2. /14 IANUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         1163: A murit regele Ungariei Ladislaus al II – lea Árpád (n.1131),al doilea fiu al lui Bela al II-lea cel Orb si al Elenei de Rascia. A domnit numai o jumatate de an, de la mijlocul lunii iulie 1162 pana la moartea sa.

·      1235 - A decedat Sfântul Sava (n. cca. 1175), prinț sârb și călugăr ortodox, primul arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sârbe autocefale, creatorul literaturii și legislației sârbe, fondator al Mănăstirii Hilandaru de pe Muntele Athos și diplomat. S-a călugărit din tinerețe, primind numele monahal Sava.

Sfântul Sava – foto: ro.wikipedia.org

Sfântul Sava (c. 1175 – 27 ianuarie 1235) a fost un prinț sârb a Zahulmiei și călugăr ortodox, primul arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sârbe autocefale, creatorul literaturii și legislației sârbe, fondatorul Mănăstirii Hilandaru de pe Muntele Athos și un diplomat. S-a călugărit din tinerețe, primind numele monahal Sava. Numele său secular a fost Rastko Nemanici.

A fost cel mai tânăr fiu al domnitorului sârb Ștefan Nemania și astfel membru al Casei Regale Nemanici. În 1219 a redactat prima constituție din Serbia – „Nomocanonul Sfântului Sava”, o compilație de drepturi civile bazat pe dreptul roman, și legi canonice după modelul Conciliile ecumenice. Scopul era să creeze un sistem legal codificat în micul regat sârbesc și să reglementeze guvernarea Bisericii Sârbe.

Însă marea sa realizarea a fost înfăptuirea unei Biserici Sârbe autocefale (independente) în calitate de biserică națională a Serbiei în 1217. Sfântul Sava este patronul spiritual al Sârbiei,este considerat unul din cele mai importante figuri ale istoriei sârbe și este canonizat și venerat de Biserica Ortodoxă Sârbă. Catedrala Sfântul Sava din Belgrad îi poartă numele și a fost ridicată pe locul în care otomanii au incinerat, după cucerirea Belgradului, moaştele sfântului.

·         1301: Andrei al III-lea Venețianul (în maghiară III. (Velencei) András/Endre, în croată Andrija III., în slovacă Ondrej III.) (c. 1265 – 14 ianuarie 1301, Buda, Ungaria) a fost rege al Ungariei^[1][2] (1290-1301). A fost ultimul membru pe linie paternă al dinastiei Arpadienilor.

S-a născut la Veneția, fiind nepotul lui Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235), fiind unicul fiu al celui mai tânăr fiu (și posibil nelegitim) al lui Andrei al II-lea, Ștefan, duce de Slavonia născut din a treia căsătorie a regelui cu Beatrice d'Este. Mama lui era Tomasina Morosini, descendentă a unei familii de patricieni venețieni. După moartea tatălui său în 1272, el a fost educat de familia sa din Veneția.

În 1278, Ivan Kőszegi, un aristocrat care deținea câteva cetăți în vestul Regatului Ungariei, l-a chemat la el. Ajuns în regat, Andrei a revendicat ducatul Slavoniei, dar regele Ladislau al IV-lea al Ungariei l-a refuzat. După acest eșec, Andrei s-a întors la Veneția.

La începutul lui 1290, Ivan Kőszegi și Lodomer, arhiepiscopul Strigoniului, care îl excomunicase pe regele Ladislau al IV-lea, l-au rechemat pe Andrei în Ungaria și i-au oferit coroana. Andrei a acceptat oferta, dar a fost arestat de un nobil maghiar, Arnold de genere Hahót care l-a predat ducelui Albert I al Austriei.

La 10 iulie 1290, regele Ladislau al IV-lea a fost asasinat de propriii săi adepți cumani; astfel, ramura principală a dinastiei Arpad s-a stins. Andrei, informat de moartea regelui, a fugit de la Viena și s-a dus la Strigoniu, unde archiepiscopul Lodomer l-a încoronat la 23 iulie 1290. După încoronare, o adunare de „prelați, baroni și nobili” din regatul Ungariei adunați la Óbuda l-a împuternicit pe noul rege să reexamineze donațiile predecesorului său. Andrei s-a căsătorit imediat cu o prințesă poloneză, Fennena a Cuiaviei.

Legitimitatea domniei lui Andrei a fost pusă imediat la îndoială, întrucât tatăl său fusese declarrat bastard de frații săi; astfel, noul rege a avut de contracarat alți pretendenți la tron. La 31 august 1290, regele Rudolph I al Germaniei, care considera Ungaria ca parte a Sfântului Imperiu Roman, l-a proclamat rege al Ungariei pe fiul său, ducele Albert I al Austriei. De asemenea, un aventurier din Polonia a revendicat și el coroana, pretinzând că este prințul Andrei al Slavoniei, fratele mai mic al regelui Ladislau al IV-lea al Ungariei, dar armata sa a fost învinsă de căpitanii lui Andrei. În aprilie 1291, regina Maria a Neapolelui, sora regelui asasinat, a revendicat și ea coroana, la început pentru ea, apoi pentru fiul ei Carol Martel de Anjou, iar după moartea acestuia (1295) pentru nepotul său Carol Robert.

La începutul lui 1291, Andrei al III-lea a vizitat părțile estice ale regatului, unde adunările nobilimii locale din Oradea și Alba Iulia i-au acceptat domnia. După aceea, a condus o campanie victorioasă împotriva Austriei. Ducele Albert I al Austriei, prin pacea semnată la 26 august 1291 la Hainburg, a renunțat la revendicarea asupra Ungariei. În compensație, Andrei al III-lea i-a promis demolarea mai multor cetăți mici ale clanului Kőszegi, aflate la granița celor două țări; din această cauză, Miklós Kőszegi s-a revoltat, în alianță cu familiile Babonić și Frankopan, adepți ai reginei Neapolelui. Regele a încercat să calmeze rebeliunea, dar a fost luat prizonier de Miklós Kőszegi și a fost obligat să plătească răscumpărare pentru a fi eliberat.

În 1293 Andrei al III-lea și-a chemat mama în Ungaria. Ea a negociat cu mai mulți baroni rebeli (Henrik Kőszegi, Stefan Dragutin), pe care i-a convins să accepte domnia fiului ei. În 1294 și 1295 Andrei al III-lea și mama sa au condus mai multe campanii împotriva armatelor lui Carol Martel de Anjou.

După moartea primei sale soții, la 6 februarie 1296, Andrei al III-lea s-a căsătorit cu Agnes a Austriei, fiica ducelui Albert I. Cu susținerea noului său socru, a învins revolta lui Miklós Kőszegi și Máté Csák, și a ocupat castelele Kőszeg și Bratislava. În 1298 Andrei l-a ajutat cu armată pe socrul său împotriva regelui german Adolf.

Andrei al III-lea nu a reușit, însă, niciodată să-și întărească poziția în propriul regat, din cauză că mari părți din acestea erau sub influența unor baroni puternici, cum ar fi Miklós Kőszegi, Maté Csák și László Kán. Mai mult, noul arhiepiscop al Strigoniului, Gergely Bicskei, numit de papa Benedict al VIII-lea în 1298, îi susținea pe pretendenții napolitani. Deși adunarea „prelaților, nobililor, sașilor și cumanilor”, ținută în august 1298 la Pesta, a reconfirmat domnia lui Andrei, arhiepiscopul a început să organizeze grupările clerice care-l susțineau pe prințul napolitan, Carol Robert. Când, în anul următor, arhiepiscopul a refuzat deschis să apară la adunarea „prelaților și nobililor”, regele a confiscat pământurile arhiepiscopiei.

În august 1300, Carol Robert a debarcat la Split și a ocupat Zagrebul cu susținerea croaților. Andrei a fost împiedicat să contraatace de faptul că mama sa a murit și apoi și el s-a îmbolnăvit și a murit. A fost înmormântat la Buda.

Moartea la 14 ianuarie 1301 a lui Andrei al III-lea a pus capăt liniei masculine a Arpadienilor. Unul dintre contemporanii săi l-a numit „ultimul lăstar de aur al Arpadienilor”.

Andrei al III-lea
Regele Ungariei
Date personale
Născut	c. 1265 Veneția
Decedat	14 ianuarie 1301 (35 de ani) Buda, Ungaria
Înmormântat	Székesfehérvár
Părinți	Ștefan postumul[*] Tomasina Morosini[*]
Căsătorit cu	Fenenna a Cuiaviei Agnes a Austriei
Copii	Elizabeth of Töss[*]
Cetățenie	Regatul Ungariei  Ungaria
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Árpád
Domnie
Domnie	10 iulie 1290 – 14 ianuarie 1301
Încoronare	23 iulie 1290, Strigoniu
Predecesor	Ladislau al IV-lea
Succesor	Carol I

·      1527 - A murit Stefan al IV-lea, domnitorul Moldovei (din 1517), intrat în istorie sub numele de Stefan cel Tânăr, sau Stefaniţă Voda. A fost fiul domnului Bogdan al III-lea și nepotul lui Stefan cel Mare.

Ștefăniță Vodă cel Tânăr sau Ștefan al IV-lea – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Nascut in 1506 la Hotin, a fost domn al Moldovei între 20 aprilie 1517 și 14 ianuarie 1527. În 1523, în urma intrigilor de curte, Ştefăniţă vodă, fire nestăpînită, i-a decapitat pe „povăţiitorul” său marele boier Luca Arbore și pe fiii săi. Domnia lui Ştefăniţă a durat sub semnul căsăpirii multor mari boieri. Din 1523 boierii au început să părăsească Moldova adăpostindu-se în Polonia, Transilvania și Valahia.

Vechii dregători au fost înlocuiți din funcție. Ridicarea boierilor împotriva „tiranului” a devenit o mișcare organizată. A intrat în conflict cu domnul Valahiei, Radu de la Afumați, din cauza unui aranjament potrivit căruia Ștefăniță urma să se căsătorească cu Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab. Însă cu aceasta se însurase Radu de la Afumați în ianuarie 1526.

Lui Ștefăniță îi rămînea Stana, o alta fiică a lui Neagoe vodă, pe care el n-o voia, astfel ca a năvălit in Valahia(1526), „băgînd spaima în munteni”, după care au urmat încă două bătălii moldo-valahe. Pînă la urmă neînțelegerea a fost remediată, Ștefăniță căsătorindu-se cu Stana. Întors bolnav dintr-o expediție împotriva Valahiei, în 1527 Ştefăniţă vodă moare la Hotin. Unele letopiseţe ne spun că el a fost otrăvit de soţia sa, munteanca Stana, care apoi a fugit în Valahia. Călugărită, doamna Stana, cu care Ștefăniță nu a avut urmași, a murit în februarie 1531.

·         1664: Françoise Madeleine d'Orléans (13 octombrie 1648 – 14 ianuarie 1664) a fost prințesă a Franței prin naștere și Ducesă de Savoia ca prima soție a lui Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia.^[1] A fost verișoară primară a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. A murit la vârsta de 15 ani fără copii.

Françoise Madeleine s-a născut la castelul Saint Germain en Laye în afara Parisului în 1648. A fost fiica cea mică a lui Gaston d'Orléans și a celei de-a doua soții, Marguerite de Lorena. De la naștere a fost numită Mademoiselle de Valois, derivat de la unul din titlurile tatălui ei. A crescut în compania surorilor ei și a Mademoiselle de La Vallière, viitoarea metresă a regelui Ludovic al XIV-lea. A avut reședința la Château de Blois. Tatăl ei, care fusese fiul cel mic al regelui Henric al IV-lea al Franței, a murit în 1660, când Françoise Madeleine avea 12 ani. Mama ei nu s-a recăstorit.

Sub influența mătușii paterne, Christine Marie, Ducesă de Savoia, a fost logodită cu vărul ei primar, Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia.^[2][3]Christine Marie a ales-o pe ea, dorind să-ți mențină puterea și influența în guvernare, ea fiind regentă pentru fiul ei din 1637. Căsătoria a fost aprobată de cardinalul Mazarin, care inițial o refuzase pe Marie Jeanne de Savoia, o altă candidată pentru Carol Emanuel al II-lea.^[3] Orléans s-a dovedit a fi mai docilă și a fost preferată în fața Mariei Jeanne.^[4]

Françoise Madeleine s-a căsătorit cu Ducele de Savoia prin procură la Palatul Luvru la 4 martie 1663. Cuplul s-a întâlnit pentru prima dată la Annecy la 3 aprilie 1663 unde s-au căsătorit oficial.^[5][3] Cuplul a călătorit la Torino, capitala ducatului de Savoia, unde au ajuns la 15 iunie 1663. În Savoia, ea a fost cunoscută ca Francesca Maddalena d'Orléans.

Ducesa a murit curând, la 14 ianuarie 1664 la Palatul regal din Torino, lăsându-și soțul fără moștenitori.^[6] A fost înmormântată la Catedrala din Torino unde se odihnește până azi. Soțul ei, neconsolat de moartea ei, a ordonat o înmormântare grandioasă. Regele Ludovic al XIV-lea a încercat să-l logodească cu La Grande Mademoiselle însă acesta a refuzat.^[2] Mai târziu el s-a recăsătorit cu Marie Jeanne de Savoia cu care a avut un fiu

Françoise Madeleine d'Orléans
Ducesă de Savoia
Date personale
Născută	13 octombrie 1648 Castelul Saint-Germain-en-Laye, Franța
Decedată	14 ianuarie 1664 (15 ani) Palatul regal din Torino, Ducatul Savoia
Înmormântată	Turin Cathedral[*]
Părinți	Gaston, Duce de Orléans Marguerite de Lorena
Frați și surori	Jean Gaston, Duke of Valois[*] Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier Marguerite Louise d'Orléans Élisabeth Marguerite d'Orléans Marie Anne d'Orléans[*]
Căsătorită cu	Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Savoia
Ducesă de Savoia
Domnie	4 martie 1663 – 14 ianuarie 1664

·         1676: Moare Francesco Cavalli, compozitor italian, unul dintre întemeietorii operei veneţiene (n. 1602).
* 1729: Johann Wilhelm al III-lea, Duce de Saxa-Eisenach (n. 17 octombrie1666,^[1][2] Friedewald, Germania – d. 14 ianuarie 1729, Eisenach, Saxa-Eisenach^[3]), a fost Duce de Saxa-Eisenach.

A fost al treilea fiu al Ducelui Johann Georg I de Saxa-Eisenach și a Johannettei de Sayn-Wittgenstein. Fratele său gemăn, Maximilian, a murit la vârsta de doi ani. Și-a succedat fratele mai mare, Johann Georg al II-lea, ca Duce de Saxa-Eisenach când acesta a murit în 1698.

La Oranjewoud la 28 noiembrie 1690, Johann Wilhelm s-a căsătorit cu Amalie (1655 –1695), o fiică a Prințului Wilhelm Frederic de Nassau-Dietz. Ei au avut doi copii:

1. Wilhelm Heinrich, Duce de Saxa-Eisenach (n. 10 noiembrie 1691, Oranjewoud - d. 26 iulie 1741, Eisenach).
2. Albertine Johannetta (n. 28 fbruare 1693, Oranjewoud - d. 1 aprilie 1700, Eisenach).

La Wolfenbüttel la 27 februarie 1697 — la doi ani după decesul primei soții — Johann Wilhelm s-a recăsătorit cu Christine Juliane de Baden-Durlach, o fiică a lui Karl Gustav de Baden-Durlach. Ei au avut șapte copii:

1. Johannette Antoinette Juliane (n. 31 ianuarie 1698, Jena - d. 13 aprilie 1726, Schloss Dahme); s-a căsătorit la 9 mai 1721 cu Ducele Johann Adolf al II-lea de Saxa-Weissenfels.
2. Karoline Christine (n. 15 aprilie 1699, Jena - d. 25 iulie 1743, Philippsthal); s-a căsătorit la 24 noiembrie 1725 cu Landgraful Karl I de Hesse-Philippsthal.
3. Anton Gustav (n. 12 august 1700, Eisenach - d. 4 octombrie 1710, Eisenach).
4. Charlotte Wilhelmine Juliane (n. 27 iunie 1703, Eisenach - d. 17 august 1774, Erfurt).
5. Johannetta Wilhelmine Juliane (n. 10 septembrie 1704, Eisenach - d. 3 ianuarie 1705, Eisenach).
6. Karl Wilhelm (n. 9 ianuarie 1706, Eisenach - d. 24 februarie 1706, Eisenach).
7. Karl August (n. 10 iunie 1707, Eisenach - d. 22 februarie 1711, Eisenach).

La Weissenfels la 28 iulie 1708 — la un an după decesul celei de-a doua soții — Johann Wilhelm s-a căsătorit a treia oară cu Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels, o fiică a lui Johann Adolf I, Duce de Saxa-Weissenfels. Ei au avut trei copii:

1. Johanna Magdalene Sophie (19 august 1710, Eisenach - 26 februarie 1711, Eisenach).
2. Christiane Wilhelmine (3 septembrie 1711, Altenkirchen - 27 noiembrie 1740, Idstein); s-a căsătorit la 26 noiembrie 1734 cu Karl, Prinț de Nassau-Usingen.
3. Johann Wilhelm (28 ianuarie 1713, Marksuhl - 8 mai 1713, Eisenach).

La castelul Philippsruhe, la 29 mai 1727 — la un an după decesul celei de-a treia soții — Johann Wilhelm s-a căsătorit a patra oară cu Marie Christine Felizitas de Leiningen-Dagsburg-Falkenburg-Heidesheim. Nu au avut copii.

Johann Wilhelm al III-lea
Duce de Saxa-Eisenach
Date personale
Născut	17 octombrie 1666 Friedewald
Decedat	14 ianuarie 1729 (62 de ani) Eisenach
Înmormântat	Q1508735[*]
Părinți	John George I, Duke of Saxe-Eisenach[*] Johannetta of Sayn-Wittgenstein[*]
Frați și surori	Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach Friederike Elisabeth of Saxe-Eisenach[*] John George II, Duke of Saxe-Eisenach[*] Friedrich August von Sachsen-Eisenach[*]
Căsătorit cu	Amalie de Nassau-Dietz Christine Juliane de Baden-Durlach Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels Marie Christine Felizitas de Leiningen-Dagsburg-Falkenburg-Heidesheim
Copii	Wilhelm Heinrich Prințesa Albertine Johannetta Johannette, Ducesă de Saxa-Weissenfels Karoline de Hesse-Philippsthal Prințul Anton Gustav Prințesa Charlotte Wilhelmine Prințesa Johannetta Wilhelmine Prințul Karl Wilhelm Prințul Karl August Prințesa Johanna Magdalene Christiane, Prințesă de Nassau-Usingen Prințul Johann Wilhelm
Cetățenie	Germania
Religie	Luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duke of Saxe-Eisenach[*] ()
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Duce de Saxa-Eisenach
Domnie	1698–1729
Predecesor	Johann Georg II
Succesor	Wilhelm Heinrich

·   1742 - A murit astronomul englez Edmond Halley, cel care a descoperit cometa care îi poarta numele; (n.8 noiembrie 1656).

Edmond Halley – foto: ro.wikipedia.org

Edmond Halley (n. 8 noiembrie 1656, Hackney lângă Londra — d. 14 ianuarie 1742, Greenwich) a fost un astronom, matematician, cartograf, geograf și meteorolog englez. El a descoperit metoda de măsurare a distanței dintre două stele (Deplasare de paralaxă). După numele său a fost denumită Cometa Halley. Această cometă apare pe cer odată la 76 de ani.

·         1753: George Berkeley (12 martie 1685 – 14 ianuarie 1753) a fost un episcopirlandez cu descendență engleză, filozof și teoretician în domeniul educației, continuator empirist-conexionist a lui John Locke.
S-a născut în Irlanda, la Kilkenny, iar studiile le-a făcut la școala din Kilkenny și la Trinity College din Dublin. La doar 25 de ani publică două lucrări reprezentative: "New Theory of Visions" (1709) și "Principles of Human Knowledge" (1710). În 1724 a devenit decan al diocezei din Derry. În 1728 pleacă împreună cu soția în America pentru a pune în aplicare proiectul de înființare a Colegiului Sfântul Pavel în Bermude, proiect a cărui finanțare fusese votată în Camera Comunelor. Banii așteptați din America n-au mai sosit, așa încât Berkeley s-a întors în Anglia în 1731. Revenit în Irlanda, devine episcop de Cloyne în 1734.

·         1772: Prințesa Mary (5 martie 1723 – 14 ianuarie 1772) a fost membră a familiei regale britanice, fiică a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Carolina de Ansbach.

Prințesa Mary
Contesă de Hesse-Cassel
Portret de Johann Heinrich Tischbein
Date personale
Născută	5 martie 1723 (stil nou) Casa Leicester, Westminster, Londra
Decedată	14 ianuarie 1772 (48 de ani) Hanau, Germania
Înmormântată	1 februarie 1772 Hanau, Germaia
Părinți	George al II-lea al Marii Britanii Carolina de Ansbach
Frați și surori	Prințesa Caroline a Marii Britanii Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei Prințesa Amelia a Marii Britanii Anne, Prințesă Regală și Prințesă de Orania Frederick, Prinț de Wales Johann Ludwig, Reichsgraf von Wallmoden-Gimborn[*] Prințul William, Duce de Cumberland Prințul George William al Marii Britanii
Căsătorită cu	Frederic al II-lea de Hesse
Copii	Prințul Wilhelm de Hesse Wilhelm I, Elector de Hesse Carol de Hesse Prințul Frederic de Hesse
Cetățenie	Hessa-Kassel  Regatul Marii Britanii
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Kassel Casa de Hanovra
Domnie
Domnie	1 februarie 1760[1] – 14 ianuarie 1772

·         1820: Wilhelmina Caroline a Danemarcei (daneză Vilhelmine Caroline, germană Wilhelmine Karoline) (10 iulie 1747 – 14 ianuarie 1820) a fost Electoare de Hesse-Kassel.

A fost una din fiicele regelui Frederic al V-lea al Danemarcei (1723–1766) și a primei lui soții, Louise (1724–1751), fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii.

La Palatul Christiansborg la 1 septembrie 1764 ea s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Hesse, conte de Hanau, unul dintre cei mai bogați conducători ai vremii. Wilhelmina și Wilhelm au crescut împreună, s-au jucat împreună când erau copii, Wilhelm fiind evacuat de la curtea daneză în timpul Războiului de Șapte Ani (1755–63), și au decis de timpuri că se vor căsători când vor deveni adulți. Cuplul s-a stabilit la Hanau.

Wilhelm a succedat în 1785 ca Landgraful Wilhelm al IX-lea de Hesse și în 1803 a fost ridicat la rang de Elector de Hesse-Kassel sub numele Wilhelm I. Mariajul a fost unul nefericit: soțul ei a fost infidel și a avut multe amante, printre care cea mai notabilă a fost Karoline von Schlotheim, pe care el a numit-o contesă de Hessenstien.
Caroline a fost descrisă ca fiind frumoasă, distantă și simpatică; în 1804 ea încă vorbea daneza fără accent și avea un atașament puternic pentru țara natală.

În 1806, Hesse a fost ocupată de de Franța. Soțul și fiulei au fugit la cumnatul ei, Carol de Hesse, în Schleswig, însă ea a rămas până s-a instalat un guvernator francez, după care ea s-a mutat la fiica ei Amalie la Gotha.^[1] Și-a petrecut întreaga durată a Regatului Westphalia (1806–13) în exil, la Schleswig, la Praga și în alte locuri. În 1813, soții s-au întors la Kassel.

Copii: 

• Maria Frederica (1768–1839), căsătorită cu Alexius Frederic Christian, Duce de Anhalt-Bernburg
• Caroline Amalie (1771–1848), căsătorită cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
• Frederick (1772–1784)
• Wilhelm al II-lea (1777–1847)

Wilhelmina Caroline a Danemarcei
Electoare de Hesse-Kassel
Date personale
Nume la naștere	Vilhelmine Caroline
Născută	10 iulie 1747 Palatul Christiansborg, Copenhaga
Decedată	14 ianuarie 1820 (72 de ani) Kassel
Înmormântată	Kassel
Părinți	Frederic al V-lea al Danemarcei Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei
Frați și surori	Christian al VII-lea al Danemarcei Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Magdalena a Danemarcei Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei Christian, Crown Prince of Denmark[*]
Căsătorită cu	Wilhelm I, Elector de Hesse
Copii	Maria Frederica, Ducesă de Anhalt-Bernburg Caroline Amalie, Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg Frederick Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	principe elector Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg (prin naștere) Casa de Hesse-Kassel (prin căsătorie)

·     1850 - A decedat la Bucuresti, Neofit al II-lea , Mitropolit al Țării Românești (1840-1849), cunoscut mai ales pentru participarea sa la Revoluția de la 1848; (n. 1 ian. 1778, București).

Neofit al II-lea- foto: ro.wikipedia.org

Neofit al II-lea (n. 1 ianuarie 1778, București – d. 14 ianuarie 1850, București) a fost Mitropolit al Țării Românești (1840-1849), remarcat mai ales prin participarea sa la Revoluția de la 1848. A fost ierodiacon, ieromonah și arhimandrit în 1824, apoi tot în 1824 episcop al Râmnicului, între 1829-1833 locțiitor de mitropolit. Ca mitropolit a înființat 4 seminarii teologice în Țara Româneasc, și a sprijinit trimiterea de tineri la burse în Grecia și Rusia.

A devenit membru al conducerii provizorii a Mitropoliei între 1834-1840, iar între 1840 și 1849 a fost Mitropolit al Țării Românești. În timpul Revoluției de la 1848, a fost desemnat șef al guvernului provizoriu. După înăbușirea Revoluției a solicitat (ca mitropolit), restabilirea ordinii și a contribuit la prinderea clericilor care se implicasera în acțiuni revoluționare, ceea ce a făcut să fie considerat o personalitate controversată. La 27 iulie 1849 s-a retras din scaunul de mitropolit, cu putin inainte de decesul sau.

·         1861: Prințesa Maria Carolina Ferdinanda de Bourbon-Două Sicilii^[1] (29 noiembrie 1820 – 14 ianuarie 1861) a fost prințesă a Casei de Bourbon-Două Sicilii și infantă a Spaniei prin căsătoria cu Infantele Carlos, Conte de Montemolín, pretendentul carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VI-lea.

Maria Carolina a fost fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei.

Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii
Contesă de Montemolín
Date personale
Nume la naștere	Maria Carolina Ferdinanda
Născută	29 noiembrie 1820 Neapole, Două Sicilii
Decedată	14 ianuarie 1861 (40 de ani) Trieste, Imperiul austriac
Înmormântată	Trieste Cathedral[*]
Părinți	Francisc I al celor Două Sicilii Maria Isabela a Spaniei
Frați și surori	Prințesa Maria Amalia de Bourbon-Două Sicilii (1818–1857) Teresa a celor Două Sicilii Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii Prințesa Luisa Carlotta a celor Două Sicilii Carlo Ferdinand Leopold al celor Două Sicilii Prince Louis, Count of Aquila[*] Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Prince Francis, Count of Trapani[*] Prince Antonio, Count of Lecce[*] Maria Christina a celor Două Sicilii
Căsătorită cu	Infantele Carlos, Conte de Montemolín
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii Casa de Bourbon

·         1867: Jean Auguste Dominique Ingres (pronunție franțuzească: [ʒɑnoɡyst dominik ɛ̃ɡʁ]) (n. 29 august 1780, Montauban, Franța^[1][11] – d. 14 ianuarie 1867, Paris, Franța^[13][11]) a fost un pictor francez neoclasic. Deși Ingres se încadra el însuși în tradiția pictorilor istorici, precum Nicolas Poussin și Jacques-Louis David, spre sfârșitul vieții sale, recunoașterea sa generală a venit din aprecierea remarcabilele sale portrete, atât desenate cât și pictate.
Jean Auguste Dominique Ingres, cel mai mic copil al soților Joseph și Lenna Ingres, s-a născut la 30 august, la Montauban, în nord-vestul Franței. Tatăl său, sculptor și factotum în domeniul artei, și-a inițiat fiicele în domeniul artei. Încă din copilărie, când Jean Auguste Dominique începe să cânte, își semnează primul sau album "Ingres fiul". Până la căsătorie va păstra un adânc respect și o mare recunoștință fiului său, care a știut să-i transmită propriile sale dorințe: desenul și muzica. Joseph Ingres, dorind să-și încurajeze fiul să persevereze în ambele sfere ale artei, se mută împreună cu el la Sidney, lăsând restul familiei la Montauban. În 1791, la vârsta de 11 ani, Ingres începe să studieze artele plastice la Academia din Toulouse.
În august 1797 pleacă la Paris. În capitală, se numără printre cei 60 de studenți care asistă la cursurile de pictură și sculptură ale lui David. Talentul lui Ingres este remarcat de David care îl pregătește pentru concursul Prix de Rome. Ingres se înscrie la examen în anul 1800, obținând premiul al doilea. În 1801 iese câștigător și câștigă o bursă de patru ani la Roma, fiind în același timp acceptat ca student la Academia Franceză. Din păcate, finanțele imperiului francez fuseseră epuizate în războaiele napoleoniene. Drept urmare, tânărul pictor va trebui să aștepte 5 ani înainte de a pleca în Italia. În acest răstimp lucrează mult, iar în 1806 pleacă în Italia, lăsând la Paris o tânăra logodnică, pe Julie Forestier.

Louise de Broglie, Countesse d'Haussonville, 1845 Ulei pe pânză The Frick Collection, New York

Locuiește de ceva vreme în Roma, când ajung la el criticile aspre la adresa tablourilor trimise Salonului parizian de Arte Frumoase, în anul 1806. Rănit și amărât, lucrează cu febrilitate, fapt ce duce la ruperea logodnei cu Julie. În 1810, când i se termină bursa de studii, tânărul pictor se hotărăște să rămână la Roma, guvernată la acea vreme de francezi. În 1812 se îndrăgostește de Laura Zoega, fiica unui arheolog danez și le scrie părinților o scrisoare rugându-i să-și dea acordul în vederea căsătoriei. Din motive necunoscute căsătoria nu mai are loc. În schimb, în luna decembrie a anului 1813, Ingres se căsătorește cu Madeleine Chapelle. După 20 de ani de căsătorie, Ingres va scrie "Sunt fericit datorită bunei mele soții, cea mai bună și cea mai nobilă dintre femei". În 1819 se mută la Florența,unde vor rămâne până în anul 1824.

Josephine-Eleonore-Marie-Pauline de Galard de Brassac de Bearn, Princesse de Broglie, 1853 Ulei pe pânză Metropolitan Museum of Art, New York

În 1824, se întoarce la Paris pentru a expune la Salon un tablou reprezentând o scenă religioasă. Pânza este prezentată în același timp cu Măcelul din Chios al lui Delacroix. De data aceasta, criticii îi apreciază opera, elogiile ținându-se în lanț. În ianuarie 1825, Ingres primește Legiunea de Onoare, iar în iunie este ales membru al Academiei de Arte Frumoase. Își deschide propriul său atelier pe malul stâng al Senei, nu departe de Academie, unde va preda începând cu anul 1829. În decembrie 1834, soții Ingres pleacă din nou la Roma, deoarece artistul fusese numit director al Academiei Franceze de la Roma. Aici îi cunoaște și se împrietenește cu Franz Liszt și cu Charles Gounod. În aprilie 1841 îi expiră mandatul și se întoarce la Paris. Succesul său enorm și moda pentru pictura sa fac ca artistul să primească numeroase comenzi, mai ales pentru portrete. În februarie 1849, Madeleine se rănește la picior. Timp de câteva luni suferă din cauza cangrenei și moare pe 27 iulie. Moartea ei tulbură ordinea din viața artistului, care se baza în toate pe soția lui. Ingres scria "Totul s-a sfârșit. Ea nu mai este, nu mai există nici casa mea, sunt frânt și tot ce pot să fac este să plâng de disperare". Pictorul se mută. Prietenii, văzând disperarea artistului, i-o prezintă pe Delphine Ramel. Ingres a scris despre aceasta "Nu este nici prea tânără, nici prea bătrână, e cumsecade". Se însoară cu domnișoara Ramel pe 15 aprilie 1852, la vârsta de 71 de ani, ea având 43. În 1852, în timpul lui Napoleon III, este recunoscut în mod oficial ca pictor al Curții. În 1855 primește crucea de mare ofițer al Legiunii de Onoare. În 1862 artistul devine senator. Copleșit de onoruri, Jean Auguste Dominique Ingres moare la 14 ianuarie 1867, secerat de o pneumonie.

Picturi:

• Domnișoara Riviere (1806)
• Femeie care se îmbăiază (1808)
• Jupiter și Thetis (1811)
• Doamna de Senonnes (1814-1816)
• Marea Odaliscă (1814)
• Izvorul (1856)
• Baia turcească (1862)

Jean Auguste Dominique Ingres
Jean Auguste Dominique Ingres
Date personale
Născut	29 august 1780[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]  Montauban, Franța[3][15]
Decedat	14 ianuarie 1867 (86 de ani)[16][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]  Paris, Franța[17][15]
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[2][18]
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Jean-Marie-Joseph Ingres[*]
Căsătorit cu	Delphine Ramel[*] (din 15 aprilie 1852) Madeleine Chapelle[*] (1813–1849)
Cetățenie	Franța
Ocupație	pictor om politic violonist
Activitate
Studii	Institut supérieur des arts de Toulouse[*], Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris, Academia Franceză din Roma[1]
Pregătire	Guillaume-Joseph Roques[*], Jacques-Louis David, Jean Suau[*]
Profesor pentru	Jules Breton[*], Théodore Chassériau[*], Hippolyte Flandrin[*], Louis Janmot[*], Joseph Guichard[*], Alexandre Desgoffe[*], Firmin Salabert[*], Paul Flandrin[*], Étienne-François Haro[*], Henri Lehmann[*], Frederic Peyson[*], Pierre Grivolas[*], Eugène André Oudiné[*]
Mișcare artistică	neoclasicism
Opere importante	Domnișoara Caroline Rivière, Antiochus and Stratonice[*], Vénus Anadyomène[*], Marea Odaliscă, Oedipus and the Sphinx[*], Baia turcească, Jupiter și Thetis, Portrait of Monsieur Bertin[*]
Influențat de	Rafael
Premii	Prix de Rome (1801)[2] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] (12 ianuarie 1825)[3] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] (1 mai 1833)[3] Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*] (14 noiembrie 1855)[3] Comandor al Legiunii de Onoare[*] (24 aprilie 1845)[3] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Knight of the Order of Saint Joseph[*]   Madeleine Chapelle, Madame Ingres, 1814 Musée Ingres, Montauban Louis-Francois Bertin, 1833 Ulei pe pânză Musée du Louvre, Paris Marcotte d'Argenteuil, 1810     Mademoiselle Jeanne-Suzanne-Catherine Gonin, 1821     Madame Marie Marcotte, 1826     Louise de Broglie, Countess d'Haussonville, 1845     Princesse Albert de Broglie, née Joséphine-Eléonore-Marie-Pauline de Galard de Brassac de Béarn, 1853     Mme. Moitessier, 1856

* 1875: Alexandru Io(a)n Solomon (n. 25 februarie 1834, Craiova – d. 14 ianuarie1875, București, înmormântat la Colentina)^[1] a fost un general român de divizie, comandant al Diviziei București și politician român, ultimul Ministru de Război al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Solomon s-a născut la Craiova în casa de pe strada Păltiniș nr. 1, care se păstrează și azi. A fost nepotul căpitanului Petre și fiul polcovnicului Ioan Solomon (1793-1859),^[2] fost ofițer rus precum cunoscut locotenent sub Tudor Vladimirescu, care a încercat în Revoluția Română din 1848, împreună cu colonelul Ioan Odobescu îndepărtarea guvernului provizoriu.^[3]

Viitorul general a fost căsătorit cu Sofia (d. 22 septembrie 1892), fiica marelui ban Constantin Ghica (6 iunie 1804 – d. 28 august 1867) și a soției sale Sultana Costescu (n. 11 mai 1809 – d. 20 august 1865). O soră, Eliza, a fost căsătorită cu bogatul Ștefan Petrovici-Armis, alta, Elena, măritată cu Lascăr Catargiu, a fost cunoscută în epocă sub supranumele „la belle Hélène”

În anul 1852, tânărul Solomon și-a început studiile la Școala superioară de Infanterie din Viena, Imperiul Habsburgic, pe care le-a absolvit în 1854.^[6]După acea, ofiterul în rang de căpitan nu a frecventat vreo școală specială după cei doi ani din Viena, mult mai mult s-a dovedit autodidact în privința militară, sprijinindu-se și folosind multă practică. Dar desigur și viața militară a părintelui nu a fost defavorabilă carierei. Aceasta i-a creat reputația de a avea atavice tradițiuni de bun ostaș, pătruns de spiritul de disciplină și al ordinii. Astfel a avansat repede la gradul de maior și în același an înaintat la cel de colonel (1858).^[7] Pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este colonel și comandant al aceluiași Regiment 1 de Infanterie, ce fusese comandat de tatăl său.^[8]Solomon a fost primit în 1861 de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, cercetând posibilitățile unui sprijin rusesc pentru obținerea unirii depline a principatelor române.^[9]

În ziua de 30 ianuarie 1866, colonelul Alexandru Solomon l-a înlocuit pe Savel Manu ca Ministru al Apărării Naționale în guvernul lui Nicolae Crețulescu, demisionând, din cauza răsturnării domniei principelui Cuza, nici măcar două săptămâni mai târziu, pe 11/23 februarie. Colonelul, care nu intrase în complot împotriva domnitorului și care era de temut, a fost arestat.^[10]El totuși a izbutit să evadeze și să ajungă la regimentul lui nr. 1 de infanterie, und s-a aflat în siguranță.^[11] Solomon a fost ultimul Ministru de Război al lui Cuza care a abdicat de asemenea în aceeași noapte.^[12]

În anul 1871, îl revedem pe Solomon ca general și comandantul Diviziei București, unde a scos armata din cazărmi împotriva studenților ieșiți în stradă pentru a demonstra contra serbării zilei de naștere al proaspătului împărat german Wilhelm I prin colonia germană în sala Slătineanu (ulterior Capșa) pe 22 martie. Manifestarea a a fost purtată în primul rând de elemente filofranceze și antidinastice (a se înțelege antiprusace). Prin intervenția trupelor de infanterie și cavalerie, sub conducerea generalului a fost împrăștiată mulțimea care asediase, chiar dacă numai câteva ore, pe reprezentantul împăratului biruitor Joseph Maria Friedrich von Radowitz (1839-1912). Împrejurimile palatului au fost ocupate de soldați.^[13] Prin eforturile lui Ion Ghica și Lascăr Catargiu a fost împiedicată o vărsare de sânge, dar generalul l-a acuzat pe Ghica „că demoralizează trupa prin șovăiala lui”. Urmarea a fost demisia politicianului la cererea domnitorului Carol I.^[14]

Solomon a murit timpuriu, la vârsta de nici măcar 41 de ani și este înmormântat la Colentina, în biserica familiei Ghika, Teiul Doamnei

Alexandru Solomon
Alexandru Solomon în grad de colonel
Date personale
Născut	25 februarie 1834 Craiova, Țara Românească
Decedat	14 ianuarie 1875 (40 de ani) București, România
Căsătorit cu	Sofia Ghica
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	În plus: Ministru de Război
Studii	Școala superioară de Infanterie a armatei Imperiului Habsburgic din Viena
Activitate
A luptat pentru	Principatul Moldovei, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Gradul	1. Colonel al Principatul Moldovei 2. general de divizie în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
A comandat	Divizia București

·         1879: Prințul Willem Frederic Henric al Țărilor de Jos, Prinț de Orania-Nassau (neerlandeză Willem Frederik Hendrik, Prins der Nederlanden, Prins van Luxemburg, Prins van Oranje-Nassau; 13 iunie 1820 – 14 ianuarie 1879) a fost al treilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Josși a soției acestuia, Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei. S-a născut la palatul Soestdijk.

Prințul Henric a devenit Guvernator al Luxemburg în 1850, funcție pe care a îndeplinit-o până la moartea sa în 1879. În timpul mandatului său el a lucrat cu guvernul pentru a lansa lovitura de stat din 1856 care a consolidat puterea monarhiei și a executivului.^[1] Totuși, cele mai multe modificări au fost reprezentate de noua constituție din 1868 după criza luxemburgheză din 1867,^[1] în timpul căreia coroana a încercat să vândă marele ducat Prusiei.

S-a căsătorit de două ori. La 9 mai 1853, la Weimar, s-a căsătorit cu Amalia de Saxa-Weimar-Eisenach (1830-1872). La 24 august 1878, la Potsdam, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Elisabeta a Prusiei (1855-1888), nepoata de frate a împăratului Wilhelm I al Germaniei. Ambele căsătorii au fost fără copii.

În momentul morții sale, la castelul Walferdange, de pojar, el era al treilea în linia de succesiune la tronul Țărilor de Jos.

Prințul Henric
Prinț al Țărilor de Jos Prinț de Orania-Nassau
Date personale
Nume la naștere	Willem Frederik Hendrik
Născut	13 iunie 1820 Palatul Soestdijk
Decedat	14 ianuarie 1879 (58 de ani) Castelul Walferdange
Înmormântat	Nieuwe Kerk
Cauza decesului	cauze naturale[*] (rujeolă)
Părinți	Willem al II-lea al Țărilor de Jos Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Sofia a Țărilor de Jos Prințul Alexandru al Țărilor de Jos Prince Ernest Casimir of the Netherlands[*] Willem al III-lea al Țărilor de Jos
Căsătorit cu	Amalia de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Maria a Prusiei
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Orania-Nassau Prințul Henric în 1835

·         1880: Ducele Frederic al VIII-lea (germană Friedrich Herzog von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg; 6 iulie 1829 – 14 ianuarie 1880), a fost Duce de Schleswig-Holstein din 1863 în timp ce Prusia deținea de fapt suveranitatea și puterea reală administrativă.

A fost fiul cel mare al lui Christian August al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg și a soției acestuia, Contesa Lovisa-Sophie Danneskjold-Samsøe. Familia lui a aparținut de Casa de Oldenburg, casa regală care a inclus toate dinastii regale medievale scandinave printre strămoșii săi îndepărtați.

Mama lui Frederic, Lovisa-Sophie, aparținea unei vechi familii daneze. Bunica lui pe linie paternă, prințesă regală a Danemarcei, Louise Augusta a Danemarcei a fost fiica oficială a regelui Christian al VII-lea al Danemarcei. Ambele bunici ale bunicul lui patern, ducele Friedrich Christian al II-lea de Schleswig-Sonderbourg-Augustenbourg, aparțineau de înalta nobilime daneză. În momentul creșterii naționalismului german, familia lui Frederic era pregătită să-i succeadă lui Frederic al VII-lea al Danemarcei.

Acesta a fost Frederic de Schleswig-Sonderbourg-Glücksbourg (Christian al IX-lea al Danemarcei) și soția sa, Louise de Hesse-Cassel susținuți de Regatul Unit. Fiica lor, Alexandra, s-a căsătorit în același an cu Prințul de Wales.

La 19 noiembrie 1863, Frederic a devenit Duce de Schleswig-Holstein sub numele de Frederic al VIII-lea de Schleswig-Holstein.

La 11 septembrie 1856 Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg. Cuplul a avut șapte copii:

• HSH Prințul Friedrich de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (3 august 1857 - 20 octombrie 1858).
• HSH Prințesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (22 octombrie 1858 - 11 aprilie 1921); căsătorită cu Wilhelm al II-lea al Germaniei.
• HSH Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (25 ianuarie 1860 - 20 februarie 1932). Căsătorită cu Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. El era fiul lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, al doilea fiu al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Louise Caroline de Hesse-Kassel.
• HSH Prințul Gerhard de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (20 ianuarie - 11 aprilie 1862).
• HSH Prințul Ernst Gunther de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (11 august 1863 - 21 februarie 1921); mai târziu Duce de Schleswig-Holstein.
• HSH Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (8 aprilie 1866 - 28 aprilie 1952); căsătorită cu Prințul Friedrich Leopold al Prusiei, strănepot pe linie masculină a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.
• HSH Prințesa Feodora Adelheid de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (3 iulie 1874 - 21 iunie 1910).

Frederic al VIII-lea
Duce de Schleswig-Holstein
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Christian August
Născut	6 iulie 1829 Augustenborg, Danemarca
Decedat	14 ianuarie 1880 (50 de ani) Wiesbaden, Hesse-Nassau, Prusia, Imperiul german
Părinți	Christian, Duce de Augustenborg Countess Louise Sophie of Danneskiold-Samsøe[*]
Frați și surori	Prințul Christian de Schleswig-Holstein
Căsătorit cu	Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg
Copii	Friedrich, Prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Augusta Victoria, împărătesă a Germaniei Karoline Mathilde, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Gerhard, Prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein Louise, Prințesă Friedrich Leopold a Prusiei Feodora Adelheid, Prințesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Duce de Schleswig-Holstein
Predecesor	Frederic VII
Succesor	Ernst Gunther

·         1887: Friedrich von Amerling, pictor austriac (n. 1803)

·         1898: Lewis Carroll (pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson; n. 27 ianuarie 1832, Daresbury[*], Regatul Unit^[18] – d. 14 ianuarie1898, Guildford, Regatul Unit^[19]) a fost un prozator, matematician, logician, cleric și fotograf englez.

Charles Lutwidge Dogdson s-a născut pe 27 ianuarie 1832 într-o familie cu 11 copii. Toți copiii erau stângaci și aveau probleme de vorbire. Din aceste motive, dar și pentru faptul că a crescut într-un mediu izolat, anglican și conservator, personalitatea lui Charles se va forma într-o modalitate cu totul ieșită din tipare.

Primii ani de școală i-a petrecut acasă. Încă de atunci a dovedit o inteligență deosebită: de la șapte ani putea citi o carte întreagă.^[20]

La 12 ani, a fost trimis la o școală particulară. În 1849 a intrat la Universitatea Oxford.

A murit la 15 iunie 1898 în Guildford.

Într-o epocă victoriană în care erau la modă povestirile sentimentale, Lewis Carroll a creat o literatură pentru copii marcată de fantezie, umor absurd și satiră. Scrierile sale cele mai apreciate din acest domeniu sunt:

• Alice în Țara Minunilor (Alice`s Adventures in Wonderland) (1865)
• Alice în Țara Oglinzilor^⁠(en) (Through the Looking Glass) (1872)

Opera scriitorului cuprinde și un poem, The hunting of the Snark, publicat în 1876, precum și romanul fantastic Sylvie and Bruno („Silvia și Bruno”, 1893).

S-a ocupat cu filozofia, logica și matematica.

A ținut cursuri de matematică la Oxford și a scris tratate de algebră și de geometrie. A introdus logica implicației stricte în matematică și a descoperit două paradoxuri logice. A arătat că elementul demonstrativ în aritmetică prezintă o mare importanță pedagogică.

A inventat o masă de biliard circulară. A perfecționat alfabetul numeric al lui Richard Grey din 1730.

Preocuparea sa pentru matematica recreațională este dovedită de numeroasele articole dedicate acestui subiect. Îi plăceau jocurile de cuvinte. A compus anagrame pentru numele diferiților oameni celebri. A scris acrostihuri pe nume de fete, ghicitori, șarade. Toate scrisorile sale către prieteni sunt pline de astfel de recreații.

Pentru două fetițe care nu aveau cu ce să își petreacă timpul, cu ocazia Crăciunului anului 1877, a inventat jocul Dubleții.

Printre lucrările sale din domeniul științific se numără:

• 1896: Symbolic Logic and the Game of Logic;
• The Lewis Caroll Handbook (apărută la Oxford).

De asemenea, a publicat articole științifice în Memoria Technica.

Charles Lutwidge Dodgson
Date personale
Nume la naștere	Charles Lutwidge Dodgson
Născut	27 ianuarie 1832 Daresbury, Cheshire, Anglia
Decedat	14 ianuarie 1898 (65 de ani) Guildford, Surrey, Anglia
Înmormântat	Surrey
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Charles Dodgson[*]
Naționalitate
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Unit
Etnie	englez
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	Prozator, poet, matematician, logician, cleric și fotograf
Pseudonim	Lewis Caroll
Limbi	limba engleză
Studii	Universitatea Oxford
Activitatea literară
Specie literară	Literatură pentru copii, fantezie
Opere semnificative	Alice în Țara Minunilor

·         1905: Ernst Karl Abbe, fizician german (n. 1840)

·         1934: Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologieexperimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române.

Ion Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul Louis-le-Grand), cât și cele superioare (filosofie, 1882 - 1886, științe naturale, 1886 - 1891 și medicină, 1887 - 1894) la Paris. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: "Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitardin România (1907). Vocația sa de fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca "Institutul de Seruri și Vaccinuri" (1921), care astăzi îi poartă numele^[1], a Laboratorului de "Medicină Experimentală" (1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate, "Revista Științelor Medicale" (1905), "Annales de Biologie" (1911) și "Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie".

Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.

Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

Membru titular al Academiei Române

Ion Cantacuzino
Academicianul Ion Cantacuzino
Date personale
Născut	25 noiembrie 1863 București, România
Decedat	14 ianuarie 1934, (71 de ani) București, România
Părinți	Constantin Cantacuzino, Zoe Slătineanu
Căsătorit cu	Maria Mavros
Copii	Zoe, Maria, Paulina, Sevastia, Elisabeta, Constanța, Ion, Elena, Alina, Olga
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	biolog medic
Activitate
Domeniu	Medicină
Instituție	Facultatea de Medicină din București
Alma Mater	Facultatea de Științe din Paris[*] Universitatea din București
Cunoscut pentru	Întemeietorul Institutului de Seruri și Vaccinuri si al Laboratorului de Medicină Experimentală a Facultății de Medicină din București
Societăți	Academia Română

·         1934: A murit Paul Vielle, inventatorul prafului de puşcă care nu produce fum; (n. 2.09.1854).

·         1939: Prințul Valdemar al Danemarcei (27 octombrie 1858 - 14 ianuarie 1939) a fost cel mai mic fiu al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a soției lui Louise de Hesse-Kassel. Valdemar a fost fratele lui Frederik al VIII-lea al Danemarcei, a reginei Alexandra a Regatului Unit, a regelui George I al Greciei, a Țarinei Maria Feodorovna și a Prințesei Thyra a Danemarcei. A fost bunicul Anei de Bourbon-Parma, soția regelui Mihai al României.

Prințul Valdemar s-a născut la 27 octombrie 1858 la Palatul Bernstorff în Gentofte], nordul capitalei Copenhaga. Tatăl lui era Prințul Christian al Danemarcei, mai târziu regele Christian al IX-lea. Mama lui era Prințesa Louise de Hesse-Kassel. A fost botezat la 21 decembrie 1858. În noiembrie 1863, tatăl său a succedat la tronul Danemarcei.

Prințul Valdemar a primit o educație încă de la o vârstă fragedă de la profesori particulari. În vara anului 1874 el și-a însoțit tatăl în timpul unei vizite în Islanda. După confirmațiunea din 1874, ca toții prinții timpului său, a început o educație militară la colegiul naval. În 1879 a devenit sublocotenent și în 1880 locotenent. În anii următori a participat la câteva expediții navale.

S-a căsătorit cu Prințesa Marie de Orléans la 20 octombrie 1885 printr-o ceremonie civilă la Paris.^[1] Au avut o ceremonie religioasă la 22 octombrie 1885 la Castelul d'Eu, reședința Prințului Filip, Conte de Paris.^[1] Printre cei mai notabili oaspeți au fost: mama lui Valdemar regina Louise a Danemarcei, Prințul și Prințesa de Wales și părinții Mariei Ducele și Ducesa de Chartres.^[1]

La momentul căsătoriei lor, s-a decis că toți fiii vor fi crescuți în credința luterană a lui Valdemar, în timp ce toate fiicele vor fi crescute în credința catolică a mamei lor.^[2] Cei patru fii ai cuplului au fost, prin urmare, luterani, în timp ce singura lor fiică, Margareta, a fost crescută catolică și s-a căsătorit cu un prinț catolic.^[2]

A murit la 14 ianuarie 1939 la Palatul Galben din Copenhaga și a fost înmormântat la catedrala Roskilde. A fost ultimul copil în viață al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.

Prințul Valdemar
Prinț Valdemar al Danemarcei
Prințul Valdemar, 1936
Date personale
Născut	27 octombrie 1858 Castelul Bernstorff, Gentofte, Danemarca
Decedat	14 ianuarie 1939 (80 de ani) Palatul Galben, Copenhaga, Danemarca
Înmormântat	Roskilde Cathedral[*]
Părinți	Christian al IX-lea al Danemarcei Louise von Hessen-Kassel
Frați și surori	Alexandra a Danemarcei Dagmar a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei George I al Greciei Frederic al VIII-lea al Danemarcei
Căsătorit cu	Prințesa Marie de Orléans
Copii	Aage, Conte de Rosenborg Prințul Axel al Danemarcei Erik, Conte de Rosenborg Viggo, Conte de Rosenborg Prințesa Margaret a Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Prințul Valdemar cu tatăl său, Christian al IX-lea al Danemarcei

·         1957: Humphrey Bogart (n. 25 decembrie 1899 - d. 14 ianuarie 1957) a fost un actor de scenă și de film american, câștigător al premiului Oscar. Privit ca un adevărat simbol cultural american ^[1][2] Bogart este adesea considerat, atât de către unii critici de film cât și de o bună parte a iubitorilor cinematografiei, drept cel mai mare actor american de film al secolului 20. Instituția cea mai autorizată în domeniul cinematografiei din Statele Unite, Institutul American de Film (The American Film Institute), l-a clasat pe Bogart ca cel mai mare actor din istoria filmului american.
A jucat în: 

• 1930 Un diavol printre femei (A Devil with Women), regia Irving Cummings
• 1931 Trup și suflet (Body and Soul), regia Alfred Santell
• 1932 Melancolia marelui oraș (Big City Blues), regia Mervyn LeRoy
• 1932 Poveste de dragoste (Love Affair)
• 1936 Insula păcatelor (Isle of Fury), regia Frank McDonald
• 1936 Pădurea împietrită (The Petrified Forest), r. Archie Mayo
• 1937 Legiunea neagră (Black Legion), regia Archie Mayo
• 1937 Teroare (Kid Galahad), regia Michael Curtiz
• 1937 Periferie (Dead End), regia William Wyler
• 1937 Femei de noapte (Marked Woman), regia Lloyd Bacon
• 1938 Îngeri cu fețe murdare (Angels with Dirty Faces), regia Michael Curtiz
• 1938 Dubla existență a dr. Clitterhouse (The Amazing Dr. Clitterhouse), regia Anatole Litvak
• 1939 În umbra prohibiției (The Roaring Twenties), regia Raoul Walsh
• 1941 High Sierra, regia Raoul Walsh
• 1941 Șoimul maltez (The Maltese Falcon), regia John Huston
• 1942 Casablanca, regia Michael Curtiz
• 1942 Spionaj în Pacific (Across the Pacific), regia John Huston
• 1943 Sahara, regia Zoltan Korda
• 1944 A avea și a nu avea (To Have and Have Not), regia Howard Hawks
• 1944 Drumul spre Marsilia (Passage to Marseille), regia Michael Curtiz
• 1946 Cele două doamne Carrol (The Two Mrs. Carrolls), regia Peter Godfrey
• 1946 Somnul de veci (The Big Sleep), regia Howard Hawks
• 1948 Comoara din Sierra Madre (The Treasure of the Sierra Madre), r. John Huston
• 1948 Key Largo, regia John Huston
• 1949 (Knock on Any Door), regia Nicholas Ray
• 1949 (Tokyo Joe), regia Stuart Heisler
• 1950 Într-un loc singuratic (In a Lonely Place), r. Nicholas Ray
• 1950 (The Enforcer), regia Bretaigne Windust
• 1951 Sirocco (Sirocco), regia Curtis Bernhardt
• 1952 Circul infernal (Battle Circus), regia Richard Brooks
• 1952 Ediție specială (Deadline – U.S.A.), regia Richard Brooks
• 1952 Regina africană (The African Queen), regia John Huston
• 1954 Mai tare ca diavolul (Beat the Devil), regia John Huston
• 1954 Contesa desculță (The Barefoot Contessa), r. Joseph L. Mankiewicz
• 1954 Revolta de pe Caine (The Caine Mutiny), r. Edward Dmytryk
• 1954 Sabrina, regia Billy Wilder
• 1955 Nu suntem îngeri (We’re No Angels), regia Michael Curtiz
• 1955 Ore de cumpănă (The Desperate Hours), regia William Wyler
• 1956 Calea cea grea (The Harder They Fall), regia Mark Robson

Humphrey Bogart
Date personale
Nume la naștere	Humphrey DeForest Bogart
Născut	25 decembrie 1899 New York City, statul  New York,  Statele Unite ale Americii
Decedat	14 ianuarie 1957 Los Angeles, statul  California, Statele Unite
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer esofagian)
Părinți	Maud Humphrey[*]
Căsătorit cu	Lauren Bacall (1945–1957) Mayo Methot[*] (21 august 1938–10 mai 1945) Helen Menken[*] (1926–1927) Mary Philips[*] (1928–1937)
Număr de copii	2
Copii	Stephen Humphrey Bogart[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actor de scenă și film
Alma mater	Phillips Academy[*]
Premii Oscar
Cel mai bun actor (1952) pentru Regina africană  Steaua dedicată lui Humphrey Bogart pe Walk of Fame

·         1963 - A murit G.F.Ciauşu, folclorist, cunoscut îndeosebi prin studiul etnografic comparatist "Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă" (1914), distins de Academia Româna cu premiul "Adamachi" (n.28.05.1889).
* 1963: Ecaterina Pitiș (n. 1 decembrie 1882, Brașov - d. 14 ianuarie 1963, Brașov) a fost o poetă română. A publicat poezii originale și traduceri din autori străini în reviste precum Convorbiri literare, Luceafărul, Ramuri etc. 
A fost fiica avocatului Nicolae Pitiș și a Reveicăi (născută Din). A absolvit Școala Medie de Contabilitate din Brașov. Până la pensionare a fost funcționară la diferite firme particulare din Brașov

·         1969 - A murit A. Marţian Pop, actor şi regizor al Teatrului National din Bucureşti ("Năbădăile Cleopatrei", "Tudor") (n.06.06.1897).

·         1972: Frederic al IX-lea (Christian Frederik Franz Michael Carl Valdemar Georg) (11 martie 1899 – 14 ianuarie 1972) a fost rege al Danemarcei din 20 aprilie1947 până la moarte sa. A fost fiul regelui Christian al X-lea al Danemarceiși al reginei Alexandrine, născută ducesă de Mecklenburg.

Prințul Frederic s-a născut la 11 martie 1899 la Palatul Sorgenfri în Kongens Lyngby în timpul domniei străbunicului său regele Christian al IX-lea. Tatăl său a fost Prințul Christian al Danemarcei (mai târziu regele Christian al X-lea), fiul cel mare al Prințului Moștenitor Frederic și al soției acestuia, Prințesa Louise a Suediei (mai târziu regele Frederic al VIII-lea și regina Louise). Mama sa a fost Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, fiica lui Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Anastasia Mikhailovna a Rusiei.

A fost botezat la Palatul Sorgenfri la 9 aprilie 1899. Micul prinț a avut 21 de nași; printre ei străbunicul său Christian al IX-lea al Danemarcei, Nicolae al II-lea al Rusiei, George I al Greciei, Oscar al II-lea al Suediei, bunicul său Prințul Moștenitor Frederic al Danemarcei, Prințul de Wales (mai târziu regele Edward al VII-lea al Reagtului Unit) și unchiul său Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin.^[1]

Singurul frate al lui Frederic, Knud, s-a născut la un an după Frederic.

Regele Christian al IX-lea a murit la 29 ianuarie 1906, când micul Frederic avea aproape șase ani, și bunicul său i-a succedat ca regele Frederic al VIII-lea. Tatăl micului prinț a devenit prinț moștenitor iar Frederic al doilea în linia de succesiune.

Șase ani mai târziu, la 14 mai 1912, regele Frederic al VIII-lea a murit și tatăl prințului Frederic i-a succedat la tron ca regele Christian al X-lea. Frederic însuși a devenit prinț moștenitor la 12 ani.

Prințul a fost educat la Academia Navală Regală (întrerupând tradiția regală de a alege o carieră în armată) și la Universitatea din Copenhaga. Ulterior reușește să obțină comanda unei flote daneze. Pe lângă pasiunea sa pentru mare, Frederic este pasionat și de muzică: conduce Orchestra Casei Regale și Orchestra Simfonică a Radioului danez.

În 1922, Frederic s-a logodit cu Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei, verișoara sa de gradul doi și fiica Prințului Nicolae al Greciei și Danemarcei; totuși nunta nu a avut loc.

La 24 mai 1935, la Stockholm, s-a căsătorit cu Prințesa Ingrid a Suediei (1910–2000). Ea era fiica Prințului Moștenitor Gustaf Adolf (mai târziu regele Gustaf VI Adolf al Suediei) și a primei soții a acestuia, Prințesa Margaret de Connaught. Erau rude în câteva moduri. Ca descendenți ai regelui Oscar I al Suediei și ai lui Leopold, Mare Duce de Baden, ei erau verișori de gradul doi și trei. Ca descendenți ai țarului Pavel I al Rusiei, Frederic era verișor de gradul patru cu mama lui Ingrid.

Cuplul a avut trei fiice:

• Prințesa Margrethe Alexandrine Þórhildur Ingrid (n. 1940), mai târziu regina Margareta a II-a a Danemarcei; s-a căsătorit cu contele francez Henri de Laborde de Monpezat
• Prințesa Benedikte Astrid Ingeborg Ingrid (n. 1944); s-a căsătorit cu Prințul Richard de Sayn-Wittgenstein-Berleburg în 1968.
• Prințesa Anne-Marie Dagmar Ingrid (n. 1946); s-a căsătorit cu regele Constantin al II-lea al Greciei în 1964.

Din 1942 până în 1943, Frederic a fost regent în numele tatălui său care a fost temporar în incapacitate după ce a căzut de pe cal în octombrie 1942.

La 20 aprilie 1947 tatăl său a murit și Frederic i-a succedat la tron la vârsta de 48 de ani. A fost proclamat rege de la balconul Palatului Christiansborgde primul ministru Knud Kristensen.

Domnia lui Frederic a fodt văzută ca o mare schimbare. Pe parcursul acestor ani, societatea daneză a scuturat restricțiile unei societăți agricole și a dezvoltat un stat al bunăstării. Și, ca o consecință a economiei în plină expansiune din anii 1960, femeile au intrat pe piața forței de muncă. Cu alte cuvinte, Danemarca a devenit o țară modernă, ​​ceea ce a însemnat noi cerințe cu privire la monarhie.

Cum regele nu avea fii, era de așteptat ca fratele lui mai mic, Knud, să moștenească tronul, potrivit legii daneze de succesiune din 1853.

Totuși, în 1953, a trecut prin parlament Actul de Succesiune, care a modificat metoda de succesiune la cea a primogeniturii. Acest lucru însemna că, dacă nu există fii, fiicele puteau succede. Prin ordonanța din 27 martie 1953 succesiunea la tron a fost limitată la copiii regelui Christian al X-lea.

În urma unei pneumonii, regele a murit la 14 ianuarie 1972 la vârsta de 72 de ani. A fost succedat de fiica sa cea mare, Margareta, devenită Margareta a II-a după încoronare. Regina Ingrid i-a supraviețuit soțului ei 28 de ani. A murit la 7 noiembrie 2000.

Frederic al IX-lea
Date personale
Nume la naștere	Christian Frederik Franz Michael Carl Valdemar Georg
Născut	11 martie 1899 Palatul Sorgenfri
Decedat	14 ianuarie 1972 (72 de ani) Palatul Amalienborg, Copenhaga
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Christian al X-lea al Danemarcei Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Prințul Knud al Danemarcei
Căsătorit cu	Ingrid a Suediei
Copii	Margareta a II-a a Danemarcei Prințesa Benedikte Anne-Marie, regină a Greciei
Cetățenie	Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	monarh muzician
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*] (20 aprilie 1947–14 ianuarie 1972) Prinț moștenitor (14 mai 1912–20 aprilie 1947) prinț (11 martie 1899–14 mai 1912)
Familie nobiliară	Casa de Glücksburg
Rege al Danemarcei
Domnie	20 aprilie 1947 - 14 ianuarie 1972
Predecesor	Christian X
Succesor	Margareta II Prințul Frederic în 1914. Fotografie de logodnă dintre Prințul Moștenitor Frederic și Prințesa Ingrid a Suediei în 1935. Regele Frederic al IX-lea și regina Ingrid, anii 1950.

* 1975: Dimitrie Berea cu pseudonimul Demetre de Berea (n. 2 noiembrie1908,^[1][2][3] Bacău, România – d. 14 ianuarie 1975, Paris, Franța^[4]) a fost un pictor român, emigrat în 1946 și naturalizat cetățean francez.^[5]

A devenit în anii '30 cel mai promițător tânăr artist plastic al României și s-a remarcat ulterior ca portretist. În această calitate a devenit pictor oficial al vedetelor de la Hollywood și a fost căutat de capete încoronate și de alte oficialități, de oameni politici la modă sau de scriitori de succes

Dimitrie Berea
Date personale
Născut	2 noiembrie 1908[1][2][3]  Bacău, România
Decedat	14 ianuarie 1975 (66 de ani)  Paris, Franța[4]
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de colon)
Cetățenie	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Influențat de	Ion Theodorescu-Sion, Pierre Bonnard   Cimitirul Père-Lachaise.

* 1977: Frederick George Peter Ingle Finch (n. 28 septembrie 1916 – d. 14 ianuarie 1977) a fost un actor australian de origine britanică^[1][2] și care a trăit și a activat majoritatea timpului în Statele Unite ale Americii.

Pentru rolul său memorabil din filmul Network, în care a interpretat personajul Howard Beale, un anchor de televiziune sătul de minciunile din industria de știri, a primit Premiul Oscar (post mortem), pentru cel mai bun actor al anului 1976. Pentru același, Finch a mai primit și cel de-al cincilea Premiu BAFTA, respectiv Premiul Golden Globes. Peter Finch a fost primul din cei actori care un Premiu Academy Award post-mortem într-o categorie de actorie, celălalt fiind un alt australian, Heath Ledger.

Peter Finch
Peter Finch în Passage Home (1955)
Date personale
Nume la naștere	Frederick George Peter Ingle Finch
Născut	28 septembrie 1916[1][2][3][4][5][6][7]  South Kensington[*], Regatul Unit
Decedat	14 ianuarie 1977 (60 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Beverly Hills, SUA
Înmormântat	Hollywood Forever Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Tamara Tchinarova (1943–59) 1 child Yolande Turner (1959–65) 2 children Eletha Barrett (1973–77) (his death) 1 child
Copii	Charles Finch Samantha Finch Anita Finch Diana Finch
Cetățenie	Regatul Unit  Australia  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	Actor
Ani de activitate	1934–1977
Premii Oscar
Cel mai bun actor (1977) pentru Network[*]

* 1977: Ermil F. Gheorghiu (n. 13 februarie 1896, Botoșani - d. 14 ianuarie 1977, București) a fost un general aviator român, Șef de Stat Major al Forțelor Aeriene.

A absolvit Școala Militară de Ofițeri în 1915.^[1] A fost înaintat la gradul de comandor aviator la 16 octombrie 1937 și la gradul de general de escadră la 10 mai 1941.^[1]

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost numit la comanda Corpului Aerian Român (21 noiembrie 1942), ulterior fiind avansat ca Șef de Stat Major al Forțelor Aeriene Române.

Generalul Ermil Gheorghiu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru Aviație.^[2]

În cadrul unei operațiuni din noaptea de 5/6 mai 1950, Securitatea l-a arestat pe generalul Ermil Gheorghiu. A supraviețuit închisorilor comuniste, decedând în anul 1977.

·         1978: Kurt Gödel (n. 28 aprilie 1906, Brno, Austro-Ungaria^[7] – d. 14 ianuarie 1978,^[ Princeton, New Jersey, SUA^[9]) a fost un logician, matematician și filozof austriac care în 1940 a emigrat în SUA, unde a activat în continuare, fiind considerat matematician american.
* 1985: Lama Anagarika Govinda (n. 17 mai, 1898 – 14 ianuarie, 1985), născut Ernst Lothar Hoffman, a fost fondatorul ordinului Arya Maitreya Mandala și promotor al buddhismului tibetan, abhidharma, al meditației buddhiste cât și al altor aspecte ale buddhismului. A fost, de asemenea, pictor și poet.
Lama Anagarika Govinda, francez de origine, spunea despre sine: "Am fost cetățean al două lumi, hrănit în prima tinerețe de marile tradiții ale culturii occidentale și susținut apoi de străvechile și sacrele tradiții ale Orientului, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. Sper că prin cărțile mele voi realiza o punte de legătură între cele două lumi, că ele nu vor fi simple manuale sau surse de informații, ci un îndemn pentru alții de a trece podul în ambele sensuri. Scopul nu este convertirea unilaterală a cuiva, ci a-i încuraja pe alții să continue explorarea în care am fost angajat - aceasta nu de dragul vreunei soluții finale, ci pentru bucuria de a ști că aventura spirituală a unei vieți creatoare nu are limite, răsplata ei găsindu-se în actul mersului, iar nu în punctul de sosire. Putem avea un tel și o direcție, dar dacă țelul este autentic, realizarea lui constă în fiecare pas făcut către el. Drumul însuși este țelul!"

În timpul celui de-al doilea război mondial

·         1999: Jerzy Grotowski (n. 11 august 1933,^[1][2] Rzeszów, Polonia^[3] – d. 14 ianuarie 1999,^{[4][1][2][5][6]} Pontedera, Italia) a fost un eminent regizor, teoretician al teatrului, pedagog, creator de metodă actoricească, unul din cei mai mari reformatori ai teatrului secolului al XX-lea.

În anul 1955 a absolvit Secția de Actorie a Institutului de Teatru din Cracovia, după aceea a studiat regia la Institutul de Teatru de la Moscova, unde a cunoscut tehnicile actoricești și artistice ale lui Stanisławski, Vahtangov și Meyerhold ^[7]. În 1957 a debutat la Teatrul Vechi din Cracovia, regizând „Scaunele” de Eugen Ionescu ^[7]. În 1959 s-a mutat definitiv în orașul Opole unde a preluat conducerea artistică a Teatrului 13 Rânduri ^[7]. Colaborarea lui Grotowski cu Flaszen a fost fructificată în curând prin înființarea teatrului de avangardă ^[7]. După lichidarea teatrului la Opole, Grotowski împreună cu colectivul s-a mutat la Wrocław, unde a înființat Teatrul Laboratorium ^[7]. Prima premieră a Teatrului Laboratorium într-un nou loc a fost a IV-a versiune a lui Acropolis, după Stanisław Wyspiański, pregătită în colaborare cu Józef Szajna.

Teatrul înființat de el aparține celor mai importante instituții de artă ale secolului al XX-lea. Aici a creat spectacolele sale care au încântat, au trezit împotriviri și discuții, precum „Prințul neînduplecat” sau „Apocalipsis cum figuris”. Jerzy Grotowski a fost nu numai creatorul teatrului, dar și filosoful lui.

În ultima perioadă a muncii sale în Polonia, în anii 1978-1982 a realizat un program al Teatrului Izvoarelor. În legătură cu el a întreprins călătorii de cercetare în India și America de Sud, cercetând ritualuri comune pentru întreaga omenire, comportamente a căror origine trebuie căutată la strămoșii comuni ^[7].

Din anul 1986 Jerzy a locuit în Italia, la Pontedera lângă Pisa. Atelierul teatral înființat de el, în colaborare cu Universitatea din California și Centrul Peter Brook, a realizat programul lui artistic de cercetare ^[7]. Grotowski este al treilea polonez, alături de Adam Mickiewicz și Bronisław Geremek, care a fost profesor la Collège de France ^[7]. A predat în mai multe universități de prestigiu din toată lumea. Multe dintre ele i-au conferit titlul de doctor honoris causa (printre altele Universitatea din Pittsburgh, Dr. Paul University din Chicago și Universitatea din Wrocław). Ultima dată a vizitat Polonia în martie 1997 ^[7].

Anul 2009 a fost declarat de UNESCO, Anul Jerzy

·         2006: Shelley Winters (născută Shirley Schrift; n. 18 august 1920 East St. Louis[*], Illinois, SUA – d. 14 ianuarie 2006, Beverly Hills, SUA) a fost o actriță americană cu o carieră întinsă pe durata a cinci decenii.

Winters a apărut în numeroase filme și a câștigat Premii Oscar pentru Jurnalul Annei Frank (1959) și A Patch of Blue (1965) și a primit nominalizări pentru A Place in the Sun (1951) și Poseidon (1972). A mai jucat în A Double Life (1947), Noaptea vânătorului (1955), Lolita (1962), Alfie (1966) și Pete's Dragon (1977).

În afară de filme, Winters a apărut, de asemenea, în televiziune, inclusiv o lungă perioadă în sitcomul Roseanne și este, de asemenea, autoare a trei cărți autobiografice.

Winters a murit la vârsta de 85 de ani pe 14 ianuarie 2006, de insuficiență cardiacă la Centrul de Reabilitare din Beverly Hills, după ce suferise un atac de cord pe 14 octombrie 2005. Corpul său a fost depus la Deal Memorial Park Cemetery din Culver City. Cel de-al treilea fost soț, Anthony Franciosa, a avut un accident vascular cerebral în ziua în care ea a murit și a murit și el cinci zile mai târziu.

Shelley Winters
Shelley Winters
Date personale
Născută	18 august 1920[  East St. Louis[*], Illinois, SUA
Decedată	14 ianuarie 2006 (85 de ani)[â Beverly Hills, SUA
Înmormântată	Hillside Memorial Park Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorită cu	Anthony Franciosa[*] (1957–1960) Vittorio Gassman (1952–1954)
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță de film[*] scriitoare autobiografă[*] actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*] actriță
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Alma mater	The New School[*]
Partid politic	Partidul Democrat
Premii	Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar (1959) Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar (1965) Necreditată în Tonight and Every Night (1945), Winters a jucat alături de Rita Hayworth.

·         2008: A decedat Barbu Brezianu, istoric şi critic de artă, poet, traducător român. Este cunoscut îndeosebi pentru studiile sale de brâncuşiologie, fiind cel care a întocmit prima monografie exhaustivă a lucrărilor sculptorului în ţară; (n. 18.03.1909).

* 2010: Béla Kamocsa „Kamo” (n. 24 decembrie 1944, Oradea — d. 14 ianuarie2010, Timișoara ^[1]) a fost un instrumentist (chitară bas, chitară electrică) și cântăreț român de etnie maghiară, interpret de muzică rock, blues și jazz. Este cel mai bine cunoscut ca membru fondator (1962) al formațieiromânești Phoenix, unde a fost prezent până în anul 1971. În 1982 întemeiază Bega Blues Band, una dintre primele formații românești dedicate muzicii blues, alături de care își petrece restul carierei.

·     2012 - A decedat Mircea Ciumarra, fost ministru de finanțe in guvernul Romaniei si fruntas PNT-cd; (n.1943).

Mircea Ciumara – foto: urnalul.ro

Mircea Ciumara (n. 13 septembrie 1943 Călărași – d. 13 ianuarie 2012) a fost un deputat român în legislatura 1992-1996, ales în județul Constanța pe listele partidului PNȚCD. A fost Ministrul finanțelor în Guvernul Ciorbea în perioada 12 decembrie 1996 – 5 decembrie 1997, iar apoi a condus Ministerul Industriei și Comerțului până în 17 aprilie 1998. În perioada 22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000 a fost Ministru de stat, președintele Consiliului de Coordonare Economico-Financiară, ministru pentru relațiile cu Parlamentul.

* 2012: Carol Creiniceanu (n. 1 februarie 1939, Lupeni, România – d. 14 ianuarie2012, Lupeni, România) a fost un fotbalist și antrenor român.^[1] La Steaua București a câștigat un titlu de campion și 6 Cupe ale României.

·         2013: Conrad Bain, actor american (n. 1924)

·         2015: Valentin Nicolau, geofizician, scriitor și antreprenor român, fost director al Televiziunii Române (n. 1961)

Sărbători

·         Sf Cuv. Mucenici din Sinai si Rait; Odovania Praznicului Botezului Domnului; Sf. Nina, luminătoarea Georgiei (calendar crestin-ortodox) 

Sf. Cuv. Părinti uciși în Sinai și Rait - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro

Sf. Cuv. Mucenici din Sinai şi Rait au fost monahi şi pustnici care au trăit în Muntele Sinai şi în mănăstirea apropiată, Rait, în secolele al 4-lea şi al 5-lea. Peşterile acestor cuvioşi sihaştri aflate în Muntele Sinai, au fost deseori jefuite de triburile arabe de beduini şi barbarii din Egipt, la fel cum s-a întâmplat şi cu mănăstirile din acea zonă.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei (cca 290 – 338) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfânta Nina (sau Nino), cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Georgiei, este cea mai cunoscută dintre sfinții din Biserica Ortodoxă a Georgiei.

·         India: Festivalul Zmeelor ("Makar Sankranti" sau "Uttarayani"). Pe 14 ianuarie,in fiecare an, in India se desfasoara Festivalul zmeelor (Makar Sankranti sau Uttarayani). acesta coincide cu începutul calatoriei spre Nord a Soarelui (Uttarayan), când acesta intra în semnul Capricornului (Sankrant). „Makar Sankranti” este sarbatorit la 14 ianuarie, când ziua este perfect egala cu noaptea,conform Calendarului Solar, folosit în India.

·         Italia: Spectacolul Nunților