate împreună cu Eugen Văian, Liga Ortodoxă. În suplimentul literar al revistei publică tânărul Grigore Pișculescu, viitorul scriitor Gala Galaction și își publică primele versuri poetul Ion Theo, versuri care se bucură de aprecierea lui Macedonski.^[79][80] Liga ortodoxă își încetează activitatea în decembrie 1896, după ce Ghenadie Petrescu își prezintă demisia.

Înaintea vizitei împăratului Franz-Iosef la București și Sinaia în perioada 16-18 septembrie 1896, Macedonski scria în Liga ortodoxă, la 11 august:^[77]

„Negreșit națiunea română nu poate primi cu entuziasm pe monarhul ce ține cu asuprirea sa un număr însemnat de popoare.”

În Liga ortodoxă Macedonski publică sub pseudonimul Sallustiu articole împotriva lui Caragiale.^[81]

În 4 noiembrie 1896 se naște Constantin-Hyacint, cel de-al patrulea fiu, viitor actor.

Publică volumul de versuri în limba franceză Bronzes, în anul 1897, cu o prefață semnată de Alexandru Bogdan-Pitești, cu dedicații românesti și străine și trimite exemplare omagiale lui Pierre Loti, Josephin Peladan, Albert Mockel, Pierre Quillard etc. Volumul nu are succes bucurându-se doar de o recenzie semnată de Pierre Quillard în Mercure de France, în mai 1898.^[79] Tudor Vianu și Șerban Cioculescu pun insuccesul volumului în Franța pe seama lipsei de inspirație a lui Macedonski de a-l alege pe Alexandru Bogdan-Pitești să-l prezinte.^[79][82]

O dată cu intrarea lui Alexandru Bogdan-Pitești în cercul de apropiați al poetului, intră și pictorul Ștefan Luchian, care se afla la acea dată la stagiul simbolist și de Art Nouveau al carierei sale.^[83]

Volumul Cartea de aur - prima pagină, 1902

În februarie 1898 februarie are loc vizita lui Sâr Peladan la București, Macedonski și întreg cenaclul îi oferă o recepție zgomotoasă.

Deoarece experimenta dificultăți financiare, discipolii și colaboratorii organizau strângeri de fonduri în numele său.^[84] Astfel, la 18 aprilie 1898, Adevărul anunța șezătoarea literară menită să strângă fondurile necesare pentru publicarea operei poetului.^[85]

Publică pamfletul Falimentul clerului ortodox român în Vocea învățătorilor în care își exprimă dezamăgirea legată de deznodământul „chestiunii Ghenadie” și de felul cum este condusă biserica ortodoxă:^[86]

„Un cler ca și un stat, oricât de ticălos ar fi statul sau clerul, nu face faliment pe cât timp capul său nu-l face ... ridicolul în care cade un fost cap al unei biserici [mitropolitul Ghenadie] atunci când, urmat de o droaie de avocați, o pornește pe la Curți și tribunale cu jalba în proțap. Și papii Romei au fost defăimați și batjocoriți, dar n-am auzit de vreunul adresându-se justiției laice.”

Literatorul reapare la 20 februarie 1899 avându-l secretar de redacție pe Ștefan Petică, dar nu reușește să se susțină, iar în anul 1900 apare doar un singur număr.^[85] Începe să-l preocupe ocultismul și problemele parapshihologice, astfel în anul 1900 susține conferința Sufletul și viața viitoare, la Ateneul Român, publicată, mai apoi, în Forța morală, în care susține că omul poate opri moartea, atunci când vocea interioară îi spune că destinul nu i s-a împlinit. Puterea gestului și a cuvântului omenesc sunt o pornire de orgoliu luciferic care îl fac pe omul ajuns la conștiința energiilor sale interne să se asemene cu divinitatea.^[85][87]

Scoate ziarul Forța morală la 28 octombrie 1901, iar în decembrie îl sprijină pe Constantin Al. Ionescu-Caion, în acuzația împotriva lui Caragiale că ar fi plagiat în Năpasta pe închipuitul autor maghiar Kemeny. Macedonski, orbit de resentimente împotriva celui care-l atacase de nenumărate ori în Moftul român, nu a fost capabil a vedea impostura din atacurile lui Caion, publicate în Revista literară, care pentru a-și construi cazul de plagiat a ticluit o carte în limba maghiară în întregime.^[88][89] Articolele scrise de Macedonski în această perioadă au fost ori nesemnate, ori semnate folosind pseudonimul Luciliu.^[90] În aceași perioadă publică în paginile ziarului și creațiile sale Lewki, Mănăstirea, O umbră dincolo de Styx, Vasul și poezia Noaptea de decembrie. Forța morală își încetează apariția la 14 februarie 1902.^[88]

La 15 februarie 1902 susține o conferință Teatru și literatură la Ateneu. Înființează împreună cu Grigore Tocilescu, Mircea Demetriade, N. I. Apostolescu și Caion Societatea oamenilor de litere care devine Societatea oamenilor de litere și științe din România. Publică volumul Cartea de aur, în care adună aproape toată producția sa nuvelistică, dar și această carte despre „care se poate spune că începe o epocă nouă în evoluția prozei artistice românești, nu are vreun răsunet.”^[88]

Anul 1903 este marcat de decesul mamei, Maria Macedonski, la 27 aprilie. Scrie articolul Spre ocultism în revista Hermes^[85] a lui Alexandru Petroff.

George Bacovia se alătură cercului său literar și recită poezia Plumb care este primită cu o epigramă apreciativă de către Macedonski.^[91]

Călătoriile la Paris și experiențele științifice

La 20 octombrie 1904 se înscrie în Partidul Conservator și colaborează la Liga conservatoare, iar în anul 1905 scoate revista La Beau Blue Danube unde publică un mănunchi de versuri în franceză.^[92][93] În același timp, continuă scrierea romanului Le Calvaire de Feu, început în limba română și continuat în limba franceză. În toamnă, pleacă la Paris în căutarea unui editor. La 21 octombrie 1905 ziarul Le Soir anunța^[93]:

„ ...celebrul poet Macedonski, campionul literaturii franceze în România, a sosit la Paris, unde urmează să publice un nou roman, Calvarul focului.”

