2. /15 IANUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·        69 - Împăratul roman Galba a fost asasinat. Otho a fost proclamat împărat roman dar după trei luni s-a sinucis.

Servius Sulpicius Galba - fotoȘ ro.wikipedia.org

Servius Sulpicius Galba (24 decembrie 3 î.Hr. – 15 ianuarie 69) a fost imparat roman din iunie 68 până la moartea sa. A fost primul împărat, al Anului celor patru imparati. Răscoala legiunilor din Germania îl proclamă împărat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius. Acest lucru îl determină pe Galba să-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar și coregent. Dezamăgit în speranța sa de a fi adoptat, M.Salvius Otho profită de nemulțumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i împotriva împăratului.La 15 ianuarie 69, Galba și Calpurnius Piso sunt uciși în For de către pretorieni răzvrătiți.

Marcus Salvius Otho  – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 – 16 aprilie 69), a fost al doilea împărat al Anului celor patru împărați ai Romei. După asasinarea împăratului Galba și a lui Piso în For, la 15 ianuarie 69 , Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunărene și de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania și Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici încă de la1 ianuarie 69 . Trupele trimise de Vitellius împotriva sa traversează la începutul primăverii Alpii, pătrunzând în nordul Italiei, iar la14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă cu armatele lui Otho. Înfrânt, Otho se sinucide, două zile mai târziu, în tabăra sa de la Brixellum.

·         849: A decedat Teofilact ( n.793), fiul cel mai mare al imparatului Mihail I. A fost co-împărat alături de tatăl sau pana la abdicarea acestuia, dupa care a fost exilat si castrat, calugarindu-se sub numele monahal Eustratie.

·         936: Raoul (de asemenea, Radulf, Ralph sau Rudolph ) (c. 890 – 14/15 ianuarie 936) a fost Duce de Burgundia între 921 și 923 și rege al Franciei de Vest din 923 până la moartea sa. Raoul a moștenit ducatul de Burgundia de la tatăl său, Richard, Duce de Burgundia. El s-a căsătorit cu Emma a Franței, fiica regelui Robert I al Franței și a Béatricei de Vermandois.

A fost ales rege al Franciei de Vest de adunarea nobililor pentru a-i succeda socrului său și a fost încoronat de Walter, arhiepiscop de Sens la St Médard în Soissons, sâmbătă 13 iulie 923. Asumându-și coroana, el a trecut Burgundia fratelui său mai mic, Hugh cel Negru, după numai doi ani de domnie.

Carol al III-lea era în viață și pretindea regatul însă cumnatul lui Raoul, contele Herbert al II-lea de Vermandois, care era căsătorit cu sora Emmei, l-a păcălit pe Carol să se întâlnească cu el și l-a luat prizonier. Primul act al lui Raoul ca rege a fost să conducă armata împotriva regelui Henric I al Germaniei care făcuse un pact cu regele Robert la Jülich mai devreme în același an. Încercând să anexeze Lorena, monarhul german s-a întâlnit cu armata considerabilă a lui Raoul și a făcut pace din nou. Totuși, în 925 Henric a preluat controlul Lorenei, Raoul nemaifiind în poziția de a-i rezista.

Raoul
Rege al Franciei de Vest
Viziune artistică; nu există imagine contemporană.
Date personale
Născut	c. 890 Auxerre, Franța
Decedat	14/15 ianuarie 936 (c. 45–46 de ani) Auxerre, Franța
Cauza decesului	boală
Părinți	Richard, Duke of Burgundy[*] Adélaïde de Bourgogne[*]
Frați și surori	Ermengarde de Bourgogne[*] Boso I, Count of Provence[*] Hugh the Black[*]
Căsătorit cu	Emma a Franței
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	rege al francilor[*] (923 e.n.–936 e.n.)[1]
Familie nobiliară	Bosonids[*]
Rege al francilor
Domnie	13 iulie 923 – 14/15 ianuarie 936
Încoronare	13 iulie 923, St Médard, Soissons
Predecesor	Robert I
Succesor	Ludovic IV

* 1249: Archambaud al IX-lea de Bourbon (d. 15 ianuarie 1249) (supranumit "cel Tânăr"), a fost senior de Bourbonnais în actuala regiune Auvergne, din Franța.

El era fiul lui Archambaud al VIII-lea de Bourbon. S-a căsătorit cu Iolanda I de Chatillon, contesă de Nevers.

Archambaud a murit în Cipru în 1249, în timpul participării la Cruciada a șaptea. Unul dintre copiii săi a fost Matilda a II-a de Nevers.

Archambaud al IX-lea de Bourbon
Date personale
Născut	1212
Decedat	22 ianuarie 1249 (37 de ani)  Kingdom of Cyprus[*]
Părinți	Archambaud al VIII-lea de Bourbon Beatrice of Montluçon[*][1]
Frați și surori	Marie de Bourbon-Dampierre[*] Margaret of Bourbon, Queen of Navarre[*]
Căsătorit cu	Yolande of Châtillon[*]
Copii	Agnes of Dampierre[*] Matilda a II-a de Nevers
Cetățenie	Franța
Ocupație	feudatory[*]

·         1568: Nicolaus Olahus (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu – d. 15 ianuarie 1568, Pojon) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între cca 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și-a început cariera politică. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei. În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În 1562 Nicolaus Olahus a fost ridicat la rangul de cardinal al Bisericii Catolice de către papa Pius al IV-lea.

Nicolaus Olahus a înființat în 1561 colegiul iezuit din Trnava(Nagyszombat), ridicat de Petrus Pázmány în 1665 la rang de academie, instituție considerată ca fiind prima universitate modernă din Regatul Ungariei.

În calitate de umanist și cărturar a întreținut o vastă corespondență cu intelectualii epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate probabil în perioada șederii în Țările de Jos, oferă informații valoroase cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Opere:

• 1536 – Hungaria
• 1537 – Attila
• Genesis filiorum Regis Ferdinandi
• Ephemerides
• Brevis descriptio vitae Benedicti Zerchsky
• 1763 – Hungaria et Attila sive de originibus gentis regni Hungariae (...) emondato coniumctim editi (Viena).

Nicolaus Olahus
Date personale
Născut	10 ianuarie 1493[1]  Sibiu, Regatul Ungariei[2]
Decedat	15 ianuarie 1568 (75 de ani)[3]  Trnava, Slovacia
Cetățenie	Ungaria  Regatul Ungariei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	istoric preot catolic[*] poet humanist[*] palatin al Ungariei[*]
Funcția episcopală
Sediul	Strigonium
Titlul	Arhiepiscop de Strigonium cardinal (din 1562)
Perioada	3 august 1554 - 15 ianuarie 1568
Predecesor	Gheorghe Martinuzzi
Succesor	Antun Vrančić
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	1543
Titluri precedente	Episcop de Agram (Zagreb) Episcop de Eger (Eger)
Alte funcții	Prinț-primat al Ungariei Cancelar Guvernator al Ungariei Regent Nicolaus Olahus, piața Catedralei, Orăștie     Statuia lui Nicolaus Olahus din fața Bisericii Ursulinelor din Sibiu     Statuia arhiepiscopului Nicolae Olahus, pe fațada seminarului teologic de la Strigonium     Blazonul arhiepiscopului Nicolaus Olahus.

·        1595 - A murit sultanul otoman Murat al III-lea; (n. 4 iulie 1546).

A life-size portrait of Sultan Murad III (1574-1595), attributed to a Spanish artist, 17th century – foto: ro.wikipedia.org

Murad al III-lea (n. 4 iulie 1546 − d. 15 ianuarie 1595)  a fost sultanul Imperiului Otoman din 1574 până la moartea sa. Sub domnia sa otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în bătalia de la Sissek în 1593. Sub domnia sa otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în bătalia de la Sissek în 1593.

Este descris de istoricul român Nicolae Bălcescu drept “un duh slab şi superstiţios, dulce la trai, iar iute la mânie şi adesea atunci şi cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie şi la voluptate; amator de danţ şi muzică, de vorbe cu duh, ba încă şi de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria şi actele de reprezentaţie; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, şeici, poeţi şi femei, dănţuitori, de pitici şi nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului“.

Murad al lll-lea a urmat exemplul tatalui sau Selim al II-lea de a nu lua parte la campaniile militare, ceea ce dovedeste faptul ca acesta nu era interesat de marirea Imperiului, rămânând in istoria Imperiului Otoman ca fiind al doilea sultan care nu s-a implicat în expediti militare. În ultimi ani de domnie Murad al lll-lea nu părasea Palatul Topkapi, ducand o viață liniștită pentru un sultan.

* 1615: Virginia de' Medici (29 mai 1568 – 15 ianuarie 1615) a fost fiica lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Cammilei Martelli. A fost Ducesă de Modena și Reggio prin căsătoria sa cu Cesare d'Este, Duce de Modena.

Virginia s-a născut la doi ani după ce părinții săi s-au căsătorit. Ea a fost promisă lui Francesco Sforza di Santa Fiora însă Cosimo s-a răzgândit și l-a ales pe Cesare d'Este.

Pe 6 februarie 1586, Virginia s-a măritat cu Cesare d'Este, Duce de Modena, fiul lui Alfonso d'Este, Signor de Montecchino și a Guliei Rovere.

Virginia a murit pe 15 ianuarie 1615; se crede că a murit otravită de către soțul ei.

Copii:

• Giulia d'Este (1588–1645); a murit nemăritată.
• Alfonso III d'Este, Duce de Modena (1591–1644), Duce de Modena din 1628; s-a căsătorit cu Prințesa Isabella de Savoia.
• Laura d'Este (1594–1630;) s-a căsătorit cu Alessandro I Pico, Duce de Mirandola
• Luigi d'Este, Signore de Montecchio și Scandiano (1593/1594–1664)
• Caterina d'Este (1595–1618); a murit nemăritată.
• Ippolito d'Este (1599–1647); a murit nemăritată.
• Niccolo d'Este (1601–1640); s-a căsătorit cu Sveva d'Avalos, nu au avut copiii.
• Borso d'Este (1605–1657); s-a căsătorit cu Ippolita d'Este (fiica fratelui său Luigi)
• Foresto d'Este (1606–1639/1640)
• Angela Caterina d'Este (m 1651); a murit nemăritată, a fost călugăriță.

Virginia de' Medici
Ducesă de Modena și Reggio
Date personale
Născută	29 mai 1568 Florența, Marele Ducat de Toscana
Decedată	15 ianuarie 1615 (46 de ani) Modena, Ducatul de Modena
Înmormântată	Modena
Părinți	Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana Camilla Martelli
Frați și surori	Lucrezia de' Medici Bia de' Medici[*] Isabella de' Medici Maria de' Medici Garzia de' Medici[*] Pietro de' Medici Don Giovanni de' Medici[*] Giovanni de' Medici[*] Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana Pedricco de' Medici[*]
Căsătorită cu	Cesare d'Este, Duce de Modena
Copii	Giulia d'Este Alfonso III d'Este, Duce de Modena Laura, Ducesă de Mirandola Luigi d'Este, Signore de Montecchio și Scandiano Caterina d'Este Ippolito d'Este Niccolo d'Este Borso d'Este Foresto d'Este Angela Caterina d'Este
Etnie	italiană
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Ferrara and of Modena[*]
Familie nobiliară	Casa de Medici

·         1781: Infanta Mariana Victoria a Spaniei (portugheză Mariana Vitória) (31 martie 1718 – 15 ianuarie 1781) a fost regină a Portugaliei și soția regeluiIosif I. A fost de asemenea regent al Portugaliei.

Ea are descendenți variind de la actualul rege al Spaniei, Marele Duce de Luxembourg, regele Mihai I al României, Ducele de Parma (linia Parma a fost înființată de al doilea frate, Filip, Duce de Parma) precum și un pretendent francez Contele de Paris.

Născută la Madrid, ea a fost fiica cea mare a regelui Filip al V-lea al Spanieiși a celei de-a doua soții Elisabeth Farnese. Mama sa era moștenitoarea Ducatului de Parma. În momentul nașterii sale, Mariana Victoria era a patra în linia la succesiune la tronul Spaniei.

În 1721, Infanta a fost logodită cu verișorul ei primar Ludovic al XV-lea al Franței. Cuplul trebuia să se întâlnească pe Île des Faisans (Insula Faisans) unde se întâlniseră strămoșii lor comuni, Ludovic al XIV-lea al Franței și Maria Theresa a Spaniei în 1660. După întâlnire a trebuit să-și lase în urmă suita spaniolă. Mariana Victoria a ajuns la Paris la 2 martie 1721. A locuit cu Ludovic la Palatul Luvru. În Franța numele ei a fost schimbat în Marie Anne Victoire d'Espagne sau de Bourbon.

Propunerea de căsătorie făcea parte dintr-un set mai larg de angajamente care includea propunerea (și căsătoria) dintre cel mai mare fiu al lui Flip V, Ludovic I al Spaniei și Louise Élisabeth d'Orléans; o altă propunere era cea dintre Philippine Élisabeth d'Orléans și Infantele Carol al Spaniei. Philippine Élisabeth și Louise Élisabeth erau amândouă fiicele lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, regentul Franței. Ultima căsătorie n-a avut loc, în cele din urmă Philippine a fost trimisă acasă. Regentul care aranjase căsătoriile murise iar noul prim-ministru, Louis Henri Duce de Bourbon se temea de haos în cazul în care tânărul Ludovic XV ar fi murit fără moștenitori de sex masculin. Infanta în vârstă de 7 ani era departe de vârsta nașterilor. S-a decis să se caute o altă mireasă pentru rege.

Întoarcerea ei în Spania a fost considerată o jignire de către spanioli și a provocat un blocaj diplomatic între Spania și Franța. La scurt timp, spaniolii ofensați au semnat un tratat cu Austria (Tratatul de la Viena, 1725).

Mai târziu, sora ei mai mică, Infanta Maria Theresa, s-a căsătorit cu fiul cel mare al lui Ludovic al XV-lea, Ludovic, Delfin al Franței.

În 1724 tatăl ei a abdicat în favoarea fratelui ei vitreg, Ludovic I al Spaniei, care a fost rege pentru doar nouă luni -- a murit în luna august. Tatăl ei a devenit rege din nou. În 1727 ambasadorul Portugaliei a început aranjamentul pentru căsătoria dintre Mariana și viitorul Iosif I al Portugaliei. Căsătoria a avut loc la 19 ianuarie 1729 la Elvas, Portugalia.

Era o femeie foarte serioasă și a moștenit independența și puterile soțului ei. Soțul ei a fost în nenumărate rânduri infidel dar mândra Mariana Victoria nu se temea să vorbească deschis despre asta în societate deși nimeni nu se aștepta ca ea să facă asta. Mariana Victoria a fost o mare iubitoare de muzică și a moștenit pasiunea pentru vânătoare a Bourbonilor.

În timpul vieții ei din Portugalia ea a întreținut corespondență cu familia ei din Spania. În octombrie 1777, Mariana Victoria a plecat în țara ei de origine unde a condus alături de fratele ei mai mare, Carol al III-lea.

A stat în Spania doar un an și a fost responsabilă pentru aranjarea căsătoriei dintre nepoții ei și copiii fratelui ei Carol. Una dintre aceste căsătorii a fost cea dintre Infantele Gabriel al Spaniei și Infanta Mariana Victoria a Portugaliei.^[1]. A doua căsătorie a fost cea dintre Infanta Charlotte a Spaniei, fiica cea mare a lui Carol al IV-lea al Spaniei și nepotul Marianei, Infantele Ioan al Portugaliei.

Mariana Victoria a Spaniei
Regină a Portugaliei
Date personale
Nume la naștere	Mariana Victoria de Borbón y Farnesio
Născută	31 martie 1718 Madrid, Spania
Decedată	15 ianuarie 1781 (62 de ani) Palatul Ajuda, Lisbona, Portugalia
Înmormântată	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Filip al V-lea al Spaniei Elisabeta de Parma
Frați și surori	Maria Antonia a Spaniei Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei Ferdinand al VI-lea al Spaniei Ludovic I al Spaniei Filip, Duce de Parma Infante Luis, Count of Chinchón[*] Carol al III-lea al Spaniei Infante Philip Peter Gabriel of Spain[*]
Căsătorită cu	Iosif I al Portugaliei
Copii	Maria I a Portugaliei Infanta Mariana Infanta Doroteia Infanta Benedita, Prințesă de Brazilia
Cetățenie	Spania
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	Queen consort of Portugal[*] (1750–1777) Infante[*] regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Braganza Casa de Bourbon
Domnie
Domnie	31 iulie 1750 – 24 februarie 1777 Mariana Victoria a Spaniei, Jean Ranc

·         1815: Emma, Lady Hamilton, amanta Lordului Nelson (n. 1761)

·         1886 - A murit Amilcare Ponchielli, compozitor, organist, dirijor şi pedagog italian, profesorul lui Puccini ("Gioconda", "Marion Delarme") (n.31.08.1834).

·         1891: Leo Delibes, compozitor și critic muzical francez (n. 1836)

·         1919: Roza Luxemburg, unul dintre liderii mișcării comuniste germane (n. 1870)

·         1937: Anton Holban, prozator român (n. 1902)

* 1947: "Black Dahlia" este o porecla atribuită lui Elizabeth Short^[2][3][4] (n. 29 iulie 1924 – posibil că a fost ucisă pe data de 15 ianuarie 1947), a fost o americană devenită victima unei crime îngrozitoare și mult mediatizate. Ea și-a dobândit porecla post-mortem în ziare, din obiceiul lor de a porecli crimele pe care le considerau deosebit de sinistre. Short a fost mutilată, corpul său fiind tăiat în jumătate la nivelul taliei, pe 15 ianurie 1947, în Leimert Park, Los Angeles, California. Cazul nerezolvat al omorului lui Elisabeth Short a fost sursa unor speculații de scară largă, conducând la apariția unei liste lungi de suspecți, alături de câteva cărți și un film, adaptate după poveste. Omorul lui Short este unul din cele mai vechi cazuri de omor nerezolvat din istoria Los Angeles-ului.

Elizabeth "Beth" Short "Black Dahlia"
Elizabeth Short, 23 septembrie 1943
Date personale
Nume la naștere	Elizabeth Short
Născută	29 iulie 1924 Hyde Park, Boston, Massachusetts, Statele Unite
Decedată	c. 15 ianuarie 1947 (22 de ani) Los Angeles, California, Statele Unite[1]
Înmormântată	Mountain View Cemetery[*]
Cauza decesului	omor (traumatism fízic[*])
Părinți	Cleo Short (tată) Phoebe Mae Sawyer (mamă)
Cetățenie	SUA
Ocupație	Chelneriță
Activitate
Cauza decesului	traumatism fízic[*]   Fotografie de arest din 1943 (arestare pentru că a servit cu alcool minori) Mormântul lui Elizabeth Short

·         1955: Yves Tanguy, pictor francez (n. 1900)

* 1955: Tit Liviu Chinezu (n. 22 iunie 1904, Iernuțeni,^[1], Comitatul Mureș-Turda, din alte surse Huduc, azi Maiorești, Comitatul Alba de Jos, azi în județul Mureș - d. 15 ianuarie 1955, Închisoarea Sighet) a fost profesor la Academia Teologică din Blaj, episcop martir al Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

În 28 octombrie 1948 Tit Liviu Chinezu a fost arestat și dus la Mănăstirea Neamț, împreună cu alți 25 de preoți greco-catolici, și apoi la Căldărușani, unde, ulterior, au fost aduși și episcopii greco-catolici, ținuți până atunci la Dragoslavele, Mușcel, la vila, patriarhului Justinian Marina. În timp ce mai era la Căldărușani, la data de 3 decembrie 1949, la propunerea lui Ioan Ploscaru, părintele Tit Liviu Chinezu a fost consacrat episcop de către ceilalți episcopi veterani (tot acolo a fost consacrat și Ioan Cherteș, în noaptea de Crăciun, 24/25 decembrie 1949). Cu toate precauțiunile luate pentru a nu se divulga acest secret, securitatea a aflat ce se întâmplase, și cu ocazia unei vizite, pe care un delegat al Ministerului Afacerilor Interne o făcea la Sighet, a spus tuturor: "Știați că aceștia doi, îi arăta pe Chinezu și Cherteș, sunt episcopi?". Toți au rămas uimiți de această revelație.

Tot la Închisoarea Sighet un căpitan de securitate a repetat propunerea episcopului vicar patriarhal Teoctist Arăpașu, de a trece la Biserica Ortodoxă Română. La categoricul refuz al tuturor, căpitanul de securitate a plecat furios. Însă Vasile Ciolpan, directorul închisorii, s-a reîntors nervos în celulă, și părintele Chinezu a fost sancționat cu izolare timp de două săptămâni.

În primii ani, la Sighet, a luat și el parte la corvezile din închisoare, până când șubrezia totală a sănătății nu i-a mai permis să părăsească celula. „Din cauza sensibilității sale deosebite, spune părintele Alexandru Rațiu, episcopul Chinezu a suferit foarte mult în închisoare, dar nu s-a plâns niciodată, dimpotrivă, a încercat pe cât putea să întărească speranțele celor care sufereau în jurul său. Exemplul său va rămâne viu pentru noi cei care am trăit alături de el”.^[3]

De multe ori, securistul închisorii venea și ținea teorii despre cum trebuie să treacă la Ortodoxie, cu toții. Într-o zi episcopul Chinezu i-a spus: «- Domnule, sunt cât se poate de uimit să constat că guvernul comunist, care se declară ateu, manifestă atâta interes pentru convertirea noastră.» Dar securistul a replicat: «- Tu, care ești deținut, ar trebui să ai grijă ce vorbești. Există între noi oameni care știu mai multă teologie decât tine.» Mai târziu, în aceeași zi, a venit comandantul închisorii, care le-a spus că au fost reclamați pentru obrăznicie.

Ca să le arate că rezistența preoților și episcopilor greco-catolici poate fi înfrântă, conducătorii închisorii au luat măsuri drastice. Era geroasa iarnă a anului 1955. Episcopul Chinezu s-a îmbolnăvit grav. Într-o noapte a început să scuipe sânge, dar n-a avut parte de nici o asistență medicală. Chemat sanitarul închisorii, acesta a decis să-l izoleze în infirmierie, ceea ce era o mare minciună, căci, în realitate, infirmierie nu exista. Cu toate că i-a implorat să nu-i lase să-l ia de lângă ceilalți, aceștia nu aveau niciun fel de autoritate. Comandantul închisorii, Vasile Ciolpan, a ordonat ca fereastra celului sale să fie deschisă, pe un ger groaznic, Episcopul Chinezu aproape că a înghețat. Îl închiseseră, singur, într-o celulă mare, celula 62, de pe aripa din dreapta a T-ului (închisoarea de la Sighet avea forma unui „T”) unde, nu după mult timp, a și murit, bolnav și înghețat. Documentele cercetate recent de către Biserica Română Unită arată că Tit Liviu Chinezu a petrecut până în ultima zi de viață alături de colegii săi episcopi și că a fost mărturisit cu o zi înainte, de către Părintele protopop de Reghin (viitorul mitropolit greco-catolic și cardinal) Alexandru Todea. Drept dovadă stă și mărturia Părintelui Coriolan Tămâian reținută de Postulatura care cercetează cauza de canonizare a episcopului-martir. "În 12 ianuarie 1955 i s-a făcut rău [episcopului Chinezu], nu mai vorbea, nu mânca, până în dimineața zilei de 15 ianuarie. Noi căutam să-l «acoperim», să nu-l vadă paznicul, ca și cu episcopul Frențiu și cu episcopul Suciu, altfel îi ducea de acolo să moară. A intrat întâmplător paznicul, un rutean, l-a văzut bolnav, a sesizat gardianul, care l-a transportat împreună cu mine în altă cameră, de o persoană, spunând că va fi dus la spital, ceea ce eu am contestat. El s-a prins de mine, de reverul hainei, nu voia să plece. Peste două ore a murit."

În după-amiaza de 15 ianuarie, tocmai când se trăgea clopotul la biserica romano-catolică din Sighet, se stinsese martir, unul dintre cei mai luminoși arhierei tineri ai Bisericii Române Unite cu Roma. A fost îngropat în același cimitir al vagabonzilor și sinucigașilor, unde fusese înhumat și prietenul său de o viață, Ioan Suciu, precum și alți episcopi, preoți și atâția demnitari, între care Iuliu Maniu. „Se poate spune că a fost ucis cu premeditare, prin frig și boală. Când măturătorii-preoți au trecut pe acolo, au avut răgaz să deschidă vizeta. Bolnavul atârna cu capul peste marginea patului, iar jos era o baltă de sânge... Adevărată moarte de martir”. Noaptea a fost cărat cu căruța și îngropat în Cimitirul Săracilor, un cimitir fără cruci și fără morminte, părăsit, de pe malul Izei, unde au fost înmormântați toți cei care au murit la Sighet. A fost al patrulea episcop martir al Bisericii Române Unite, după Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu.

În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.^[5]

Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

Tit Liviu Chinezu
Tit Liviu Chinezu
Date personale
Născut	22 iunie 1904  Maiorești, Rușii-Munți, Mureș, România
Decedat	15 ianuarie 1955 (50 de ani)  Sighetu Marmației, România
Cauza decesului	hipotermie
Cetățenie	România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Blaj
Titlul	Episcop titular de Regiana
Perioada	1949-1955
Predecesor	Vasile Aftenie
Succesor	Mihai Frățilă
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	3 decembrie 1949, Căldărușani
Episcop consacrator	Ioan Ploscaru, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Bălan
Alte funcții	Protopop al Bisericii Sf. Vasile din București

* 1970: Nicolae Coval (în rusă Николай Григорьевич Коваль) (n. 19 decembrie1904 – d. 15 ianuarie 1970) a fost un lider comunist din Republica Moldova, care a îndeplinit funcțiile de președinte al Sovietului Comisarilor Poporului din RSS Moldovenească (1945–1946) și de prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească (1946–50).

Nicolae Coval s-a născut la data de 19 decembrie 1904 în orașul Camenca, (acum în Transnistria, Republica Moldova. Devenit membru al PCUS din 1939, el a îndeplinit în perioada 1940-1945 funcția de comisar al poporului pentru agricultură al RSSM. La Congresele I – IV, X – XII ale Partidului Comunist din RSSM a fost ales membru al Comitetului Central. De asemenea, a îndeplinit și funcțiile de deputat al Sovietului Suprem al RSSM (în legislaturile 1, 2, 6 și 7) și deputat al Sovietului Suprem al URSS (în legislaturile 1-3).

În perioada 19 aprilie 1945 – 5 ianuarie 1946, Nicolae Coval a îndeplinit funcția de președinte al Sovietului Comisarilor Poporului din RSS Moldovenească. La data de 5 ianuarie 1946 Nicolai Coval a fost numit în funcția de prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, deținând această funcție până la 3 noiembrie 1950. În intervalele 1945–50 și 1962, a îndeplinit funcția de membru al Biroului CC al PCM.

La data de 17 martie 1949, liderii comuniști de la Chișinau, (Nicolae Coval și Gherasim Rudi), împreună cu reprezentantul pentru RSSM al Comitetului Central al PCUS, V. Ivanov, adresează lui I.V. Stalin “Rugămintea de a permite să fie deportați din republică culacii și alte elemente antisovietice”.^[1]

După câteva luni, când deportările au avut loc, cu prilejul Plenarei a III-a a CC al PC din RSS Moldovenească din 1-2 decembrie 1949, liderul comuniștilor de la Chișinău, Nicolai Coval, a raportat cu mândrie despre „strălucita victorie” obținută în lupta pentru lichidarea chiaburilor români/basarabeni ca clasă și deportarea lor : „O mare importanță în colectivizarea reușită a agriculturii a avut-o trecerea de la politica de limitare la politica de lichidare a chiaburimii ca clasă și efectuarea în legătură cu aceasta a deportării peste hotarele republicii a unei părți considerabile a chiaburimii și a altor elemente ostile”.^[1]

Între anii 1951-1967 a ocupat diverse posturi de conducere în organele sovietice politice și economice, cum ar fi cele de președinte al Gosplanului RSSM (1960-1967) și locțiitor al președintelui Sovietului de Miniștri al RSSM - funcție echivalentă cu cea de viceprim-ministru (1965-1967). În anul 1967, a ieșit la pensie.

Nicolae Coval a încetat din viață la data de 15 ianuarie 1970, în municipiul Chișinău.

·         1974: Ovid Caledoniu, poet român (n. 1914)

·         1980: Constantin Motaș (n. 8 iulie 1891, Vaslui - d. 15 ianuarie 1980, București) a fost un zoolog, biolog, ecolog și hidrobiolog român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Stanko Karaman^⁠(en) și P.A. Chappuis a pus bazele freatobiologiei.

S-a născut la Vaslui, la 8 iulie 1891. Pǎrinții murind de tineri, a fost crescut de unchiul său Ioan N. Motaș. A urmat școala primară și două clase gimnaziale în orașul natal, apoi și-a continuat studiile la Liceul Național din Iași, trecându-și examenul de bacalaureat în 1911. In acealași an devine student la Facultatea de Stiințe din Iași, secția Stiințe Naturale, unde a fost îndrumat de o pleiadă de remarcabile cadre didactice, printre care s-au numărat: Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Simionescu, Mihail D. David, Al. Popovici, Petre Bogdan și alții. După trecerea examenului de licanță în anul 1915 își începe cariera didactică universitară ca asistent la Laboratorul de Zoologie al Universității ieșene de sub conducerea profesorului Ion Borcea.

A făcut studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) și la Universitatea din Grenoble(Franța), unde absolvă, în 1926, secțiile de Piscicultură și Hidrobiologie aplicată.^[1]

În 1928, își trece doctoratul la Universitatea din Grenoble cu teza Contribution à la connaissance des Hydracariens français et particulièrement du sud-est de la France.

Reîntors în țară, devine șef de lucrări (1929), docent (1930), conferențiar de zoologie aplicată (1932), profesor agregat de zoologie aplicată și entomologie (1932) și, din 1937, profesor titular la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultății de Științe din Iași.

Concomitent, între anii 1930-1936, a fost conferențiar și apoi profesor de Zoologie Aplicată și Entomologie la Facultatea de Agronomie a Universității din Iași, unde a ținut primul curs de hidrobiologie și piscicultură din țara noastră.

A funcționat la Iași timp de 25 de ani, până în 1940, când s-a transferat la Catedra de Zoologie a Facultății de Științe Naturale a Universității București, unde a lucrat până în 1956 când a fost arestat de regimul comunist.

În perioada 1936-1940 a condus Muzeul de Istorie Naturală din Iași și Stațiunea Zoologică Marină de la Agigea, contribuind din plin la organizarea și dezvoltarea acestor instituții științifice. Despre activitatea profesorului Motaș în Iași, academicianul Traian Săvulescu scria:

„…Trecerea sa prin laboratoarele de zoologie ale Facultății de Agronomie și ale Facultății de Științe din Iași, precum și la conducerea Stațiunii Zoologice Agigea, a lăsat urme adânci și cu totul binefăcătoare pentru aceste instituții.”

Timp de mai mulți ani a condus Analele Științifice ale Universității din Iași și Revista Științifică „Vasile Adamachi”, în paginile cărora a fost mereu prezent cu articole și studii de specialitate. A fost primul președinte al Comisei Monumentelor Naturii din Moldova (Iași, 1938), în care calitate a luptat pentru realizarea unor rezervații naturale în Moldova și la Agigea.

Aria preocupărilor sale științifice a cuprins un câmp larg de cercetare în numeroase domenii ale biologiei, zoologiei generale și aplicată, entomologie, acarologie, limnologie, hidrobiologie, freatobiologie, ecologie, biogeografie, biologie generală, istoria biologiei, muzeologie, ocrotirea naturii, pedagogie universitară și socială etc. Rod al activității sale științifice sunt cele peste 250 de lucrări, note, memorii, recenzii, publicate în periodice din țară și străinătate.

Academicianul Motaș a contribuit la dezvoltarea hidrobiologiei și limnologiei românești și a întemeiat o nouă știință: freatobiologia. A fost preocupat de problema apelor interioare și, mai ales a celor montane și a militat pentru punerea în valoare a apelor de munte pe baza limnologiei moderne și a cunoașterii factorilor biotici și abiotici favorizanți pentru repopularea lor.

În perioada cât a funcționat la București, profesorul Motaș a condus Stațiunea Zoologică Sinaia (din 1940), Muzeul de Istorie Naturală „Gr. Antipa” (din 1945), Universitatea București (prorector 1944-1945) și Institutul de Speologie „Emil Racoviță” (din 1956). A fost membru al colegiului redacțional al revistei internaționale Acarologia (Paris) și International Journal of Speleology.

În 1949 a fost arestat de regimul comunist dintr-un motiv politic: fiind în bune relații cu Titel Petrescu (lider al P.S.D.R), „incomodul” profesor universitar trebuia redus la tăcere. Lipsea doar pretextul. Și a venit și ziua când a fost găsit. În pauza unui curs, un asistent i-a solicitat să dea „un leu pentru Coreea”, aflată pe atunci în războiul nord contra sud. Profesorul l-a întrebat ironic: „Și de ce aș da?” „Pentru că așa a zis tovarășul Stalin” a replicat asistentul. „Cine, boul Apis?” i-a scăpat magistrului. A fost de ajuns ca peste noapte să fie ridicat. Șapte ani a îndurat închisorile comuniste, începând cu infernalul Aiud. Șapte ani în care și-a menținut condiția de intelectual și moralul predând colegilor de celulă lecții orale de biologie și recitindu-le din Eminescu, Baudelaire și alți poeți. A fost eliberat în urma presiunilor externe exercitate de zoologii și specialiștii în hidracarieni din Europa în frunte cu Karl O. Viets.

Pentru valoroasa sa contribuție științifică, profesorul Constantin Motaș a fost ales Membru al Academiei Române (1946), membru al Uniunii Internaționale de Limnologie Teoretică și Aplicată (1928), membru al Societății de Zoologie din Franța (1966), Membru al Muzeului de Istorie Naturală din Franța (1972), membru al secțiunii de pescuit a Organizației pentru Alimentație și Agricultură - FAO.

Academicianul Constantin Motaș a încetat din viață la 15 ianuarie 1980, în București, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, în secțiunea rezervată membrilor Academiei Române.

* 1983: Meyer Lansky (născut Majer Suchowliński, 4 iulie 1902 — d. 15 ianuarie1983) a fost un gangster american care, alături de Charles „Lucky” Luciano, a avut un rol principal în dezvoltarea „Sindicatului Național al Crimei” (National Crime Syndicate) din SUA.

Meyer Lansky
Meyer Lansky
Date personale
Nume la naștere	Majer Suchowliński
Născut	4 iulie 1902[1]  Hrodna, Imperiul Rus
Decedat	15 ianuarie 1983 (80 de ani)[1][2]  Miami, SUA
Înmormântat	Florida
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
Cetățenie	SUA  Polonia
Etnie	evrei
Religie	iudaism
Ocupație	Genti[*] finanțist[*]
Activitate
Cauza decesului	cancer pulmonar
Porecle	The "Johnny De Luca" Eater Mastermind of the Mob The Ganglang Finance Chairma
Înălțime	158 cm   Meyer Lansky 1958

* 1988: Seán MacBride (n. 26 ianuarie 1904; d. 15 ianuarie 1988) a fost un om politic irlandez, ministru de externe al Irlandei^[1] și politician de talie internațională, fost șef al Statului Major al IRA.

După o carieră politica în Irlanda, a înființat mai multe organizații non-guvernamentale la începutul secolului al XX-lea, participând inclusiv la formarea Națiunilor Unite, Consiliului Europei și Amnesty International. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1974, Premiul Lenin pentru Pace în 1975–76, și Medalia de Argint UNESCO pentru Servicii în 1980.

Seán MacBride
Seán MacBride
Date personale
Născut	26 ianuarie 1904 Paris, Franța
Decedat	15 ianuarie 1988 (83 de ani) Dublin, Irlanda
Înmormântat	Glasnevin Cemetery[*]
Părinți	John MacBride[*] Maud Gonne[*]
Căsătorit cu	Catalina ("Kid") Bulfin
Cetățenie	Franța  Irlanda
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	diplomat om politic avocat jurnalist
Activitate
În funcție 18 februarie 1948 – 13 iunie 1951
Precedat de	Éamon de Valera
Succedat de	Frank Aiken
În funcție octombrie 1947 – martie 1957
Premii	Premiul Nobel pentru Pace (1974) Premiul Lenin internațional "pentru întărirea păcii între popoare"[*]
Partid politic	Clann na Poblachta
Alma mater	Colegiul Universitar Dublin

* 1991: Iuliu Podlipny (prenumele grafiat și Julius sau Gyula; n. 12 aprilie 1898, Bratislava – d. 15 ianuarie 1991, Timișoara) a fost un pictor, grafician și pedagog timișorean. A fost căsătorit cu istoricul de artă și criticul de artă Annemarie Podlipny-Hehn.

De origine cehă, Julius Podlipny s-a născut la Pressburg, în Austro-Ungaria, azi Bratislava, Slovacia.^[1] După un accident de tren soldat cu pierderea brațului drept, s-a mutat mai târziu la Budapesta, oraș unde a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase.^[2]

În 1926, Gallas Ferdinand și Varga Albert au deschis o „școală liberă de pictură și sculpltură”. Stabilit în Timișoara, în același an, Julius Podlipny s-a alăturat celor doi, rămânând din 1928 conducătorul atelierului și al școlii.^[3]Activitatea sa expozițională s-a extins la București, Cluj Napoca, Arad.

La începutul anilor ’30, Podlipny era angajat al cinematografului orașului pentru a picta, pe panouri-gigant, reclame ale filmelor cu Tarzan interpretat de Johnny Weissmuller. Văzând lucrările, patronul sălii de la Palatul Széchényi din Timișoara i-a propus să expună cât mai multe lucrări. Podlipny a expus zeci de portrete, multe lucrate în cărbune, reprezentând fețe de cerșetori, schilozi, nebuni. Nu s-a găsit decât un client, unul dintre directorii fostei întreprinderi Ilsa, care a ales câteva portrete, le-a plătit și l-a rugat pe tânărul artist să le împacheteze bine. Nu știe unde au ajuns aceste opere de început.^[4]

În anul 1934 a fost numit profesor la Școala de Arte Frumoase din Timișoara, activitate din care s-a retras peste trei decenii.^[2] Printre elevii săi s-au numărat, printre alții, Traian Brădean^[5], Artur Vetro și Ștefan Câlția.

În 1957, în urma restructurării învățământului artistic, profil liceal, a fost înființat Liceul de Artă Plastică Timișoara. Printre profesori se numărau Julius Podlipny, Gabriel Popa, Victor Gaga, Romul Nuțiu și Octavian Maxim.^[6]

În perioada 1951-1955 a fost primul președinte al filialei Timișoara a Uniunii Artiștilor Plastici.^[2]

Julius Podlipny a fost cunoscut ca promotor al artei moderne în perioada interbelică, legându-și numele de acela al revistei socialiste și de avangardă Ma, editată de criticul Lajos Kassák . A practicat un stil cu ecouri expresioniste și s-a situat în rândul maeștrilor care au influențat arta plastică românească, mai cu seamă ca pedagog.^[1] Podlipny nu suporta decât desenul, pentru el coloriștii erau niște sclifosiți fără vlagă, incapabili să tragă o linie.^[7]

A murit la 15 ianuarie 1991.

Relieful din bronz de pe mormântul pictorului Julius Podlipny, cu chipul său în altorelief, realizat de sculptorul Ionel Chinghiță, a fost furat de colectori de fier vechi

Iuliu Podlipny
Autoportret reprodus pe afișul Simpozionului dedicat lui Julius Podlipny, la Muzeul de Artă din Timișoara, la 12 aprilie 2011, cu ocazia împlinirii a 113 ani de la nașterea pictorului
Date personale
Născut	12 aprilie 1898  Pressburg, Austro-Ungaria
Decedat	15 ianuarie 1991 (92 de ani)[1][2][3]  Timișoara, România
Căsătorit cu	Annemarie Podlipny-Hehn
Cetățenie	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	pictură, desen
Studii	Universitatea de Arte Frumoase din Budapesta[*]
Profesor pentru	Ștefan Szönyi, Traian Brădean, Artur Vetro, Ștefan Câlția
Mișcare artistică	expresionism
Premii	1977 - medalia omagială a orașului Bratislava

* 1993: Sammy Cahn (n. 18 iunie 1913, Lower East Side, New York; d. 15 ianuarie1993, Los Angeles, California) a fost un muzician și compozitor american. A fost căsătorit cu Gloria Nelson (1945-1964) și cu Virginia Vasile(1970-1993). A colaborat cu Dean Martin, Doris Day, Frank Sinatra. Compozitie:All The Way,Be My Love,Let It Snow. Este compozitorul coloanei sonore din serialul de comedie Familia Bundy,alaturi de Jimmy Van Heusen (Love And Marriage-Frank Sinatra).

Sammy Cahn
Sammy Cahn
Date personale
Nume la naștere	Samuel Cohen
Născut	18 iunie 1913[2][3][4][5][6][7][8]  New York, New York, SUA
Decedat	15 ianuarie 1993 (79 de ani)[2][3][4][5][6][7][8]  Los Angeles, California, SUA
Înmormântat	Westwood Village Memorial Park Cemetery[*]
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Copii	Steve Khan[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	compozitor textier[*] poet pianist textier cantautor violonist
Activitate
Alte nume	Sammy Cahn
Instrument(e)	pian vioară
Premii	Theatre World Special Award[*][1] Johnny Mercer Award[*]

·         1994 – A încetat din viaţă poetul Damian Ureche (“Elegie cu Francesca da Rimini”) (n. 2 septembrie 1935)

* 1994: Harry Edward Nilsson III (n. 15 iunie 1941 – d. 15 ianuarie 1994), creditat adesea doar ca Nilsson a fost un cantautor, compozitor, cântăreț, pianist și chitarist american, foarte cunoscut în anii 1960 și 1970, când a atins succesul său comercial maxim. Printre alte compoziții inedite se numără și muzica filmului Oblio (The Point!, 1971).

Lucrările sale muzicale sunt caracterizate de muncă de pionierat vocal, experimente, reinterpretări a numeroase piese din așa numita colecție de melodii Great American Songbook și fuziuni muzicale cu sunete din muzica caraibeană.

Cu o voce naturală de tenor, acoperind trei octave și jumătate, în anumite cântece chiar patru, Nilsson a fost unul dintre cei mai importanți muzicieni ai erei sale, fiind capabil de a obține succese majore la publicul larg fără a fi devenit o „o importantă persoană publică” prin concerte de mare anvergură sau fără a fi organizat tururi de concerte de promovare.^[5]

Măiestria sa artistică în compunerea și interpretrea cântecelor sale, precum și nonșalanța sa, vecină uneori cu sfidarea tuturor, din modul său său de a se manifesta artistic, vor constitui „modele” de urmat pentru generațiile ulterioare de muzicieni independeni, mai ales a celor din generațiile de indie rock.

Harry Nilsson
Harry Nilsson
Date personale
Născut	15 iunie 1941[1][2][3][4]  Bedford–Stuyvesant[*], SUA
Decedat	15 ianuarie 1994 (52 de ani)[1][2][3][4]  Agoura Hills[*], SUA
Înmormântat	Valley Oaks Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Cetățenie	SUA
Ocupație	cantautor muzician cântăreț compozitor textier[*] pianist actor scenarist chitarist
Activitate
Gen muzical	rock soft rock baroque pop[*]
Tipul de voce	tenor
Instrument(e)	chitară pian voce[*]
Case de discuri	Tower[*] RCA Records Mercury Records
Premii	Premiul Grammy pentru cea mai bună interpretare vocală pop masculină

·         2000: A murit Dan Smântânescu, scriitor, istoric si profesor, secretar particular al marelui istoric Nicolae Iorga în perioada 1931-1940.

* 2000: Željko Ražnatović (sârbă Жељко Ражнатовић, pronunțat [ʐêːʎko raʐnâːtoʋit͡ɕ];, cunoscut sub numele de Arkan (Аркан), a fost un infractor de carieră sârb și comandant al unei forțe paramilitare în războaiele iugoslave, numită Garda Voluntară Sârbă. El a fost pe lista celor mai căutați a Interpolului din anii 1970 și 1980 pentru jafuri și crime comise în mai multe țări din Europa și a fost ulterior acuzat de ONU pentru crime împotriva umanității pentru rolul său în timpul războaielor. Ražnatović a fost, până la moartea sa, cel mai puternic șef al crimei din Balcani. A fost asasinat în ianuarie 2000, înainte ca procesul său să aibă loc.

Arkan
Ražnatović și „Tigrii săi”
Date personale
Nume la naștere	Željko Ražnatović
Născut	17 aprilie 1952 Brežice, RS Slovenia, RSF Iugoslavia
Decedat	15 ianuarie 2000 (47 de ani) Belgrad, Serbia, FR Iugoslavia
Înmormântat	Cimitirul Nou din Belgrad[*]
Cauza decesului	omor
Părinți	Veljko Ražnatović[*]
Căsătorit cu	Ceca (1995-2000)
Număr de copii	9
Copii	9
Naționalitate	SFR Iugoslavia (mai târziu FR Yugoslavia)
Cetățenie	Republica Federală Iugoslavia  RSF Iugoslavia
Etnie	Sârbi
Religie	Biserica Ortodoxă Sârbă
Ocupație	Șef mafiot    lider Paramilitar
Activitate
Alias(uri)	Arkan
Acuzat de	See ICTY indictment section below
Condamnat pentru	crimă de război

·         2003: Raymond Franchetti, coregraf francez (n. 1921)

·         2004: Felicia Meleșcanu, jurnalistă de televiziune (n. 1941)

* 2011: Vladimir Eremciuc (n. 29 septembrie 1951, Moșana - d. 15 ianuarie 2011, Chișinău) a fost un medic sanitar și politician moldovean, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în legislaturile 2005-2009, 2009-2010 și 2010-2014, ales pe listele Partidului Comuniștilor din Republica Moldova(PCRM).

Pentru ultima dată acesta a fost ales deputat și în urma alegerile parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010, fiind candidat pe locul 32 în lista Partidului Comuniștilor.^[1] În ultimul legislativ, era membru al Comisiei pentru protecție socială, sănătate și familie.^[2] Vladimir Eremciuc a decedat la Spitalul Clinic Republican în vârstă de 59 de ani din cauza unei boli incurabile ^[3][4] În locul său în parlament a venit comunistul Ghenadie Morcov

·         2013: Prințesa Margarita de Baden (Margarete Alice Thyra Viktoria Marie Louise Scholastica; 14 iulie 1932 – 15 ianuarie 2013) a fost primul copil din cei trei ai lui Berthold, Margraf de Baden și ai Prințesei Theodora a Greciei și Danemarcei.

Bunicii paterni ai Margaritei au fost Prințul Maximilian de Baden și Maria Luise de Hanovra. Bunicii materni au fost Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei și Prințesa Alice de Battenberg. Margarita a fost nepoata de soră a Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a, și verișoară primară a Prințului Charles de Wales.

Prințesa Margarita a crescut la reședința familiei, Schloss Salem. La mijlocul anilor 1950, ea a petrecut o perioadă de timp la Londra, unde a lucrat ca asistentă medicală la spitalul St. Thomas. La Londra Margarita l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Prințul Tomislav al Iugoslaviei, al doilea fiu din cei trei ai regelui Alexandru I și a reginei Maria (fiica regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria a României). Fratele mai mare al lui Tomislav, regele Petru al II-lea, era căsătorit cu Prințesa Alexandra a Greciei.

Logodna a fost anunțată la 2 ianuarie 1956. Prințul Tomislav avea 28 de ani și viitoarea lui soție 24. Cu numai cinci luni mai înainte, verișoara Margaritei, Prințesa Christina, s-a căsătorit cu fratele mai mic al lui Tomislav, Prințul Andrej.

La 5 iunie 1957, la Salem, Prințesa Margarita s-a căsătorit cu Prințul Tomislav al Iugoslaviei, fratele mai mic al regelui Petru al II-lea al Iugoslaviei.^[2] Printre oaspeții de la nuntă s-au inclus unchiul Margaritei, Ducele de Edinburgh, și regii Simeon al Bulgariei și Umberto al Italiei. Margarita și Tomislav s-au stabilit în Anglia și au avut doi copii: Prințul Nikolas (n. 1958) și Prințesa Katarina (n. 1959). Cuplul a divorțat în 1981.

Prințesa Margarita a rămas apropiată de unchiul ei, Ducele de Edinburgh, și, de asemenea, a menținut o foarte bună relație cu Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei.

În urma decesului Prințesei Katherine a Greciei și Danemarcei în 2007, Prințesa Margarita a devenit cea mai în vârstă descendentă pe linie feminină a reginei Victoria.

Prințesa Margarita a murit la 15 ianuarie 2013 în casa ei din Surrey, Londra, după o lungă suferință, la vârsta de 80 de ani.

Margarita de Baden
Prințesă de Baden ant. Prințesă Tomislav a Iugoslaviei
Prințesa Margarita de Baden
Date personale
Nume la naștere	Margarete Alice Thyra Viktoria Marie Louise Scholastica
Născută	14 iulie 1932 Salem Abbey[*], Germania
Decedată	15 ianuarie 2013 (80 de ani) Londra
Părinți	Prințul Berthold Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei
Frați și surori	Maximilian
Căsătorită cu	Prințul Tomislav al Iugoslaviei
Copii	Prințul Nikolas Prințesa Katarina
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Zähringen

* 2017: James Reiher Snuka (n. 18 mai 1943,^[3][4] Fiji – d. 15 ianuarie2017,^[5][6][3][4] Pompano Beach[*], SUA) a fost un wrestler profesionistamerican, mai cunoscut sub numele de Jimmy "Superfly" Snuka. Este cunoscut pentru perioada sa în World Wrestling Federation (WWF) la mijlocul anilor '80. În plus, este creditat ca primul Campion ECW, și a introdus stilul de luptă aerian în WWE. El are o fiică, Tamina și un fiu adoptat, Deuce, ambii, de asemenea, luptători profesioniști.

* 2018: Dolores O'Riordan, cântăreață irlandeză

Sărbători

·         Sf Cuv. Pavel Tebeul și Ioan Colibasul (calendar creștin-ortodox)

Sfinții Cuvioși Pavel Tebeul și Ioan Colibașul – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro

·         România – Ziua Culturii Naționale (din 2011)

Ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Zi a Culturii Naţionale, reprezintă data naşterii poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu (1850-1889). Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege, prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Zi a Culturii Naţionale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă şi două abţineri.

Proiectul a fost iniţiat de 50 de deputaţi şi senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat această iniţiativă. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: ”Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional’‘.