3. /4 DECEMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

 + Sfânta Mare Muceniță Varvara; 

Sf Cuv. Ioan Damaschin - Dezlegare la pește 

 + Sfânta Mare Muceniță Varvara

Sfânta fecioară Varvara, cu prea înțelepte și blânde cuvinte mustrând deșertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea și preamărea numele lui Iisus Hristos și se lepădă de toate deșertăciunile pământești, de bogății și de mângâierile lumești, dorind pe cele cerești.

În vremea împărăției lui Maximian păgânul, împărat al Romei, era în părțile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat și slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei și cu credință de elin, care viețuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea că lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decât numai pe ea și care, cu vârsta, s-a făcut foarte frumoasă la față, încât nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumusețea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meșteșug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase și în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rânduindu-i acolo femei purtătoare de grijă și slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumusețea fiicei sale de către poporul cel simplu și de neamul de jos, căci socotea că nu sunt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea fața cea prea frumoasă a fiicei sale.

Deci viețuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mângâia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălțime, ca și la cea de jos, la lumina cerului și la frumusețea pământului. Odată privind spre cer și luând seamă la strălucirea soarelui, la alergarea lunii și la frumusețea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dânsa și către slujnice: „Cine le-a făcut pe acestea?”. Așijderea, căutând și la frumusețea cea de pe pământ, la verdeața câmpului, la pomi, la grădini, la munți și la ape, întreba: „A cui mână a zidit toate acestea?”, iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: „Toate acestea le-au zidit zeii”. Apoi fecioară a întrebat: „Care zei?”. Răspuns-au ei slujnicele: „Zeii aceia pe care îi cinstește tatăl tău și-i ține pe ei în palatul său, care sunt de aur, de argint, de lemn și se închină lor; acei zei au zidit toate acestea câte le vedeți cu ochii”, dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia și zicea în sine: „Zeii pe care îi cinstește tatăl meu sunt făcuți de mâini omenești. Pe cei de aur și de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) și pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuți au putut zidi această luminată înălțime cerească și o frumusețe ca aceasta pământească, neputând ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mâinile?”.

Astfel, cugetând întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua și noaptea, și din zidiri se sârguia a cunoaște pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer și fiind cuprinsă de o mare dorință ca să știe cine a făcut acea înălțime cu bunăcuviință și acea lățime și strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar și i-a deschis ochii minții, pentru cunoștința nevăzutului, neștiutului și neajunsului Dumnezeu, care, cu înțelepciune a zidit cerul și pământul. Și zicea întru sine: „Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nicio mână omenească. Acela singur este făcător și pe toate cu mâna Sa le zidește. Unul trebuie să fie cel ce a întins lățimea cerului, a întemeiat greutatea pământului și strălucește din înălțime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii și cu lumina stelelor, iar jos înfrumusețează pământul cu copacii și cu felurite flori și-l adapă pe el cu râuri și cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ține, pe toate le cârmuiește, pe toate le viază și pentru toți mai înainte poartă de grijă”.

Așa învăța fecioara Varvara, a cunoaște pe Făcătorul din făpturi, încât se împlineau asupra ei cuvintele lui David: „Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mâinilor tale am gândit”. Cu acea învățătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeiești și a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încât nu avea odihnă ziua și noaptea; numai la acestea într-una cugeta și de aceasta întruna dorea ca să știe cu adeverire pe Dumnezeu și Ziditorul a toate.

Și nu putea avea învățători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credințe și s-o povățuiască la calea mântuirii, pentru că nu era cu putință nimănui a veni la dânsa, afară de slujnicele cele orânduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dânsa mare pază. Însă singur Duhul Sfânt, învățătorul cel preaînțelept și povățuitor, o învăța pe dânsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său și lucra în mintea ei cunoștința adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetând, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pământești: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preț, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe feciorești, nici de nuntă nu gândea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avându-și tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.

Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulți tineri bogați, de neam mare și slăviți, auzind de frumusețea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara și a început a-i grăi despre nuntă și a-i spune despre tinerii cei frumoși care caută a o avea pe dânsa mireasă; deci cu care dintre dânșii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înțelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roșit la față rușinîndu-se nu numai a auzi, ci și a gândi la nuntă; și în tot chipul s-a lepădat de dânsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă își socotea ei aceasta, adică a-și veșteji floarea curăției sale și a-și pierde mărgăritarul cel fără de preț al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dânsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă și la sfârșit i-a zis: „Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, și mă vei sili către logodire, apoi această voi face: nu te voi mai numi tată și eu singură mă voi omorî și te vei lipsi de fiica ta”. Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimântat și s-a dus de la dânsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lângă acestea, cugetă că mai bine va fi cu sfaturi bune decât cu sila a o logodi cu cineva și nădăjduia că, după o vreme oarecare, singură își va da seama și va voi a se mărita.

După aceasta s-a gândit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuință, socotind că fără dânsul Varvara se va mâhni și, când se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul și porunca lui. Deci, plecând Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială și cu meșteșug iscusit, lingă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn și să umble oriunde va voi și să facă orice-i va plăcea. Se gândea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulți oameni și văzând multe fecioare logodindu-se și măritându-se, va voi și ea a se mărita cu un bărbat.

După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, având libertate a intra și a ieși din casa sa și putând, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu niște fecioare creștine și auzind de la dânsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit să știe de la dânsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioară Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie și învierea, despre judecată ce are să fie și despre veșnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfârșită a creștinilor celor credincioși întru împărăția cerurilor.

Acestea toate ascultându-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos și dorea botezul. Apoi s-a întâmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguțătoresc, despre care înștiințându-se Varvara, l-a chemat la ea și a învățat de la dânsul, în taină, cunoștința Ziditorului tuturor și Atotțiitorului Dumnezeu, cum și credința în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare râvna. Spunându-i preotul toate tainele sfintei credințe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și, învățând-o pe dânsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfânta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu și se îndeletnicea în post și în rugăciuni, ziua și noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-și fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.

În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său când plecase în cale; deci a ieșit odată Sfânta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zidește baia aceea și văzând numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: „Pentru ce ați făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca și peretele să fie mai frumos și baia mai luminoasă?”. Meșterii au răspuns: „Așa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi”. Iar Sfânta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă și a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meșterii nu voiau să facă aceasta, temându-se de tatăl ei, ea le-a zis: „Eu vă voi apăra de tatăl meu și voi răspunde pentru voi; faceți precum vă poruncesc”. Și au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lângă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfânta Varvara și uitându-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a și închipuit pe piatră cu degetul cel sfânt al curatei fecioare, ca și cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lângă aceeași baie chiar urmele cinstitelor ei picioare feciorești s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă și multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credință. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi și piatra cea de marmură de lângă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum și urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi până în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăiește în istoria sa astfel: „Până în ziua de astăzi se găsește scăldătoarea aceea, vindecând tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greșit de la adevăr; pentru că și prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos”.

Altădată, preumblându-se Sfânta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stând la loc cinstit și a oftat greu pentru pierderea sufletelor omenești, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în fața idolilor zicând: „Asemenea vouă să fie toți cei ce vi se închină și toți cei ce cer ajutor de la voi, care sunteți fără suflet”. Acestea zicând, s-a suit în turnul său și se sârguia în rugăciunile sale cele obișnuite și în posturi, toată mintea sa îndreptând-o spre gândirea de Dumnezeu.

După aceasta s-a întors și Dioscor, tatăl ei, din calea sa și luând seamă celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat și de baia aceea ce se zidise din nou și văzând trei ferestre în perete, a început cu mânie a cârti asupra slugilor și a meșterilor, pentru că au călcat porunca lui și n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: „Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deși noi n-am vrut”. Deci, îndată chemând Dioscor pe Sfânta Varvara, a întrebat-o: „Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?”. Iar ea a răspuns: „Mai bine este să fie trei decât două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare - a doi luminători cerești, al soarelui și al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă și a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sunt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse și celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume”.

Tatăl ei, tulburându-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale și cu adevărat minunate, dar neînțelese de el, a luat-o de-o parte și stând lângă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara și pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfânta: „În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?”. Sfântă a grăit: „Ia aminte, părintele meu, și înțelege cele ce-ți voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care viețuiește întru lumina cea neapropiată, luminează și viază toată zidirea: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una – arătând cu degetul – să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfânt, ca și zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi”. Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură și a zis: „Și am închipuit aici și semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoința Tatălui și cu lucrarea Duhului Sfânt, pentru mântuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară și a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească”.

Acestea grăind, prea înțeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfânta Treime, despre întruparea și patimă lui Hristos, despre puterea Crucii și despre celelalte taine ale sfintei credințe, l-a pornit spre mare mânie.

Îndrăcindu-se Dioscor de iuțime și de mânie și uitând dragostea cea firească, a scos sabia și a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, având sabia în mâna sa. Apoi, ajungând pe mielușeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întâmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete și, neavând sfânta unde să fugă de mâinile și de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, având scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicându-și ochii cei sufletești și cei trupești, ceru de la El ajutor și apărare. Și n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întâmpinând-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Mucenițe Tecla, care fugea de mâinile celor fără de rușine. Deci, despicându-se piatra, Sfânta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea și îndată s-a închis piatra la loc după dânsa, dând sfintei cale slobodă ca să se suie în vârful muntelui, unde s-a ascuns într-o peșteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decât piatra, nevăzând înainte pe fiica sa care fugea, se miră cum s-a ascuns de ochii lui căutând-o cu sârguință multă vreme. Deci, înconjurând muntele acela și căutând pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscându-și oile lor, care o văzuseră pe Sfânta Varvara fugind la munte și ascunzându-se în peșteră. Suindu-se la dânșii, Dioscor i-a întrebat: „N-ați văzut pe fiica mea ascunzându-se pe aici?”. Unul din păstori, fiind milostiv și văzând pe Dioscor plin de mânie, vrând să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: „N-am văzut-o”. Dar celălalt, tăcând, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfânta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfânta cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuși se transformă în stâlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.

Dioscor, aflând pe fiica sa în peșteră, a apucat-o și a început a o bate fără milă și, trântind-o la pământ, o călcă cu picioarele; apoi, apucând-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică și întunecoasă, încuind ușile și ferestrele și, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă și o chinuia pe dânsa cu foame și cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marțian și i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor și crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credința cea părintească. Apoi, scoțând-o de la închisoare, a adus-o și a dat-o în mâinile ighemonului, zicând: „Eu mă lepăd de dânsa de vreme ce și ea s-a lepădat de zeii mei și dacă nu se va întoarce iarăși către dânșii și nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică și eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpânitorule ighemoane, muncește-o pe dânsa precum voiește stăpânirea ta”. Ighemonul, văzând frumusețea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviința ei și a început a grăi către dânsa cu blândețe, cuvinte bune, lăudând frumusețea ei și neamul cel bun și o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părintești și să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor și întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moștenitoarea tuturor averilor lui.

Sfânta fecioară Varvara, cu prea înțelepte și blânde cuvinte mustrând deșertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea și preamărea numele lui Iisus Hristos și se lepădă de toate deșertăciunile pământești, de bogății și de mângâierile lumești, dorind pe cele cerești. Iar ighemonul o sfătuia pe dânsa să nu necinstească neamul său și să nu-și piardă floarea cea prea frumoasă a tinereților sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: „O! frumoasă fecioară, fie-ți milă singură de tine și te sârguiește cu osârdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine și voiesc a te cruța, fiindu-mi jale a da la munci și la răni o așa frumusețe. Iar de nu mă vei asculta și vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrând, să te chinuiesc cumplit”. Iar Sfânta fecioară Varvara i-a răspuns: „Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu și însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sunt și nimic n-au zidit, fiind fără de suflet și nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mâinile omenești, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgânilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești. Și toți zeii păgânilor sunt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte proorocești eu le ascult și cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voștri aceasta mărturisesc, că sunt deșerți și deșartă este nădejdea voastră într-înșii”.

După ce sfânta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mâniat și îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decât rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbați, care fără rușine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pământ și cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încât s-a roșit pământul cu sângele ei. Și încetând muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrențe și cu țesături de păr, adăugind dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decât vântul și decât viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfânta muceniță Varvara, cea tare în credință, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.

După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniță, până când va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfânta Varvara se ruga în temniță cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite și grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Așa rugându-se ea și fiind miezul nopții, a strălucit o lumină mare, iar sfânta a simțit în inima să o spaimă și o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrând a cerceta pe mireasă sa. Apoi Însuși împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzându-l sfânta, o! cât s-a bucurat cu duhul și s-a îndulcit cu inima! Căutând Domnul spre ea cu ochii blânzi, a zis cu dulcile Sale buze: „Îndrăznește, mireasa Mea și nu te teme. Eu sunt cu tine și privind la nevoința ta, ușurând durerile tale, pregătindu-ți pentru acesta răsplătirea veșnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă până la sfîrșt, ca degrab să te îndulcești de veșnicile bunătăți, întru împărăția Mea”. Niște cuvinte ca acestea grăind către dânsa Hristos Domnul, Sfânta Varvara se topea ca ceară de focul dumnezeiescului dor și ca un râu se revărsa cu dragostea către El. Așa a mângâiat-o Iisus cel prea dulce și cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara și a vindecat-o de răni, încât nici urmă nu se mai cunoștea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la fața ei, lăsându-i o nespusă veselie duhovnicească. Și era sfânta Varvara în temniță ca și în cer cu îngereasca dragoste aprinzându-se către Dumnezeu și mărindu-L cu inima și cu gura, dând mulțumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimește pentru numele Lui.

Era acolo o femeie credincioasă și temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de când a fost prinsă Sfânta Varvara, o urmărea de departe și privea la pătimirile ei. Iar când sfântă a fost aruncată în temniță, ședea la fereastra temniței, minunându-se cum acea fecioară tânără, în floarea tinereților și a frumuseții sale, a trecut cu vederea pe tatăl său și pe tot neamul său, bogățiile și toate bunătățile, frumusețile lumii acesteia și încă și sufletul său nu și-l cruță pentru Hristos, ci cu osârdie îl jertfește pentru El. Apoi văzând că a vindecat Hristos de răni pe Sfânta Varvara, a dorit ca și ea să pătimească pentru Dânsul și a început a se pregăti pentru nevoințe, rugind pe Iisus Hristos începătorul de nevoințe, ca să-i dea și ei răbdare pentru munci.

Deci, făcându-se ziuă, au scos pe Sfânta Varvara din temniță și au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urmă ei de departe. Sfânta Varvara, stând înaintea divanului, a ighemonului și a celor ce erau împreună cu dânsul, aceștia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu fața luminată și mai frumoasă decât întâi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese și s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dânsa: „Oare, vezi, o! fecioară, cita purtare de grijă au zeii noștri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat și, fiind slăbită de dureri acum ești sănătoasă. Deci fii și tu mulțumitoare spre o facere de bine că aceasta și, închinându-te lor, adu-le jertfă”.

Sfântă a răspuns: „Ce grăiești, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muți și neavând nici o simțire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muților grăire, surzilor auz, șchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morți să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca și pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduiește toate durerile, iar morților le dă viață. Aceluia eu cu mulțumire mă închin și singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necurați, orbit fiind cu mintea, nu poți a-L vedea, că nu ești vrednic”.

Aceste cuvinte ale sfintei mucenițe au pornit pe ighemon spre mânie și a poruncit să spânzure pe muceniță pe lemn și să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Și pe toate acestea le răbda Sfânta Varvara cu vitejie, ba încă și cu ciocanul a fost bătută în cap. Câte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricât de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mielușeaua Lui.

În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plângea și nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplându-se de râvnă, a ridicat glas din popor și a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon și a huli pe zeii lor cei păgânești. Îndată însă a fost prinsă și, fiind întrebată despre credință, a mărturisit că e creștină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască și pe dânsa, ca și pe Sfânta Varvara. Deci a fost spânzurata împreună cu Sfânta Varvara și strujită cu piepteni de fier. Iar Sfânta Mare Muceniță Varvara, spânzurata în acele munci, și-a ridicat ochii către Dumnezeu și a zis: „Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omenești, Tu știi că dorindu-Te pe Tine și poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ție și dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredințat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea și asupra Iulianei, care pătimește împreună cu mine; întărește-ne pe amândouă și ne împuternicește, ca să săvârșim bunăvoința ce ne stă înainte, pentru că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios”.

Așa rugându-se sfânta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălțime, spre răbdare cu bărbăție. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sinurile la amândouă, apoi înmulțindu-se durerile cele grele, Sfânta Varvara, ridicându-și iarăși ochii spre doctorul și vindecătorul său, a strigat: „Nu întoarce fața Ta de la noi, Hristoase, și duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mântuirii și cu Duh stăpânilor ne întărește, întru dragostea Ta”.

După niște munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfânta Iuliana să o bage în temniță, iar pe Sfânta Varvara, spre mai marea ei rușine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrâncind-o și bătând-o. Sfânta fecioară Varvara cu rușine acoperindu-se ca și cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicând: „Cela ce îmbraci cerul cu nori și acoperi pământul cu negură, ca cu niște scutece, Tu însuți o! Împărate, acoperă goliciunea mea și fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, că nu până în sfârșit să fie de râs roaba Ta”. Și îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinții Săi îngeri privea de sus la nevoințele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei și a trimis către dânsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfânta Varvara, nu mai puteau ochii paginilor să vadă mădularele ei cele goale și au întors-o către muncitor. După dânsa a fost dusă Sfânta Iuliana așijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliștea îngerilor și a oamenilor. Apoi, văzând muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos și să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amândouă, dându-le spre tăiere de sabie.

Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzând muncile cele cumplite ale fiicei sale, până într-atâta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a rușinat făcându-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mina a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mână ținea sabia și așa a dus-o la locul de osânda, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaș și Sfânta Iuliana. Când mergea pe cale, Sfânta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperământ și pământul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni și spre cei răi și dai ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți, Tu și acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, și dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine și pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică și moarte neașteptată să nu-l răpească pe el; pentru că știi Doamne, că trup și sânge suntem și lucrul Preacuratelor Tale mâini”. Așa rugându-se sfânta, s-a auzit glas din cer, chemând-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus și făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amândouă sfintele mucenițe, Varvara și Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup și a merge către Domnul. Ajungând la locul cel însemnat, mielușeaua lui Hristos, Varvara, și-a plecat sub sabie sfântul său cap și a fost tăiată de mâinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va dă spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfânta Iuliana alt ostaș a tăiat-o și astfel s-a săvârșit alergarea nevoinței lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întâmpinându-le îngerii și însuși Stăpânul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor și pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe când cobora din munte, iar pe ighemon care ședea în casa sa, tunete și fulgere din cer lovindu-i i-au ucis și i-au ars, încât nici cenușa lor nu s-a mai aflat.

În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luând cinstitele moaște ale sfintelor mucenițe, le-a dus în cetate și le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit și biserică peste dânsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaștele sfintelor cu rugăciunile lor și cu darul Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

Sf Cuv. Ioan Damaschin

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărți dumnezeiești și a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care și până astăzi se veselește Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească.

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinți credincioși și de bun neam, a căror dreaptă credință în Hristos le-a fost mult mai scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luând cetatea slăvită, făcând multă răutate creștinilor, pe unii omorându-i, iar pe alții vânzându-i în robie, încât pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe față.

Atunci, părinții lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiți, au fost păziți întregi, cu sănătatea și cu averea, păstrând întreagă credința. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor și Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioșii agareni, pe părinții sfântului a crede în Hristos și a preamări pe față, preasfânt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetății pe tatăl lui Ioan și stăpânitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire că aceea, mult bine făcea fraților celor de o credință, pe cei robiți răscumpărîndu-i, pe cei închiși prin temnițe liberându-i de prin legături și izbăvindu-i de la moarte și dând mâna de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

Astfel, erau în Damasc părinții cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămânță în Israil și ca o scânteie în cenușă, păziți de Dumnezeu, ca așa să iasă dintre dânșii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născându-l părinții după fire, s-au străduit a-l naște și după dar, făcând un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naște din apă și din duh (adică a se boteza). Însă părinții lui Ioan fără piedică și-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine și să-l învețe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostășești, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meșteșug omenesc; ci blândețea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum și înțelegerea dumnezeieștilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguință, să-i trimită un om înțelept și binecredincios, ca să fie fiului său bun învățător și propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieșind adeseori pe mare și pe uscat, în părțile cele de primprejur, robeau pe creștini și, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alții îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, și-l vândură pe el în târg, împreună cu alții din cei robiți. Iar cei ce aveau să fie tăiați cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca și el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiți spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie și cu ce cinste a fost cinstit de creștini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoției n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învățat filosofia, nu numai a noastră creștinească, ci și aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând și după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz și i-a zis: „Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat și ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?”. Iar monahul a răspuns: „Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume și nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, știind că altă viață mai bună și fără moarte și veșnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc și eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moștenitor”. Mirându-se bărbatul acela a zis: „Tu ești monah care te-ai dat pe sine-ți lui Dumnezeu spre păzirea curățeniei, iar nu spre nașterea de fii; deci, pentru ce te mâhnești că n-ai fiu?”. Monahul a răspuns: „Nu înțelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moștenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deși sunt călugăr sărac, am mare bogăție de înțelepciune, cu care din tinerețile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogățit. Că am străbătut toată înțelepciunea omenească, am învățat retorică, logica și filosofia, pe care Staghiriții și fiul lui Areston au așezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului și cu meșteșugul muzicii m-am deprins, mișcarea planetelor cerului și umblarea lor am învățat din destul, pentru că din făpturi, care au atâta podoabă și cu atâta înțelepciune sunt așezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoștință a însuși Făcătorului. Mai pe urmă și tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci și romani, desăvârșit le-am învățat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui și ceea ce singur am învățat, pe altul n-am învățat și nici nu mai pot de acum să mai învăț pe cineva, nemaifiind nici vreme și neavând nici ucenic, că mi se pare că și eu voi muri aici de sabia agarenilor și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă și ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng și mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinții cei trupești când viețuiesc în însoțire și nu lasă fii, așa și eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moștenitor, la atâta bogăție de înțelepciune”.

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea și a zis către bătrân: „Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorința inimii tale”. Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor și, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguință ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa să și-l mângâia pe el de pătimirea cea rea și îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea și odihnă; apoi a zis către dânsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt și eu, cum și părtaș tuturor bucuriilor și necazurilor mele”. Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate ți-a dăruit Dumnezeu, ci și dorința inimii tale a împlinit-o. Pentru că am acești copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu și este de un nume cu cuvioșia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învață-i pe dânșii înțelepciunea ta și obiceiurile cele bune, povățuiește-i spre toate lucrurile cele bune și fă-i pe dânșii fiii tăi duhovnicești; naște-i pe dânșii prin învățătură, crește-i prin blinda pedepsire și-i lasă pe ei după tine moștenitori nefuratei tale bogății cele duhovnicești”.

Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat și a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăța pe dânșii cu toată sârguința. Copiii aceștia erau isteți la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl și învățau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh și ajunge tainele cele mai înalte ale învățăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; așa ajungea el de repede adâncul înțelepciunii. Amândoi învățând cu sârguință și cu bună sporire, în puțină vreme au străbătut toată învățătura ce se afla în logică, în filosofie și în aritmetică, ca și ucenicii lui Pitagora și ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învățat-o așa, încât se părea că sunt că oarecare noi Euclizi. Meșteșugul muzicii în așa chip l-au învățat, precum îi arată cântările bisericești cele alcătuite de dânșii și stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvățate de dânșii nici astronomia și nici tainele dreptei credințe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învățat și obiceiurile cele bune și către viață plină cu fapte bune s-au povățuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârșiți, atât întru înțelepciunea cea duhovnicească, cât și în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minună de dânsul, pentru că în unele din învățături, chiar covârșea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărțile lui cele de Dumnezeu insuflate și înțelepțite. El nu se mândrea de înțelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât își pleacă la pământ ramurile sale, așa și fericitul filosof Ioan, cu cât creșteau mai mult în mintea sa roadele înțelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic și știa a potoli în sine gândurile tinereții și a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înțelepciunii celei duhovnicești, știa a-l aprinde cu focul dumnezeieștii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorința ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învățat bine, încât acum chiar și pe mine mă covârșesc cu înțelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie că dascălul lor, ci cu mare ținere de minte și cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înțelepciunii, înmulțind Dumnezeu într-înșii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să învețe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i învețe și pe alții. Deci, rogu-mă ție, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic și să învăț de la călugării cei mai desăvârșiți înțelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învățat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită și mai curată, folosind și mântuind sufletul”.

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte că acela, cinstit și înțelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui și, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălășluit în lavra Cuviosului Sava și acolo, bineviețuind până la sfârșitul vieții, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înțelepciunea cea desăvârșită. Apoi și tatăl lui Ioan, după câțiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemând pe Ioan, a voit a-l face mai întâi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-și dorința înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în liniște; însă fiind silit, s-a supus și a primit dregătoria chiar nevrând și s-a făcut stăpânilor în cetatea Damascului, mai mare decât tatăl său.

În vremea aceea, împărățea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu și ca un leu ce răpește și răcnește. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine și se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinții cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credință, urmând lui Ilie Tesviteanul și celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoțând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărți despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioși, pe care îi știa, în care cărți arăta cu înțelepciune din Scriptură și din vechile așezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinți, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărți ale lui și altor frați care sunt de o credință, spre întărirea dreptei credințe.

Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puțin cu cărțile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărțindu-se prin toată împărăția grecească, întărea pe cei binecredincioși întru dreapta credință, iar pe cei eretici îi înțepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios și el, nerăbdînd mustrarea credinței sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credință cu el și le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credință, să caute între cei binecredincioși vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui și să o ceară de la dânșii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutății, sârguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioși o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleșug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiți ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu același fel de litere să scrie o carte către împărat, ca și cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan și trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: „Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinței noastre și dau închinăciunea și cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărătești. Înștiințare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânșii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă și puțină; deci, milostivește-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăție, ca și cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta și la aceasta mult îți voi ajuta chiar și eu, de vreme ce și cetatea și chiar și laturile acestea sunt sub mina mea”.

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca și cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: „Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie și a păzi așezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru și lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea și eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită și neschimbată până la sfârșit. Însă, un creștin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea și făgăduiește către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Și pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îți trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaște prietenia mea. Iar acelui creștin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleșugul și vrăjmășia și vei ști în ce chip să-l pedepsești”.

Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu și cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le și citindu-le, a chemat pe Ioan și i-a arătat acea scrisoare cu vicleșug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind și luând seamă scrisorii, a zis: „Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mina mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) și să slujesc eu cu vicleșug domnului meu?”. Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meșteșug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se rugă cu sârguință domnului ca să aștepte puțin și să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăției sale și pentru dovedirea vrăjmășiei îndreptată asupra sa de către înrăutățitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârși pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioși, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul și în loc de a o întinde în cerneală cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetății.

Apoi Ioan, slăbind de durere și de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul și a trimis către dânsul să-l roage, zicând: „Se înmulțește durerea mea și nespus mă muncește și nu pot avea ușurință, câtă vreme stă spânzurata în văzduh mina mea cea tăiată; deci rogu-mă ție, stăpânul meu, poruncește ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va ușura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la priveliște și să o dea lui Ioan.

Ioan, luându-și mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune și, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii și, plângând, zicea: „Preacurată Stăpâna, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieștile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu știu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor și-mi vindecă mina mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul și dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ție și Fiului tău și să ajute cu scrisorile sale dreapta credință; pentru că poți toate câte le voiești, ca o mamă a lui Dumnezeu”.

Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit și a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoși și milostivi, căutând spre dânsul și zicând: „Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă ostenește-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie și fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deșteptându-se Ioan, dacă a pipăit și a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său și de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare și, ridicându-și mâinile în sus, a adus mulțumire lui Dumnezeu și Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă și zicând: „Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată și cu aceasta va sfărâma pe vrăjmașii cei ce nu cinstesc chipul Tău și al Preacuratei Maicii Tale și va zdrobi cu dânsa pe vrăjmașii sfărâmători de icoane, spre înmulțirea măririi Tale”.

Astfel, Ioan veselindu-se cu toți casnicii săi și cântând cântări mulțumitoare, au auzit toți vecinii care locuiau împrejur și înțelegând pricina bucuriei și a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înștiințat despre acestea și domnul saracinilor și îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mâna cea tăiată. Și se cunoștea la încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o ață roșie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor și cu ce fel de doctorii a împreunat mâna așa de bine la încheietura sa și așa degrab s-a vindecat, ca și cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: „Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguință, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană și mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

Atunci domnul a strigat: „Vai mie, cu nedrept am judecat și fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seamă la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ție, iartă-mă, căci cu mânie și fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primește de la noi dregătoria și cinstea cea dintâi și fii cel dintâi dintre sfetnicii noștri, iar de acum înainte fără de tine și fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârșească în stăpânirea noastră”. Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze și să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde dorește sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume și „au luat jugul Domnului”. Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui și rînduitor întru toată împărăția lui. Deci multă vorbă era între dânșii, unul pe altul rugind și unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deși nu degrab, și îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată și fără zăbavă a împărțit săracilor toată averea sa, care era foarte mare și a liberat pe toți robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul și acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava și a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită și să-l numere în turma să cea aleasă.

Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen și de frații de acolo cine este, pentru că era slăvit și știut de toți, pentru stăpânirea și cinstea sa, cum și pentru înțelepciunea sa cea mare. Și se bucură egumenul pentru dânsul, căci un om ca acela a venit întru atâta smerenie și sărăcie, încât voiește să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din frați, care era monah mai iscusit și mai nevoitor, vrând a i-l încredința pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l învețe filosofia cea duhovnicească și obiceiurile monahicești. Iar acela s-a lepădat, nevrând să fie dascăl unui om ca acela, care cu învățătura lui prea înțeleaptă, pe mulți îi covârșea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Așijderea și al treilea și al patrulea, toți s-au lepădat, fiecare dintr-înșii zicând că nu este vrednic de povățuirea unui asemenea bărbat prea înțelept, de care se rușinau. După aceștia, a chemat un bătrân oarecare, simplu cu obiceiul, având însă și multe cunoștințe și osârdie; acela nu s-a lepădat a fi povățuitorul lui Ioan.

Luând bătrânul pe Ioan în chilia sa și, începând al învăța temelia vieții celei cu fapte bune, mai întâi i-a dat acest fel de orânduiala ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile și rugăciunile cu sârguință, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voiește a-și curăți păcatele vieții trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât tămâia. Aceste rânduieli erau un început al lucrurilor care se săvârșesc prin osteneală trupească.

Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, starețul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa fețe necuvioase; ci să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea. Să nu se laude cu mulțimea înțelepciunii sale și cele ce a învățat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine și până în sfârșit. Să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa până la sfârșitul vieții, cum că este neclintită și că nu poate cădea și rătăci din calea adevărului. Ci să știe că gândurile sale sunt neputincioase și să cunoască că înțelegerile sale sunt greșite. Pentru aceea să se sârguiască a nu-și lăsa gândul să se împrăștie pretutindeni și să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru că mintea lui să se lumineze de Dumnezeu și sufletul să i se curățească de toată întinăciunea. Apoi trupul și sufletul să se unească cu mintea și așa se va face chipul Sfintei Treimi și se va desăvârși omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbându-și voia celor două părți, adică a trupului și a sufletului, întru a treia și cea dintâi, adică în minte.

Niște rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului și dascălul ucenicului, a adăugat și aceste cuvinte către dânsul: „Nimănui să nu trimiți vreo scrisoare, nici să grăiești către cineva din învățăturile lumești. Tăcerea s-o iubești, pentru că știi că nu numai iubitorii noștri de înțelepciune învață tăcerea, ci și Pitagora poruncește ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ți se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăți. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreșit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El”.

Toate învățăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan că o sămânță într-un pământ bun și, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, viețuind Ioan multă vreme lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui și asculta poruncile lui, supunându-se fără fățărnicie, fără grăire împotrivă și fără cârtire. Nici măcar cu gândul nu s-a împotrivit cândva poruncii bătrânului; căci, ca pe niște lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învățătura Apostolului, fără mânie și fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini lucrul, iar în gură cârtirea, când împlinește porunca și apoi cu limba sau cu mintea grăiește împotrivă? Când va veni unul ca acela întru săvârșirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deșert se ostenesc; lor li se pare că săvârșesc faptă bună, când lucrează ceva, dar au în sânul lor șarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cârtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrând bătrânul să ispitească ascultarea și smerenia lui Ioan, a adunat o mulțime de coșnițe, căci acela era lucrul mâinilor lor, și a zis către Ioan: „Am auzit, fiule, că în Damasc se vând coșurile cu mai mare preț decât în Palestina și noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coșnițele acestea și te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preț mai mic decât cel rânduit”.

Atunci a rânduit bătrânul preț mare coșnițelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coșnițele de un asemenea preț, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: „mă rușinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpânitor slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpânului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător până la moarte. Și îndată, zicând „Binecuvintează părinte”, a luat coșnițele în spate și s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste și rupte, vânzând în târg coșnițele sale. De voia vreun om să cumpere o coșniță din acelea, întreba cât costă; apoi auzind un preț ca acela mare, îl batjocorea și râdea de el. Alții îl mustrau și-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toți, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine țesute cu aur, acum și fața îi era schimbată de post și obrazul și frumusețea vestejită.

Un oarecare cetățean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpânirii sale, stând acolo în dreptul lui și luând seamă bine la fața lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui și s-a umilit și oftând din inimă s-a apropiat de dânsul, ca de un necunoscut și i-a dat prețul cel orânduit de starețul său pe toate coșnițele; dar nu că-i trebuiau lui coșnițele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atâta slavă și bogăție a ajuns pentru Dumnezeu întru atâta smerenie și sărăcie. Iar el, luând prețul pe coșnițe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncând la pământ pe potrivnicul diavol și, împreună cu dânsul, mândria și mărirea deșartă prin ascultare și prin smerenie.

După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cântări de umilință spre mângâierea și ușurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: „Pentru ce nu-mi miluiești sufletul cel întristat și nu-mi dai puțină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc și mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească și te-aș fi rugat să mă tămăduiești, iar tu puțind a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aș fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că puțind a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă și aștept puțină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca starețului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu știe, nici să audă el despre aceasta”.

Cu niște cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: „Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deșert ne tulburăm? Toate cele omenești sunt deșertăciuni!” și celelalte care și până acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposați. Ducându-se atunci starețul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors starețul, apropiindu-se de ușa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând și, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: „Oare așa degrabă ai uitat făgăduințele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ți, tu te bucuri și te veselești, alcătuind aceste cântări?”. Ioan, spunând pricina cântării sale și, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, își cerea iertare, căzând cu fața la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărțidu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie.

Ioan, fiind izgonit, și-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare și se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alți părinți pe care îi știa că sunt aleși prin faptele cele bune și i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greșeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său și să-l primească iarăși în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinții aceia, a zis către bătrânul: „Dă canon celui ce a greșit și nu-l despărți de petrecerea împreună cu tine”. Bătrânul a răspuns: „Acest canon îi dau, dacă voiește a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieșitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curățească cu mâna sa și toate scaunele cele necurate să le spele”.

Auzind părinții, s-au rușinat de niște cuvinte ca acestea și s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru și neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i și închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceștia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i poruncește, că se rușinau de porunca cea de rușine a starețului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguință, să-i spună porunca părintelui său. Înștiințându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, parându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deși era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele și vasele de curățit, a început a face cu credință ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurățenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, și-și întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat și a ascultătorului celui adevărat! Văzând starețul o smerenie că aceea, s-a umilit și alergând a căzut pe grumajii lui și-i săruta capul, umerii și mâinile, zicând: „O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!”. Iar Ioan se rușina de cuvintele bătrânului, căzând cu fața la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfându-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se și rugându-se să-i ierte greșeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mâna în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca și cum ar fi fost iarăși întors în Rai, și viețuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul.

Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata și binecuvântată Fecioară, zicând: „Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce și cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuținare, va curge și va adăpa toată lumea și va acoperi mările eresurilor și le va preface într-o dulceață minunată. Cei însetați să meargă cu sârguință la apă și câți nu au argintul vieții celei curate să-și vândă împătimirile lor și mergând să-și cumpere de la Ioan curățire mai luminată atât în dogme, cât și în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească - Psaltirea lui David - și va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârși cântările lui Moise și dănțuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în fața lui cântările de laudă cu cuvinte neînțelese și nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească și cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea și pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe niște fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea și învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credințe și va mustra răzvrătirile cele ereticești. Inima lui va răspunde cuvânt bun și va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului”.

Dimineața, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: „O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh și cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înțelepciunea care ai învățat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate și nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbește în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbește, nu cuvinte deșarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălțimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu și a descoperirilor tainelor celor dumnezeiești și, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât până în adânc, suie-te acum la muntele bisericii și propovăduiește; înalță-ți glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate și din neștiință, am fost piedică ție”.

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărți dumnezeiești și a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care și până astăzi se veselește Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărții sale l-a făcut zicând astfel: „Dreapta ta cea purtătoare de biruință, cu dumnezeiască cuviință, întru tărie s-a preamărit”. Și aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, toată făptura” și celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfășurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris și viețile unor sfinți, a alcătuit cuvinte la praznice și multe feluri de rugăciuni de umilință, apoi dogmele credinței celei adevărate și multe taine teologhicești. După aceea a scris și împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane și tot felul de învățături folositoare de suflet, cu care și până acum se hrănesc credincioșii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească și ca un râu ce curge lin.

Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dânsul și împreună învățaseră la un dascăl; acela deștepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieștilor cărți și spre alcătuirea cântărilor bisericești și, care, însuși îl ajuta. Mai târziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetății Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, același patriarh chemând și pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrând a zăbovi mult în lume și a fi lăudat de mireni, s-a întors în locașul Sfântului Sava și se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sârguindu-se întru citirea și scrierea dumnezeieștilor cărți, îngrijindu-se pentru mântuirea sa. Apoi, adunând toate cărțile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar și îndreptând, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuință de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuință. El a petrecut ani mulți întru asemenea osteneli foarte folositoare, atât lui și Bisericii lui Hristos, cât și pentru nevoințele cele monahicești.

Apoi, ajungând întru desăvârștă cuvioșie și sfințenie și bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos și către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feții Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor și să se roage pentru noi; ca și noi să ne învrednicim de aceeași vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata și preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă și închinăciune, în veci. Amin.