3. /7 NOIEMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sfintii 33 de Mucenici din Melitena;
Cuviosul Lazar din Muntele Galisiei ;
Duminica a 24-a după Rusalii - Învierea fiicei lui Iair
Sfintii 33 de Mucenici din Melitena
Mărturisindu-și credința în fața celor care căutau să îi ucidă, cei 33 de mucenici au ales moartea, în loc să se lepede de numele Domnului.
Nevoindu-se pe vremea împăraților Dioclețian și Maximian, din cei 33 de mucenici era unul, cu numele Ieron, foarte puternic și, în același timp, blând. Fiind plugar, a fost găsit la lucru de către închinătorii la idoli, care au vrut să îl omoare. Cum nu au reușit să îl ucidă, s-a dus sfântul de unul singur la domn și, după ce el și ceilalți mucenici au fost bătuți cu vine de bou, cu toții și-au dat sufletele în mâinile Domnului de al Cărui nume nu au vrut să se lepede.
Cuviosul Lazar din Muntele Galisiei
Când Sfântul Cuvios Lazăr a trecut la Domnul s-au petrecut lucruri minunate, căci îndată ce s-a despărțit de trup dumnezeiescul lui suflet și s-a suit la cele cerești, s-a pogorât de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la nașterea lui, vestind săvârșirea preafericitului și chemând pe toți ucenicii la stâlp, cu preaslăvita lumină ce strălucea într-însul.
Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei care era aproape de Magnesia. Părinții lui se numeau Nichita și Irina, de bun neam amândoi, cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți. Când s-a născut Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul născut are să se facă fiu al luminii și al zilei și sălășluire a dumnezeieștii străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea celei ce născuse, atât de mult s-au înfricoșat, încât au fugit afară din casă pentru vederea cea prea slăvită. Pe lângă această a urmat și o altă minune căci, după ce a trecut puțină vreme și s-a ridicat norul din mijloc și au intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stând drept pe picioarele sale, cu fața către răsărit, având mâinile strânse la pieptul său în chipul crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toți că viața pruncului aceluia va fi negreșit foarte vestită și preamărită.
După ce a ajuns Cuviosul mai în vârstă, părinții l-au dat la dascăl să învețe sfintele cărți. Și învăța tânărul științele cu înlesnire, dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mâinile sale, îndată îl dădea săracilor. Deși dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna și-l bătea, Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către săraci și ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările și bătăile. Cu toate că dascălul lui îl ocăra și-l bătea pentru banii pe care îi luă și-i dădea săracilor, totuși dascălul se minună de fapta lui și-l lăuda către toți.
După ce a ajuns Cuviosul în vârstă mai mare și în cunoștință mai desăvârșită, a dorit să fugă din patria sa și să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfântului Mormânt al Domnului, precum și la celelalte Sfinte Locuri. Însă, de câte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui. Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinții lui l-au dus la o mănăstire ce era aproape și se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele științe și să se iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii cei mulți care erau într-însa și să nu fugă.
Însă fericitul Lazăr, aprinzându-se de dumnezeiescul dor, nu putea a se liniști și cugetă totdeauna să fugă. Și, aflând odată vreme bună, s-a furișat de părinți, de rudenii și de monahi și cu toată sârguința a alergat la Ierusalim.
Trecând pe la Hone, unde a făcut minuni Sfântul Arhanghel Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria lui; și așa a plecat de acolo și s-a dus în Atalia. Aflându-se el acolo, un monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vândă saracinilor de acolo, ca să ia bani. Când monahul se tocmea cu dânșii în limba armenească să dea pe copilul Lazăr - după iconomia dumnezeiască -, un creștin care știa limba aceea, a înțeles vorbirea și dând de știre Cuviosului, acesta îndată a fugit de acolo și s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflând un ieromonah cu cinstită cuviință, bătrân și cu vârsta și cu înțelepciunea și întrebat fiind de dânsul cine este și de unde vine, Cuviosul a spus patria și pe părinții săi și dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.
După aceea a spus și vrăjmășia monahului aceluia care voia să-l vândă, precum și toate cele ce i s-au întâmplat în călătorie. Iar acel bărbat întrebând iarăși pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la Ierusalim și auzind că dorește foarte mult această, i-a zis că nu este cu cuviință să se ducă acolo unde voiește, pentru că fiind foarte tânăr, cu înlesnire va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gândului său, pentru că se dă pradă vrăjmașului, care are întinse în toate părțile mrejele și cursele pierzării. Ci, dacă voiește să-i asculte Domnul sfatul, pentru folosul sufletului său, să rămână în mănăstirea în care este el egumen și acolo să se facă monah și să petreacă câtăva vreme, până ce va veni la vârsta desăvârșită; și atunci poate să iasă de acolo și să se ducă fără primejdie.
Ascultând această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas cu bucurie în mănăstirea aceea și, dezbrăcându-se de hainele mirenești și de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu hainele cele monahicești pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la nevoințele cele pustnicești. Iar postul, care subțiază grosimea trupului și domolește patimile ce se ridică împotriva sufletului, atât de mult l-a iubit fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea și multă mâncare. Apoi ascultarea, care este temelia nevoinței monahicești, și smerenia, cea mai înaltă decât toate faptele cele bune, cu atâta sârguință le-a câștigat, încât s-a făcut celor mai de pe urmă chip și pildă cu aceste două fapte bune.
Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului și despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-și subțieze trupul? Atât numai putem zice că, de vreme ce dobândise, pe lângă firea cea bună pe care o avea, și nevoința cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată faptă bună, ca și cum ar fi fost ceresc iar nu pământesc. Pentru că firea cea bună pricinuiește sufletului putere și nevoința cea bună iarăși duce la sfârșit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze de nevoințele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude și să nu-l propovăduiască tuturor. Dar mai mult decât alții îl lăuda egumenul mănăstirii, părintele său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea și luă de la dânsul în loc de plată pentru slujire, învățătura pustniciei.
După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mănăstirea aceea, odată i-a zis starețul: „Eu, fiul meu, după puțină vreme, mă voi duce în pământ, maica cea de obște a tuturor, iar pe tine te încredințez lui Hristos, Stăpânului tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine”. Iar Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adîcul sufletului și a plâns foarte mult, că nu suferea nici să audă despărțirea de starețul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme și starețul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plângând și tânguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mănăstire și, mergând într-o peșteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniștească și singur să vorbească cu Dumnezeu.
Acolo, la atâta nevoință și aspră pătimire s-a dat pe sine cel cu sufletul răbdător, încât este cu greu limbii omenești să povestească. Însă, cu cât se sârguia să-și ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu atât mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor pe cel ce o lucrează, deși acela s-ar sârgui a se ascunde pe sine. Pentru aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulțime de oameni ca să-l vadă și să primească binecuvântarea lui.
Și nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sârguință, numai să nu se lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului, unii adunau vreascuri și lemne multe și le-au ars pe calea cea pietroasă. Apoi au vărsat oțet peste dânsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care le sfărâmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă pe oameni să facă și lucruri de cele cu neputință și anevoie de isprăvit.
Astfel de dragoste avea mulțimea oamenilor către Cuviosul. Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfântul Lazăr, dorea mult să se suie la dânsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru această pricină, Sfântul a voit să se zidească acolo o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu și chilii, ca să se odihnească frații care veneau la dânsul și care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulți care se lepădaseră de lume și voiau să viețuiască împreună cu Cuviosul în toată viața lor.
Deci, Sfântul a zidit acolo o mănăstire mare și frumoasă, fiindcă s-a sârguit și mulțimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare din creștinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător și supus Cuviosului și să împlinească porunca lui.
Dar pentru că vestea despre Sfântul Lazăr a străbătut în toate părțile și alergau toți la dânsul pentru folosul lor, s-a dus la el și un oarecare om, care i-a spus că avea gândul să se ducă în locul acela - pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă niște albine sălbatice ce erau încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios și primejdios, ori pentru că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfântului Duh ce era într-însul, a zis către el: „Mai de folos îți este, fiul meu, să nu cauți spre locul acela, fiindcă atârna deasupra capului tău o primejdie mare și pierzare, dacă te vei apropia de dânsul; deci să te lași de un gând ca acesta, dacă voiești să scapi de primejdie”.
Omul acela însă, neascultînd sfatul Cuviosului, s-a dus împreună cu alți tovarăși ai lui la locul cel prăpăstios și, legat fiind cu o funie, s-a slobozit de către tovarășii lui și s-a coborât în prăpastie. Socotiți ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos. Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei și funia s-a rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale și de lacrimi. Și astfel a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la colțurile pietrelor și a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea nebunească. De atunci ceilalți luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la niște cuvinte de prooroc și nu se împotriveau lui nici într-un chip.
Altă dată s-a dus un om la cuviosul și i-a mărturisit păcatele sale, spunându-i că, deși nu știe nici un meșteșug, el însă își câștigă cu înlesnire cele necesare vieții. Căci se scoală noaptea și se duce în case străine, fură dintr-însele orice găsește, se duce apoi în loc retras și le ascunde. Iar când stăpânii caselor își caută lucrurile furate, el le spune că sfinții îi descoperă multe lucruri ascunse și pe lângă această îi arată lui și locul unde hoții au ascuns lucrurile ce li s-au furat.
Apoi, luând cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui sfânt, ia pe păgubași și-i duce la locul acela, zicându-le să sape; și așa își află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dânsul ca pe un prieten al lui Dumnezeu și ca pe un sfânt vrednic de descoperiri dumnezeiești. Pentru aceasta, oamenilor făcându-li-se milă de dânsul, îi dau câte o părticică din lucrurile cele furate și aflate.
Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: „O, fiule, acest meșteșug rău, sau mai bine zis acest vicleșug cu care zici tu că îți agonisești cu înțelepciune și cu înlesnire cele de nevoie vieții tale, să-l lași. Vai ție, pentru întunecarea minții tale, căci te amăgești și te batjocorești de diavolul și socotești că o înțelepciune ceea ce ai învățat pentru pierzarea sufletului tău, socotind întunericul drept lumină. Și de nu vei înceta cu această faptă rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiți amarul dulce. Iar după puțin va veni peste tine pedeapsă și urgia lui Dumnezeu”.
Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului și a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta și va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luând iertare de la Cuvios, a împlinit cu lucrul făgăduința pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Sfântului.
Dar, deși Sfântul Lazăr pricinuia mare folos multora și cu cuvintele și cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica și pe cei ce stăteau în faptă bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să se ducă de acolo și să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor. Căci știa cât de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce duce la cele cerești. Și pentru ca să-și împlinească dorința pe care o avea din tinerețe, adică să vadă și să se închine sfintelor locuri, chemând pe frații care se călugăriseră și viețuiau în mănăstirea pe care o zidise el, le-a arătat lor scopul.
Apoi mângâindu-i pe dânșii, căci foarte se mâhneau pentru despărțirea lui, le-a poruncit să păzească toate câte se cuvin cinului monahicesc și să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu și de faptele bune care pricinuiesc mântuirea sufletului. Deci, sărutându-i pe dânșii, a plecat de acolo și s-a dus la Ierusalim.
După ce s-a închinat la Ierusalim și a văzut și toate celelalte minunate locuri de acolo, și chiar Mormântul cel stăpânesc al Domnului, după puține zile s-a dus la lavra Sfântului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămână multă vreme, ca împreună cu cuvioșii părinți care viețuiau acolo să se nevoiască și să agonisească mult folos de la dânșii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă atât de mult pe oameni la fapta bună, că întrecerea cea bună a acelora care petrec în fapte bune. Că, precum piatră care se freacă de altă piatră se face netedă, potrivită și mai strălucită, așa și cel îmbunătățit, când se întrece cu alt îmbunătățit, mai mult sporește și se face mai strălucit.
Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul și de frații lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei și a făcut într-însa șase ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte și aleși, care se sârguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.
Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci îi și covârșea în toate și isprăvile lui erau pentru toți vrednice de mirare. De aceea s-a judecat și s-a socotit de către toți vrednic a se face preot și-l îndemna la aceasta chiar și egumenul mănăstirii. Iar el la început nu voia, zicând că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii. Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa și slujba aceasta, fiindcă știa pe Sfântul Lazăr cât de mare era în faptă bună, Cuviosul nu a găsit cu cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeț. Deci, nevrând, a primit și s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; și a mai petrecut Cuviosul în mănăstirea aceea încă alți șase ani.
După aceea, văzând pe monahii cei îmbunătățiți că ieșeau din mănăstire în întâia săptămână a Sfântului și marelui Post de patruzeci de zile, după obiceiul cel vechi și se duceau în pustie, iar în săptămâna Stâlparilor iarăși se întorceau în mănăstire, aducând cu ei roadele bune ale pustniciei, a dorit și el să se ducă. Și nearătând scopul său egumenului, a plecat pe ascuns din mănăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care altul a arătat atâta ascultare către cei mai mari că fericitul Lazăr? Ci, pentru că s-a biruit de dulceața liniștii pe care o dorea de mai mulți ani și pe care căuta să o dobândească în tot chipul.
Deci, petrecând în pustie zilele hotărâte ale sfintei patruzecimi, s-a întors împreună cu ceilalți frați în mănăstire. Dar toți aceștia au fost primiți și mângâiați de egumen, căci erau obosiți de multele și lungile osteneli ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mănăstire, după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Și multă vreme a petrecut afară plângând cu lacrimi și rugându-se să-l ierte, dar egumenul nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim și a pus ca mijlocitor pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum l-a auzit, s-a dus îndată la lavră și a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte pe Lazăr, prietenul său. Așa, Cuviosul a luat iertare de la egumen și iarăși a fost numărat cu ceilalți frați ai lavrei.
Rămânând în lavră încă un an, până pe vremea Sfântului și Marelui Post și văzând pe ceilalți ducându-se iarăși în pustie și nesocotind nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mănăstire, nici altceva din unele ca acestea, s-a dus iarăși și el în pustie. Căci dulceața și frumusețea liniștii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încât îi face să defăimeze pe toate celelalte și să alerge numai către această. Din această dulceață gustând și Cuviosul, nu a suferit să rămână în mănăstire și să se păgubească de fericirea și liniștea pustietății. Pentru aceasta, ducându-se la loc liniștit și în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă în lavră. Ci, aflând un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stâlp; apoi, lepădându-se cu totul de lume și de orice lucru pământesc, s-a suit pe stâlp ca un ostaș sprinten, ca să se războiască nu contra trupului și a sângelui, ci contra duhurilor răutății. Și petrecând mulți ani deasupra lui, s-a nevoit cu bărbăție împotriva diavolilor și a săvârșit mari biruințe asupra lor.
Într-una din zile, coborându-se Cuviosul de pe stâlp și umblând pe un loc șes și neted, a auzit de sus un glas, zicându-i: „Lazăre, se cuvine să te duci în patria ta!”. Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela și, căutând împrejur și nevăzând pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar, de vreme ce s-a dus în locul acela și a doua și a treia oară și a auzit același glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la niște cuvioși părinți care locuiau pe aproape și care din tinerețe petreceau acolo în pustietate și le-a spus lor despre glasul ce a auzit, ca dânșii să-l învețe ce trebuie să facă.
Încredințându-se de la acei cuvioși că glasul acela era din dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo și a mers la Ierusalim. Luând în tovărășie un monah îmbunătățit, anume Pavel, a mers cu dânsul până la Sevastia. De acolo, despărțindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari apostoli.
Deci, mergând cu multă sârguință și trecând printr-o pădure, l-au întâmpinat doi urși mari de care el s-a temut foarte și, neavând unde să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicându-și ochii și mâinile la cer, a zis cuvintele lui David: „Doamne, să nu Te depărtezi de la mine că necazul este aproape și nu este cine să-mi ajute. Mântuiește-mă, Stăpâne, din gura fiarelor băutoare de sânge și scapă sufletul meu de moarte”. Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urși că au plecat în jos capetele lor și s-au dat la o parte din drum cu sfială și au lăsat cuviosului calea ca unui stăpân și împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de faptă bună și fiarele știu a se smeri.
Deși omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea simțite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzând toate acestea, s-a prefăcut în chip de câine negru și mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel, uneori mergea înaintea lui pe drum și-l înfricoșa să-l rupă cu dinții, iar alteori mergea în urmă-i și-l lătra tare și sălbatic, căutând să-l apuce de picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar când Sfântul avea trebuință să meargă în vreun sat să-și ia puțină hrană pentru drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pâine, nici nu se îngrijea pentru ziua de mâine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături zădăra câinii cei adevărați de prin sate și-i aducea asupra Sfântului; dar el se pornea întâi asupra lui, apoi și spre ceilalți.
Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea flămând toată ziua și noaptea, neputând a se apropia de sat din pricina diavolului. Cu toate acestea, văzând mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea și nădejdea lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh și, neputând să-i mai stea împotrivă, ca de un bici s-a izgonit și a rămas rușinat, neputinciosul. Iar Sfântul, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mântuit de ispită și de supărarea lui.
De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut mai tare decât ispitele vrăjmașului, a ajuns în Efes și s-a dus la arhiereul de acolo. Vorbind împreună cu dânsul, i-a arătat dorința ce avea să se ducă la Roma. Iar arhiereul, minunându-se de blândețea Cuviosului, de simplitatea lui, de dulceața cuvintelor lui și de darul Sfântului Duh care strălucea într-însul, s-a robit cu totul de dragostea lui și l-a rugat să rămână împreună cu dânsul și astfel să se oprească din călătoria spre Roma.
Cuviosul, deși a părăsit gândul ce-l avea pentru Roma, precum l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămâne împreună cu dânsul și a părăsi liniștea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecând de acolo, s-a dus la Mănăstirea Orovului din care fugise când era să se ducă la Ierusalim. Aflându-se acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după câtăva vreme, rugându-l monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască, le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dânșii. Și îndată a străbătut vestea în toate părțile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăși în mănăstirea lui și alergau toți ca să-l vadă și mai ales maică să - căci tatăl său acum murise.
De aceea, bucurându-se toți, priveau fața cea prea dulce a Cuviosului și ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de suflet. Căci pe lângă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea și cuvântul îndulcit cu sarea Sfântului Duh, ca și dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul vorbea cu multă liniște și dulceață și nu cu puțin dar, încât putea să înduplece și sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulți au plâns de bucurie văzând pe minunatul Lazăr și auzind dumnezeieștile lui cuvinte. Dar de vreme ce mergeau la dânsul mulți și-i tulburau liniștea, s-a hotărât să fugă de acolo și să se ducă într-un loc liniștit.
Deci, stând acolo puține zile, ca numai să împlinească dorul mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărțirea lui, a plecat căutând să afle un loc mai liniștit. Și auzind de sihăstria ce era în dreptul muntelui Galisiului în care era și o biserică a Sfintei Mucenițe Marina și unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Și, văzând locul foarte liniștit, s-a numărat și el împreună cu cei doi frați buni pe care i-a aflat acolo.
Apoi, înștiințându-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul său s-a dus acolo, a simțit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape și să petreacă împreună cu dânsul. Deci, ducându-se acolo, l-a primit cu sufletul plin de bucurie și a dat în stăpânirea lui sihăstria aceea și pe frați, poruncindu-le să asculte de Cuviosul ca niște fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată voii și socotinței lui la nici un lucru.
Deprinzându-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei, mai cu osârdie se sârguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l știe nimeni, căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea și plăcerea oamenilor, este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea: „Cei ce lucrează fapta bună ca să câștige slavă de la oameni, aceștia nu au nici un folos, după cum zice sfințita Evanghelie: și-au luat plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceștia vor lua de la Dânsul multă laudă. Iată dar cu cât este mai bună slavă lui Dumnezeu decât slava oamenilor! Că aceea este vremelnică și stricăcioasă și nu rămâne până în sfârșit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi fățărnicia lor. Deci, cu cât este mai bună și mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atât este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns”.
Așa lucra Cuviosul, adică își ascundea faptele bune și se arăta pe sine mai prejos decât toți, deși el era îmbunătățit și slăvit. Căci, precum cel ce strigă cu trâmbiță din partea cea mai înaltă a târgului, se face arătat tuturor, așa și dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea cea mai ascunsă de loc, totuși se făcea cunoscut tuturor, deși nu striga cu trâmbiță, dar faptele bune îl arătau.
Pentru aceasta, alerga totdeauna la dânsul mulțime nenumărată de oameni, iar lucrul cel dintâi al Cuviosului era să hrănească cu cuvânt sufletele celor care veneau la dânsul; iar al doilea, să hrănească și trupurile lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obișnuia a-l face totdeauna, chiar de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa și a fraților săi și chiar dacă ar fi avut numai o pâine, lucru ce miră pe fiecare. Atât de multă iubire de oameni avea Cuviosul, încât covârșea pe cei mai vestiți în iubirea de oameni. Căci aceia făceau milostenie din prisosința lor sau dădeau câte puțin celor care erau lipsiți, iar Cuviosul, singur dintre toți, dădea chiar hrana pe care o avea pentru ca să-și mângâie trupul său cel slăbănogit de post și să-l întărească - pentru că era obosit de osteneli -, și pe aceea o dădea altora cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulțumea a hrăni pe cei ce aveau trebuință. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele ce-i sunt lui de nevoie și a împărți săracilor și din puținul pe care îl are.
Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o cei doi frați, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mâhneau foarte și în fiecare ceas cârteau; iar bucatele cu care Sfântul ospăta pe cei străini, le socoteau lipsă și scădere a trupurilor lor. Deci, încercând să-i schimbe obiceiul și neputând, s-au dus de acolo și au lăsat pe Cuviosul cu puțini ucenici. Aceștia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de un drum de obște și fiind pământul bun și gras, a ieșit bobul și a făcut mult rod, încât nu era nici un călător care să nu mănânce din rodul bobului și să nu ia încă și la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mâhneau foarte, căci vedeau ostenelile lor luate de alții.
Sfântul însă nu se mâhnea, ci mângâia și pe ucenicii săi și-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mângâiere. Și când a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se ducă și să se ostenească în deșert, căci nu mai rămăsese decât puțin rod într-însul. Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toți și l-au cules.
Apoi, aducând bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea ce se obișnuiește la arie. Și, dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! au văzut că era în arie atât de mult rod, încât ar fi socotit cineva că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat foarte și, aducându-și aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul când îi mângâia, au alergat la dânsul și, spunându-i minunea, își cereau iertare pentru împotrivirea ce au arătat-o către dânsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul îndată i-a iertat, căci știa că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu știau ce se va întâmpla de nu le va ajunge.
După puțină vreme, văzând Sfântul că nu se folosea acolo, ci se păgubea din pricina supărărilor și a tulburărilor oamenilor, a plecat din acel loc și s-a dus la un stareț îmbunătățit, care locuia în muntele Galisiului cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vârful muntelui este o peșteră foarte îndemânateca pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană și câți se duc acolo să viețuiască sunt supărați de diavoli. După aceea i-a spus că în acea peșteră și-a săvârșit nevoințele pustniciei și marele Pafnutie.
Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărât să locuiască în acea peșteră. Și cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedeslușite și cu strigăte străine; căci au înțeles că merge acolo pierzătorul lor și pentru aceasta au început să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, rămânând neînfricoșat, cânta și umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, știind că toate lucrurile diavolilor erau numai năluciri, iar nu adevărate.
Deci, suindu-se în vârful muntelui, a stat înaintea peșterii și a săvârșit cântarea ce o cântă de obicei. După aceea și-a făcut semnul Sfintei Cruci, însemnând și piatră care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut că Sfânta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atât de adânc și de frumos, încât oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar iscusit. Minunea aceasta văzând-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo s-a făcut după dumnezeiasca pronie și că, după începutul bun, va fi și sfârșitul bun. Deci, a mulțumit lui Dumnezeu, apoi, intrând în peșteră și văzând că era îndemânateca după cum voia și, mai ales, că picura și puțină apă din piatra de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărât să se liniștească într-însa și singur să vorbească cu Dumnezeu.
Dar cine poate să spună câte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de frați împreună locuitori? Că în toate zilele cât a petrecut Cuviosul în peșteră, nu încetau blestemații diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoșându-l cu multe feluri de năluciri ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfântul primea cu bărbăție războiul lor, răbdând împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Și a rămas acolo mulți ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, șase monahi, nu se știe de unde, s-au înștiințat despre Cuviosul, căci afară de starețul, nimeni altcineva nu știa unde se liniștește; iar bătrânul acela nu a spus nici unui om, căci așa avea poruncă de la Cuviosul.
Acei șase monahi s-au dus la Cuviosul și l-au rugat cu lacrimi să-i primească a locui împreună cu dânsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzând dorința lor cea mare, a primit și le-a dat multe rânduieli de viață monahicească cum să petreacă. Apoi, având de multă vreme gând să zidească o biserică mică în numele Stăpânului Hristos aproape de ușa peșterii, dar neputând de unul singur fără ajutorul altcuiva și aflând ajutători pe cei șase monahi, a voit să se apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a aflat o femeie bogată și îmbunătățită în Efes, care i-a dat bani și a zidit biserica în numele Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
După acestea, mergând acolo și alți șase frați și făcându-se doisprezece, iar locul fiind strâmt și neîncăpător ca să facă chilii, nici acoperământ sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperământ, Cuviosul s-a suit împreună cu frații în vârful muntelui Galisiului și acolo au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum și chilii destule împrejurul ei, ca să locuiască frații. Apoi au zidit și alte chilii pustnicești, afară din mănăstire, departe una de alta, ca frații să poată avea într-însele deplină liniște.
Odată, Cuviosul liniștindu-se într-una din chiliile pustnicești în vreme de vară și fiind multă arșiță, pe când își citea rugăciunile ceasului al șaselea, atât de mult timp a citit încât credea că are să moară; și neaflând acolo apă să bea, s-a întins pe pământ leșinat, cu mâinile înălțate către Dumnezeu, cerând ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în mângâiere și iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia și îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfântului, care petrecea acolo. Dându-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; și cu apă a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Și așa a scăpat Cuviosul de moarte.
Însă, vrăjmașul nostru diavolul nu se liniștea, ci s-a făcut în chipul unui șarpe mare și negru și a intrat fără de veste în chilia Sfântului ca să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, cunoscând măiestria satanei și fiind obișnuit a face război cu dânsul, nu s-a înfricoșat nicidecum, ci a făcut asupra lui semnul cinstitei Cruci și îndată s-a făcut nevăzut.
Atunci, fiindcă se înmulțeau monahii și mănăstirea fiind strimta nu-i încăpea, de vreme ce, când a zidit-o Cuviosul nu socotea că se vor aduna așa de mulți, fiindcă locul era aspru și lipsit de apă și de toate cele ce sunt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi multe zile ca să-i arate de este sfânta Lui voie să zidească o biserică mai mare și o mănăstire mai largă ca să locuiască frații care veneau să se sălășluiască acolo precum și unde să pună temeliile bisericii.
Astfel, într-o noapte rugându-se el, a auzit un glas care îi poruncea să iasă afară din chilia lui și ieșind a văzut un stâlp de foc care ajungea până la cer și îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pământ, cântau o cântare foarte dulce: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui”. Deci îndată a înțeles că în locul acela unde s-a arătat stâlpul, era voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osârdie; și zidind din temelie o biserică mare și frumoasă, a făcut și mănăstire împrejurul bisericii, nu mai prejos ca altă mănăstire, atât ca mărime, cât și ca împodobire a zidirii.
Cred că este bine să spunem și aceasta. Cum și de unde Cuviosul, neavând nici un ban, a aflat atâta mulțime de argint și a făcut atâtea zidiri cu mari cheltuieli, și cum, în atât de puțină vreme, a săvârșit un așa de minunat și mare lucru al mănăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor, mâniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii cei dintâi ai Constantinopolului, pentru niște pricini, dar mai ales fiindcă îl bănuia că voia să-i ia împărăția, s-a pornit cu atâta urgie împotriva lui Constantin, încât l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-și plânge acolo soarta.
Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr și împărtășind durerea lui Constantin, s-a mâhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dânsul și ca să-l mângâie în suferințe și ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaș) al împărăției grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul dar, care se sălășluise într-însul.
Trecând puțină vreme, a murit Roman și s-a făcut împărat Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Și, aducându-și aminte de proorocia acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase și odoare, precum și danii de mult preț ca să termine zidirea mănăstirii desăvârșit. Deci, cu acești bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri - căci așa a numit-o -, cu toată acea mare și vestită mănăstire.
Zidirea mănăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca vedenie și iarăși cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atâtea cheltuieli și s-au săvârșit cele de trebuința mănăstirii. Iar monahii mereu se înmulțeau datorită vieții îmbunătățite a Cuviosului și în puțină vreme s-au făcut mai mult de șapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului Lazăr. Acesta, învățându-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii monahicești, atât de mult a sporit în faptă bună, încât i-a întrecut pe toți ceilalți; așa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea Cuviosului, prin chibzuința și cu alegerea tuturor fraților, el a primit conducerea mănăstirii și cu laude a sporit întru dânsa.
După ce Sfântul a săvârșit mănăstirea, a mai zidit și un stâlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt și descoperit, cu greu de suit și foarte strâmt, având lățime numai de trei palme. Și s-a suit deasupra lui, luând numai o haină de piele, cu capul descoperit și desculț și purtând fiare grele. Acolo suferea toate greutățile iernii, ploi tulburătoare, ninsori multe, răceala și iuțimea înghețurilor, prin care se făcea ca și cristalul pururea pomenitul. Suferea încă și fierbințeala verii și arșițele cele mari. În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.
Odată s-a pornit o ploaie atât de mare și de tulburătoare, încât ducea și pietrele cele mari în pornirea apei și multe dobitoace a omorât, iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflându-se acolo, aproape de mănăstire și văzând potopul acela, a alergat la mănăstire ca să scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dânsa și căutând la stâlp și cerând ajutor de la Sfântul - o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase Mântuitorule! -, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea în văzduh deasupra stâlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie și păzind pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cândva vreo minune ca aceasta? Că deși un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfânt, afară de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăși Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca un nor și păzea nevătămat pe robul Său.
Ascultați încă și alta asemenea. A ieșit vestea în toate părțile acelea, că de stâlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Și unii credeau acestea fără de îndoială, iar stăpânitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut până ce n-a văzut cu ochii săi.
Deci, în vremea iernii, când cădea ninsoare mare și îl lovea în față de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mănăstire. Și mergând aproape de stâlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea care cădea de sus cu pornire, când se apropia de stâlp se ducea în lături și cădea pe pământ, necăzînd nici o picătură deasupra stâlpului. Minunea aceasta văzând-o acela și minunându-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul pentru îndoiala ce avusese mai înainte și, dobândind iertare, s-a întors la locașul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezând cele ce se spuneau despre Sfântul.
Ucenicul Sfântului s-a dus odată într-un sat din apropiere pentru oarecare trebuință, iar o desfrânată s-a dus la dânsul și-l ispitea în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, - o, fire a oamenilor lesne înșelătoare! -, când era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoșa foarte și îi pomenea munca cea înfricoșată și veșnică pe care avea să o ia pentru acest păcat. Iar de glasul acela atât de mult s-a înfricoșat și s-a cutremurat ucenicul, încât s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul nu știa nimic mai înainte de a se înștiința de la ucenicul său. Dar Dumnezeu, Care preamărește pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic și l-a scos din primejdie, vrând cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.
Într-o vreme, grecii având război cu perșii, între ostașii grecilor era și un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii fiind biruiți în război, mulți dintre dânșii au fost robiți de perși, împreună cu Filipic și au fost duși în țara barbarilor. Acolo fiind pus în temniță, legat cu lanțuri de fier, se chinuia cu foamea și cu alte multe rele, pentru care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viață grea ca aceea. Fiind de mulți ani în acea închisoare și neavând ajutor din nici o parte, dar nici nădejde de scăpare, într-o noapte și-a adus aminte de marele Lazăr și de minunile ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinți l-a rugat să-l izbăvească din legături și din temniță. Atunci, o, minune! la miezul nopții i s-a arătat Cuviosul și, cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui și i-a poruncit să-l urmeze.
Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dânsul la drum, mergând toată noaptea, iar când se lumina de ziuă, s-au aflat amândoi suindu-se pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur. Atunci și-a venit în sine și a cunoscut că acela era muntele Galisiului și a preamărit pe Dumnezeu pentru mântuirea care i-a dat-o. După aceea, ducându-se la mănăstire și povestind minunea, a mulțumit Cuviosului, apoi n-a mai voit să se ducă la rudeniile sale și s-a făcut monah, petrecând cealaltă parte a vieții sale cu dragoste de Dumnezeu.
Iconomul mănăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit din veniturile chinoviei altă mănăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe. Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arșița verii nu-l supăra. Și aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumusețea locului și să-i ia acolo, ca să dobândească slavă mare și să lase pustie mănăstirea Sfântului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deși se silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înștiințat, Cuviosul l-a chemat și i-a zis cu blândețe că să înceteze un lucru ca acesta și să nu mai fie împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele său cel duhovnicesc, ci i-a zis și cuvinte aspre și a început lucrul cu și mai multă sârguință, neținând seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul i-a zis și a doua oară și a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas același, nu i-a mai zis alt cuvânt decât acesta: „Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca să te îndrepteze”.
Deci, după cuvântul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că, mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos și a secerat roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decât neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea lui Adam și Evei, care le-a adus moartea.
Altădată niște frați, aducând vin la mănăstire, când au sosit la un han au descălecat de pe dobitoace și au șezut să mănânce. Iar după ce au mâncat, unul dintre dânșii, ridicând vasul, a zis: „Binecuvintează, părinte”. Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicându-i: „Dumnezeu, fiul meu, să te binecuvânteze!”. Glasul acesta l-a auzit și celălalt frate care era împreună cu dânsul.
Apoi, ajungând în cealaltă zi la mănăstire și descărcând vinul, Sfântul le-a zis să bea puțin vin ca să se întărească și, același frate, ridicând iarăși vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: „Binecuvintează, părinte!”. Iar Cuviosul i-a zis: „Tu, fiule, și ieri ai luat binecuvântare, dar nu și tovarășul tău”. Și îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufletești ai Sfântului, și nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au ochii sufletului lor curățiți de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptății și de la Dânsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.
Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas și numai unul l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscând furtul slugii, i-a zis: „Păzește-te, fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduiești”. Dar el, neluând în seamă cuvântul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul pe care-l ascunsese și îndată a sărit din vas un șarpe mare și înfricoșat care a început a-l izgoni și de nu ar fi chemat pe Sfântul în ajutor, nu s-ar fi izbăvit de primejdie.
Odată era mare secetă și uscăciune în părțile acelea, secând izvoarele și râurile. Pentru aceea răsadurile s-au veștejit, roadele s-au stricat și toate ierburile de pe pământ erau gata să se piardă. Și mănăstirea Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decât orice altă parte de loc. Căci, fiind în vârful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci și în vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzând Cuviosul uscăciunea aceasta, mereu vărsa pâraie de lacrimi, mîhnindu-se foarte tare pentru primejdia de obște. De aceea cu fierbințeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre zidirea Sa și să adape pământul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.
Iar Dumnezeu, Care toate le iconomisește spre folos, n-a trecut cu vederea rugăciunea Sfântului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părțile. Dumnezeu n-a făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoși la pocăință cu certarea aceasta, a plouat numai la mănăstire în chip foarte minunat. Căci după ce a trecut noaptea și a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie care venea deasupra mănăstirii și a plouat îndestulat peste dânsa; iar celelalte părți din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în mănăstire au dobândit apă și au umplut toate vasele ce erau acolo și după aceea iarăși s-a făcut senin curat.
Văzând vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat la Cuviosul, rugându-l cu lacrimi fierbinți ca să-i fie milă de ei și să roage pe Dumnezeu să Se milostivească spre dânșii. Iar Cuviosul, ascultându-i, a rugat pe Dumnezeu mai mult decât întâi. Deci a auzit Domnul pe robul Său și a încetat uscăciunea, iar pământul prin ploaie, iarăși și-a luat podoaba sa. Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie ci și pentru încetarea ei.
Odată, aflându-se mănăstirea într-o mare lipsă de pâine, astfel încât numai trei pâini mici se aflau în toată mănăstirea; acele trei pâini mici binecuvântându-le Cuviosul, a săturat mulțime de monahi, vreo șapte sute și mai mulți. Așa că, toate erau cu putință, după credința cea curată a Cuviosului și nimic nu-i era cu neputință.
După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, așa că își aștepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul Pavel, să moară și să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulțimea ucenicilor plângând cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc, încât tânguirile lor ar fi pornit spre lacrimi și pe cei mai tari de inimă.
Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele mai de pe urmă suflări, făcîndu- i-se milă de fiii săi și întristându-se că rămâneau orfani, s-a pornit spre plângere și a rugat pentru dânșii pe Maica lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obișnuită, acoperământul și scăparea lui. S-a rugat, zicând să-i dăruiască încă puțină vreme de viață. Dar nu pentru că el ar fi fost iubitor de viață, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel, el care era mort pentru lume și dorea totdeauna să moară și să fie cu Hristos? Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovnicești, de aceea se ruga Cuviosul.
Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăși Viața, mântuirea cea de obște a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte rele, așa și până la sfârșitul vieții lui i s-a făcut ajutătoare și împiedicătoare a morții lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpânirea vieții și a morții în mâna Lui, să adauge la viața Cuviosului încă cincisprezece ani. Drept aceea, Cuviosul, când era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu rugind pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a și împlinit, că îndată s-a făcut sănătos și a mai trăit încă cincisprezece ani.
De atunci până ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul a suferit multe pătimiri și nevoințe, petrecând o viață mai strâmtorată decât atunci când era tânăr și puternic cu trupul. Căci în cele șapte zile ale săptămânii nu mânca nimic, iar când trebuia să mănânce, hrana lui erau verdețurile crude.
Deci, astfel de viață ducând și nemaiputând să mai stea pe picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stâlpului, ca să șadă pe dânsul și să-și întindă picioarele și într-o parte și în alta, căci nu putea să le mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite și rănite. Și cu toate că ședea pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, așa că nu avea nici o mângâiere, ci încă și mai multe dureri suferea Sfântul. Căci picioarele lui erau atât de umflate și de rănite, încât văzându-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.
Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri și plin de dureri și răni un an întreg și, aflându-se plin de zile după Dumnezeu, după ce a plinit și cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu și după ce, mai înainte, și-a cunoscut de la Dumnezeu sfârșitul vieții sale, nespunând nici unuia din ucenici, căci iarăși ar fi plâns și s-ar fi tânguit, a scris testamentul cu mâna sa, rânduind toate lucrurile mănăstirii și l-a ascuns în sânul său. Și astfel, trăind șaptezeci și doi de ani, s-a despărțit de cele materiale și de trup, de această vale a plângerii și de necazuri, mutându-se la Dumnezeu.
La sfârșitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată ce s-a despărțit de trup dumnezeiescul lui suflet și s-a suit la cele cerești, s-a pogorât de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la nașterea lui, vestind săvârșirea prea fericitului și chemând pe toți ucenicii la stâlp, cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă și pe Grigorie, ucenicul Sfântului, care se liniștea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte am spus.
Deci, citi vedeau norul, alergau la stâlp și, văzând moaștele Cuviosului, plângeau și se tânguiau cu nemângâiere. Apoi văzându-se orfani, chemau pe părintele lor, nesuferind despărțirea de dânsul și doreau să moară cu Cuviosul. Se mâhneau încă și pentru că socoteau că s-a sfârșit nefăcând nici un testament. Dar mai mult decât toți se mâhnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multă dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dânsul ca și cum ar fi fost viu: „Pentru ce, părinte, ne-ai mâhnit pe noi cu așa mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit să faci așezământ și să ne poruncești cele cuviincioase, ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ți-a fost oare milă de noi, fiii tăi? Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plânsul pentru tine?”.
Acestea zicând Grigorie către moaștele Cuviosului, o, minune! cel ce zăcea mort și fără suflare, ca un om viu și însuflețit și-a ridicat mâna cea dreaptă și a pus-o în sânul său, de unde, luând testamentul, l-a dat în mâinile lui Grigorie și iarăși s-a așezat mort. Iar Grigorie luând testamentul și citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul numele Sfântului, după obicei; și iarăși a zis către cel ce zăcea mort: „Părinte, dacă iscălitura numelui tău nu va întări și nu va adeveri acestea câte le-ai scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa”. Atunci Cuviosul, cu înfricoșată minune s-a sculat iarăși și a șezut înaintea tuturor, iscălind numele său și cu iscălitura sa a întărit toate câte erau scrise în testament.
După aceea, iarăși a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaște au fost îngropate lângă stâlpul unde a suferit nevoințele cele mai presus de fire, ca să fie locul acela mormânt și mărturie a nevoinței Cuviosului care s-a nevoit acolo. Și astfel sfintele lui moaște au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbăvire de tot felul de neputințe și dăruire îmbelșugată a tuturor bunătăților celor mântuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri înconjurat, unde este Biserica celor întâi născuți, unde sunt începătoriile îngerilor, horele apostolilor și ale proorocilor, rânduielile mucenicilor, adunările dascălilor, soboarele pustnicilor și lauda cea necontenită a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Duminica a 24-a după Rusalii - Învierea fiicei lui Iair
Ev Luca 8, 41 - 56
În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, ÎI ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus și mulțimile îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei și de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toți tăgăduind, Petru și ceilalți care erau cu El au zis: Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează, și Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simțit o putere care a ieșit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând și, căzând înaintea Lui, a spus de față cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învățătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai și se va izbăvi. Și, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan și pe Iacov, pe tatăl copilei și pe mamă. Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeți; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, știind că a murit. Iar El, scoțând pe toți afară și apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Și au rămas uimiți părinții ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.
Ap Efeseni 2, 14 - 22
Fraților, Hristos este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii, desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea, și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia. Și, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe, și pace celor de aproape; că prin El avem și unii și alții apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună-cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos. Întru El orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteți zidiți, spre a fi locaș al lui Dumnezeu în Duh.
Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii - Vindecarea fiicei lui Iair (Pr. Ilie Cleopa)
„Iar El a zis: Nu plângeți; nu a murit, ci doarme.” (Luca 8, 52)
„Iar El a zis: Nu plângeți; nu a murit, ci doarme.” (Luca 8, 52)
În Sfânta Evanghelie de astăzi ați auzit despre două minuni mari și preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sângelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi despre cei adormiți în Domnul.
Dar mai întâi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mântuitorul către cei ce erau de față și plângeau după fiica lui Iair, care murise: “Nu plângeți; nu a murit, ci doarme“ (Luca 8, 52).
Iată răspunsul: Acest cuvânt l-a zis Mântuitorul, ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, toți cei ce vor crede în El și vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sunt vii înaintea Lui, după cum și în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: “Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi“ (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceștia numai cu trupul sunt adormiți, iar nu și cu sufletul.
Acest adevăr ni-l arată pe larg și marele Apostol Pavel care zice: “Fraților, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiți în neștiință ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde“ (I Tesaloniceni 4, 13). Care sunt cei ce nu au nădejde? Sunt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare și sufletul și că niciodată nu vor mai învia cei morți ai lor, precum au fost și sunt păgânii închinătorii de idoli și toate popoarele care nu cred în Hristos și în învierea Lui din morți.
Noi însă, “credem că Iisus a murit și a înviat“. Și, la fel credem că Dumnezeu “pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El“ (I Tesaloniceni 4, 14). Căci “dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom viețui împreună cu El“ (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cât despre cei morți în credința în Iisus Hristos, ei nu sunt morți ci adormiți, așa cum adeverește Sfânta și dumnezeiasca Scriptură, care zice: “Hristos a înviat din morți, fiind începătura învierii celor adormiți“ (I Corinteni 15, 20). Vedeți că nu zice: începătura învierii celor morți, ci a acelor adormiți?
Așadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cu credința în Iisus Hristos, nu sunt "morți", căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot așa și celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sunt morți, ci adormiți. Aceștia, la judecata de apoi, se vor scula și vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credința lor cea dreaptă și despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Așa a adormit în Hristos, Sfântul întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga și zicea: "Doamne Iisuse, primește duhul meu!" Și îngenunchind a strigat cu glas mare: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea a adormit“ (Fapte 7, 59-60).
Așa au adormit milioane de sfinți și martiri care au crezut și au mărturisit pe Hristos și care nu sunt morți, ci adormiți în Hristos până la obșteasca înviere.
După ce ați auzit că toți cei ce mor cu credință statornică în numele lui Iisus Hristos, nu sunt morți ci adormiți, este bine să arătăm și în ce fel vor învia cei adormiți în Hristos. Trebuie să știți și să înțelegeți, că toți cei adormiți în Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot așa cum au fost când au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.
Avem atâtea mărturii în Sfânta Scriptură despre acest lucru că la judecata de apoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor adormiți în Hristos și cu însușiri și daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci. Pe aceste însușiri și daruri ale trupurilor celor adormiți în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel, zicând: “Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; seamănă-se trup firesc, scula-se-va trup duhovnicesc“ (I Corinteni 15, 42-44).
Apoi, arătând că este trup firesc și trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este și trup duhovnicesc. De aici înțelegem că trupurile drepților la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuși: “Atunci drepții vor străluci ca soarele întru împărăția Tatălui lor“ (Matei 13, 43). Mai trebuie să știm că preaminunată va fi atunci acea ușurime și lesne mișcare a trupurilor drepților. Atunci ei se vor purta cu iuțeala fulgerelor în orice parte a lumii și ca gândul vor zbura din cer și vor veni la mormintele și la trupurile lor (Ușa pocăinței, Brașov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 și Cartea a IV-a, p. 254).
Nici o întârziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceștilor trupuri. De aceea înțeleptul Solomon cu scânteile focului a asemănat pe drepți, zicând: “Ca scânteile prin foc vor fugi“ (Înțelepciunea lui Solomon 3, 7); căci scânteile focului când se împrăștie de vânt, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc. Încă vor avea în vremea aceea trupurile drepților mare și covârșitoare subțirătate, încât vor trece prin celelalte trupuri și prin orice fel de materie, asemenea cu trupul Domnului după înviere, care a trecut prin piatra mormântului și prin ușile încuiate ale ucenicilor cu mare lesnire și fără de nici o oprire.
Dar, frații mei, cine poate spune câtă bucurie și câtă mirare va fi atunci când aceste suflete duhovnicești și slăvite vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumină și de bucurie și vor căuta pe pământ trupurile lor. Ce fel de vorbire se va face împreună atunci între sufletele și trupurile lor? Câte dulci și sfinte sărutări, câte duhovnicești îmbrățișări vor face atunci sufletele către trupurile lor cu care au viețuit pe pământ? Atunci va zice sufletul către trupul său, cuvântul cel din Sfânta Scriptură: “Cât de frumos ești dragul meu, și cât de drăgăstos ești tu“ (Cântarea Cântărilor 1, 15). “Iubitul meu este alb și rumen și întru zeci de mii este întâiul. Trandafirii mirositori sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar buzele lui la fel cu crinii roșii“ (Cântarea Cântărilor 5, 10-13). După aceste convorbiri va zice sufletul către trupul său: "Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună, ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut și s-a sfârșit, iar grindinile, furtunile și tulburările lumii nu mai sunt.
Bunătățile cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfârșit dorului meu celui de mult pe care îl aveam de a mă întâlni și de a mă uni cu tine. Câte osteneli am suferit noi împreună pe pământ, câte scârbe, câte suferințe, câte lacrimi am vărsat împreună, câte privegheri, câte dureri am răbdat împreună când eram în viața cea de pe pământ și suspinam după viața cea veșnică? Dar acum, moartea s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viața și învierea, nestricăciunea și odihna. Unde ai fost atâția ani, unde atâta vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu umblam plimbându-mă prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumusețile lui pentru puțina mea dare de plată!
Vino dar acum, trupul meu, și să luăm plățile deplin. Fiindcă și tu ai fost împreună călător și ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările și necinstea împreună cu mine pentru Hristos, aspra viețuire a postului și a privegherii, crucea pocăinței, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuință, toate cu osârdie împreună cu mine le-ai răbdat. De câte ori ai scos pâinea din gura ta ca să hrănești pe cei săraci! De câte ori te-ai golit pe tine, ca să îmbraci pe cei goi! De câte ori ai lăsat pământurile și moșiile tale, averile, bogăția și cinstea ta, ca să nu strici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar este, câte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăși împreună cu mine bucurii să seceri. Și la câte ai fost împreună cu mine părtaș la osteneli și ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaș al slavei mele.
Deci, scoală-te fratele meu din praf și te unește cu mine, ca să umblăm împreună și să ne împărtășim împreună de răsplata ostenelilor noastre" (Ibidem, p. 83-86).
Am vorbit până aici despre cei adormiți în Hristos, despre darurile și însușirile pe care le vor avea trupurile celor adormiți în Hristos la judecata viitoare și despre convorbirea ce vor avea sufletele drepților cu trupurile lor înviate la judecata cea de obște în vremea de apoi.
Acum voi adăuga din Viețile Sfinților o istorioară sfântă și adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiți în Hristos.
Pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr, care a luat împărăția Bizanțului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morții. Iar Preabunul nostru Mântuitor, care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Preascump sângele Său, a arătat o mare și preaslăvită minune despre învierea celor adormiți întru El în acest chip: Șapte tineri creștini ostași cu rânduiala, din orașul Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie și Antonie, pe vremea marilor prigoane din partea păgânului împărat Decie, au fugit din fața muncitorilor și s-au ascuns în peștera muntelui ce se chema Ohon. Stând ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peșteră și au dormit 192 de ani, până pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr.
Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame și au trimis în orașul Efes pe Ianvlih, cel mai tânăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela luând niște bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe creștini... și mergând la un vânzător de pâine, a scos un ban de argint și i l-a dat vânzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărățise de demult. Văzând acest lucru vânzătorul de pâine a prins pe Sfântul Ianvlih și i-a zis: "De unde ai găsit această comoară să ne spui și nouă, iar de nu, te vom da pe mâna judecătorului". Apoi a dus pe Sfântul Ianvlih la antipatul și la episcopul cetății.
Auzind Sfântul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu fața la pământ și a zis: "Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?" Iar episcopul i-a zis: "Nu, fiule. Acest împărat păgân a fost de demult. Acum împărățește peste noi drept credinciosul împărat Teodosie". Atunci Sfântul Ianvlih a zis: "Mă rog vouă să mergeți după mine să vă arăt peștera muntelui Ohon și pe prietenii mei ca să știți de la dânșii adevărul. Căci noi, fugind din fața păgânului împărat Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peștera aceea, iar pe el l-am văzut intrând în cetatea Efesului".
Apoi episcopul și antipatul cu mai marii cetății au mers cu tânărul și cu mulțime de popor la peșteră. Iar la gura peșterii au găsit între două pietre, două tăblițe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: "Acești șapte tineri sfinți, au fugit din fața muncitorului Deciu și s-au ascuns în peștera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat peștera și așa s-au sfârșit într-însa acești tineri care au murit pentru Hristos" (a se vedea pe larg Viețile Sfinților, la 4 august). Citind aceste,a toți s-au umplut de mirare și au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrând în peșteră, au găsit pe sfinții tineri șezând plini de bucurie, cu fețele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci văzându-i pe ei antipatul și episcopul și cei mai mari ai cetății, au căzut și s-au închinat până la pământ la picioarele lor, și au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.
Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peșteră și, intrând a văzut pe sfinți ca pe niște îngeri ai lui Dumnezeu și, căzând în genunchi li s-a închinat lor.
Vorbind împăratul Teodosie cu ei șapte zile, i-a văzut plecându-și capetele lor și adormind somnul morții, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se facă șapte sicrie de aur, în care purtând sfintele trupuri ale sfinților tineri, i-a îngropat acolo în peșteră.
Ce datorii avem noi față de cei adormiți, mai ales față de morții noștri?
Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea și odihna sufletelor lor. Și cum nu știm care dintre cei adormiți au fost mântuiți sau nu, suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toți morții noștri, pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie și la parastase cu dezlegări. Iar în familie suntem datori să facem milostenie la săraci în numele lor. Milostenia și slujbele cu dezlegări la biserică sunt singurele căi de ajutorare a celor răposați. Prin acestea Biserica a scos multe suflete din osândă și le-a mântuit.
Și dacă cei adormiți au fost în viață credincioși, iubitori de Dumnezeu și de biserică, milostivi, smeriți și apoi spovediți și împărtășiți înainte de moarte, slujbele și dezlegările îi mântuiesc sigur și îi scot din osândă la odihnă.
Iar dacă, dimpotrivă, au trăit în viață indiferenți și departe de Dumnezeu și de biserică și au murit nespovediți, slujbele și milostenia nu le mai ușurează osânda sufletului, căci nimeni din cei ce mor nedezlegați prin spovedanie nu pot intra în odihna raiului, căci zice Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: ce veți dezlega - prin spovedanie - pe pământ, va fi dezlegat și în cer...
Așadar foarte mult putem ajuta la mântuirea răposaților noștri prin slujbe și milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adică nu sunt aruncați în osânda veșnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc cu drepții în sânul lui Avraam, adică în rai, până la Judecata de apoi. De aceea este păcat ca noi creștinii să plângem ca niște deznădăjduiți pe cei morți, ci numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au nădejde.
Vă spun și aceasta, că este păcat și oprit de Biserică să pomeniți la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioși, adică lepădați de Dumnezeu, sau sectanți, adică lepădați de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteți pomeni la biserică pe cei ce s-au sinucis și pe copiii avortați, pentru că primii și-au pierdut nădejdea de mântuire, iar ceilalți nu au fost botezați. Nu pot fi pomeniți la slujbe nici creștinii care au refuzat preotul și Sfânta Împărtașanie înainte de moarte sau care n-au vrut să se împace și să ierte pe dușmanii lor nici măcar în ceasul morții. Pe toți aceștia nu-i puteți pomeni.
O mare datorie avem și față de noi înșine și de fiii noștri. Aceea de a duce pe pământ o viață curată, creștinească, legată permanent de Hristos, știind că nu cunoaștem ceasul morții fiecăruia dintre noi și că fiecare în ce va fi găsit, în aceea va fi judecat!
Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum când mai avem putință și puțină vreme. Să ne spovedim și împărtășim cât mai des cu Prea Cinstitele Taine; să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credință și cu nădejde; să îndemnăm și pe fiii și frații noștri la pocăință și sfințenie, iar pentru cei răposați să ne rugăm așa cum ne învață Sfânta Biserică: "Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit". Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu