4. /13 NOIEMBRIE 2021 - POEZIE
EUGEN IONESCO
Eugen Ionescu (n. ,[5] Slatina, Olt, România – d. ,[5][6] Paris, Franța), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
Cariera literară[modificare | modificare sursă]
Perioada românească[modificare | modificare sursă]
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.
Teatrul absurd[modificare | modificare sursă]
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
Anul Eugène Ionesco[modificare | modificare sursă]
Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.
Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.[8]
Distincție[modificare | modificare sursă]
În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.[9]
Opera[modificare | modificare sursă]
Dramaturgie[modificare | modificare sursă]
- Cântăreața cheală (1950)
- Lecția (1951)
- Scaunele (1952)
- Victimele datoriei (1953)
- Amadeu (1954)
- Jacques sau supunerea (1955)
- Noul locatar (1955)
- Ucigaș fără simbrie (1957)
- Rinocerii (1959)
- Regele moare (1962)
- Pietonul văzduhului (1963)
- Setea și foamea (1966)
- Delir în doi (1967)
- Jocul de-a măcelul (1970)
- Macbett (1972)
- Ce formidabilă harababură (1973)
- Omul cu valize (1975)
- Călătorie în lumea morților (1980)
Eseuri. Proză literară[modificare | modificare sursă]
- La Photo du Colonel (1962)
- Note despre teatrul de avangardă (1962)
- Note și contranote (1966)
- Jurnal în fărâme (1967)
- Prezent trecut, trecut prezent (1968)
- Descoperiri (1969)
- Solitarul (1973)
- Situații și perspective (1980)
- Căutarea intermitentă (1988)
Ediții în limba română[modificare | modificare sursă]
- Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
- Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
- Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo, Ideea românească n° 2-4, 1935
- Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
- Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
- Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
- Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
- Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
- Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
- Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
- Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
- Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
- Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010
- Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
- Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la editura Jean Vigneau din Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.
Opere muzicale inspirate din dramaturgia sa[modificare | modificare sursă]
„Cântăreața cheală” de Dan Voiculescu (compozitor) (premieră absolută, 1994)
„Jacques sau supunerea” de Radu Bacalu (premieră absolută, 1994)
„Lecția” de Șerban Marcu (premieră absolută, 2004)
POEZII:
Elegie
Lumea este o mansardă,
urâtă, goală.
Florile sunt butuci,
stelele greu le urci.
Rătăcesc prin mărăcini,
fără aripi, fără lumini.
Îngerii dorm în şanţ,
beţi ca nişte dorobanţi.
Semenii mei
nu sunt zmei.
O, sunt blegi,
să-i legi.
Fata vedea îngerii
Fata cand era inca la noi, vedea ingerii
Dar nu sunt ingeri!
Cine vede ingerii?
O, papusa de ceara!
Popa dadea din cap.
Cainele negru si mic latra, latra,
Femeia in doliu tipa,
Si un domn serios plangea in palme.
Cand privea papusa de ceara,
isi frangea capul in palme
Cand privea papusa de ceara.
Alb, alb, apoi.
Nu cred in ingeri
Nici tu?
Nici tu?
Fata cand era inca la noi vorbea cu ingerii.
Copacii
Copacii, toamna, de durere urlă!
Înfiorător de mari, de goi, de negri,
Par îngeri răzvrătiţi blestemând cerul.
Ai auzit cum urlă, toamna, copacii?
Care bun arhanghel,
asurzitor şi invizibil,
de Dumnezeu trimis,
le-a smuls plăpândele făpturi de pe ramuri?
Copacii urlă, cu braţele-ntinse, vânjoase,
spre Cerul pe care nu pot să-l apuce,
să-ş sfarme, să-l darme...
Copacii, toamna, sunt îngeri revoltaţi...
IOANA CRĂCIUNESCU
| Ioana Crăciunescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (70 de ani) București |
| Cetățenie |  România  |
| Ocupație | actriță poetă scriitoare |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Roluri importante | Ana (Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii) |
| Prezență online | |
Modifică date / text  | |
Ioana Crăciunescu (n. 13 noiembrie 1950, București) este o actriță de teatru, cinema și poetă română.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A absolvit Liceul Mihai Viteazul din capitală. În 1973 a absolvit Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale din București și a devenit actriță a Teatrului Nottara. A jucat pe această scenă mai mult de 50 de roluri și în 1974 debuta pe marele ecran cu filmul "Actorul și sălbaticii". Ioana Crăciunescu s-a remarcat înainte de 1989, ca poetă și actriță de teatru și cinema.
În 1991 pleacă în Franța, fiind invitată pentru câteva luni, și a rămas 15 ani. Apoi s-a întors în România, a stat o perioadă scurtă și a plecat în Franța din nou. Și-a împărțit iubirea între două țări și două culturi, la fel cum a împărțit iubirea între actorie și poezie. Locul cel mai important pentru omul Ioana Crăciunescu, loc de dor și regăsire, rămâne Bulbucata, un sat spre Giurgiu unde se află mama artistei și casa de la țară. A jucat la Paris, la Teatrul de poezie românească Opium de la Haute Allier, dar și la Avignon, în Belgia, Luxemburg, a interpretat roluri în "La Philosophie dans le boudoir" de Sade, "Les Liaisons Dangereuses" de Laclos, spectacole jucate în limba franceză. A adaptat pentru scenă și a regizat spectacolul "Les Chants de Maldoror" de Lautréamont. A mai jucat în "Les Sept contre Thčbes" de Eschil, "Le cadavre vivant" de Tolstoi, "Somnoroasa aventură" de Teodor Mazilu, "Pescărușul" de Cehov, "Salve regina" de Virgil Tănase, "Sufleurul fricii" de Matei Vișniec, "27 remarques pleines de coton" de Tennessee Williams. A revenit periodic în România și a continuat să joace la București și la Teatrul Teatrul Național Radu Stanca Sibiu, a susținut recitaluri de poezie. A jucat în țară în spectacolul din 2004, Hamlet. "Intolerable", cu o distribuție română, franceză și maghiară, în turneu internațional.
Ioana Crăciunescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Ziariștilor români, a UCIN și UNITER.
Volumele de poezie[modificare | modificare sursă]
- Duminica absentă, Cartea Românească, București, 1980
- Supa de ceapă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
- Iarna clinică, Cartea Românească, București, 1983
- Mașinăria cu aburi, Editura Eminescu, București, 1984
- Creștet și gheare, Cartea Românească, București, 1998
- Supa de ceapă / Soupe à l’oignon, Editura Brumar, Timișoara, 2007
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- Actorul și sălbaticii (1975) - juna patetică
- Ediție specială (1978)
- Artista, dolarii și ardelenii (1980) - pianista
- Blestemul pămîntului – Blestemul iubirii (1980) - Ana
- De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
- Femeia din Ursa Mare (1982)
- La capătul liniei (1983)
- Promisiuni (1985)
- Să-ți vorbesc despre mine (1987)
- Duminică în familie (1988)
- Întâmplări cu Alexandra (1989)
- Quelque part vers Conakry (1992)
- Mensonge (1993)
- Pullman paradis (1995)- Aurora Liceanu
- My friend Christi (2008)
- Undeva la Palilula (2012) - Soție Limoncelli
Distincții[modificare | modificare sursă]
Imagini[modificare | modificare sursă]
POEZII:
posibile stări.
Nobile sentimente.
Râșnița de râs a mulțimii
își bătea joc de caznă
și de sârguință.
Chip neumbrit de îndoieli
(de unde oare îmi mai țâșneau în minte
săgețile sângerânde ale cârnii ?
Își schimbau parcă poziția în somn
animale mari, senzuale).
Sub blazonul de fier
picături de lapte mai lăsau sânii
desăvârșiți, inconștienți,
lacrimi crude de lapte.
Destul de nefericit. Mediocru.
Să-ți lingi răni aparente.
Nesuportând limita suportabilului,
să vinzi bilete într-un metrou,
să suferi de întuneric
și prima stație a viitorului să fie năruită demult
sub lămpi incandescente.
hăituiți de respirația celor din spate
înaintăm
cor de nevolnici cu trepiede și note, în mâini.
Iubindu-ne în blănile noastre roase
pielea noastră întoarsă pe dos
sufletul nostru îngălbenit
ca o hârtie veche
ca o stampă
un cor de nevolnici
iubindu-se...
Jderi îmblăniți în jderi
lupi îmblăniți în lupi
oi cârlionțate cu unghii roșii
chinuindu-se
chinuind
ficatul bolnav al acelui oraș
creierul lui de faianță spălată.
Acoperind zgomotele infernului
cor de nevolnici cu note și trepiede, în mâini.
ca o fată tânără surprinsă de un mare cutremur.
Tablouri naive îți tulbură imaginația!
Unde vei ajunge lustruind tot timpul clanța
dormitorului tău,
în speranța că o va atinge cu sufletul
îngerul?
A căzut o frunză-n calea ta
Rătăcind pe-a vântului aripă.
Ai zărit-o şi-n aceeasi clipă
Ai strivit-o călcând peste ea.
N-avea grai să strige în urma ta,
Nici puteri să spună cât o doare
Şi-a rămas pierdută în cărare,
Ploi şi vânturi trecut-au peste ea.
Stătea lipită de pământ şi se întreba
Ce ar face dacă vântul ar lua-o
Şi-o clipă în palma ta ar aşeza-o
Dar a rămas acolo undeva.
A căzut o frunză-n calea ta
Şi cine ştie câte or să mai cadă
Dar n-ai să ştii nicicând
Şi nu-ţi va da prin gând
Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău
Am fost eu.
DIMITRIE ANGHEL
| Dimitrie Anghel | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] Cornești, Miroslava, Iași, România |
| Decedat | (42 de ani)[2] Iași, România |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași |
| Cauza decesului | cauze naturale (septicemie) |
| Căsătorit cu | Natalia Negru |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet folclorist[*] traducător |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Universitatea din Paris |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1890 - 1914 |
| Mișcare/curent literar | Simbolism |
| Subiecte | călătorii, boemă, peisajul marin |
| Specie literară | poezie, proză |
| Operă de debut | • 1890 - poezii în revista Contemporanul • 1903 - Traduceri din Paul Verlaine |
| Opere semnificative | În grădină, Fantazii |
| Modifică date / text | |
Dimitrie Anghel (n. ,[2] Cornești, Miroslava, Iași, România – d. ,[2] Iași, România) a fost un poet, prozator, reprezentant al simbolismului român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Dimitrie Anghel s-a născut la Cornești, aproape de Iași, unde se afla moșia și conacul familiei. A fost fiul lui Dimitrie Anghel, proprietar de pământuri, și al Erifilei Anghel, născută Leatris.[3] A urmat școala primară în strada Armenească, din Iași, la „școala lui Caracaș”, e înscris apoi, ca intern, la Institutele Unite (școală ce s-a bucurat de o mare renume în orașul Iași), pe care o va părăsi o dată cu moartea tatălui, în anul 1888. În anul următor, 1888–89, se mută la gimnaziul „Alexandru cel Bun“. Un conflict cu profesorul de franceză Al. Bădărău îl face să părăsească studiile în cursul anului.[4] A călătorit în Italia, Franța, unde a studiat literatura la Sorbona[5], Elveția și Spania, revenind în țară în 1902. A fost funcționar în Dobrogea (1906–1907), referent la Casa Școalelor și inspector al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (din 1911) . Dimitrie Anghel a debutat cu poezii în revista Contemporanul (1890), colaborând apoi, cu poezie și publicistică, la „Adevărul”, „Adevărul literar și artistic”, „Lumea nouă”, „Literatură și artă română”, „Pagini literare”, „Viața românească” etc. A făcut parte din redacția și din comitetul de direcție al revistei „Sămănătorul” (1906 - 1908). A editat revista „Cumpăna”, împreună cu Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și Ilarie Chendi (1909 - 1910).
La 3 noiembrie 1911, Dimitrie Anghel se căsătorește cu Natalia Negru, mai întâi soție a lui Șt.O.losif.
După o neînțelegere între cei doi, Natalia Negru îl acuză pentru a doua oară pe Dimitrie Anghel de infidelitate în 1914. Încercând să plece, acesta o amenință cu un revolver cu care chiar trage spre rama de metal a patului. Glontele ricoșează și o rănește ușor pe Natalia care se prăbușește de spaimă. Crezând că a omorât-o, Dimitrie Anghel se împușcă singur în piept. Rana provocată va duce ulterior la septicemie, cauza morții sale din 13 noiembrie 1914. [6]
Opera literară[modificare | modificare sursă]
A debutat editorial cu Traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: Legenda funigeilor (poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireșul lui Lucullus (proză). A mai scris și alte volume de proză, între care amintim doar câteva: Povestea celor necăjiți (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieții(1912), Steluța.
Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai simbolismului în literatura română. El cultivă mediul naturii artificiale, umanizate, al grădinilor și procedeul sinesteziilor. Este un contemplativ, un visător, care aduce în poezie tema călătoriilor, a evaziunii, motivul boemei și imagini ale peisajului marin. Simbolismul se îmbină în poezia lui cu notele romantice.
Proza sa vădește înzestrare picturală, eleganță a stilului și vervă polemică.
POEZII:
Toamna
Vara s-a dus...
Palid, şi fără vlagă, moare
Colo-n apus,
Mâhnitul soare...
Pustii sunt toate...
Când vine toamna cu vălu-i alb de brumă,
Holdele-s moarte,
Pădurea-i goală, izvoru-n maluri jalnic sună...
https://Versuri.ro/w/ia97
S-a stins farmecul nopţii...
Nu mai răsare luna-n taină...
S-au îmbrăcat natura-ntreagă... cu-a morţii
Neagră haină...
Crizanteme
Se trec și florile de toamnă, cele din urmă flori, și-n casă
Lângă oglinzile-obosite, o fată șubredă și pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
- Mor florile mâhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă ...
Înc-un mănunchi, și câte visuri și primăveri – câtă ruină!
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda câte n-ar mai spune:
A tale brațe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.
Norocu-ntăilor brândușe culese-n zori de zi pe rouă ...
Cum s-a trecut, și cum trec toate pân-vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme:
În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor când plouă.
Și-mbrățișați alături plângem, plângi blândă, candidă vestală,
Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi târziu pricepi ce-nseamnă.
Brândușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă
S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mândra lui beteală.
Pastel
Ce zarva e în lumea porumbilor în zori,
Si câta bucurie în jurul casei voastre:
Priveste, vin paunii cu crestele albastre
Si cozile învoalte ca un ghiveci de flori.
Si-n urma lor, curate si lucii ca zapada,
Pasind pe cararuia cu albe romanite,
Coboar-acum alaiul de mândre paunite,
Ca de-atât alb, deodata s-a-nveselit ograda.
Si s-a trezit magarul zbierând duios la soare,
Vroind sa spuna parca ce vede si-ntelege;
Dar trist îsi pleaca fruntea ca Midas, vechiul rege,
Vazând albasta-i umbra culcata la picioare.
ETA BOERIU
| Eta Boeriu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Margarita Caranica |
| Născută | Turda, Cluj, România |
| Decedată | (61 de ani) Cluj-Napoca, România |
| Părinți | Ion Caranica, Sevastia Capidan |
| Frați și surori | Nicu Caranica, Nina Caranica |
| Căsătorită cu | I.N. Boeriu |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | lingvistă filologă[*] poetă critic literar[*] traducătoare scriitoare |
| Limbi | limba română limba italiană |
| Studii | Universitatea din Cluj |
| Activitatea literară | |
| Activă ca scriitoare | 1957 - 1984 |
| Mișcare/curent literar | Cercul Literar de la Sibiu |
| Operă de debut | 1957 - Decameronul 1963 - poezii în Tribuna |
| Opere semnificative | 1965 - Divina Comedie 1971 - Ce vânăt crâng |
Influențe[ascunde] | |
| Note | |
| Premii | Premiul Uniunii Scriitorilor din România |
| Modifică date / text | |
Eta Boeriu (n. Margarita Caranica,[1] n. , Turda, Cluj, România – d. , Cluj-Napoca, România) a fost o scriitoare, poetă și o traducătoare română.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Eta Boeriu s-a născut la 25 februarie 1923, la Turda. A fost fiica lui Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor și compozitor, și a Sevei (n. Capidan). A fost nepoata pictorului Pericle Capidan și a etnografului Theodor Capidan, precum și sora poetului Nicu Caranica.
A urmat Liceul la Cluj (1933-1940) și Sibiu (1940-1941). Licențiată a Facultății de Litere și Filosofie din Cluj-Sibiu (1941-1945). A participat la ședințele Cercului Literar de la Sibiu.
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezii[modificare | modificare sursă]
- Ce vânăt crâng, 1971
- Dezordine de umbre, 1973
- Risipă de iubire, 1976
- Miere de întuneric, 1980
- La capătul meu de înserare, postume, 1985
- Din pragul frigului statornic, antologie poetică, 1999
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Giovanni Boccaccio, Decameronul, 1957
- Cesare Pavese, Tovarășul, 1960
- Giovanni Verga, Mastro don Gesualdo, 1964
- Alberto Moravia, Indiferenții, 1965
- Dante Alighieri, Divina Comedie, 1965
- Baldassare Castiglione, Curteanul, 1967
- Elio Vittorini, Erica și frații săi, 1970
- Francesco Petrarca, Rime, 1970
- Francesco Petrarca, Canțonierul lui messer Francesco Petrarca, 1974
- Michelangelo Buonarroti, Rime, 1975
- Comedia Renașterii italiene. Teatru, antologie, prefață și note de Eta Boeriu, 1979
- Antologia poeziei italiene. Secolele XIII-XIX, 1980
- Giacomo Leopardi, Canti – Cînturi, 1981
- Trinacria: Poeți sicilieni contemporani, 1984
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1966, 1974, 1980
- Medalia de aur a orașului Florența și a Uniunii Florentine pentru traducerea lui Dante, 1970
- Medalia Fundației Cini, Monselice, 1974
- Premiul "Floarea Laurei" al Centrului Internațional de Studii asupra lui Petrarca, Fontaine-de-Vaucluse, Franța 1978
- Titlul de Cavaliere Ufficiale dell’Ordine Al Merito della Repubblica Italiana, pentru întreaga sa carieră, 1979
- Premiul Întîlnirii dintre Popoarele Mediteraneene, Mazara del Vallo, Sicilia, 1984
- I s-a decernat, post mortem, titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Turda, o dată cu decernarea aceluiași titlu, post mortem, tatălui său. [2]
de vară și pubele răsturnate,
la margine pe-un mal de lut și lutul
ce galben răspundea din mal luminii,
la margini de oraș printre molozuri
și tinichele tremurând în apă
cu frunze din pe vremuri pomi și totuși
răscumpărând rugina timpurie,
cu melci uscați și vreascuri pe sub iarbă
și iarba ca o carne peste oase,
era un loc umil ca printre resturi
de bucurii și ape curgătoare,
cu praf subțire-nfășurat pe glezne
mai gros și chiar mai cald decât o lână,
dar mai ales cu trâmbe de lumină
și cu noi doi ca două lungi șopârle
trecute, gudurându-ne la soare.
[din volumul „Ce vânăt crâng”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971]
șuvițele Gorgonei împletite
cu șerpi, a mele răsucind verzui
la tâmple și pe gâtul ca de sticlă
cuvinte-șerpi, inele gâtuind
lucios tulburătoarele podoabe
ce mă răsfrâng și cele ce pălesc
răsfrântele în sinea mea de pâclă
din creștet lung șuvoi gâlgâietor,
șuvițele Gorgonei mătăsoase,
și ochiul fără noimă împietrind
zulufi, inele, bucle veninoase.
oraș al meu și pâinea mea de toate
aceste zile ce se scurg în pripă
și nopți prelungi în care-ascult cum bate
sub căptușită pleoapa mea cu zgură
lumina lui, culorile-n șuvoaie,
un puls mai rar și mie pe măsură
ce mă cuprinde-n propria lui bătaie,
un schimb secret de bucurii, noptatec
răspuns îmbrățișărilor diurne
când mi se lasă ochilor ostatic,
acestor două-adânci și negre urne
ce se golesc văzându-l de cenușă
și dulce timp petrec cu el sub ziduri,
și stăruie-n plăceri din ușă-n ușă,
și-i mângâie pereții supți de riduri
și rănile și cerul tras în schele
și câte-un smoc din loc în loc de iarbă
crescut din mila unui pumn de stele,
acestor ochi ce s-au deprins să-i soarbă
din mers câte-o fereastră, câte-o casă,
din el să bea, din el să se hrănească,
s-asculte frunze cum încep să-i iasă
și mierlele cum prind să se-nmulțească
în el, acestor ochi, acestor sute
de ochi ai mei ce-i mângâie tărâmul,
acestor pași ce-nvață să-i sărute
în mers ușori ca frunza caldarâmul.
[din volumul „Risipă de iubire”, Ed. Albatros, București, 1976]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu