5. /13 NOIEMBRIE 2021 - TEATRU/FILM
EUGEN IONESCO
Eugen Ionescu (n. ,[5] Slatina, Olt, România – d. ,[5][6] Paris, Franța), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
Cariera literară[modificare | modificare sursă]
Perioada românească[modificare | modificare sursă]
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.
Teatrul absurd[modificare | modificare sursă]
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
Anul Eugène Ionesco[modificare | modificare sursă]
Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.
Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.[8]
Distincție[modificare | modificare sursă]
În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.[9]
Opera[modificare | modificare sursă]
Dramaturgie[modificare | modificare sursă]
- Cântăreața cheală (1950)
- Lecția (1951)
- Scaunele (1952)
- Victimele datoriei (1953)
- Amadeu (1954)
- Jacques sau supunerea (1955)
- Noul locatar (1955)
- Ucigaș fără simbrie (1957)
- Rinocerii (1959)
- Regele moare (1962)
- Pietonul văzduhului (1963)
- Setea și foamea (1966)
- Delir în doi (1967)
- Jocul de-a măcelul (1970)
- Macbett (1972)
- Ce formidabilă harababură (1973)
- Omul cu valize (1975)
- Călătorie în lumea morților (1980)
Eseuri. Proză literară[modificare | modificare sursă]
- La Photo du Colonel (1962)
- Note despre teatrul de avangardă (1962)
- Note și contranote (1966)
- Jurnal în fărâme (1967)
- Prezent trecut, trecut prezent (1968)
- Descoperiri (1969)
- Solitarul (1973)
- Situații și perspective (1980)
- Căutarea intermitentă (1988)
Ediții în limba română[modificare | modificare sursă]
- Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
- Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
- Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo, Ideea românească n° 2-4, 1935
- Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
- Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
- Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
- Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
- Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
- Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
- Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
- Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
- Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
- Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010
- Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
- Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la editura Jean Vigneau din Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.
Opere muzicale inspirate din dramaturgia sa[modificare | modificare sursă]
„Cântăreața cheală” de Dan Voiculescu (compozitor) (premieră absolută, 1994)
„Jacques sau supunerea” de Radu Bacalu (premieră absolută, 1994)
„Lecția” de Șerban Marcu (premieră absolută, 2004)
Cantareata cheala (2008) - Eugene Ionesco
Rinocerii - Eugène Ionesco
IOANA CRĂCIUNESCU
| Ioana Crăciunescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (70 de ani) București |
| Cetățenie | |
| Ocupație | actriță poetă scriitoare |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Roluri importante | Ana (Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii) |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Ioana Crăciunescu (n. 13 noiembrie 1950, București) este o actriță de teatru, cinema și poetă română.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A absolvit Liceul Mihai Viteazul din capitală. În 1973 a absolvit Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale din București și a devenit actriță a Teatrului Nottara. A jucat pe această scenă mai mult de 50 de roluri și în 1974 debuta pe marele ecran cu filmul "Actorul și sălbaticii". Ioana Crăciunescu s-a remarcat înainte de 1989, ca poetă și actriță de teatru și cinema.
În 1991 pleacă în Franța, fiind invitată pentru câteva luni, și a rămas 15 ani. Apoi s-a întors în România, a stat o perioadă scurtă și a plecat în Franța din nou. Și-a împărțit iubirea între două țări și două culturi, la fel cum a împărțit iubirea între actorie și poezie. Locul cel mai important pentru omul Ioana Crăciunescu, loc de dor și regăsire, rămâne Bulbucata, un sat spre Giurgiu unde se află mama artistei și casa de la țară. A jucat la Paris, la Teatrul de poezie românească Opium de la Haute Allier, dar și la Avignon, în Belgia, Luxemburg, a interpretat roluri în "La Philosophie dans le boudoir" de Sade, "Les Liaisons Dangereuses" de Laclos, spectacole jucate în limba franceză. A adaptat pentru scenă și a regizat spectacolul "Les Chants de Maldoror" de Lautréamont. A mai jucat în "Les Sept contre Thčbes" de Eschil, "Le cadavre vivant" de Tolstoi, "Somnoroasa aventură" de Teodor Mazilu, "Pescărușul" de Cehov, "Salve regina" de Virgil Tănase, "Sufleurul fricii" de Matei Vișniec, "27 remarques pleines de coton" de Tennessee Williams. A revenit periodic în România și a continuat să joace la București și la Teatrul Teatrul Național Radu Stanca Sibiu, a susținut recitaluri de poezie. A jucat în țară în spectacolul din 2004, Hamlet. "Intolerable", cu o distribuție română, franceză și maghiară, în turneu internațional.
Ioana Crăciunescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Ziariștilor români, a UCIN și UNITER.
Volumele de poezie[modificare | modificare sursă]
- Duminica absentă, Cartea Românească, București, 1980
- Supa de ceapă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
- Iarna clinică, Cartea Românească, București, 1983
- Mașinăria cu aburi, Editura Eminescu, București, 1984
- Creștet și gheare, Cartea Românească, București, 1998
- Supa de ceapă / Soupe à l’oignon, Editura Brumar, Timișoara, 2007
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- Actorul și sălbaticii (1975) - juna patetică
- Ediție specială (1978)
- Artista, dolarii și ardelenii (1980) - pianista
- Blestemul pămîntului – Blestemul iubirii (1980) - Ana
- De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
- Femeia din Ursa Mare (1982)
- La capătul liniei (1983)
- Promisiuni (1985)
- Să-ți vorbesc despre mine (1987)
- Duminică în familie (1988)
- Întâmplări cu Alexandra (1989)
- Quelque part vers Conakry (1992)
- Mensonge (1993)
- Pullman paradis (1995)- Aurora Liceanu
- My friend Christi (2008)
- Undeva la Palilula (2012) - Soție Limoncelli
Distincții[modificare | modificare sursă]
Imagini[modificare | modificare sursă]
IOANA CRACIUNESCU: "AM IUBIREA IN GENA!"
EUGENIA ȘERBAN
| Eugenia Șerban | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (51 de ani) București, România |
| Cetățenie | |
| Ocupație | actriță |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Eugenia Șerban (n. 13 noiembrie 1969, București) este o actriță română.
În anul 2003, în filmul "Dulcea saună a morții", Eugenia Șerban a fost protagonista unor scene de sex cu o femeie într-o saună, prima de acest gen într-un film românesc.[1][2]
În anul 2014, după ce a renunțat la implanturile mamare care i-au provocat necroza sânilor datorită unui malpraxis,[3] Eugenia Șerban risca să-și piardă viața dacă nu alegea extirparea ambilor sâni, aparent singura soluție salvatoare.[4][5]
Eugenia Șerban a fost căsătorită în tinerețe cu un bărbat de origine arabă. Actrița a divorțat de acesta când fiul ei avea doi ani.[6]
Drama actriței Eugenia Șerban, diagnosticată cu două cancere. Cum s-a vindecat de boala cumplită
GEORGE PIȘTEREANU
| George Piștereanu | |
George Piștereanu la Festivalul Internațional de Film de la Berlin în 2010 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (30 de ani) București, România |
| Cetățenie | |
| Etnie | Macedoneni |
| Ocupație | Actor |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
George Piștereanu (n. 13 noiembrie 1990) este actor de film, teatru, televiziune și voce român. A interpretat rolul principal în filmele Eu când vreau să fluier, fluier și Loverboy.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A absolvit liceul Dinu Lipatti (secția actorie) și Universitatea Naționala de Arta Teatrală și Cinematografică (UNATC). A cunoscut recunoașterea națională și internațională după ce a interpretat rolul lui Silviu din Eu când vreau să fluier, fluier, filmul lui Florin Șerban premiat la Festivalul Internațional de Film de la Berlin cu Ursul de Argint în 2010.
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- Eu când vreau să fluier, fluier (2010)
- Loverboy (2011)
- La pierre de sel (2012, regia Eliza Mureșan)
- #Selfie 69 (2016)
- Vlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu