2. /31 IANUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 632 - A murit sfântul irlandez Aidan, primul episcop de Ferns (Wexford).
Sfântul irlandez Aidan
Sfântul irlandez Aidan, (m. 31 ianuarie 632), primul episcop de Ferns (Wexford). A fost călugăr al mănăstirii fondate de Sf Columbape insula Iona, fiind cunoscut pentru asceza sa strictă. E cunoscut și sub numele de Sf. Madoc si este creditat cu mai multe minuni. A avut o mare afecțiune pentru animale și se spune că a făcut un cerb invizibil pentru ai permite să scape o haită de câini. Se spune ca este fondatorul a treizeci de biserici și mănăstiri.
· 1418: Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești. La 31 ianuarie 1418 se stinge din viață Mircea cel Bătrîn, de două ori domn al Munteniei, fiind înmormîntat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an.„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Mircea cel Bătrîn (n.1355 - 31 ianuarie 1418), este fiul lui Radu I și fratele lui Dan I pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpînitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și subnumele Mircea cel Mare. Găsind țara în plin proces de dezvoltare, Mircea Voievod continuă consolidarea economiei, armatei, administrației și bisericii. Stăpînind un vast teritoriu centralizeaza puterea, emite monedă și stimulează comerțul, dezvoltă minăritul și consolidează agricultura. Sfatul boierilor e alcătuit în special din dregători, se majorează numărul judecătorilor și colectorilor de taxe, doteaza armata și înființează cetăți. Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Munteniei (Valahiei) primește titlul de „exarh al plaiurilor”, avînd astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal. Rezultatele obținute de Mircea cel Mare îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani. În timp ce organiza principatul, Mircea a stabilit și alianțe solide. În baza interesului reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman, Mirca se aliază cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, și Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurămîntul de credință nu s-a păstrat pînă în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395. Mircea cel Bătrîn a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I al Moldovei, Mircea a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia), relațiile dintre Ungaria și Muntenia se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoiește în 1410 tratatul cu Polonia. În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat. Pînă la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două principate românești vor rămîne cordiale. Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii (țarii) din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpînirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Munteniei în 1388. Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În urma bătăliilor de la Rovine și Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. În Muntenia, turcii îl așează în scaunul domnesc pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg. În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană. După cîteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Anul următor, 1397, pe rîul Ialomița, precum și în 1400, Mircea cel Bătrîn zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania. Înfrîngerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din). Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrîngă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfîrșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanție. Domnitorul muntean, din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, viitorul domn al munteniei, Mihail I, acesta avîndu-și curțile la Tîrgoviște. Remarcabil comandant militar şi om politic, Mircea cel Mare, s-a aflat în bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor şi a intervenit, după 1402, în luptele pentru succesiune în Imperiul otoman. Mircea cel Mare al Munteniei rămîne în istoria universală o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din Balcani.
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și cetatea Bologa cu 18 sate[22]. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395[23]. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos, Mirchya, vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc păstrat (în Arhiva Națională a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund: „a arătat față de noi osebita bunăvoință a maiestății sale, de când ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și prietenescul său sprijin...”[24]
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389.[25] Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche),[26] relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.
În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.[27] În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.
Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394[29]), armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.
În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino[30] este descrisă bătălia de la Nicopole: „Baiazet,...devastând Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către Nicopole. Acolo i-a eșit înainte Sigmund Domnul Transilvaniei, și generalissimul regelui Ungariei Sigismund, cu mulțime de oștire compusă din Unguri, Transilvani, Germani și două mii nobili din Franța, cari veniseră cu comitele de Nevers în ajutoriu. Dar Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare de sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul oștirile aliate, și Sigmund abia a scăpat cu o barcă pescărească.” Este de menționat că Dionisie Fotino îl denumește pe Mircea cu numele Mircea I Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci, adecă atât peste cele 13 județe (împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului Craiovei de peste Olt.”(Dionisie Fotino, op. cit. p. 16).
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (în 1416 pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din). În anul 1409 Musa a venit în Țara Românească, fiind primit de Mircea. În anul următor, cu ajutor de la domnul român și de la despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, forțele lui Musa au învins pe cele ale fratelui său Soliman (Suleiman), ucis după ce fugise de pe câmpul de luptă. La 17 februarie 1411, Musa era proclamat sultan la Edirne (Adrianopol).[31]
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius,[32] Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.[33] Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.
Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404)
Județele Țării Românești în secolele XIV - XVI
Ruinele cetății Giurgiu, una dintre cele mai importante fortificații ale lui Mircea cel Bătrân. A fost construită în vremea acestui voievod
Biserica mănăstirii Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul cu stâlpi datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu, iar fântâna din timpul lui Neagoe Basarab
| Mircea cel Bătrân (Mircea I Basarab) | |
| Domn al Țării Românești Despot al Dobrogei Ban al Severinului | |
 Mircea cel Bătrân. Pictură din biserica Episcopiei de Argeș | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1355 Țara Românească[*], România  |
| Decedat | 31 ianuarie 1418 Curtea de Argeş, România |
| Înmormântat | Mănăstirea Cozia |
| Părinți | Radu I Ana-Călina |
| Frați și surori | Dan I |
| Căsătorit cu | Doamna Mara Doamna Anca ? |
| Copii | Alexandru I Aldea Mihail I al Valahiei Radu Praznaglava Vlad al II-lea Dracul |
| Cetățenie | Țara Românească[*] |
| Ocupație | Voie[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Dinastia Basarabilor |
| Domnie | |
| Domnie | 23 septembrie 1386 - 1395 1397 - 31 ianuarie 1418 |
| Predecesor | Dan I Vlad Uzurpatorul |
| Succesor | Mihail I |
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – Stampă a execuției complotiștilor prafului de pușcă prin spânzurare, târâre și sfârtecare (by Claes Janszoon Visscher) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(…) Deși Catesby și Percy muriseră înainte de execuție, trupurile lor au fost exhumate și decapitate, iar capetele lor expuse pe piroane în fața Camerei Lorzilor. Într-o zi rece de 30 ianuarie, Everard Digby, Robert Wintour, John Grant și Thomas Bates au fost legați de niște panouri din scândură și târâți pe străzile aglomerate ale Londrei, până la Cimitirul St Paul. Digby, primul care a urcat pe eșafod, a cerut spectatorilor iertare, și a refuzat atenția unui cleric protestant. El a fost dezbrăcat de haine și, îmbrăcat doar în cămașă, a urcat pe scară la ștreang. Lațul i-a fost tăiat repede și, în timp ce încă era pe deplin conștient, a fost castrat, eviscerat, și apoi tăiat în patru, împreună cu ceilalți trei prizonieri.
În ziua următoare, Thomas Wintour, Ambrose Rookwood, Robert Keyes, și Guy Fawkes au fost spânzurați, târâți și sfârtecați, vizavi de clădirea pe care plănuiseră să o arunce în aer, în Curtea Palatului Vechi de la Westminster. Keyes nu a așteptat comanda călăului și a sărit în spânzurătoare, dar a supraviețuit căderii și a fost dus pe masa de sfârtecare. Deși slăbit de tortură, Fawkes a reușit să sară la spânzurătoare și să-și rupă gâtul, evitând astfel agonia îngrozitoare a ultimei părți a execuției.
Steven Littleton a fost executat la Stafford. Vărul lui, Humphrey, în ciuda cooperării cu autoritățile, și-a găsit sfârșitul la Red Hill, lângă Worcester. Execuția lui Henry Garnet a avut loc pe 3 mai 1606.
· 1729 - A murit navigatorul Jacob Roggeveen.
Jacob Roggeveen – foto: jacobroggeveenhistory.weebly.com
Jacob Roggeveen (n. 1 februarie 1659, Middelburg – d. 31 ianuarie 1729, Middelburg) a fost un explorator din Țările de Jos, trimis să descopere ipoteticul continent Terra Australis, dar care a descoperit, în schimb, accidental, în anul 1722, Insula Paștelui.
* 1788: Prințul Charles Edward Louis Philip Casimir Stuart (31 decembrie1720 – 31 ianuarie 1788) cunoscut drept Bonnie Prince Charlie sau Tânărul Pretendent a fost al doilea pretendent iacobit la tronul Angliei, Scoției și Irlandei.
Charles Edward Louis John Casimir Silvester Severino Maria Stuart s-a născut la Palazzo Muti din Roma, Italia, la 31 decembrie 1720,[2] unde tatălui său i s-a permis șederea de către Papa Clement al XI-lea. Și-a petrecut aproape întreaga copilărie la Roma și Bologna. Prințul Charles Edward a fost fiul cel mare al lui James Francis Edward Stuartși nepot al regelui Iacob al II-lea al Angliei. Mama sa a fost nepoata regelui Ioan al III-lea Sobieski.
Fiind, în opinia lor, ultimii moștenitorii legitimi ai Casei Stuart, familia sa a trăit cu un sentiment de mândrie și a crezut neclintit în dreptul divin al regilor. Recâștigarea tronurile Angliei și Scoției pentru Stuarți a fost un subiect constant de conversație în casă.[3]
Bunicul său, Iacob al II-lea al Angliei, a condus țara în perioada 1685-1688[2], apoi a fost detronat când Parlamentul i-a invitat pe protestantul olandez, William al III-lea, și pe soția acestuia, Prințesa Maria (fiica cea mare a regelui Iacob), să-l înlocuiască, în timpul Revoluției glorioase din 1688.
În 1734, Charles Edward a observat asediul francez și spaniol asupra Gaeta, prima sa expunere la arta războiului. Tatăl său a reușit să obțină sprijinul reînnoit al guvernului francez în anul 1744; și Charles Edward a călătorit în Franța, cu unicul scop de a comanda unei armate franceze, care l-ar duce într-o invazie a Angliei. Invazia nu s-a materializat niciodată, pentru că flota de invazie a fost împrăștiată de o furtună. În momentul în care flota s-a regrupat, flota britanică a realizat diversiunea și și-a preluat din nou poziția pe Canal.[4] Fără să fie descurajat, Charles Edward era hotărât să continue în lupta lui pentru restaurarea Stuarților.
| Charles Edward Stuart | |
| "Carol al III-lea" | |
 Charles Edward Stuart, portret de Allan Ramsay, pictat la Palatul Holyrood din Edinburgh, toamna 1745 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Charles Edward Louis John Casimir Silvester Severino Maria Stuart[1] |
| Născut | 31 decembrie 1720 Palatul Muti, Roma |
| Decedat | 31 ianuarie 1788 (67 ani, 31 zile) Palatul Muti, Roma |
| Înmormântat | Biserica Sf. Petru, Vatican Vatican Grotto[*] |
| Cauza decesului | Accident vascular cerebral |
| Părinți | James Francis Edward Stuart Maria Clementina Sobieska |
| Frați și surori | Henry Benedict Stuart |
| Căsătorit cu | Louise de Stolberg-Gedern |
| Copii | Charlotte Stuart, Ducesă de Albany (nelegitim) |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | pretender[*] conducător militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa Stuart |
| Pretendent iacobit | |
| Domnie | 1 ianuarie 1766 – 31 ianuarie 1788 |
| Predecesor | Iacob III |
| Succesor | Henric IX |
* 1861: Infantele Carlos, Conte de Montemolín (31 ianuarie 1818 – 13 ianuarie1861) a fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VI-lea după ce tatăl său a renunțat în 1845 iar el a luat titlul de Conte de Montemolín.
Carlos s-a născut la Palatul Regal din Madrid, ca fiul cel mare Infantelui Carlos al Spaniei (fratele regelui Ferdinand al VII-lea) și a primei lui soții, Infanta Maria Francisca a Portugaliei.
La 10 iulie 1850, Carlos s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii, a cincea fiică a regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei. Nu au avut copii.
În 1860 el și fratele său, Infantele Don Fernando au fost luați prizonieri la San Carlos de la Rápita. Mai târziu au fost eliberați. În 1861, brusc și neașteptat, Carlos Luis, soția lui Carolina și fratele lui Fernando au murit, probabil de tifos. Toți trei au fost înmormântați la Trieste. Don Carlos a fost succedat de fratele său, Juan, Conte de Montizón.
· 1870: Cilibi Moise, scriitor român de origine evreiască (n. 1812)
* 1888: Giovanni Bosco, cunoscut mai ales sub numele de Don Bosco (n. 16 august 1815, Castelnuovo, în apropiere de Torino; d. 31 ianuarie 1888, Torino) a fost un preot și educator romano-catolic italian, care a folosit metode educative bazate pe dragoste în loc de metodele punitive. Și-a plasat lucrarea sub protecția Sfântului Francisc de Sales și i-a asigurat continuitatea fondând Societatea Saleziană. El este unicul sfânt care a fost denumit "Părintele și învățătorul tineretului".
Urmând principul "binele nu poate fi apreciat dacă nu este cunoscut", Don Bosco a realizat dar a și promovat operele sale. Ca recunoaștere a sfințeniei și misiunii sale în folosul tinerilor, el a fost canonizat de către Biserica Catolică în anul 1934.
· 1893 - A murit publicistul german Felix Albert Bamberg, membru corespondent al Academiei Române (n.17.05.1820).
* 1899: Prințesa Maria Luiza de Bourbon-Parma (17 ianuarie 1870 – 31 ianuarie 1899) a fost fiica cea mare a lui Robert I, ultimul Duce monarh de Parma. Ea a devenit prințesă consort a Bulgariei după căsătoria cu Ferdinand al Bulgariei, atunci prinț regent (care a devenit Țar după decesul ei). A fost mama Țarului Boris al III-lea al Bulgariei.
Maria Luiza s-a născut la Roma în 1870 ca Maria Luisa Pia Teresa Anna Ferdinanda Francesca Antonietta Margherita Giuseppina Carolina Bianca Lucia Apollonia di Borbone-Parma, fiica cea mare a lui Robert I, Duce de Parma și a primei lui soții, Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii. Cuplul a avut 12 copii; câțiva dintre aceștia s-au născut cu o severă retardare mintală. Mai târziu, Ducele Robert s-a recăsătorit și a avut alți 12 copii.
În momentul morții mamei ei, Maria Luiza care avea 12 ani, a fost dusă la Biarritz și în Elveția sub supravegherea unor guvernante britanice. Vorbea fluent cinci limbi și îi plăcea muzica și să picteze.
În 1892, tatăl ei i-a aranjat căsătoria cu pe atunci Prințul Bulgariei, Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha. Negocierile au fost conduse între Ducele Robert și mama lui Ferdinand, Prințesa Clémentine de Orléans.
Logodna a fost celebrată la Castelul Schwartzau, reședința familiei Bourbon-Parma din Austria. Maria Luiza și Ferdinand nu se întâlniseră niciodată înainte de aceea zi. Prințesa Clémentine, care a fost prezentă, a descris-o pe viitoarea ei noră într-o scrisoare către regina Victoria ca "din nefericire nu foarte frumoasă, acesta este singurul lucru care îi lipsește; este fermecătoare, bună, foarte spirituală, inteligentă și foarte simpatică".
Nunta a avut loc la 20 aprilie 1893 la Villa Pianore din Lucca, Italia, reședința Ducelui Robert din Italia. Maria Luiza avea 23 de ani, cu nouă ani mai tânără decât Ferdinand. Nouă luni mai târziu s-a născut primul lor copil, Boris.
.svg){kind=small}
· 1918 - A decedat Ivan Puliui (n. 2 februarie 1845)
Ivan Puliui – foto: ro.wikipedia.org
Ivan Puliui (n. 2 februarie 1845, Hrîmailiv – d. 31 ianuarie 1918, Praga) a fost un fizician, inventator și patriot ucrainean care a contribuit la utilizarea razelor X în obținerea radiografiilor medicale . A fost cel care i-a furnizat fizicianului german Wilhelm Conrad Röntgen una din lămpile cu care acesta a obținut ceea ce a numit “raze X”
· 1933 - A murit scriitorul englez John Galsworthy, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 1932; (n. 1867).
John Galsworthy - foto: ro.wikipedia.org
John Galsworthy (n. 14 august 1867 – d. 31 ianuarie 1933) a fost un prozator englez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1932. Motivația Juriului Nobel:
“pentru remarcabila sa artă narativă care își găsește forma cea mai înaltă de expresie în Saga familiei Forsyte”
· 1944 - A decedat scriitorul francez Jean Giraudoux; (n. 1882).
Portretul lui Jean Giraudoux (înainte de 1927) – foto : ro.wikipedia.org
Jean Giraudoux (născut la 29 octombrie 1882, la Bellac, Haute-Vienne (Limousin), Franța – decedat la 31 ianuarie 1944, la Paris, Franța), a fost un scriitor (romancier, eseist, dramaturg) și un diplomat francez. A murit, potrivit versiunii oficiale, ca urmare a unei otrăviri alimentare, dar, cel mai probabil, ca urmare a unei pancreatite, la 31 ianuarie 1944, fără să fi trăit eliberarea Franței de sub ocupația nazistă.
La câteva zile după înmormântare, care a avut loc la 3 februarie 1944 în cavoul provizoriu al cimitirului Montmartre, s-a zvonit că Jean Giraudoux ar fi fost otrăvit de Gestapo. Louis Aragon reia știrea, la 20 septembrie 1944, după eliberarea Parisului.
„Pentru ce? Nu doar pentru că este cel mai francez dintre scriitorii noștri, dar, cu siguranță și pentru activitatea sa de rezistență păstrată foarte secret și pe care, în ceea ce mă privește, am ghicit-o în cursul ultimei convorbiri pe care am avut-o cu el, cu cinci zile înaintea morții sale.” A fost înmormântat în cimitirul Passy, la Paris.
* 1945: Nicolae Amasiiski (născut Nikolai Vasilievici Amasiiski; în rusă Николай Васильевич Амасийский; n. , Buguruslan, Rusia – d. , Iași, România) a fost un episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse (până în 1943) și apoi al Bisericii Ortodoxe Române.
A îndeplinit funcția de arhiepiscop de Rostov și Taganrog (1933-1936, 1942-1943). A fost o victimă a represiunii staliniste, iar la sfârșitul anului 1943, în timpul retragerii Armatei Germane din URSS, s-a refugiat în Regatul României, unde a murit după aproximativ un an.
A slujit apoi drept cititor de psalmi la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Savelievka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara (acum în raionul Krasnopartizanski din regiunea Saratov). La 14 martie 1888 a fost hirotonit diacon și numit ca slujitor la aceeași biserică.[1] În anul 1900 a fost hirotonit preot și numit ca slujitor la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Davîdovka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara.[1] Davîdovka se afla în apropierea orașului Nikolaevsk, redenumit, după Revoluția Rusă, Pugaciov.
În 1922, după moartea soției sale, preotul Nikolai Amassiiski a fost ales candidat la rangul de episcop de către clerul și mirenii din orașul și okrugul Pugaciov, deși nu se evidenția prin virtuți deosebite. Clerul din celelalte okruguri nu s-a opus acestei alegeri, din moment ce Nikolai Amasiiski era preot văduv și nu existau obstacole canonice în calea hirotoniei sale. Nikolai a călătorit la Moscova pentru a fi hirotonit episcop, dar, în circumstanțe încă neclare, a intrat în contact cu așa-numita „Biserică Vie” (organizație bisericească aflată sub controlul poliției politice bolșevice) și la 9 decembrie 1922 a fost hirotonit ca episcop de Pugaciov în cadrul Uniunii pentru Reînnoirea Bisericii conduse de mitropolitul Antonin Granovski și nu în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. La sosirea sa în gara Pugaciov, episcopul Nicolae a fost salutat solemn de către președintele comitetului executiv, care a rostit un discurs de bun-venit, ce a făcut o impresie puternică asupra populației. El și-a exercitat atribuțiile arhierești și a administrat inclusiv parohiile care nu aparțineau „Bisericii Vii”. În perioada aprilie-mai 1923 a participat la cel de-al doilea sinod bisericesc din întreaga Rusie (primul sinod renovaționist).[1]
La 21 iunie 1923 episcopul Nicolae a fost numit administrator temporar al Episcopiei renovaționiste de Uralsk, dar a continuat să locuiască la Pugaciov. Unii dintre cei care l-au cunoscut bine pe episcopul Nicolae au afirmat că el nu a susținut mișcarea renovaționistă și că, prin aderarea lui la schismă, a încercat de fapt să ajute Biserica Ortodoxă Rusă pentru a supraviețui epocii staliniste. Cu toate acestea, este cunoscut faptul că a interzis activitatea preoților care nu s-au alăturat mișcării renovaționiste și, prin urmare, dorința lui de a ajuta Biserica Ortodoxă este îndoielnică. La 21 iunie 1923 a fost numit episcop de Troițk, vicar al Eparhiei renovaționiste de Celiabinsk.
La sfârșitul anului 1923 episcopul Nicolae a renunțat la funcție și a făcut un act de penitență, care a fost acceptat personal de patriarhul Tihon. A fost admis în Biserica Ortodoxă Rusă și numit în funcția de episcop de Nikolaevsk (vechiul nume al orașului Pugaciov), pe care o deținuse înainte de a se pocăi pentru aderarea la grupul schismatic. Cu toate acestea, el nu a revenit în fruntea administrației eparhiale. La 21 ianuarie 1924 era menționat ca episcop de Kustanai.
Din aprilie până în iulie 1925 a activat ca episcop de Troițk, vicar al Eparhiei de Celiabinsk. Aici a fost acuzat că ar manifesta simpatie față de renovaționiști, participând la ședințele eparhiale ale renovaționiștilor și susținând convocarea unui sinod care să contribuie la unificarea celor două organizații bisericești din URSS. Episcopul antirenovaționist Dionisie Prozorovski a venit la Troițk pentru a corectat aceste abateri. Cei doi episcopi au purtat un dialog, iar Nicolae a cedat în cele din urmă. Episcopul Nicolae a fost arestat pentru prima oară la Troițk și condamnat la „muncă silnică”: el a trebuit să curățe latrinele. În 1925 a fost din nou arestat și condamnat la doi ani de exil. Din decembrie 1927 până în martie 1928 episcopul Nicolae a fost înscris în evidențele bisericești ca episcop de Pugaciov, dar nu a putut să preia conducerea efectivă a eparhiei. Începând din 17 noiembrie 1931 a îndeplinit funcția de episcop de Eisk, vicar al Eparhiei de Stavropol și administrator temporar al Eparhiei de Rostov.
La 22 noiembrie 1933 a fost numit episcop al Eparhiei de Rostov pe Don. În anul 1934 a fost înălțat la rangul de arhiepiscop. La 9 mai 1934, el a trimis un raport către locțiitorul scaunului patriarhal al Rusiei, mitropolitul Serghie Stragorodski, în care îl felicita pentru recunoașterea de autorități ca mitropolit al Moscovei și Kolomnei: „Consiliul Eparhial din Rostov-pe-Don a primit cu mare bucurie și satisfacție deplină hotărârea arhipăstorilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 14-27 aprilie și o consideră a fi voința lui Dumnezeu”
Arhiepiscopul Nicolae a fost arestat la 23 mai 1935 în Rostov-pe-Don pentru că nu a acceptat să colaboreze cu autoritățile sovietice.[3] La 16 noiembrie 1935 a fost condamnat la 3 ani de exil administrativ în Bașchiria pentru faptul că a făcut parte dintr-un grup contrarevoluționar. A fost trimis în exil, locuind în mai multe localități. În anul 1936 a renunțat formal la funcția de episcop de Rostov-pe-Don. A trăit în restul perioadei de exil într-o casă particulară din Ufa. La 18 iunie 1938 arhiepiscopul Nicolae a fost percheziționat și arestat, fiind transportat la închisoarea din Ufa. A fost deținut timp de peste o lună în închisoarea Ufa, deoarece transportul deținuților în Kazahstan avea loc într-un mod lent. După câtva timp a fost transferat la Alma-Ata. În 1938 a fost condamnat la moarte de către conducerea NKVD și a supraviețuit execuției, potrivit propriilor sale memorii, după ce a căzut rănit la pământ și a fost declarat mort. A locuit la Alma-Ata până în 1941. S-a reîntors apoi la Rostov pe Don, unde, potrivit unor surse, a lucrat ca măturător de stradă.[3]
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce germanii au capturat orașul Rostov-pe-Don, arhiepiscopul Nicolae și-a reluat activitatea preoțească și a fost repus în funcție, conducând administrația diecezană sub patronajul autorităților germane.[3][4] Pe la sfârșitul anului 1942 Eparhia de Rostov a intrat sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Autonome a Ucrainei, iar în bisericile din această eparhie nu s-a mai pomenit numele locțiitorului de patriarh Serghie Stragorodski. În urma instrucțiunilor primite de la autoritățile sovietice, mitropolitul Serghie Stragorodski a condamnat public la 20 martie 1943 legăturile cu naziștii ale arhiepiscopului Nicolae. Patriarhul Nicodim Munteanu al Bisericii Ortodoxe Române, care a corespondat cu arhiepiscopul Nicolae, a căutat să-și extindă influența asupra regiunii Rostov.
În noiembrie 1943, în timpul retragerii armatelor germane și române din Uniunea Sovietică, mitropolitul Nicolae s-a refugiat de la Rostov pe Don[3][5] la Odessa, iar în același an a fost evacuat de germani în România, împreună cu un grup de circa 30 de preoți (printre care protoiereul Ioan Nagorski și preotul duhovnic Ioan Kulîghin) și câteva maici (printre care și sora mitropolitului).[6][7][8] Mitropolitul Nicolae și grupul său au cerut patriarhului Nicodim Munteanu să intre sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române.[8][9] Patriarhul Nicodim i-a repartizat pe mitropolit și pe preoții ruși la mănăstirea Cernica și pe maicile ruse la mănăstirea Pasărea.[8]
Bătrânul mitropolit a murit pe 31 ianuarie 1945 și a fost înmormântat în cimitirul „Sf. Lazăr” al Mănăstirii Cernica, în partea rezervată ierarhilor aflată lângă capelă.[3][4][7] Pe crucea sa de piatră se află o inscripție scrisă de o doctoriță rusă, care se refugiase din Crimeea și care nu a mai vrut să se înapoieze în URSS: „Mitropolit al Rostovului etc., Nicolae Amasiiski, născ. 1859, dec.-31 ianuarie 1945.
* 1948: Prințesa Marie Louise de Hanovra și Cumberland (germană Marie Louise Victoria Caroline Amalie Alexandra Augusta Friederike Prinzessin von Hannover und Cumberland; 11 octombrie 1879 - 31 ianuarie 1948), a fost fiica cea mare a Prințului de Hanovra, Ernest Augustus (1845–1923) și a soției sale, Prințesa Thyra a Danemarcei (1853–1933), care era fiica cea mică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei (1818–1906) și a reginei Louise de Hesse-Kassel (1817–1898).
Marie Louise a fost stră-strănepoata regelui George al III-lea al Regatului Unit (1738–1820) și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz (1744–1818).
Marie Louise s-a căsătorit la 10 iulie 1900, la Gmunden, Austro-Ungaria, cu Prințul Maximilian de Baden (1867–1929), fiu al Prințul Wilhelm de Baden și a Prințesei Maria Maximilianovna de Leuchtenberg. Marie Louise și Maximilian au avut doi copii:
- Prințesa Marie Alexandra de Baden (1 august 1902 - 29 ianuarie 1944); căsătorită cu Prințul Wolfgang de Hesse, Landgraf de Hesse-Kassel, fiu al Prințului Frederic Karl de Hesse, care a fost desemnat rege al Finlandei, și a Prințesei Margareta a Prusiei; nu a avut copii. Maria Alexandra a fost ucisă într-un bombardament la Frankfurt în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
- Prințul Berthold de Baden (24 februarie 1906 - 27 octombrie 1963); mai târziu margraf de Baden; căsătorit cu Prințesa Theodora, fiica Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. Prin căsătoria cu Prințesa Theodora, Prințul Berthold a fost cumnatul Prințului Filip, Duce de Edinburgh.
| Prințesa Marie Louise de Hanovra | |
| Prințesă de Baden | |
 Prințesa Marie Louise împreună cu familia | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Marie Luise Viktoria Karoline Amalie Alexandra Auguste Friederike |
| Născută | 11 octombrie 1879 Gmunden, Austro-Ungaria |
| Decedată | (68 de ani) Salem, Baden-Württemberg, Germania |
| Înmormântată | Baden-Württemberg |
| Părinți | Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Thyra a Danemarcei |
| Frați și surori | Prince George William of Hanover[*] Prince Christian of Hanover[*] Ernest Augustus, Duce de Brunswick Princess Olga of Hanover[*] Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland |
| Căsătorită cu | Prințul Maximilian de Baden |
| Copii | Marie Alexandra, Prințesă Wolfgang de Hesse Berthold, Margraf de Baden |
| Cetățenie |  Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | ducesă[*] Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Hanovra Casa de Zähringen |
· 1958: Alexandru Popescu-Negură, poet român (n. 1893)
· 1980: Valeriu Bucuroiu, poet român (n. 1934)
· 1987 - A murit prozatorul Nicolae Velea („Poarta”, „Întîlnire tîrzie”, „Călător printre înţelepciuni”) (n.13.04.1936).
· 1987: Allegret Yve, regizor francez (n. 1907)
· 1990 - A murit regizorul Alexandru Tatos (“Duios Anastasia trecea“, “Secretul armei... secrete“) (n.09.03.1937).
* 1992: Ioan Cherteș (n. 10 septembrie 1911, Sărățel, Bistrița-Năsăud - d. 31 ianuarie 1992, Cluj) a fost episcop titular de Cantanus. De facto a condus Eparhia de Cluj-Gherla după arestarea episcopului Iuliu Hossu și până la numirea noului episcop de Cluj-Gherla în persoana arhiepiscopului George Guțiu.
Ioan Cherteș s-a născut la data de 10 septembrie 1911, în comuna Sărățel, aflată pe atunci în comitatul Bistrița-Năsăud, din părinții Ioan, învățător și Maria, născută Rusu, casnică. Tatăl său a murit în primul război mondial, lăsând doi copii orfani, Ioan și Ana. Școala primară a urmat-o la Sărățel, iar studiile secundare la Liceul Grăniceresc din Năsăud, clasa I și la Liceul „Petru Maior” din Gherla, cl. II-VII. În iunie 1929 a promovat cu succes examenul de bacalaureat.
După absolvirea liceului a rămas un an ca pedagog la Gherla, la Liceul Petru Maior” și student, „la fără frecvență al Facultății de Drept de la Universitatea din Cluj, iar în anul 1930 a fost primit în clerul tânăr al Diecezei de Gherla, fiind trimis de episcopul Iuliu Hossu la studii la Roma. A urmat Filosofia și Teologia la Colegiul „De Propaganda Fide”din Roma. La 21 decembrie 1935 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor arhiepiscopului Giuseppe Palica, vicarul Romei.
După terminarea studiilor, promovat doctor în Filosofie și Teologie în anul 1938, revine în țară și se așează la Cluj, unde Episcopia de la Gherla își mutase între timp reședința. A fost numit secretar episcopesc, funcție ce o ocupă până în anul 1940. Între anii 1940-1948 a ocupat, concomitent, mai multe funcții. Astfel a fost profesor de teologie la Academia de Teologie Română Unită, la catedrele de Istoria bisericească și Drept bisericesc (1940-1948), director al Internatului de Băieți începând din 1942, devenit în anul 1945 internatul Liceului Român Unit „Inocențiu Micu-Klein”. Pentru un timp a predat disciplina religie la acest liceu.
În anul 1947 de sărbătoarea Învierii Domnului a fost numit canonic, iar la 10 octombrie 1948 a fost promovat pro-vicar general al Diecezei de Cluj-Gherla. Dar la 28 octombrie 1948, a fost arestat de către Securitate și închis la Mănăstirea Neamț, împreună cu ceilalți arestați provenind din clerul superior al Bisericii Române Unite, canonici, profesori de Teologie, protopopi etc. În februarie 1949 internații de la Mănăstirea Neamț, ca și episcopii de la Dragoslavele, au fost transferați cu toții la Mănăstirea Căldărușani, lângă București, transformată în lagăr de concentrare, împrejmuit cu sârmă ghimpată și asigurat cu pază militară.
În lagărul de la Căldărușani, păzit de locotenentul major Bădiță, a putut intra călugărul bazilitan Ciubotariu, iar prin el Episcopii au putut lua contact cu Nunțiatura Apostolică de la București. La 21 noiembrie 1949 papa Pius al XII-lea l-a numit pe Mons. Dr. Ioan Cherteș ca episcop titular de Cantano și episcop-auxiliar de Cluj-Gherla. Aflat la Mănăstirea Căldărușani, cu ocazia Crăciunului, în noaptea de 24/25 decembrie 1949, din ordinul Papei Pius al XII-lea, canonicul dr. Ioan Cherteș a fost consacrat episcop auxiliar de Cluj-Gherla și episcop titular de Cantano, prin punerea mâinilor episcopului Valeriu Traian Frențiu de Oradea Mare, asistat de episcopii Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, Alexandru Rusu de Maramureșului și Ioan Bălan al Episcopiei de Lugoj. Odată cu el a fost consacrat ca episcop și Tit Liviu Chinezu.
În mai 1950 întregul grup de internați de la Căldărușani a fost transferat la Penitenciarul din Sighetu Marmației, unde episcopul Ioan Cherteș rămâne până în aprilie 1955, când e readus la Securitatea din Cluj și, de acolo, la 30 iulie 1955, este eliberat.
După această primă eliberare, intervenită la 6 ani de la arestare și detenție în închisoare, fără judecată, s-a așezat în comuna Chiraleș (județul Bistrița-Năsăud), unde locuia sora sa Ana, căsătorită cu profesorul Vasile Țărmure, fost și el până în anul 1948 preot de enorie, reprofilat după ilegalizarea Bisericii.
La 12 august 1956 a avut loc la Cluj Liturghia săvârșită de cei doi preoți, greco-catolici, Vasile Chindriș și Izidor Ghiurco, în stradă, în fața Bisericii Piariștilor (Universității), în urma căreia au fost arestați mulți preoți. Între ei și episcopii Alexandru Rusu al Maramureșului, ales mitropolit al Bisericii Române Unite, și Ioan Cherteș, episcop-auxiliar de Cluj-Gherla. Învinuit de instigare publică, Ioan Cherteș, arestat la 15 august 1956 și anchetat cu duritate la Securitatea din Cluj, a fost condamnat de Tribunalul Militar din aceeași localitate prin sentința nr. 1202/1957 la 10 ani temniță.
După condamnare a fost purtat prin cele mai grele închisori și prin lagărele de muncă forțată. Astfel a fost la penitenciarul din Gherla, 3 ani, apoi în Bărăgan și Deltă: la Stoienești, Salcia, Grind-Periprava, din nou adus la Gherla, apoi la Luciu-Giurgeni, Strâmba, iarăși la Salcia și în sfârșit la Ostrov, de unde, în baza decretului de grațiere nr. 411/1964, la 30 iulie, acel an, a fost eliberat.
De data aceasta s-a așezat la Sărățel, satul natal. Însă, mereu urmărit și hărțuit de organele securității și fără serviciu, la 25 octombrie 1965 s-a mutat la Năsăud, unde între timp se mutase și familia surorii sale cu slujba soțului ei, V. Țărmure. Între anii 1965-1972 a funcționat ca angajat la Întreprinderea Raională de Industrie Locală "Ineul", în calitatea de contabil II la materiale. A dus și aici o viață foarte grea, fiind fără întrerupere urmărit atât de securitate cât și de organele de partid. Fără a avea oficial domiciliu obligatoriu, comandantul securității locale i-a pus în vedere să nu părăsească localitatea, iar în cazul că ar trebui să plece undeva, să-l anunțe.
La 30 iunie 1972 a fost pensionat. Bătrânețele și îndeosebi reminiscențele terorii anchetelor, a muncii forțate, a regimului de exterminare din închisori și gulaguri, a frigului și foamei și a tuturor umilirilor și privațiunilor prin care a trecut și le-a îndurat 14 ani și jumătate, toate acestea i-au zdruncinat sănătatea și l-au determinat să renunțe la o viață activă cu sarcini de mare răspundere, cum e episcopatul, și să-și petreacă ultimii ani ai vieții retras, rămânând în continuare la Năsăud, în familia surorii sale.
La 12 martie 1990 papa Ioan Paul al II-lea, reglementând problema ierarhiei Bisericii Catolice din România, atât a celei de rit latin, cât și a celei de rit bizantin (Greco-Catolică), l-a promovat și distins pe Ioan Cherteș ca arhiepiscop „ad personam”.
Arhiepiscopul Cherteș a trecut la cele veșnice la 31 ianuarie 1992.
| Ioan Cherteș | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Șieu-Măgheruș, Bistrița-Năsăud, România |
| Decedat | (80 de ani) Cluj-Napoca, România |
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma |
| Ocupație | preot catolic[*] |
| Funcția episcopală | |
| Sediul | Cluj-Gherla |
| Titlul | Arhiepiscop "ad personam" Episcop auxiliar de Cluj-Gherla |
| Perioada | 1949 - 1992 |
| Cariera religioasă | |
| Hirotonire episcopală | 25 decembrie 1949, Căldărușani |
| Episcop consacrator | Valeriu Traian Frențiu |
| Alte funcții | Episcop titular de Cantanus |
· 1993: I.V. Săndulescu, scriitor și politician român, liberal
* 1994: Pierre-François-Marie-Louis Boulle, cunoscut sub numele de Pierre Boulle, a fost un scriitor francez (n. la 20 februarie 1912, la Avignon - d. la 31 ianuarie 1994), de formație tehnică (inginer, SUPÉLEC[3], 1933).
· 2001: Rafael Lapesa, profesor și academician spaniol, autor al Dicționarului etimologic al limbii spaniole. (n. 1908)
· 2003: A murit scriitorul si epigramistul roman Nicolae Fulga; (n. 1935). A scris printre multe alte epigrame, si pe aceasta: Echipa de dansuri a poliţiei
Joacă bine, meritoriu,
Sună bine şi arcuşul.
Şi-au mărit şi repertoriu’
Cu… bătuta şi căluşul.
· 2004 - A murit Ion Barnea, istoric şi arheolog, membru de onoare al Academiei Române (n.13.08.1913).
* 2007: Arben Minga (n. 16 martie 1959, Tirana, Albania – d. 31 ianuarie 2007, Windsor, Canada) a fost un jucător albanez de fotbal care a evoluat pe postul de atacant.
· 2008 - Regizorul Cristian Munteanu a încetat din viaţă. Cristian Munteanu a fost primul redactor-şef al redacţiei Teatru a Radiodifuziunii Române, după revoluţia din decembrie 1989. (n. 1937)
· 2009: Virgil Constantinescu, inginer român, membru și președinte al Academiei Române (n. 1931)
· 2009 - A murit soprana Mariana Stoica
· 2009 - Fostul pugilist suedez Ingemar Johansson, vicecampion olimpic în 1952 şi campion mondial la categoria grea în 1959, a decedat la vârsta de 76 de ani
· 2010 - A murit scriitorul şi jurnalistul argentinian Tomas Eloy Martinez, cunoscut pentru romanul "Santa Evita" (1995)
· 2011: Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania (n. 18 martie1921, comuna Glăvile, județul Vâlcea - d. 31 ianuarie 2011, Cluj-Napoca), a fost un cleric ortodox român și scriitor. Din 1993 și până la moarte a fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005 în cadrul Mitropoliei Ardealului). În anul 2006 a devenit primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. În anul 2007 a fost principalul contracandidat al mitropolitului Daniel Ciobotea la alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinții Ana și Vasile Anania, în comuna Glăvile-Piteșteana, județul Vâlcea. A urmat școala primară în satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la București. S-a înscris la Seminarul Teologic Central din București ale cărui cursuri le-a urmat în perioada 1933-1941. A frecventat și cursurile la liceele "Dimitrie Cantemir" și "Mihai Viteazul din capitală, luându-și bacalaureat în urma examenului susținut la liceul "Mihai Viteazul" (1943).
În anul 1935, minor fiind, s-a înscris în organizația "Mănunchiul de prieteni", organizație legionară a tineretului școlar. În anul 1936 era deja încadrat în "Frăția de Cruce", organizație superioară celei dintâi. Peste ani își amintește Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania: ..."Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal și altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , "Frăția de Cruce" din Seminarul Central a fost desființată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar și după aceea, mi-a fost dat să văd și reversul medaliei, adică fața neștiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în "Frăția de Cruce" din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educație, și că nu am avut de învățat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam și de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu."
În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui comandant legionar. Mărturisește în continuare înaltul prelat: ..."După trei săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fișa cu calificativul "legionar", un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viață întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost și am rămas pe dreapta". În anul 1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni de închisoare, pentru că ar fi deținut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare și arme.
La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din București, dându-i-se numele de Bartolomeu. În același an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon, slujind în această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș.
În toamna anului 1944 s-a înscris ca student la Facultatea de Medicină și la Conservatorul de Muzică din Cluj, după ce Ardealul de Nord a revenit sub administrație românească. În calitate de președinte al studenților din Centrul Studențesc "Petru Maior" a organizat și condus greva studențească cu caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Grozala 6 martie 1946 și totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat în anul 1947, după care a ajuns stareț la Mănăstirea Toplița, aflată pe atunci în județul Mureș (interbelic).
Ulterior și-a continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din București și la "Academia Andreiană" din Sibiu, obținând titlul de "licențiat în teologie" (1948)
Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii 1949-1950, inspector patriarhal pentru învățământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a fost asistent la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic Universitar din București, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare Misionară și Socială a Clerului, la Curtea de Argeș. În perioada 1952-1958 a deținut funcția de director al bibliotecii patriarhale din București. Conform mărturiilor unor contemporani, s-a bucurat în toată această perioadă de protecția patriarhului Justinian Marina.[2]
În anul 1958 a fost din nou arestat, sub acuzația de activitate legionară înainte de 23 august 1944. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploiești la 25 de ani de muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa în Închisoarea Aiud, la secția "politici", unde a făcut parte dintr-un comitet de reeducare.[3]
În timpul detenției i-a murit mama, iar el a fost înștiințat de acest fapt în închisoare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu alți deținuți politici, în urma unui decret dat de autorități pentru anularea detenției politice.
În anul 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Serviciului "Publicații". În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. A ținut numeroase conferințe și a făcut parte din mai multe delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii Românești din Detroit, avându-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.
A participat la diverse conferințe în Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu, fiind ales ca membru în delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile vechi orientale din Egipt, Etiopia și India (1969). Conform jurnalistului Ioan T. Morar, Bartolomeu Anania ar fi furnizat Securității note informative despre Andrei Scrima, unul din teologii ortodocși de seamă aflați în exil.[4]
După reîntoarcerea în țară a fost director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976-1982. În anul 1982 se va retrage la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului. Operei sale scriitoricești, deosebit de bogată, va adăuga una de excepție: diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta, într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o va elabora și desăvârși după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. După cum mărturisește singur, această operă i-a solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș. Biblia aceasta[5], tipărită în anul 2001 a devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod.
În primăvara anului 1990 a făcut parte din Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, alături de clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiș, Toader Crâșmariu și de mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu.
La 21 ianuarie 1993, după moartea arhiepiscopului Teofil Herineanu, a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Hirotonirea întru arhiereu și instalarea în Catedrala Ortodoxă a Clujului a fost oficialtă de patriarhul Teoctist în data de 7 februarie 1993, înconjurat fiind de un sobor de ierarhi și de o mare mulțime de credincioși.
În toamna anului 2005, după decesul mitropolitului Antonie Plămădeală, a declarat inițial că este prea bătrân pentru a candida la scaunul de mitropolit.[6][7] Nemulțumit că Laurențiu Streza și nu Andrei Andreicuț, candidatul pe care l-a susținut în mod public, a fost ales în funcția de mitropolit al Ardealului, a inițiat ruperea episcopiilor din nordul și centrul Ardealului de sub jurisdicția scaunului mitropolitan de la Sibiu.[8]
Acest demers a stârnit nemulțumirea unor credincioși și a atras dezaprobarea unor comentatori.[9][10][11]
În data de 2 martie 2006 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Această nouă mitropolie, înființată canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005, a fost trecută în Statut și i s-a stabilit denumirea de către Adunarea Națională Bisericească pe 1 martie 2006. A fost instalat oficial ca mitropolit la 25 martie 2006de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist.
La alegerile desfășurate în data de 12 septembrie 2007 a obținut 66 de voturi în Colegiul Electoral Bisericesc, față de 95 de voturi obținute de mitropolitul Daniel Ciobotea, care astfel a fost ales succesor al Patriarhului Teoctist
| Mitropolitul Bartolomeu Anania | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1][2] Glăvile, Vâlcea, România | ||
| Decedat | (89 de ani)[1][2] Cluj-Napoca, România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Religie | creștinism ortodox[*] | ||
| Ocupație | preot autor traducător scriitor poet | ||
| Funcția episcopală | |||
| Sediul | Cluj-Napoca | ||
| Titlul | Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului | ||
| Perioada | 21 ianuarie 1993 - 31 ianuarie 2011 | ||
| |||
| Premii | Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce[*] () doctor honoris causa al Universității Babeș Bolyai din Cluj[*] () | ||
· 2015: Richard von Weizsäcker, politician german, fost președinte al RFG (1984-1994) (n. 1920)
Sărbători
- Sf Mc doctori fără de arginți Chir și Ioan: Calendar creștin ortodox
Sfinţii Chir şi Ioan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfinții Chir și Ioan (în italiană Ciro e Giovanni, în arabă اباكير ويوحنا) (d. aproximativ 304 sau 311 d.Hr.) au fost doi martiri creștini din timpul persecuției anticreștine a lui Dioclețian (284-305). Ei sunt venerați în mod special în Biserica Coptă și supranumiți doctori fără de arginți făcători de minuni (Anargyroi thaumatourgoi), deoarece se presupune că au săvârșit vindecări de boli fără a cere bani.
- Nauru: Sărbatoare națională – Proclamarea independenței statului (1968 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu