Materialele prezentate reprezintă un colaj realizat din publicații diferite și au drept scop informarea publică cuprinzând sinteza evenimentelor zilei în timp.
duminică, 14 noiembrie 2021
9. /17 NOIEMBRIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
Giuseppe Verdi (*10 octombrie 1813, Roncole di Busseto / Parma - †27 ianuarie 1901, Milano) a fost un compozitor italian, vestit mai ales pentru creatiile sale in muzica de opera.
Inca de copil ia lectii de muzica de la organistul din comuna, facand exercitii acasa la o spinetta dezacordata (un fel de clavecin). Continua in felul acesta pana cand Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzica, prieten al familiei Verdi, il ia la el in casa si-i plateste lectii de muzica la un nivel mai ridicat.
In 1832 se prezinta la conservatorul din Milano, dar este respins pentru ca depasise limita de varsta pentru un student de conservator. Reintors la Busseto primeste postul de maestru de muzica al comunei si se casatoreste in 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia si Icilio. Intre timp, Verdi incepe sa compuna, orientat inca de acum in directia muzicii de opera.
In 1839 debuteaza la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obtinand un oarecare succes, umbrit insa in 1840 de moartea Margheritei, apoi si a celor doi copii. Indurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege si isi continua activitatea componistica cu opera Un giorno di regno, care inregistreaza insa un total fiasco. Descurajat, se gandea deja sa abandoneze muzica, dar numai doi ani mai tarziu, in 1842, obtine la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorit in parte si interpretarii magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea sa-l insoteasca pana catre sfarsitul vietii.
Cantareata Maria Moreanu in rolul lui Amneris din opera "Aida"Incepe o perioada in care Verdi munceste "ca un ocnas", cum spunea el insusi, pentru a satisface cererile diverselor teatre de opera din Italia. Intre anii 1842 si 1848 compune intr-un ritm sustinut I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due foscari, Macbeth si Luisa Miller. Tot in acest timp ia nastere relatia sa cu Giuseppina Strepponi.
Giuseppe Verdi pe patul de moarte intr-un hotel din Milano, noaptea de 26 ianuarie 1901In 1848 se muta la Paris. Forta lui creativa este tot mai fecunda, in asa masura ca, din 1851 pana in 1853, compune una dupa alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populara", si anume: Rigoletto, Il Trovatore si La Traviata, la care se mai adauga si I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris.
Impodobit cu faima dobandita, Verdi se stabileste impreuna cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. In 1857 se pune in scena opera Simone Boccanegra iar in 1859 se reprezinta Un ballo in maschera („Bal mascat”). In acelasi an se casatoreste cu Giuseppina Strepponi.
In 1874 este numit senator in parlamentul italian. Nu-si intrerupe activitatea muzicala si da la iveala opera La forza del destino („Forta destinului”) si Messa di Requiem, celebrata in 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitatile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez in 1869 compune opera Aida. In 1887, este reprezentata capodopera sa Otello iar in 1893, la varsta de 80 de ani, se inspira din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffa Falstaff, dupa care se retrage la "Sant'Agata" si isi ia adio de la activitatea componistica. In 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge din viata la Milano, la 27 ianuarie 1901.
Giuseppe Verdi, “Oberto, conte di San Bonifacio”
Oberto, Conte di San Bonifacio este o operă în 2 acte de Giuseppe Verdi, după un libret de Antonio Piazza și Temistocle Solera. A fost prima operă pusă în scenă a compozitorului.
Ezzelino da Romano intră în anul 1228 în posesia Palatului Ezzelino (Castello degli Ezzelini) de lângă Bassano del Grappa (provincia Vicenza), palat în care se desfășoară acțiunea operei. Anterior, cu ajutorul familiei Salinguerra din Verona, Ezzelino îl învinsese pe Oberto, Conte de San Bonifacio. Acesta, alungat din Verona de Ezzelino, fugise la Mantova, dar lăsase pe fiica sa Leonora la sora lui din Verona. Riccardo, Conte de Salinguerra, sub un nume fals, face avansuri Leonorei, reușește chiar s-o seducă, dar o părăsește, atras și îndrăgostit fiind de Cuniza, sora lui Ezzelino, principesă de Bassano. Ezzelino se declară de acord cu nunta lui Riccardo (și el unul dintre conducătorii ghibelini) cu sora sa Leonora. Leonora, care află de intențiile matrimoniale ale fostului ei iubit, se deplasează la Palatul Ezzelino, spre a dezvălui public încălcarea jurământului de fidelitate pe care i-l făcuse Riccardo.
Acțiunea operei are loc în ziua nunții planificate dintre Riccardo și Cuniza.
Succesul operei a fost suficient de mare pentru a-i asigura compozitorului comanda altor trei opere pentru același teatru de operă.[3]
A studiat la conservatorul din București cu Gheorghe Folescu. Debutează în 1932, pe scena operei bucureștene în Trubadurul, de Verdi. În același an obține Premiul I la primul concurs internațional de la Viena. Apoi urmează turnee atât în țară, cât și în străinătate (Polonia, Viena, Frankfurt...).
Din 1941 până în 1944, are un angajament la Opera din Viena, unde, împreună cu Valentina Crețoiu și Dinu Bădescu, constituie un trio celebru în Boema, de Puccini, operă care s-a numit atunci "Boema de aur". Direcțiunea Operei din Viena a trimis o telegramă Operei române în revista "Timpul" din 27 mai 1941 în care spunea: "Cei trei artiști ai dumneavoastră-Valentina Crețoiu, Dinu Bădescu și Șerban Tassian, au avut aci, grație calităților proeminente, succese senzaționale. Vă felicit pentru asemenea cântăreți".
A apărut în foarte multe roluri principale în opere printre care Boema, Tosca, Trubadurul, Traviata, Evgheni Oneghin, Lucia din Lammermoor, Don Pasquale, Faust, Don Giovanni, Flautul fermecat, Bărbierul din Sevilla, Rigoletto, Otello, Maeștrii cântăreți din Nüremberg etc.
Nu cred să existe un alt cântăreţ român al anilor 1930 – 1960 despre care să se vorbească,la unison, ca despre cel mai carismatic şi fascinant interpret liric…
„Avea o neostenită grijă de armonie şi de ţinuta scenică, un control permanent al diapazonului interior şi o continuă căutare de sonorităţi, instaurându-se ca cel mai mare artist al generaţiei mele” afirma basul Nicolae Secăreanu.
„O voce de un lirism învăluitor, cu o catifea mângâietoare, dar şi cu inflexiuni dramatice când era cazul, o prezenţă scenică impresionantă, o paletă infinită de culori, o tulburătoare declamaţie lirică”. Sunt cuvintele tenorului Cornel Stavru.
Muzicologul Ada Brumaru îşi amintea că: „Şerban Tassian era întruchiparea farmecului în teatrul liric. Îl ajuta şi vocea sa, cu un timbru particular, cu un uşorfreamăt care i-a conferit unicitate. Era inimitabil şi cuceritor în tot ceea ce făcea”.
La vârsta de 71 de ani, adică în anul 1980, am avut bucuria să-l întâlnesc şi eu. De-abia acceptase să filmeze câteva secvenţe dintr-o presupusă „lecţie de canto” cu Vasile Martinoiu, cel mai iubit dintre discipolii săi. I-am smuls cu greu şi câteva răspunsuri legate de carieră.
„La ce bun, ce-a fost a fost!” mi-a spus. Mi-aduc aminte că am fost copleşită, dar mă mândresc şi azi pentru acel privilegiu. Aveam în faţă o reală LEGENDĂ a operei.
Ce a însemnat Opera pentru dv.?
Îndeplinirea cele mai mari plăceri pe care am avut-o în tinereţe. Familia mea era o familie de muzicieni. Bunica mea a fost pianistă, mama a absolvit Conservatorul la pian şi a făcut canto cu Elena Teodorini, tata – deşi a făcut Facultatea de Drept – a luat şi el lecţii de cânt în Italia, iar fratele meu geamăn, Alexandru, cântă minunat din gură şi la pian. Aşadar, am început să cânt lieduri şi cântece româneşti, atât la Liceul Sfântul Sava, unde am început, cât şi la Gheorghe Lazăr, unde m-am mutat în 1927.
Şi totuşi, am aflat că, încă din 1928, aţi „trădat” muzica pentru sport…
Nu, n-aş spune asta. Le-am făcut pe amândouă paralel. E adevărat însă că am intrat în echipa naţională de rugby încă din anul 1928, participând chiar şi la turnee importante, la Milano şi Bergamo. Eraţi cel mai bun pilier al echipei, poreclit „Roşu” şi „cântăreţul rugbiştilor”.
Asta până-n anul 1931, când mi-am rupt piciorul, iar dragostea pentru muzică a detronat sportul. Visul latent de a ajunge pe „sfânta scândură” s-a împlinit.
Când s-a întâmplat acest lucru şi cu ce rol aţi debutat?
Înainte de a termina Conservatorul, am cântat Traviata şi în ultimul an am debutat la Operă cu Trubadurulde Verdi. Era ziua de 23 ianuarie 1932. (interviu pentru TVR. 1980)
Se spune că în familia lui Nicolae Tassian, tatăl fraţilor gemeni Şerban şi Alexandru se trage din vestitul haiduc Iancu Jianu, prin fratele său Amza Jianu. Spre deliciul asistenţei de pe terasa Cazinoului din Govora, în timpul vacanţelor, cei doi băieţi Tassian de numai 5 ani, cântau aria „La donna e mobile”.
La Conservator, Şerban Tassian a început canto cu Gheorghe Folescu şi, în ultimii doi ani, cu Romulus Vrăbiescu. Odată cu muzica a absolvit şi Facultatea de Drept. După debutul fulminant în Trubadurul, la care colegii rugbişti i-au făcut o galerie …ca la meci, succesele s-au adunat statornic, impunându-l în vârful generaţiei sale, din care făceau parte:Valentina Creţoiu (cea care i-a fost prima soţie şi a rămas marea sa dragoste), Cornelia Gavrilescu, Dinu Bădescu, Arta Florescu, Emilia Guţianu, Maria Snejina, Dora Massini, George Niculescu-Basu, Nicolae Secăreanu, Gogu Simionescu, Alexandru Enăceanu, Ioana Nicola-Ştirbei, Garbis Zobian, Nae Teofănescu, Maria Voloşescu şi alţii. In anul 1932, împreună cu Dinu Bădescu, au cucerit Premiul I la Concursul Internaţional de Canto de la Viena.
Între anii 1932 şi 1957, Şerban Tassian a interpretat peste 40 de roluri din operele: Lucia di Lammermoor şiDon Pasquale de Donizetti; Ernani, Traviata, Trubadurul , Aida, Bal mascat, Rigoletto şi Otello de Verdi; Boema şi Tosca de Puccini; Nunta lui Figaro, Don Giovanni şi Flautul fermecat de Mozart; Bărbierul din Sevilla de Rossini, Carmen de Bizet, Faust de Gounod, Căsătoria secretă de Cimarosa, Bijuteriile Madonei de Wolf-Ferrari, Paiaţe de Leoncavallo, Werther de Massenet, Evgheni Oneghin şi Dama de pică de Ceaikovskişi Ion Vodă de Gheorghe Dumitrescu.
Marile partituri ale muzicii vocal-simfonice din care a făcut adevărate creaţii de interpretare au fost: Recviemul German de Brahms, Stabat Matter de Rossini dar şi baladele: Sergentul de Eduard Caudella, Grozea şi Mama lui Ştefan cel Mare de Gheorghe Dima.
I-au plăcut mult liedurile, şansonetele şi canţonetele, opereta, cântecele româneşti, pe care le interpreta cu pasiune, atât în concerte publice cât şi-n întâlnirile „de suflet” cu familia şi prietenii.
A lăsat amintiri de neuitat în turneele întreprinse cu colectivul Operei, dar şi cu acel nucleu de stele, din care mai făceau parte Valentina Creţoiu şi Dinu Bădescu, în: Zagreb, Belgrad, mai multe oraşe din Polonia, Frankfurt, Budapesta, Sofia, Milano, Berna, Zurich, Veneţia, etc. Concertele şi recitalurile susţinute la Viena au rămas însă momente de referinţă, despre ele vorbindu-mi, în anul 1990, chiar directorul de la Staatsoper, Claus Helmut Drese.
Dacă ar fi să începeţi acum cariera, aţi aborda acelaşi repertoriu? Da. Am cântat tot ce mi-a plăcut. I-am iubit mult pe Marcello din Boema şi pe Renato din Bal mascat. Am rămas cu regretul că n-am cântat Don Carlo de Verdi, pentru că nu era în repertoriu pe vremea mea. Ce regizori sau dirijori v-au rămas în suflet? Regizorul Sigismund Zaleski, care m-a pregătit pentru multe dintre personajele interpretate şi Constantin Pavel. Dintre dirijori m-am înţeles bine cu mulţi: Ionel Perlea, George Georgescu, Egizio Massini, Ion Nona Ottescu, Umberto Pessione (care era un almanah de muzică italiană) şi Alfred Alessandrescu (un distins muzician). In unele roluri se spune că aţi fost inimitabil şi inegalabil. Care a fost secretul acestor reuşite? …Mare mea pasiune pentru scenă. Am căutat mereu să mă situez în intimitatea adevărului muzical, dar cum v-am mai spus, a fost şi Zaleski, care mi-a transmis toată forţa lui creatoare. Eu am căutat doar să-l imit. Nu prea am reuşit ca el, dar… un pic de talent tot am avut. Am avut şi o dăruire sinceră, un bun autocontrol, care mă ferea de exagerări, totul în limitele gustului artistic nobil şi al bunului simţ. In Boema, exista între noi o unitate şi o dragoste „de aur”. Noi sufeream efectiv, dacă un coleg nu era în cea mai bună formă fizică! Eram ca o familie!… In afara scenei aţi avut şi alte mari pasiuni? Sigur, sportul. Am fost pasionat de mic de şah, apoi în liceu am jucat oina, sportul nostru traditional, îmi place biliardul, iubesc bicicleta şi practic înotul şi patinajul. De ce nu vă place să vorbiţi despre dv.? Să consider că, prin acest interviu, am obţinut o mare victorie? … (Zâmbeşte îngăduitor) ( Interviu pentru TVR; 1980)
Da, afirm eu, acum după atâţia ani. A fost o mare cucerire!… A rămas un document, printre puţinele existente. Ca orice artist boem, Şerban Tassian nu a adunat mărturiile strălucitoarei sale glorii. Nu l-a interesat. A trăit intens şi frumos mai ales pe scenă. In rest, viaţa nu l-a privat de răutăţi, invidii şi lipsuri financiare. In ziua de 6 august, aflând de sfârşitul implacabil al devotatei sale soţii, Torry, într-o căsuţă modestă din cartierul Nerva Traian, şi-a grăbit sfârşitul, având între degete o ultimă ţigare.
Puţini mai sunt cei care l-au ascultat sau l-au cunoscut. Toţi îşi amintesc însă nu numai acel timbru fremătător şi magic, tehnica perfectă şi muzicalitatea de mare clasă, nu numai bucuria şi emoţia pe care ţi le turna în suflet, ci şi statura sa impozantă, mersul apăsat „de urs carpatin”, privirea limpede a unor ochi albaştri, zâmbetul de om bun şi modest. Şerban Tassian te conducea, ca nimeni altul, în adevarata magie a muzicii şi a vieţii.
Luminiţa Constantinescu
Serban Tassian, Nicolae Secareanu - Matrimonio segreto
Serban Tassian and Nicolae Secareanu - Don Pasquale
Serban Tassian - Deh vieni alla finestra
TEODORA LUCACIU
Am văzut-o numai în spectacole şi, mai ales, în cele în care îl avea printre parteneri şi pe Nicolae Constantinescu. Plecam impresionată de impactul emoţional pe care îl avea asupra mea. Era feminină şi caldă în Mimi din Boema, inocentă şi fragilă în Margareta din Faust, pasională şi hotărâtă în Nedda din Paiaţe,tulburătoare în Liù din Turandot, înduioşătoare în Cio-Cio-San din Madama Butterfly. Gingaşa gheişă din opera pucciniană – trăită de ea – îmi seca izvorul lacrimilor.