Trimite capitole din roman câtorva personalități, de atenția cărora se bucurase în trecut, Émile Faguet, Jean Mounet-Sully, Joséphin Péladan, Pierre Quillard și Jean Richepin, care i-au răspuns cu politețe de circumstanță.^[93][94] Editorul romanului a fost găsit în persoana lui E. Sansot, care avea o librărie și editură la Paris pe strada Saint André des Arts, numărul 53.^[93] Romanul apare în 1906 și se bucură de o critică favorabilă în revistele Mercure de France and Gil Blas.^[95] În același an La Revue Musicale publică interviul său cu Combarieu, în care afirma existența legăturii între inspirația literară și sensivitatea muzicii:^[96]

„Fiecare literă din alfabet reprezintă un ton muzical, am făcut asupră-i un deosebit studiu și la timp, va forma un volum care va fi citit de aceia câți iubesc muzica poetică.^[97]”

Macedonski face experimente științifice, iar la sfârșitul anului 1908 trimite Institutului Franței experiența doveditoare că lumina nu străbate vidul.^[98] Un referat asemănător este publicat în Mercure de France la 1 decembrie 1908^[93]. A trimis, de asemenea, către Société astronomique de France lucrări despre subiecte legate de astronomie și devine membru al societății.^[91] În iulie 1909 brevetează cu Cristea A. Simionescu, directorul Biruinței, un aparat de stins coșurile, cu care spera să concureze societățile de asigurare,^[99] iar în 1910 apar în unicul număr al Revistei clasice acțiuni de reclamă pentru lansarea invenției sidefului artificial a fiului său Nikita.

Între 1910 și 1912, Macedonski se afla, din nou, la Paris,^[100] unde se expatriază datorită modului injust în care considera că este tratat în propria-i țară^[101] și încearcă, pe lângă promovarea brevetelor sale de invenție, să se impună pe scena pariziană, cu piesa de teatru Le Fou? ("Nebunul?"), care a fost publicată doar postum.^[102] Gaston Picard scria în L'Ambulance, în octombrie 1910, că piesa Le fou? a fost citită într-un cerc în care se aflau: Louis de Gonzague Frick, Paul Lombard, Florian-Parmentier, Jean Royére și André Godin^[103], iar la București ziarele anunțau zvonuri că piesa a fost jucată la teatrul Sarah Bernhardt.^[104]

Eforturile sale de a se promova la Paris nu s-au bucurat de rezultatele așteptate și însoțit de fiul său Alexis părăsește Franța, petrecând ceva timp în Italia.^[105] Ilustrațiunea națională din noiembrie 1912 publică fotografia poetului cu fiul său Alexis în peisajul de la Certosa^[103].

În drum spre țară, aflându-se în Imperiul German, la Laiz Sigmarinen, află despre moartea lui Caragiale și scrie o scrisoare datată la 28 iunie 1912 ziarului Adevărul:^[106]

„Domnule Director, Destul de greu bolnav, aici, unde am fost nevoit să-mi întrerup călătoria spre București, aflu cu o nemărginită durere moartea lui Caragiale. Ne loveam adesea pentru că ne iubeam mult. Pierd în el un rar prieten și țara un uriaș al condeiului. Unele dintre scrierile lui vor rămâne o veșnică podoabă a literaturii noastre. Caragiale a respectat limba așa cum nu se face de mulți și stilul său este cu desăvârșire admirabil. Humorist prin excelență - deși inimă bună - el era poate superior lui Mark Twain. Ca om, era un fermecător - iar instrucțiunea pe care și-o însușise, era din cele mai vaste. Recurg la organul dvs. de publicitate spre a vă ruga să transmiteți familiei, împreună cu condoleanțele mele, expresiunea acestor sentimente.”

În perioada în care s-a aflat în străinătate, Mihail Dragomirescu publică la 25 decembrie 1910 în Convorbiri critice o notă elogioasă la adresa operei lui Macedonski și introduce în manualele de clasa a VIII-a de liceu poezia Noaptea de decembrie, iar în februarie 1912 discipolii Ion Dragoslav, Anastasie Mândru, Alexandru T. Stamatiad și Mihail Cruceanu îl elogiază în Rampa cu prilejul unei anchete literare despre literatura nouă.^[107] Al. T. Stamatiad merge până acolo încât cere ca Noaptea de decembrie să fie citită în comparație cu oricare dintre marile creații eminesciene.^[103] Tudor Vianu, care a citat mărturiile contemporane ale lui Dragoslav, concluzionează că după sosirea poetului în țară, acesta a fost primit cu entusiasm de către public, care i-ar fi simțit lipsa.^[105] Revista Simbolul, condusă de tinerii Tristan Tzara, Ion Vinea și Marcel Janco, publică o poezie de-a sa, ca un omagiu, în anul 1912.^[108] În același an colaborează cu revista simbolistă ieșeană Versuri și Proză.^[109] Ion Pillat și Horia Furtună îi cer lui Macedonski un volum de debut pentru seria Cărților albe, care a fost o colecție de volume a poeților epocii, astfel apare volumul Flori sacre, conținând materialul din Forța morală și câteva versuri mai vechi.^[103]

Mormântul lui Macedonski în cimitirul Bellu

Dar, cu toate acestea, polemicile din jurul cazului său nu încetează, astfel actorul Cazimir Belcot jucând rolul unui personaj ratat și ridicol, în 1912, într-o adaptare a romanului Sapho de Alphonse Daudet la Teatrul Național din București, împrumută mimica și înfățișarea lui Macedonski.^[110] Deși această interpretare produce veselie în staluri și galerie, se găsesc, însă, și spectatori indignați care găsesc caricaturizarea de netolerat, astfel Iosif Nădejde protestează în rubrica sa dramatică din Adevărul, iar Macedonski reacționeză printr-o scrisoare deschisă, adresată unor membri ai guvernului, la 15 decembrie 1912, în Viitorul.^[103]

Perioada Primului Război Mondial și sfârșitul

După izbucnirea Primului Război Mondial, reacția lui Macedonski, „Campionul literaturii franceze” și cel ce a închinat un volum de versuri „Franței, singura patrie a intelectualilor”, este surprinzător de partea Puterilor Centrale. În 1915, de la 27 septembrie până la 29 noiembrie, apar zece numere ale ziarului Cuvântul meu cu ieșiri împotriva Franței „burgheze” și „advocățești”, iar articolele sale din alte ziare politice, precum Dreptatea sunt scrise în același sens.^[111]

În anul 1916, activitatea politică trece pe un plan secund și se concentrează pe corectura romanului Thalassa, care apare în Flacăra lui Constantin Banu. Din mai începe Poema rondelurilor, la care va lucra până în 1920, iar în luna august finalizează tragedia Moartea lui Dante.^[111]

Anii războiului au fost foarte grei pentru poet, din punct de vedere material, existând zile când nu putea să-și cumpere nici pâinea cea de toate zilele.^[111]

Literatorul reapare la 29 iunie 1918, iar în al treilea număr publică un articol elogios feldmareșalului Mackensen și, deși, Alexandru T. Stamatiad încearcă să-l convingă să renunțe la gândurile sale filogermane, poetul refuză. Singura concesie pe care o face este acea de a accepta publicarea unei clarificări cu scopul de a limpezi răspunderea fiecărui colaborator la articolul semnat de el.^[112] În urma acestui articol, Ovid Densusianu, membru al Academiei Române, după ce-i propusese candidatura la Academie, își retrage propunerea^[113]. De asemenea, întâmpină dezaprobări publice din toate părțile, găsindu-se, iarăși într-un bellum contra omnes (războiul contra tuturor)^[113]. În anul 1919 își concentrează toate răfuielile într-o broșură polemică Zacherlina în continuare.^[114]

În octombrie 1919 a scris Sonetul puterii, în care își expune crezul său politic.^[114]

În martie 1920 este pensionat din slujba pe care o deținuse cu largi intermitențe la Comisia Monumentelor Istorice, dar în urma protestului scriitorilor bucureșteni publicat în Presa Capitalei la 18 martie, ministerul revine asupra deciziei.^[114]

Alexandru Macedonski moare la 24 noiembrie 1920, ora 3 după amiază, cerând roze, iar fiul său Nikita negăsind trandafiri, îi aduce să inhaleze parfum de trandafiri.^[115] Scena morții a fost povestită de fiul său Nikita într-o scrisoare adresată lui Alexandru T. Stamatiad,^[114] în anul 1936. La 27 noiembrie 1920 este înmormântat în cimitirul Bellu din București.

COMEMORĂRI

Din 20 mai 2009, Banca Națională a pus în circulație o monedă din argint dedicată aniversării a 155 de ani de la nașterea poetului Alexandru Macedonski.^[116]

OPERA

Manuscrisul poeziei Rondelul trecutului

Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric, ca de exemplu ciclul Nopților, caracterizat și printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopțile al poetului romantic francez Alfred de Musset.

După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esențializare. În această perioadă scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză și se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie și muzicalitate. Spre exemplu, acum scrie Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul crinilor, Rondelul lucrurilor.

Macedonski este unul dintre puținii autori români de rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris celebrele cicluri Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Singura traducere în limba engleză a operei lui Alexandru Macedonski este volumul de poezii If I knew („De-aș ști”), o ediție bilingvă (în română și engleză) care cuprinde 50 de poeme selectate de traducătorul volumului, Valentin Petcu.

Nicolae Manolescu consideră că romanul Thalassa este cea mai izbutită dintre prozele lui Macedonski.^[117] Thalassa cuprinde într-un conflict erotic una dintre obsesiile macedonskiene: coruperea idealului prin real, nostalgia smulgerii din tirania realului și a realizării plenare sub zodia idealului.^[118]

Poezie

• Prima verba (1872);
• Poesii (1882);
• Excelsior (1895);
• Flori sacre (1912);
• Poema rondelurilor (1927)

Proză

• Dramă banală (1896);
• Cartea de aur (1902);
• Le calvaire de feu, Paris, (1906);
• Thalassa (1916); versiunea românească a romanului Le calvaire de feu;
• Nuvele (1923)

Teatru

• Moartea lui Dante Alighieri (1916)
• Gemenii

GALERIE IMAGINI

• 

  Alexandru Macedonski - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

 
• 

  Alexandru Macedonski - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

• Ion I. C. Brătianu
  Date personale
  Născut	20 august 1864 Ștefănești, Județul Argeș
  Decedat	24 noiembrie 1927 (63 de ani) București
  Înmormântat	România
  Cauza decesului	boală infecțioasă
  Părinți	Ion C. Brătianu
  Frați și surori	Constantin I.C. Brătianu Vintilă I. C. Brătianu
  Căsătorit cu	Maria Moruzi Eliza Știrbey
  Copii	Gheorghe I. Brătianu
  Cetățenie	România
  Religie	Ortodox
  Ocupație	diplomat inginer railway engineer[*]
  Prim-ministrul României
  În funcție 9 ianuarie 1909 – 10 ianuarie 1911 16 ianuarie 1914 – 9 februarie 1918 14 decembrie 1918 – 1 octombrie 1919 17 ianuarie 1922 – 30 martie 1926 22 iunie 1927 – 24 noiembrie 1927
  Precedat de	Dimitrie Sturdza Titu Maiorescu Constantin Coandă Take Ionescu Barbu A. Știrbey
  Succedat de	Petre P. Carp Alexandru Averescu Artur Văitoianu Alexandru Averescu Vintilă Brătianu
  Ministrul Apărării Naționale
  În funcție 4 ianuarie 1914 – 14 august 1916 19 ianuarie – 19 aprilie 1922
  Precedat de	gen. Constantin Hârjeu gen. Ștefan Holban
  Succedat de	Vintilă Brătianu gen. Gheorghe Mărdărescu
  Ministrul Afacerilor Externe
  În funcție 29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919 21 iunie – 24 noiembrie 1927
  Precedat de	Constantin Coandă Barbu A. Știrbey
  Succedat de	Artur Văitoianu Nicolae Titulescu
  Ministrul de Interne
  În funcție 12 martie 1907 – 5 decembrie 1909 6 februarie 1910 – 28 decembrie 1910 30 octombrie 1923 – 27 martie 1926
  Precedat de	Gheorghe Grigore Cantacuzino Mihail Pherekyde Gen. Artur Văitoianu
  Succedat de	Mihail Pherekyde Alexandru Marghiloman Octavian Goga
  Premii	Ordinul Vulturul Alb
  Partid politic	Partidul Național Liberal
  Alma mater	École polytechnique
  Profesie	Inginer
  Membru de onoare al Academiei Române
  Modifică date / text

  1927: Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.

  Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe.

  A fost președinte al Consiliului de Miniștri în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând țara în momentele dificile ale retragerii în Moldova. În 1922, după ce avuseseră loc realizarea și recunoașterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-și reforma agricolă și votarea noii constituții din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunțarea principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea tronului.

  Când regele Ferdinand I a murit în 1927, guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării, sub domnia regelui minor Mihai. În același an Ionel Brătianu a murit subit, ceea ce a fost începutul unei perioade de declin pentru Partidul Național Liberal.

  DATE BIOGRAFICE

  Ion I. C. Brătianu s-a născut la 20 august 1864 la moșia Florica, în județul Argeș. A fost cel mai mare fiu al liderului liberal Ion C. Brătianu și fratele mai mare al lui Vintilă și Dinu Brătianu. În 1907 se căsătorește cu Eliza, fosta soție a conservatorului Alexandru Marghiloman.

  A fost căsătorit de două ori. Prima dată cu cu Maria Brătianu, cunoscută ca „prințesa Maria Moruzi-Cuza”, văduva lui Alexandru Al. Ioan Cuza (fiul domnitorului Cuza Vodă).^[1] , a avut un copil, Gheorghe I. Brătianu. A doua soție a fost Eliza Brătianu, născută Știrbei, nepoata dinspre tată a lui Barbu Știrbei, ultimul domnitor al Valahiei.

  Pe 24 noiembrie 1927 Ionel Brătianu încetează din viață în urma unei laringite infecțioase. În urma unei întrevederi cu diplomatul Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu se îmbolnăvește de gripă. Când boala s-a agravat treptat, medicul i-a recomandat un anume tratament (care s-ar fi dovedit a fi eronat), după care gripa dispare doar pentru un timp. Astfel la numai 63 de ani, „mâna de fier” care conducea statul român moare în condiții extrem de suspecte, asemeni regelui Ferdinand, cu câteva luni înainte. Astfel, conducătorul oficial și cel din umbră ai statului decedează.

  STUDII

  După ce își susține bacalaureatul la Colegiul Sf. Sava din București (1882) efectuează, ca voluntar, un stagiu militar de șase luni, obținând gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 2 Artilerie. În paralel frecventează cursurile Școlii de Poduri și Șosele. În vara anului 1883 pleacă la Paris pentru completarea studiilor:

  • cursant al clasei de matematici speciale A, la Școala preparatorie Saint-Barbe (1883-1885)
  • auditor extern al cursurilor Școlii Politehnice (1884-1886)
  • student la Școala de Poduri și Șosele (1886-1889)

  Obține, în 1889, diploma de inginer. Încearcă în zadar, de două ori, să obțină licența la Sorbona.

  CARIERA PROFESIONALĂ

  Revenit în țară în 1889, este concentrat la cazarma „Malmaison”, unde este înaintat la gradul de locotenent. În octombrie 1889 se angajează ca inginer specialist în construcția de căi ferate la C.F.R., în subordinea lui Anghel Saligny.

  Pe 7 iunie 1923 este ales membru de onoare al Academiei Române.

  CARIERA POLITICĂ

  

  Ion I.C. Brătianu
  

  Ion I.C (Ionel) Brătianu și Nikola Pašić la Conferința de Pace de la Paris
  

  Statuia lui Ion I. C. Brătianu din București

  Devine membru al Partidului Național Liberal încă din 1895. În același an candidează la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj. Susține acceptarea în partid (februarie 1889) a foștilor lideri ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (C. Stere, V.G. Morțun, dr. I.G. Radovici, I. Nădejde) creat în anul 1893.

  În 1907, I.I.C. Brătianu, în funcția de ministru de interne, și generalul Alexandru Averescu, ministru de război, au condus cu mână forte acțiunea de reprimare a țăranilor răsculați.

  La Congresul P.N.L. din ianuarie 1909, I.I.C. (Ionel) Brătianu este ales președinte al partidului, funcție politică pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale.

  La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. acceptă propunerea înaintată de Brătianu privind reforma agrară (exproprierea parțială a marii proprietăți) și electorală (colegiu electoral unic). Aceste propuneri ale liderului liberal sunt susținute și de o importantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democrați (care susțin însă niște modificări - două colegii electorale și expropriere prin cumpărare) și chiar conservatorii "bătrâni" (expropriere in extremis și în plan electoral acceptă doar o lărgire a bazei colegiilor existente).

  A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit obligația de a răspunde reproșului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

  APRECIERI

  „Excela în a câștiga fără să-și facă dușmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calități, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generației sale, mult mai mare decât cei „trei mari”: Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la țări mici, oameni mari.”

  MANDATE

  Ministru al Lucrărilor Publice:

  • 31 martie 1897 - 30 martie 1899
  • 14 februarie 1901 - 18 iulie 1902

  Ministru al Afacerilor Străine

  • ad-interim: 9 ianuarie - 18 iulie 1902
  • 18 iulie 1902 - 12 decembrie 1904
  • ad-interim: 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
  • 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
  • 8-11 decembrie 1916
  • 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918
  • 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919
  • 22 ianuarie - 6 iulie 1927

  Ministru de Interne:

  • 12 martie 1907 - 27 decembrie 1908
  • 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
  • 4 martie - 5 decembrie 1909
  • 6 februarie - 28 decembrie 1910
  • ad-interim: 4 martie - 1 noiembrie 1910
  • 30 octombrie 1923 - 27 martie 1926

  Ministru de Război:

  • 4 ianuarie 1914 - 15 august 1916
  • 19 ianuarie - 25 martie 1922

  Președinte al Consiliului de Miniștri:

  • 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
  • 4 martie 1909 - 28 decembrie 1910
  • 4 ianuarie 1914 - 11 decembrie 1916
  • 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918
  • 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919
  • 19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926
  • 22 iunie - 24 noiembrie 1927

  deputat în 1895.

  senator în 1911.

  LUCRĂRI PUBLICATE

  

  Bustul lui Ion I. C. Brătianu, ridicat în Alba Iulia
  • Notre commerce de cereales, 1899
  • Chestia tramvaielor comunale, 1911
  • Manifest-program, 2 volume, 1911
  • România și Peninsula Balcanică, 1913
  • Situația internațională a României. Expunere făcută la Adunarea Deputaților (16-17 decembrie 1919), 1919
  • Din amintirile altora și ale mele, 1922
  • Activitatea corpurilor legiuitoare și a Guvernului de la ianuarie 1922 până la 27 martie 1926, luare de cuvânt în Camera Deputaților, 1926

  POST MORTEM

  • Discursurile lui Ion I.C. Brătianu, 4 volume, 1933
  • Cuvintele unui mare român 1914 - 1927 f.a.

  NUMISMATICĂ

  Începând cu data de 1 septembrie 2014, Banca Națională a României a pus în circulație „un set de trei monede (din aur, din argint și din tombac cuprat) și o monedă din argint, dedicate aniversării a 150 de ani de la nașterea lui Ion I. C. Brătianu.”^[2]

  Au fost emise 150 de seturi complete, precum și 250 de exemplare de argint^[3]. Toate monedele emisiunii sunt de calitate proof^[4] și au cantul zimțat.^[3]

• 1929: A încetat din viaţă Georges Benjamin Clemenceau, supranumit “Tigrul”, om politic francez, prim-ministru al Franţei (1906-1909;1917-1920); a fost preşedinte al Conferinţei de Pace de la Paris; (n.29.08.1841).

  

  Georges Clemenceau - foto: en.wikipedia.org

  Georges Clemenceau (n. 28 septembrie 1841 – d. 24 noiembrie 1929) , politician francez, prim-ministru al Franței între anii 1906 – 1909 și 1917 – 1920, membru al Academiei Franceze din 1918.

• 1938: Prințul Johann Georg al Saxoniei (n. 1869)
• 1957: Diego Rivera, pictor mexican, comunist activist și soțul pictoriței Frida Kahlo (n. 1886)
• 1960: Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei, sora Țarului Nicolae al II-lea (n. 1882)

• 1963: Prezumtivul asasin al preşedintelului american J.F. Kennedy, Lee Harvey Oswald, a fost impuscat mortal de catre Jack Ruby, proprietarul unui club de noapte din Dallas, in timp ce era transportat din sediul politiei orasului texan intr-o inchisoare de maxima siguranta, incidentul fiind transmis in direct la posturile de televiziune.

  

  Lee Harvey Oswald (Poză de identitate înaintea încarcerării) – foto: ro.wikipedia.org

  Lee Harvey Oswald (n. 18 octombrie 1939 – d. 24 noiembrie 1963) a fost, după cum arată cinci anchete guvernamentale, asasinul Președintelui SUA John F. Kennedy, care a fost împușcat mortal la 22 noiembrie 1963, în Dallas, Texas.

  

  Ruby about to shoot Oswald who is being escorted by Dallas police detectives Jim Leavelle and L. C. Graves – foto: en.wikipedia.org

  Jack Leon Ruby (născut Jack Leon Rubenstein, n. 25 martie 1911[1] – 3 ianuarie 1967), proprietar de cluburi de noapte din orașul Dallas, Texas, SUA. El a fost găsit vinovat și a fost condamnat la moarte pentru uciderea, la 24 noiembrie 1963, a lui Lee Harvey Oswald.

• 1967: Niki Atanasiu (n. 20 mai 1907, București - d. 24 noiembrie 1967, București) a fost un mare actor român de teatru și film. Artist al poporului.

  Niki Atanasiu a avut o bogată activitate teatrală (la Teatrul Național, București începînd din 1924) și de cinematografie unde a jucat în roluri interpretate în prealabil pe scenă.

  STUDII

  • Conservatorul de artă dramatică București (1928) la clasa Lucia Sturdza-Bulandra.

  DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  Ulterior (anterior anului 1960) a primit titlul de Artist Emerit. Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actorului Niki Atanasiu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.^[1]

  A fost distins cu Ordinul Muncii clasa III (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»”^[2] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[3]

  ROLURI ÎN TEATRU

  • DECANUL, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.12.1944
  • FAMILIA BLISS, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 10.01.1945
  • AȘA VA FI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 20.05.1945
  • PETRU CRAMOV, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 22.09.1945
  • DON JUAN, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.11.1945
  • Mitică Popescu, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 16.12.1945
  • ULTIMA ORĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 26.01.1946
  • FEMEIA ÎNDĂRĂTNICĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 10.12.1947
  • CĂSĂTORIA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 06.02.1948
  • O SCRISOARE PIERDUTĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 17.09.1948
  • O SEARĂ LA UNION; O NOAPTE FURTUNOASĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 16.09.1949
  • BULEVARDUL VĂZDUH, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 27.11.1950
  • D-ALE CARNAVALULUI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.04.1951
  • O NOAPTE FURTUNOASĂ; CONU LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 04.02.1952
  • MOMENTE; D-ALE CARNAVALULUI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 02.03.1952
  • MARTIN ROGERS DESCOPERĂ AMERICA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 03.12.1952
  • MATEI MILLO, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 09.05.1953
  • Ultima oră, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 17.12.1953
  • Mielul turbat, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.02.1954
  • Citadela sfărâmată, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.03.1955
  • Apus de soare, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 24.03.1956
  • O SCRISOARE PIERDUTĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 22.06.1956
  • ZIARIȘTII, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 06.10.1956
  • INSTITUTORII, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 24.05.1957
  • Bădăranii, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 24.07.1957
  • OVIDIU, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 15.09.1957
  • ANII NEGRI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 16.09.1958
  • ÎN VALEA CUCULUI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 27.02.1959
  • CUZA VODĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 04.04.1959
  • PARADA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 03.05.1960
  • DEZERTORUL, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 25.10.1960
  • CONU LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA; O NOAPTE FURTUNOASĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 04.06.1962
  • ADAM ȘI EVA, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 12.04.1963
  • NORA SAU CASA CU PĂPUȘI, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 15.09.1963
  • SOMNOROASA AVENTURĂ, Teatrul de Comedie București, 20.10.1964
  • DINU PĂTURICĂ, Teatrul Național 'Ion Luca Caragiale' - București, 17.09.1966

  FILMOGRAFIE

  • O scrisoare pierdută (1954) - Ștefan Tipătescu
  • Citadela sfărâmată (1957)
  • Telegrame (1960) - prefectul Raul Grigorașcu
  • Bădăranii (1960) - contele Ricardo
  • Porto-Franco (1961) - Bancherul

Sari la navigareSari la căutare

Ioan Vlădea
Date personale
Născut	24 octombrie 1907[1] Râșnov, România[1]
Decedat	24 noiembrie 1976 Timișoara
Căsătorit cu	Valentina
Copii	Radu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	inginer
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Mașini termice
Instituție	IAR Brașov, Universitatea Politehnica Timișoara
Alma Mater	Universitatea Politehnica Timișoara
Conducător de doctorat	Hermann Starke (Aachen)
Doctoranzi	Marius Sabin Peculea
Cunoscut pentru	Termotehnică
Premii	Meritul Științific (1966)
Modifică date / text

* 1976: Ioan Vlădea (n. 24 octombrie 1907, Râșnov, d. 24 noiembrie 1976, Timișoara) a fost un inginer român de la IAR Brașov, care a pus la punct compresorul motorului avionului IAR 80. După al Doilea Război Mondial a funcționat ca profesor universitar la Universitatea Politehnica Timișoara.

Este considerat întemeietorul școlii timișorene de termotehnică.

COPILĂRIA ȘI STUDII

S-a născut în Râșnov, ca singurul fiu dintre cei cinci copii ai lui Ioan și Elena Vlădea, o familie de țărani săraci.^[1]

Între anii 1913 - 1918, cu o întrerupere între 1916 - 1917, din cauza Primului Război Mondial, urmează școala primară din localitatea natală. Cu toate dificultățile materiale, părinții îl înscriu la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, pe care îl va urma între 15 septembrie 1918 și 30 iulie 1926 și unde își susține bacalaureatul. Imediat după terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Electromecanică a Școalei Politehnice din Timișoara, pe care o va absolvi în 1931. Ca profesori i-a avut pe Victor Vâlcovici, Valeriu Alaci, Plautius Andronescu, Pompiliu Nicolau, Victor Vlad și Marin Bănărescu.^[2] În 23 februarie 1931 și-a susținut lucrarea de diplomă cu titlul Alimentarea cu energie electrică a orașului Brașov, elaborată sub conducerea lui Dimitrie Leonida.^[3]

După satisfacerea serviciului militar, la recomandarea politehnicii din Timișoara, care-l dorea drept cadru didactic,^[3] la 1 martie 1932 primește o bursă^[4] pentru specializarea în aerodinamică la Școala Tehnică Superioară din Aachen,^[3] unde în 21 iulie 1933^[5] își susține sub conducerea prof. dr. Hermann Starke (1874-1960) teza de doctorat cu titlul Über den Einfluss des Rumpfes (Gondeln) auf einige aerodynamische Eigenschaften des Flügels (română Despre influența fuselajului (gondolelor de motoare) asupra unor proprietăți aerodinamice ale aripii),^[3] teză care a fost publicată atât la Sibiu în 1934 de autor, cât și în „Bulletin Scientifique de l'École Politehnique de Timișoara” (1938).^[5]

LA IAR BRAȘOV

Motor IAR-14K IVc32 1000A, al cărui compresor a fost pus la punct de I. Vlădea.

La întoarcerea în țară, începând cu 15 octombrie 1933 a fost angajat la Industria Aeronautică Română Brașov, unde a activat până în 10 decembrie 1944. Doi ani, până în 31 august 1935 lucrează ca proiectant de celule de avion, sub conducerea lui Elie Carafoli. Tot în această perioadă proiectează mai multe tipuri de elice. Alți doi ani, până în 15 septembrie 1937 lucrează ca proiectant la fabrica de motoare de avion, punând la punct compresoarele de supraalimentare cu acțiune mecanică ale motoarelor de avion fabricate acolo.^[5] Apoi, până în 31 ianuarie 1938 este șef de secție la încercarea prototipurilor și a compresoarelor. În continuare, până la sfârșit îndeplinește funcțiile de inginer șef al Serviciului de încercare a motoarelor, inginer șef al Serviciului de fabricație al motoarelor și director adjunct al Fabricii de reparat motoare de avion. După încheierea activității la IAR, între anii 1945 - 1948 a funcționat ca șef al Secției de reparat vagoane la fabrica „D. Voina” din Brașov.^[6]

CARIERA DIDACTICĂ

În octombrie 1945 Marin Bănărescu îl invită să țină la politehnica din Timișoara cursul de „Motoare Ușoare” (motoare de avion). În martie 1946 susține examenul de șef de lucrări la disciplina „Mașini termice”, fiind titularizat în august. Face naveta Brașov–Timișoara. La 8 decembrie 1948 este numit profesor și șef al Catedrei de Termotehnică nou înființate prin divizarea catedrei de Termotehnică și Mașini Termice, al cărei șef era Marin Bănărescu, calitate pe care o va deține până la pensionare, în 30 septembrie 1973.^[7]

La 26 octombrie 1954 este atestat profesor la disciplina „Termotehnică”. Prin Diploma nr. 122/10 din decembrie 1954 primește titlul de „doctor docent în științe tehnice” și dreptul de a conduce doctorate,^[7] calitate în care conduce doctoratele colaboratorilor săi, care vor deveni cadre didactice alte Catedrei de Termotehnică, reușind sa creeze o adevărată școală de cercetare în domeniul amintit:^[4] Helmut Theil (1958), Nicolae Boboescu (1959), Corneliu Ungureanu (1961), Virgil Barbu (1961), Zeno Ardelean (1963), Dumitru Oancea (1968), Harald Gutmayer (1971), Ioan Bejan (1973)^[8][9] și mai ales al celui ce avea să devină academicianul Marius Sabin Peculea (1965).^[9]

Ca o recunoaștere a meritelor, în anul 1970 primește titlul de Profesor universitar emerit.^[7]

După pensionare rămâne în cadrul catedrei ca profesor consultant, conducând lucrările de doctorat până la data decesului, survenit în 25 noiembrie 1976,^[10] în urma unei boli necruțătoare.^[4]

ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ

Urmare a cercetărilor efectuate la IAR publică lucrările Calculul de rezistență al elicelor aeriene, Efectul giroscopic asupra elicelor aeriene^[11] și Compresorul motorului de avion, lucrare distinsă în anul 1940 cu premiul „Adamachi” al Academiei Române și cu premiul I al Cercului Aeronautic Român.^[7]

După al Doilea Război Mondial, în paralel cu elaborarea cursurilor de termotehnică necesare studenților, colaborează la redactarea unor lucrări de larg interes tehnic: traduce o mare parte din vol. 1 din Taschenbuch für den Maschinenbau de Heinrich Dubbel, contribuie cu aproape 2000 de expresii la Lexiconul Tehnic Român și elaborează capitolul „Căldura” din Manualul Inginerului (coord. Gheorghe Buzdugan) din 1956.^[10]

Colaborează cu Combinatul Siderurgic Reșița, al cărui consilier tehnic era, realizând calculul termic și de rezistență al organelor motorului Diesel 12-LDA și calculul termic și de rezistență a suflantei de turbosupraalimentare a motorului respectiv. De asemenea, colaborează cu Combinatul Siderurgic Hunedoara în probleme privind valorificarea gazelor de furnal în turbine cu gaze.^[12]

Începând cu anul 1953, când publică lucrarea Teoria și calculul turnurilor de răcire,^[13] întreprinde cercetări pe bază de contract cu Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE) și Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice (ICEMENERG) pentru studiul turnurilor de răcire necesare termocentralelor, domeniul „schimb de căldură și masă” devenind principala sa direcție de cercetare.^[14]

Rezultatele cercetărilor în domeniile amintite au fost publicate în peste 60 de articole în Buletinul științific și tehnic IPT, Buletinul Institutului de Energetica al Academiei RSR, revistele Energetica, Brensthoff Wärme Kraft, Luft- und Kältetechnik, Energietechnik, Chemie Ingenieur Technik etc., în documentele unor manifestări științifice interne și internaționale, precum și în tratatul Instalații și utilaje termice.^[4][15]

Monumentul fam. Vlădea în cimitirul din Calea Şagului, Timişoara.

LUCRĂRI PUBLICATE

• Compresorul motorului de avion, București: Editura Monitorul Oficial, 1940^[16]

Cursuri și tratate publicate:

• Termodinamica tehnică, vol. 1 curs, Timișoara, 1955, 450 p.^[9]
• Producerea și transmiterea căldurii, vol. 2 curs, Timișoara, 1957, 382 p.^[9]
• Bazele teoretice ale termotehnicii, vol. I, 1956 și vol. II, 1957, București: Editura Tehnică^[4][16]
• Manual de termotehnică, București: Editura Didactică și Pedagogică, vol. 1, 1962 și vol. 2, 1963^[4][9][16]
• Termodinamica chimică; Producerea și transmiterea căldurii., vol. 2 (1963, 398 p.)^[9]
• Instalații și utilaje termice, București: Editura Tehnică, 1966^[9][16]
• Tratat de termodinamică tehnică și transmiterea căldurii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974^[4][9][16]

Peste 60 de lucrări științifice.^[4]

DISTINCȚII ȘI PREMII

Pentru activitatea sa a fost recompensat cu:

• Premiul „Adamachi” al Academiei Române (1940), pentru lucrarea Compresorul motorului de avion,^[6]
• Premiul I al Ministerului Învățământului și Culturii (1963), pentru lucrarea Manual de termotehnică,^[17]
• Medalia Meritul Științific (1966),^[4]
• Titlul de Profesor universitar emerit (1970).^[4]

• 1991: A incetat din viata Freddie Mercury, solistul formatiei Queen. Solistul rock, care avea 45 de ani (n. 5 septembrie 1946), s-a stins din viata la o zi dupa ce s-a recunoscut public ca este infectat cu HIV.

  

  Freddie Mercury (Live Aid Concert – Wembley Stadium) – foto: univision.com

  Freddie Mercury (născut Farrokh Bulsara, Gujarati: n. 5 septembrie 1946; d. 24 noiembrie 1991), muzician, compozitor și textier britanic, cunoscut ca lider al formației britanice de muzică rock Queen. Celebrul artist era bolnav de doi ani, insa a preferat sa ascunda faptul ca a contactat virusul. Liderul grupului Queen, al carui nume adevarat a fost Farrokh Bulsara, a decedat la domicilu in urma unei bronho-pneumonii. Nascut in Zanzibar, Tanzania, pe 5 septembrie 1946, Mercury si-a petrecut copilaria in India, iar in 1964 s-a stabilit in Marea Britanie. A cantat pentru inceput in trupa Wreckage, iar in 1971 s-a alaturat formatiei Queen, care ii avea in componenta pe chitaristul Brian May si bateristul Rodger Taylor, ambii fosti componenti in Smile. Ulterior a venit in trupa si basistul John Deacon. In aceasta formula, Queen a facut istorie in muzica rock, iar Freddie Mercury a intrat in legenda.

• 2009: Samak Sundaravej, prim-ministru thailandez (n. 1935)

• 1996: Titus Ozon (n. 13 mai 1927, București, România – d. 24 noiembrie 1996) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru Dinamo, Progresul și Rapid. Între 1952 și 1962 a jucat la Echipa națională de fotbal a României, pentru care a participat la Jocurile Olimpice din 1952. A fost cunoscut pentru driblinguri și execuții precise.^[2][3]

  CARIERA

  S-a născut la București, în cartierul Obor. A început fotbalul la Unirea Tricolor de la vârsta de 10 ani, sub îndrumarea antrenorului Ștefan Cîrjan.^[2] În 1948 ajunge la Dinamo, de la care este împrumutat disciplinar la Dinamo Brașov în 1951.^[4] După revenire devine golgheter doi ani consecutiv, în 1952 cu 17 goluri și în 1953 cu 13 goluri. Printre alte performanțe ale sale se numără obținerea locului secund de trei ori și cele patru finale de Cupă a României pe care le-a jucat în 1954 (pentru Dinamo), 1958 (Progresul), 1961 și 1962 (Rapid).^[5]

  În 1952, Titus Ozon a făcut parte din selecționata Diviziei A care a jucat două meciuri în URSS, cu ȚSKA și Dinamo Moscova. În urma turneului, componenții acestei selecționate au primit ceasuri Pobeda de slabă calitate, pe care le-au aruncat, acesta fiind primul incident care a stârnit nemulțumirea regimului comunist.^[6]

  În 1953, în timpul unui meci cu Dinamo Tblisi disputat la București, Titus Ozon reușește să treacă mingea printre picioarele vedetei georgienilor, Avtandil Gogoberidze. În urma acestui meci a fost denumit drept „dușman al poporului” de către regimul comunist, care l-a acuzat că și-a bătut joc de poporul sovietic, fiind sancționat cu zece la sută din salariu și arestat la garnizoană o zi.^[4]

  În 1955 își dorește să plece de la Dinamo, din cauza „atmosferei cazone de-acolo”,^[6] și semnează pe ascuns cu Progresul București, însă este prins de Securitate, care dorea să-l împiedice să depună un memoriu acuzându-l că avea simpatii legionare, pentru că jucase la Unirea Tricolor.^[5] Conform unui interviu acordat de Ozon în 1995, a fost deportat în Deltă, la tăiat de stuf, unde a stat sechestrat într-o cabană, păzit de un securist.^[5] Reușește să scape din arest^[6] și ajunge la sediul federației, ascuns într-o mașină, la timp pentru a-și depune memoriul.^[2] Antrenorul de la Progresul, Cornel Drăgușin, îl considera un jucător „conflictual, independent și genial pe teren”.^[6]

  În 1958, după ce a revenit în țară dintr-un turneu al Progresului desfășurat în Albania, este prins la vamă cu aproximativ 3.000 de nasturi de fildeș, acuzat de contrabandă și suspendat din activitatea sportivă.^[2] După șase luni,^[7] conform scriitorului George Mihalache, Titus Ozon s-a întâlnit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej pe Calea Victoriei și i-a cerut să i se ridice suspendarea, iar acesta a fost de acord cu condiția ca Ozon să joace pentru echipa pe care o susținea Dej, Rapid București.^[5]

  În 1955 joacă în filmul de comedie „Și Ilie face sport”, în regia lui Andrei Călărașu, în care erau relatate viața și moravurile sportivilor și ale microbiștilor. Ozon a jucat și teatru, fiind cap de afiș în spectacolul de satiră „Bujor al 12-lea", care s-a jucat la Teatrul „Constantin Tănase” în 1957.^[1]

  Se retrage din activitatea de fotbalist în 1964 și ajunge antrenor principal al mai multor echipe din țară, reușind să antreneze o dată și în străinătate naționala Libiei, datorită relațiilor bune dintre Ceaușescu și Gaddafi.^[1]

  Un parc din Sectorul 2 al Bucureștiului îi poartă numele.

• 2017: Cornel Pelmuș, scrimer român (n. 1933)

SĂRBĂTORI

• Sfântul Sfințit Mucenic Clement, episcopul Romei; Sf. Petru, episcopul Alexandriei Sfinții Sfințiți Mucenici Clement, Episcopul Romei și Petru, Episcopul Alexandriei - foto: calendarulortodox.ro (calendar creștin-ortodox)