Am admirat-o de la distanţă, până în anul 1976 când a cântat pentru ultima oară în Bucureşti Faust de Gounod. Am aflat ulterior că Tolica (aşa i se spunea) fusese invitată de Edgar Palacios (directorul unui Conservator din Ecuador) să cânte în oraşul Loja. Un simplu concert s-a transformat într-o şedere definitivă, deoarece Teodora Lucaciu se stabileşte la Machala (capitala provinciei El Oro) unde înfiinţează Institutul de Muzică “W.A. Mozart”, la care preda canto, pian şi istoria muzicii.Cu opt zile înainte de a împlini 60 de ani, adică în 9 noiembrie 1986, moare suspect şi fulgerător. Se pare că nu un infarct i-a fost fatal ci otrava pe care securitatea i-a turnat-o în timpul unei recepţii, la Ambasada Română din Quito. Această idee este susţinută şi de balerinul şi coregraful Gelu Barbu în cartea Ritmul sentimentelor, iscălită de Antonio Pita Cardenes. Pe cine supărase această femeie frumoasă, această soprană sensibilă şi emoţionantă?…
Teodora Lucaciu s-a născut la 17 noiembrie 1926, în comuna Vulcan de lângă Hunedoara, ca strănepoată a lui Vasile Lucaciu, rămas în istorie sub numele de „Leul din Şişeşti” pentru contribuţiile aduse la Unirea din 1918.Tatăl (Vasile) era revizor şcolar şi violonist, iar mama, funcţionară PTTR, cu o voce superbă. Atât Tolicăi cât şi fraţilor ei, Vasile şi Kato, părinţii le-au sădit, de mici, dragostea pentru muzică. Aşa se face că, în final, fratele cel mare ajunge pianist, compozitor şi dirijorul primei orchestre simfonice din Petroşani; celălalt, violoncelist, renunţă la instrument pentru Facultatea de Agronomie.Talentul său vocal este descoperit după liceu, de o Comisie de depistare a tinerelor talente, trimisă în Valea Jiului din partea Ministerului Afacerilor Interne. Aşadar, este angajată la Ansamblul M.A.I.; paralel începe studiile de canto la clasa lui Constantin Stroescu, la Conservatorul Ciprian Porumbescu. Teodora Lucaciu a fost laureata a cinci concursuri naţionale şi internaţionale de canto: Bucureşti 1954 (premiul I, Festivalul Mondial al Tineretului), Geneva 1956 (premiul al II-lea), Toulouse 1957 (premiul al II-lea), Moscova 1957 (Marele Premiu şi Medalia de Aur), Sofia 1961 (Marele Premiu şi Medalia de Aur). A absolvit cu nota 10 la toate disciplinele universitare şi a debutat în anul 1958, în Faust de Gounod. Glasul său intens şi dulce, armonios pe toată întinderea, cu nebănuite inflexiuni dramatice şi stări expresive, atrage publicul, numele ei fiind căutat pe afişele Operei, în distribuţiile vocal-simfonice sau în programele de radio şi televiziune. Erau prilejuri de întâlnire cu o muzica însufleţită, redată de o fiinţă naturală, cultivată şi de bun-gust. Alături de ea, orice partener era stimulat să-şi depăşească limitele, să devină mai implicat, mai cald, mai bun actor. A lăsat amintiri încă vii în toate rolurile amintite la început dar şi în: Micaela din Carmen, Tatiana din Evgheni Oneghin, Violetta din Traviata, Cherubino din Nunta lui Figaro, Desdemona din Otello, operetele Văduva veselă, Liliacul sau Frumoasa mea Doamnă. Colegele mele mai vechi din Televiziunea Română îmi povesteau că era o colaboratoare ideală în operă, operetă, muzică uşoară şi romanţe, extrem de telegenică, cu care se muncea uşor şi repede pentru că era harnică, ambiţioasă, inteligentă şi rafinată. Nimeni nu ştia să poarte o pălărie ca Teodora Lucaciu! Exemplele alb-negru găsite cu ea în arhiva de televiziune, în anul 2004 pentru o emisiune In memoriam, m-au fascinat. N-am mai găsit însă pe nimeni din famile sau dintre prietenii buni care să mi-o evoce. Aflasem că şi fratele ei Vasile Lucaciu o însoţise după un an de la plecarea ei, în Ecuador, devenindu-i acompaniator şi că, din familie, nu mai rămăsese în ţara decât fata acestuia, Cristina. Când scriu aceste rânduri, tocmai am citit cele câteva amintiri pe care nepoata le mai are despre celebra sa mătuşă, pe care a văzut-o în 1981 pentru ultima oară:
Teodora Lucaciu a fost o fiinţă retrasă, fără prea mulţi prieteni, a cărei viaţă era necunoscută chiar şi familiei.
Trăia intr-un apartament din cartierul Berceni.
Îl iubea mult pe Codiţă, câinele său sârmos, fără de care nu pleca nicăieri, nici măcar în turnee.
A condus cu plăcere un Ford Taunus vişiniu, până când un cal s-a năpustit asupra parbrizului său.
A avut un ataşament deosebit pentru fratele Vasile cu care forma un duo renumit, Tola şi Ticu.
Venea în fiecare an în România, numai în perioada vacanţelor.
Deşi două şcoli din Valea Jiului, o stradă din Petroşani şi Casa de Căsătorii din acest oraş îi poartă numele, este aproape de necrezut că despre o interpretă atât de talentată şi iubită ca Teodora Lucaciu se găsesc atât de puţine informaţii în revistele şi dicţionarele de specialitate.
Tare mi-aş fi dorit ca acest articol să fie mult mai lung!…
.svg){kind=small}
Regatul Italiei 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu