2. /14 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Prietene! Nu uita că ești român și că trebuie să respecți tradițiile noastre! Nu uita că ziua îndrăgostițior este DRAGOBETELE și nu cea adusă de aiurea, Valentine*s day!

Clic pe imagine și se va deschide să puteți lectura tot articolul!

Decese

·      269 – Moare decapitat, dupa ce a fost torturat, Sfantul Valentin.

Sfântul Valentin primind un rozariu, de David Teniers III – foto: ro.wikipedia.org

Valentin fost episcop în Interamna (azi:Terni, Italia) si a fost condamnat la moarte și executat pe 14 februarie 269, din cauza credinței lui. Potrivit legendei el ar fi cununat păgâni cu creștini, dăruia tinerilor îndrăgostiți flori din grădina lui, vindeca bolnavi. A fost învinuit de „cununare religioasă” a perechilor de îndrăgostiți, în ciuda poruncii împăratului roman Claudius II (268-270). In inchisoare, el se imprieteneste cu fiica temnicerului si o convinge sa creada in Dumnezeu. In ziua executiei sale–14 feb. 269, Valentin scrie o scrisoare de dragoste fetei temnicerului, pe care nu o semneaza.

·         1117: Bertrade de Montfort, soția regelui Filip I al Franței (n. 1070)

·         1318: Margareta a Franței (c. 1279^[1] – 14 februarie 1318^[1]), fiică a regelui Filip al III-lea al Franței și a Mariei de Brabant, a fost regină consort a Angliei ca a doua soție a regelui Eduard I. Tatăl ei a murit când ea avea numai trei ani și a crescut sub supravegherea mamei ei și a Ioanei I de Navara, soția fratelui ei vitreg, regele Filip al IV-lea al Franței

Moartea iubitei soții a lui Eduard, Eleonora a Castiliei, la vârsta de 49 de ani în 1290, l-a lăsat pe acesta sfâșiat de durere. Totuși, era în beneficiul lui Eduard să facă pace cu Franța pentru a continua războaiele cu Scoția. În plus, cu doar un singur fiu în viață, Eduard era nerăbdător să asigure tronul cu moștenitori suplimentari. În vara anului 1291, regele englez și-a logodit fiul și moștenitorul, Eduard, cu Blanche a Franței pentru a obține pacea cu Franța. Totuși, auzind de renumele frumuseții miresei, regele Eduard a decis ca logodnica fiului său să fie a lui și și-a trimis proprii emisari în Franța. Regele Filip a fost de acord să i-o dea pe Blanche lui Eduard cu următoarele condiții: să se încheie un armistițiu între cele două țări și ca Eduard să renunțe la provincia Gasconia.

Eduard a fost de acord cu condițiile și l-a trimis pe fratele său Edmund Crouchback, Conte de Lancaster, să-i aducă mireasa. Eduard a fost înșelat pentru că Blanche s-a căsătorit cu Rudolf al III-lea de Habsburg, fiul cel mare al regelui Albert I al Germaniei. În locul ei, Filip a oferit-o pe sora mai mică a Blanchei, Margareta, regelui Eduard care avea 55 de ani. Auzind acest lucru, Eduard a declarat război Franței și a refuzat-o pe Margareta. După cinci ani, sub influența Papei Bonifaciu al VIII-lea, s-a convenit un armistițiu. În prima jumătate a anului 1299, au avut loc o serie de tratate, cu termeni pentru o căsătorie dublă: Eduard I să se căsătorească cu Margareta iar prințul Eduard să se căsătorească cu Isabela a Franței, fiica cea mică a lui Filip. În plus, monarhia engleză urma să recâștige orașul-cheie Guienne și să primească 15.000 de lire sterline, precum și revenirea terenurilor Ponthieu și Montreuil.^[3]

Eduard avea atunci 60 de ani și era cu 40 de ani mai în vârstă decât soția lui. Nunta a avut loc la Canterbury la 8 septembrie 1299. Margareta nu a fost niciodată încoronată, fiind prima regină neîncoronată de la Cucerirea normandă.^[4]

Stema de arme a Margaretei a Franței ca regină consort a Angliei

Curând Eduard a revenit la frontiera scoțiană pentru a-și continua campaniile sale și a lăsat-o pe Margareta la Londra, care era însărcinată. După mai multe luni, plictisită și singură, tânăra regină a decis să se alăture soțului ei. Nimic nu-l putea mulțumi pe rege mai mult, pentru că acțiunea Margaretei îi amintea de prima lui soție, Eleanor, care a născut doi din cei șaisprezece copii ai lor în străinătate.

În mai puțin de un an, Margareta a născut un fiu, Thomas de Brotherton, care a fost numit după Thomas Becket deoarece regina s-a rugat lui în timpul sarcinii. Anul următor ea a născut un alt fiu, Edmund.

Margareta s-a împrietenit cu fiica ei vitregă, Mary de Woodstock, o călugăriță care era cu doi ani mai mare decât tânăra regină. Ea și fiul ei vitreg, Eduard, Prinț de Wales, viitorul rege Eduard al II-lea (care era cu doi ani mai mic decât regina) au devenit, de asemenea, foarte apropiați.

Cuplul nepotrivit a fost foarte fericit. Atunci când Blanche a murit în 1305 (soțul ei nu a devenit niciodată împărat), Eduard a ordonat tuturor de la curte să poarte doliu pentru a o mulțumi pe regina lui. El a realizat că prin soția lui a câștigat "o perlă de mare preț", Margareta fiind respectată pentru frumusețe, virtute și pietate. În același an, Margareta a dat naștere unei fetițe, Eleanora, numită în onoarea primei soții a lui Eduard, o alegere care i-a surprins pe mulți și a arătat caracterul Margaretei.

Când Eduard a plecat în vara anului 1307 în campanie în Scoția, Margareta l-a însoțit nsă regele a murit la Burgh by Sands, la vârsta de 68 de ani.

Margareta nu s-a recăsătorit niciodată în ciuda faptului că a rămas văduvă la 26 de ani. Ea a declarat: "atunci când Eduard a murit, toți bărbații au murit pentru mine".

Ea nu a fost mulțumită când Eduard al II-lea l-a numit pe Piers Gaveston conte de Cornwall deoarece titlul era menit fiului ei.^[5]

După încoronarea reginei Isabela, Margareta s-a retras la castelul Marlborough însă a rămas în contact cu regina Isabela (care era fiica fratelui ei vitreg) și cu fratele ei vitreg Filip.

În noiembrie 1312 a participat la nașterea Prințului Eduard.

La 14 februarie 1318, Margareta a murit la castelul ei din Marlborough. Îmbrăcată în haine franciscane, ea a fost înmormântată la Christ Church Greyfriars din Londra. Mormântul ei, frumos sculptat, a fost distrus în timpul Reformei.

Margareta a Franței
Date personale
Născută	c. 1279 Paris, Franța
Decedată	14 februarie 1318 Castelul Marlborough, Wiltshire
Înmormântată	Christ Church Greyfriars, Newgate
Părinți	Filip al III-lea al Franței Maria de Brabant, regină a Franței
Frați și surori	Blanche of France, Duchess of Austria[*] Filip al IV-lea cel Frumos Carol de Valois Louis of France[*] Louis, Count of Évreux[*]
Căsătorită cu	Eduard I al Angliei
Copii	Tomas, Conte de Norfolk Edmund, Conte de Kent Eleanor a Angliei
Cetățenie	Franța
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Dinastia capețiană Casa Plantagenet
Regină consort a Angliei
Domnie	8 septembrie 1299 – 7 iulie 1307

·         1400: Richard al II-lea al Angliei (6 ianuarie 1367 - 14 februarie 1400) a fost rege al Angliei, de la 1377 până când a fost deposedat de coroană în 1399. Este faimos pentru rolul său esențial în rezolvarea Revoltei țărănești din 1381 și pentru delictele sale ca rege, lucru ce a condus atât la demisia sa forțată cât și la război civil.

Richard s-a născut la Bordeaux, Franța. Tatăl său a fost Eduard de Woodstock, Prinț de Wales (altfel cunoscut sub numele de Prințul Negru) iar mama sa Ioana de Kent. După ce fratele mai mare a lui Richard a murit în copilărie și după ce în 1376 Prințul Negru, fiul cel mare a lui Eduard al III-lea, a murit prematur, Richard a devenit moștenitor la tronul Angliei ca Prinț de Wales. Anul următor, în 1377, bunicul său moare de asemenea, astfel că, Richard devine rege la vârsta de 10 ani.

În timpul minoratului său, din iunie 1377 până în ianuarie 1380, trei "consilii" sunt responsabile pentru guvernarea țării. În realitate, Ioan de Gaunt, unchiul său, a exercitat o influență considerabilă asupra chestiunilor importante, în special în ceea ce privește politica externă, deși nu este membru al nici uneia dintre cele trei consilii. În 1381 în timpul Revoltei Țărănești când Richard avea 14 ani a negociat el însuși cu Wat Tyler și cu ceilalți lideri ai rebelilor. El a promis grațierea liderilor revoltei, dar nu a onorat promisiunea - ei au fost arestați și executați. Tacticile sale au dus la dispersarea rebelilor de pe străzile Londrei și întoarcerea lor la casele de la țară astfel încheindu-se tulburările.

Pe 22 ianuarie 1382, la Capela St Stephens din Westminster, Richard s-a căsătorit cu Anne de Boemia, fiica lui Carol al IV-lea, Împărat Roman și Elisabetei de Pomerania. Nu au avut copii iar Anne a murit la 7 iunie 1394. Pe data de 31 octombrie 1396 la Biserica St Nicholas din Calais, s-a căsătorit cu prințesa Isabella de Valois care avea vârsta de 7 ani, fiica lui Carol al VI-lea al Franței; căsătoria a fost, de asemenea, fără urmași.

Prin 1383 Richard a demonstrat inițiativa sa personală în alegerea prietenilor și a consilierilor, incluzând două figuri de o importanță deosebită, Sir Simon-Burley, fostul său tutor și aliatul lui Burley, Sir Michael de la Pole, cancelar din anul 1383. Richard a fost de asemenea în relații apropiate cu câțiva tineri ambițioși, în special cu Robert de Vere, conte de Oxford și cavalerii Ralph și James Stafford Berners. Cronicarul Thomas Walsingham numea relația regelui cu Robert de Vere "obscenă"^[2] și "nu fără un anumit grad de intimitate necorespunzătoare".^[3] Acești bărbați tineri erau invidioși pe puterea și prestigiul lui Ioan de Gaunt, duce de Lancaster, unchiul regelui. Criticile lor repetate și implicarea acestora în încercarea de a lua viața ducelui au dus la crearea unei atmosfere de suspiciune, la deteriorarea relațiilor regelui cu înalta nobilime.

În octombrie 1386 a fost o criză majoră în Parlament. Parlamentul, sub presiunea unei grupări a nobililor numită "Lords Appellant", a cerut lui Richard să elimine consilierii nepopulari. Richard a refuzat spunând că deoarece el este încă minor, Consiliul Guvernului ar conduce în locul său. Contele de Arundel, liderul grupării "Lords Appellant" a fost arestat la porunca lui Richard; mica armată a regelui condusă de Robert de Vere a fost învinsă de forțele Lorzilor iar Richard a fost închis în Turnul din Londra. Ulterior, Richard a fost de acord să dețină un parlament cu scopul de a rezolva plângerile Lorzilor; consilierii nepopulari au fost eliminați (opt fiind executați pentru trădare iar ceilalți exilați). Richard a fost forțat să accepte noii consilieri iar autoritatea sa a fost temporar diminuată.

În anii care au urmat, Richard a devenit mai prudent în relațiile sale cu baroni. În 1389 a recuperat putere și a promis o mai bună guvernare. În 1390 a avut loc un turneu pentru a sărbători aniversarea lui Richard și aparenta armonie de la întoarcerea lui Ioan de Gaunt din Spania. Richard a înfrumusețat Westminster Hall cu un nou plafon și a fost un patron cultural al artelor, arhitecturii și literaturii. Nu a moștenit setea de luptă a bunicului său: campania sa scoțiană din 1385 nu a fost decisivă și în 1396 a semnat cu Franța un armistițiu de 28 de ani.

La începutul anilor 1390, Richard a început să pună accent pe puterea prerogativelor și pe obligația supușilor de a asculta și reacționează dur atunci când autoritatea sa este atacată. Richard a promis să reducă povara impozitelor pentru cetățeni însă nu și-a respectat promisiunea.

Stema lui Richard al II-lea

În 1397 Richard a decis să se răzbune pe "Lords Appellant"; contele de Arundel a fost executat, Warwick exilat iar Gloucester a murit prizonier.

Pentru că Richard tot nu avea copii, moștenitorul tronului era Roger Mortimer, conte de March (nepotul lui Lionel de Antwerp, care era fiul lui Eduard al III-lea) iar după decesul acestuia în 1398, fiul său cel mare în vârstă de 7 ani, Edmund Mortimer. Totuși, Richard era mai preocupat de fiul lui Gaunt, Henry Bolingbroke. După decesul lui Gaunt, Richard a confiscat terenurile lui Bolingbroke, urmărind aceeași politică ca a lui Henric al II-lea și Eduard I de a centraliza puterea coroanei.

Richard a renunțat la campania din Irlanda care dădea oportunitatea lui Bolingbroke să ceară terenurile deținute de tatăl său în Yorkshire. Modul autocratic a lui Richard de a conduce era nepopular în rândul multor nobili, facilitând lui Bolingbroke câștigarea rapidă a controlului în sudul și estul Angliei. Inițial, Bolingbroke a vrut doar să-și recupereze moștenirea. În timp ce Richard era în Țara Galilor, profitând de absența regelui și de nemulțumirea crescândă, Bolingbroke a fost îndemnat să se încoroneze.

Richard a fost capturat la castelul Flint, în Țara Galilor și dus la Londra, unde foarte mulți au aruncat în el cu gunoi. A fost ținut în Turul Londrei și forțat să abdice. La cererea sa, a fost adus în fața Parlamentului, unde în mod oficial a renunțat la coroană. Parlamentul l-a acceptat pe Henry Bolingbroke drept noul rege.

Richard a fost dus la castelul Pontefract, unde a murit în jurul celei de-a doua săptămână din februarie 1400. Se consideră că a murit înfometat sau ucis

Richard II
Din grația lui Dumnezeu, Rege al Angliei Lord al Irlandei
Portret la Westminster Abbey, cca 1390
Date personale
Născut	6 ianuarie 1367 Bordeaux, Franța
Decedat	14 februarie 1400 Castelul Pontefract, West Yorkshire
Înmormântat	Catedrala Westminster
Părinți	Eduard Prințul Negru Joan de Kent
Frați și surori	Joan Holland, Duchess of Brittany[*] John Holland, 1st Duke of Exeter[*] Thomas Holland, 2nd Earl of Kent[*] Edward of Angoulême[*] Roger Clarendon[*]
Căsătorit cu	Anne de Bohemia (1382–94) Isabella de Valois (1396– )
Copii	Richard Maudelyn[*][1]
Cetățenie	Regatul Angliei
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Plantagenet
Domnie
Domnie	22 iunie 1377 - 29 septembrie 1399
Încoronare	16 iulie 1377
Predecesor	Eduard III
Succesor	Henric IV

·         1549: Il Sodoma (nume real Giovanni Antonio Brazzi), pictor renascentist italian (n. 1415)

·         1714: Maria Luisa Gabrielle de Savoia sau Maria Luisa Gabriella di Savoia (17 septembrie 1688 - 14 februarie 1714) a fost prima soție a regelui Filip al V-lea al Spaniei.

A fost a treia fiică și a doua care a supraviețuit a Ducelui de Savoia, Victor Amadeus al II-lea și a soției lui Anne Marie d'Orléans, care a fost fiica cea mică a lui Filip I, Duce de Orléans și Henriettei a Angliei. De-a lungul vieții, Maria Luisa a rămas apropiată de sora ei mai mare, Marie Adélaïde, care s-a căsătorit cu Ludovic al Franței, Duce de Burgundia, nepotul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.

Maria Louisa de Savoia
Portret de Miguel Jacinto Meléndez, ca. 1712-14
Date personale
Nume la naștere	Maria Luisa Gabriella di Savoia
Născută	17 august 1688 Torino, Piemont, Italia
Decedată	14 februarie 1714 (25 de ani) Madrid, Spania
Înmormântată	Pantheon of the Kings[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei Anne Marie de Orléans
Frați și surori	Marie-Adélaïde de Savoia Maria Vittoria Francesca de Savoia Victor Amadeus, Prince of Piedmont[*] Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei Vittorio Francesco, Marquis of Susa[*]
Căsătorită cu	Filip al V-lea al Spaniei
Copii	Ludovic I al Spaniei Ferdinand al VI-lea al Spaniei
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Savoia
Regină a Spaniei
Domnie	1700 - 1714

·        1779 – A murit James Cook, navigator englez (n. 1728)

James Cook – portret de Nathaniel Dance-Holland, circa 1775, expus la

Muzeul Maritim Naţional din Greenwich – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

James Cook (n. 28 octombrie/8 noiembrie 1728, Marton, Anglia, Regatul Marii Britanii – d. 14 februarie 1779, Kealakekua Bay, Ancient Hawaii) a fost un explorator, navigator și cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală. Cook a realizat hărți detaliate ale insulei Newfoundland înainte de a realiza trei expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei și Insulele Hawaii, precum și prima circumnavigare a Noii Zeelande.

Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent și s-a alăturat Marinei Regale în 1755. A luat parte la Războiul de șapte ani și a explorat și cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurențiu în timpul asediului orașului Quebec. Acest lucru a atras atenția Amiralității și Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât și al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediții în Pacific.

Traseele celor trei călătorii ale lui Cook. Prima călătorie este marcată cu roşu, a doua cu verde iar a treia cu albastru. Ruta echipajului lui Cook de după moartea acestuia este marcată cu linia albastră întreruptă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În acele călătorii Cook a navigat mii de kilometri în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mare detaliu și la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat și numit teritorii și a cartografiat insule și zone de coastă pentru prima dată pe hărțile europene. A demonstrat calități de marinar, aptitudini de explorator și cartograf, curaj fizic și capacitatea de a-și conduce oamenii în condiții vitrege.

Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercații cu băștinașii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moștenire de cunoștințe științifice și geografice ce au influențat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea.

* 1819 – S-a nascut Cristopher Latham Sholes, inventatorul masinii de scris.

Christopher Latham Sholes (February 14, 1819 – February 17, 1890)  - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

In timpul secolului al optsprezecelea au existat mai multe tentative de a concepe o maşină de scris.nIn 1868 americanul Cristopher Sholes a realizat şi brevetat primul prototip al genului. Firma producatoare de arme Remington care a achizitionat brevetul,va începe producţia de masă a maşinilor de scris în 1873.

* 1820: Charles Ferdinand d'Artois, Duce de Berry (Charles Ferdinand d'Artois, fils de France, duc de Berry; 24 ianuarie 1778 – 14 februarie1820) a fost fiul cel mic al regelui Carol al X-lea al Franței și a soției lui, Prințesa Maria Theresa de Savoia.

Charles Ferdinand
Charles Ferdinand d'Artois, miniatură de Jean-Baptiste Jacques Augustin
Date personale
Nume la naștere	Charles Ferdinand d'Artois
Născut	24 ianuarie 1778 Palatul Versailles, Franța
Decedat	14 februarie 1820 (42 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Catedrala din Saint-Denis
Cauza decesului	omor (înjunghiere cu armă albă[*])
Părinți	Carol al X-lea al Franței Marie-Thérèse de Savoia
Frați și surori	Sophie d'Artois[*] Louis-Antoine, Duce de Angoulême
Căsătorit cu	Prințesa Carolina de Neapole și Sicilia
Copii	Louise Marie Thérèse, Ducesă de Parma Henri, Conte de Chambord
Cetățenie	Franța
Ocupație	politician
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	duce

·         1821: Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș — d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene.

A fost fiul protopopului român unit Gheorghe Maior, originar din Diciosânmartin (azi Târnăveni). Și-a efectuat studiile primare la Căpușu de Câmpie, unde se stabilise tatăl său, devenit protopop de Iclod (Mureș). După studii la Colegiul Reformat din Târgu Mureș (1769-1772) și la Blaj (1771-1774) a urmat studiul filosofiei și teologiei la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma (1774-1779), apoi a făcut studii de drept la Universitatea din Viena (1779-1780).

Devine profesor de logică, metafizică și dreptul firii la gimnaziul din Blaj(între 1780 - 1785), preot în Reghin-sat și protopop al Gurghiului (între 1785 - 1809), „crăiesc revizor” (revizor crăiesc) și corector al cărților românești care se tipăreau la Buda (1809 - 1821).

A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alți reprezentanți ai Școlii Ardelene - la redactarea celebrei declarații de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum.

În lucrarea Procanon a exprimat unele poziții anticuriale, pe fondul conflictului său cu episcopul Ioan Bob. Aceste poziții au fost prezentate în mod diacronic în timpul perioadei comuniste ca fiind îndreptate împotriva dogmei primatului papal, deși această dogmă a fost adoptată de-abia în anul 1870.

A publicat o serie de lucrări teologice, istorice, filologice, predici; a tradus și prelucrat lucrări cu caracter economic. În lucrările sale istorice a combătut opiniile lui Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel și Jernej Kopitar, care contestau romanitatea și continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.

Lucrări teologice

• Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înțelesul cel deplin și desăvârșit al canoanelor și a toată tocmeala bisericețască spre folosul mai de seamă a românilor, (1783, rămas în manuscript, a fost prima dată publicat de Constantin Erbiceanu la București, în 1894, apoi de preot profesor Grigorie Marcu, la Sibiu, în 1948, (XXIV + 154 p.);
• Protopapadichia, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, 1997.
• Protopapadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor românești din Ardeal (1795, rămasă în manuscris, publicată fragmentar de preotul Grigore Silași în foaia "Sionul Românesc", Viena, (1865 - 1866);
• Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, Buda, 1809, 5 f + 304 p. (cu 40 predici și 11 "iertăciuni"; reeditată de Elie Dăianu, Cluj, 1906);
• Didahii, adecă învățături pentru creșterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morți, Buda, 1809, 3 f + 139 p. (cu 15 cuvântări);
• Prediche sau învățături la toate duminicile și sărbătorile anului, 3 volume, Buda, 1810 - 1811, 237 + 296 + 92 p. (cu 63 predici, reeditată de Elie Dăianu, în 2 volume, Cluj, 1906);
• Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813, 4 f + 392 p.
• Petru Maior, Istoria bisericii românilor, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, I, București, 1995.

Lucrări istorico-filologice

• Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812, 348 p. În același volum se găsesc și lucrările: Disertație pentru începutul limbei românești și Disertație pentru literatura cea vechie a românilor. Ediția a II-a îngrijită de Iordachi Mălinescu și Damaschin Bojâncă, Buda, 1834; ediția a III-a, Budapesta-Gherla, 1883. Ediție critică și studiu asupra limbii de Florea Fugariu, 2 vol., București, 1970, 279 + 293 p.;
• Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul Istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1814 (republicată de G. Bogdan-Duică, Cluj, 1923);
• Animadversiones in Recesionem Historiae De origine Valachorum în Dacia, Pesta, 1815;
• Ortographia româna și latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, Buda, 1819, cu anexa: Dialog pentru începutul limbii române întră nepot și unchiu, Buda, 1819 (ultimele două reeditate în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemțesc..., cunoscut și sub numele de Lexiconul de la Buda, 1825, p. 1 - 102, la redactarea și revizuirea căreia a lucrat și Petru Maior).
• Petru Maior, Scrieri, ediție îngrijită de Florea Fugariu, prefață de Maria Protase, București, 1976 (cuprinde: Procanonul, Propovedanii, Didahii, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Istoria Bisericii românilor, Disputații, Ortografia română, Dialog);
• Petru Maior, Scrisori și documente inedite, ediție îngrijită de Nicolae Albu, București, 1968, XXII + 169 p.
• Petru Maior, Scripta minora: ars literaria, animadversiones, epistolarium, ultimae, ediție îngrijită de Ioan Chindriș, București, 1995.

Traduceri și prelucrări

• Învățătură pentru prăsirea pomilor, scrisă de Haint Francisc ... , Buda, 1812, 171 pagini;
• Învățătură de a face sirup și zahăr din mustul tuleilor de cucuruz, după ce s-au cules cucuruzul de pre ei, întocmită de Ioan Nep. Neuhold, Buda, 1812, 24 p.;
• Disertație a lui Ioan Burger - M. D. despre zahăr, carele din must de tulei de cucuruz și de jugastru se face, Buda, 1813, 28 pagini;
• Învățătură despre agonisirea viței de vie și despre măiestria de a face vin, vinars și oțet, întocmită de autorii Saptal, Rozier, Parmentier și Dussieux și întru acest chip scurtată de abatul Ludovic Mitterpaher, Buda, 1813, 109 pagini;
• Învățătură pentru ferirea și doftoriia boalelor celor ce se încing prin țeară și a celor ce se leagă și a unor boale sporadice, adică pe ici pe colo îmblătoare ale vitelor celor cu coarne precum și a cailor, a oilor și a porcilor, Buda, 1816, 130 pagini;
• Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise (Odissevs) întocmite de Fénelon, arhiepiscopul Cambrei, acum întâi de pre limba italienească pre limba românească prefăcută, Buda, 1818, 287 pagini.

Petru Maior
Date personale
Născut	1 ianuarie 1756 Târgu Mureș, Scaunul Mureșului  Imperiul Austriac, Marele Principat al Transilvaniei, Ținutul Secuiesc (astăzi România)
Decedat	14 februarie 1821 (65 de ani) Budapesta, Comitatul Pest-Pilis-Solt-Kiskun Imperiul Austriei, Regatul Ungariei (astăzi Ungaria)
Părinți	Gheorghe Maior, protopop la Iclandul Mare[1]
Naționalitate	român
Cetățenie	Imperiul Austriac
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot, scriitor, traducător
Pseudonim	Mitru Perea
Studii	Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” din Roma, Universitatea din Viena
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Școala Ardeleană
Opere semnificative	„Procanon...”, „Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre”

* 1830: Louisa Augusta de Hesse-Darmstadt (30 ianuarie 1757, Berlin - 14 februarie 1830) a fost prințesă germană. A fost fiica lui Ludovic al IX-lea, Landgrav de Hesse-Darmstadt. La 3 octombrie 1775 s-a căsătorit cu Ducele (mai târziu Marele Duce) Karl August de Saxa-Weimar-Eisenach.

Louise de Hesse-Darmstadt

Prințesa s-a născut la 30 ianuarie 1757 în capitala Prusiei a lui Frederic cel Mare, Berlin, unde părinții ei s-au stabilit în timpul Războiului de Șapte Ani. Tatăl ei, Ludovic al IX-lea a accedat la conducerea landgrafului în 1768 și era la momentul nașterii ei general al armatei prusace.

Adesea el era departe de copiii lui și astfel, educația prințesei a stat în mâinile mamei ei, Caroline. Caroline a educat-o pe Louise în tradiția protestantă evanghelică și ea a devenit interesată de literatură și muzică.

Fiind cea mai mică fiică, cu opt frați, a fost important ca educația Louisei să îmbunătățească perspectivele ei de căsătorie. Din moment ce Ludovic al IX-lea a arătat puțin interes copiilor săi, căsătoria Louisei a devenit, de asemenea, o problemă de rezolvat de mama ei, cunoscută sub numele de "Marea Landgräfin" și von Zweibrücken datorită faptului că era expertă în politica internațională dinastică a Europei.

În 1773 Louise a călătorit împreuna cu mama și surorile ei Amalie și Wilhelmine la Beschau apoi la curtea rusă de la St Petersburg. Țarina Ecaterina a II-a a decis că Louise era nepotrivită ca soție pentru viitorul țar Pavel preferând-o pe sora ei, Wilhemine. Acest refuz și relația ei cu viitorul ei cumnat Pavel, au format-o pe Louise, transformând-o într-o figură cu o influență persistentă în statul rus.

La vârsta de 18 ani Louise s-a logodit cu tânărul cavaler Karl August de Sachsen-Weimar. Căsătoria a avut loc la 3 octombrie 1775 și a fost în întregime în scop dinastic (surorile ei s-au căsătorit cu moștenitorii Prusiei și Rusiei) ducând la consolidarea ducatul de Saxa-Weimar în cadrul Sfântului Imperiu Roman.

Trei dintre copiii Louisei: Karl Frederic, viitorul Mare Duce, Carolina Luise și Bernhard.

Tânăra Louise s-a remarcat prin delicatețe și timiditate devenite handicap la o curte dominată de soacra ei, Ana Amalia. Goethe care era poetul curții și ministru pentru soțul ei (și companion în aventurile extraconjugale) a fost mișcat de farmecul ei, de inima nobilă și de ochii ei "de culoarea albăstrelelor", și i-a dedicat versurile:

“

J'en sais une, mince comme lys/ Dont la fierté n'est qu'innocence./ Nul - pas même Salomon -n'en vit de pareille.

”

În 1779 a născut o prințesă care a murit la vârsta de cinci ani și toți ceilalți copii au murit după numai câteva zile de la naștere. În același timp, soțul ei avea o relație de mulți ani cu actrița Karoline Jagemann, cu care avea trei copii.

Louise a născut un moștenitor în 1783, pe Karl Frederic, care mai târziu s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Pavlovna (sora Țarului Alexandru I al Rusiei) iar fiica lor, Augusta de Saxa-Weimar, s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm al Prusiei și a devenit prima împărăteasă a Germaniei.

Louise a avut marele ei moment în octombrie 1806. În ciuda experienței puține în Weimar, ea a avut o mare influență în cercurile literare. Bătălia de la Jena(14 octombrie) a dus la înfrângerea forțelor prusaco-saxone și a precipitat căderea Sfântului Imperiu Roman. Curând după bătălie, trupele franceze au înaintat în Weimar. Ceilalți membri ai familiei, fie au fugit fie luptau armata prusacă, însă Louise a rămas în Weimar ca mamă și protectoare a națiunii. La două zile după bătălie ea a intrat în conflict cu însuși Napoleon.

Inspirată de exemplul reginei Louise a Prusiei ea a reușit ca Weimar să fie jefuit mai ușor în comparație cu orașul Jena. Ducatul Saxa-Weimar-Eisenach a supraviețuit epocii napoleoniene. În 1815, politica ei în timpul războiului a asigurat ca la Congresul de la Viena, micul ducat nu numai că și-a păstrat teritoriul dar a devenit mare ducat.

Marea ducesă Louise a murit la 14 februarie 1830 la vârsta de 73 de ani.

Louise și Karl August au avut șapte copii:

• Louise Auguste Amalie (1779–1784)
• o fiică (n./d. 1781)
• Karl Frederic (1783–1853)
• un fiu (n./d. 1785)
• Caroline Louise (1786–1816) - căsătorită cu Frederic Louis de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819)
• un fiu (n./d. 1789)
• Bernhard (1792–1862)

Louisa de Hessen-Darmstadt
Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach
Luise von Hessen-Darmstadt, desen de Georg Melchior Kraus.
Date personale
Născută	30 ianuarie 1757 Berlin
Decedată	14 februarie 1830 (73 de ani) Weimar, Saxa-Weimar-Eisenach
Părinți	Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Caroline de Zweibrücken
Frați și surori	Caroline de Hesse-Darmstadt Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt Amalia de Hesse-Darmstadt Wilhelmina Louisa de Hessa-Darmstadt Prince Christian of Hesse-Darmstadt[*] Ludovic I, Mare Duce de Hesse
Căsătorită cu	Karl August
Copii	Prințesa Luise Auguste Amalie Karl Frederic Karoline Luise, Mare Ducesă Ereditară de Mecklenburg-Schwerin Prințul Bernhard
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxe-Weimar-Eisenach Casa de Hesse-Darmstadt
Domnie
Domnie	1815-1828

* 1886: Franz Friedrich Fronius (n. 9 ianuarie 1829, Nadeș, comitatul Târnava, Principatul Transilvaniei - d. 14 februarie 1886, Agnita, Ungaria, în cadrul statului dualist Austro-Ungaria)^[4] a fost un profesor, biolog și etnolog sasdin Transilvania.

A urmat gimnaziul la Sighișoara. Începând cu anul 1847 a studiat teologia evanghelică și științele naturii la Universitatea din Leipzig. Între 1850-1859 a activat ca profesor de științele naturii în Sighișoara. Franz Friedrich Fronius s-a dedicat în special studiului botanicii, a studiat flora din Sighișoara și a făcut expediții în Carpații Orientali și Meridionali pentru întregirea colecției sale. Rezultatele expedițiilor sale au fost cuprinse în lucrarea sa intitulată Dezbateri și comunicări a Uniunii Transilvănene pentru Științele naturii din Sibiu.

Din anul 1855 până în 1858 a făcut observații fenologice ale florei și faunei sighișorene. Una dintre cele mai importante lucrări ale sale din domeniul botanicii a apărut în anul 1858 și se intitulează "Flora din Sighișoara".

Din anul 1859 a fost numit preot la Archita din actualul județ Mureș (Arkeden). Aici a redactat o monografie a localității și a publicat lucrări etnografice despre datinile, obiceiurile și credințele țăranilor transilvăneni din acea localitate. Toate acestea au fost adunate în tratatul Bilder aus dem sächsischen Bauernleben in Siebenbürgen. Ein Beitrag zur deutschen Culturgeschichte^[5] (Imagini din viața țărănească a sașilor. O contribuție la istoria culturii germane) care a apărut la Viena în 1879.

S-au păstrat și scrisorile sale, care au un conținut politic și sunt pline de umor, încât ar putea fi numite Litterae obscurorem virorum.

În anul 1868 a fost numit preot în Agnita, unde, pentru început, a finalizat construcția deja începută a școlii, după care a amenajat o grădină școlară exemplară.

La 1881 a publicat un tratat despre flora carpatină. În total a publicat 33 de lucrări.

Fronius Franz Friedrich a fost membru al Comitetului VSL și al Uniunii Agricole Transilvănene, precum și membru al Uniunii Transilvănene pentru științele naturii din Sibiu.

Casa în care a locuit, cunoscută astăzi sub denumirea de Casa Fronius^[6], din municipiul Sighișoara, Str. Școlii 13, este un monument din sec. XVII-XVII și se află înscrisă la nr. 881 / MS-II-m-A-15987 din Lista monumentelor istorice, din Județul Mureș, din 2004. ^[7] Este una dintre puținele case din oraș care au supraviețuit incendiului devastator din 1676.

În anul 2008, Casa Fronius ^[8] a fost transformată din monument într-o pensiune de cinci stele, care păstrează aceeași atmosferă săsească transilvăneană.

Pictura murală interioară și exterioară și stucaturile policrome de la „Casa Fronius” au fost recuperate și restaurate de restauratorul Romeo Gheorghiță și colectivul său. Pentru această activitate, ministrul culturii și cultelor a emis Ordinul nr. 2166/21.03.2008 prin care restauratorului i s-a acordat Premiul Național anual al Ministerului Culturii și Cultelor pentru Patrimoniul Cultural Național pentru anul 2007, categoria „Restaurarea monumentelor istorice

* 1903: Elisabeta Franziska Maria, Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei și Boemiei (17 ianuarie 1831 - 14 februarie 1903), a fost fiica Arhiducelui Joseph, Palatin al Ungariei (1776–1847) și a celei de-a treia soții, Maria Dorothea de Württemberg (1797–1855).

Arhiducesa Elisabeta Franziska

S-a căsătorit la 4 octombrie 1847 la Viena cu Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este (1821–1849). El era al doilea fiu al Ducelui de Modena, Francisc al IV-lea și a Mariei Beatrice de Savoia. Elisabeta Franziska și Ferdinand Karl Viktor au avut o fiică, Arhiducesa Maria Theresia de Austria-Este (1849–1919), care s-a căsătorit cu regele Ludwig al III-lea al Bavariei.

A doua ei căsătorie a avut loc la 18 aprilie 1854 la Viena, cu vărul ei primar, Arhiducele Karl Ferdinand de Austria (1818–1874), al doilea fiu al Arhiducelui Karl, Duce de Teschen și a Prințesei Henrietta de Nassau-Weilburg. Elisabeta Franziska și Karl Ferdinand au avut șase copii:

• Arhiducele Franz Joseph de Austria (1855–1855)
• Arhiducele Friedrich de Austria, Duce de Teschen (1856–1936)
• Arhiducesa Maria Christina de Austria (1858–1929), soția regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei
• Arhiducele Charles Stephen de Austria (1860–1933)
• Arhiducele Eugen de Austria (1863–1954)
• Arhiducesa Maria Eleonora de Austria (1864–1864)

Elisabeta a murit de pneumonie în palatul fiilor ei, Albertina din Viena. A fost înmormântată la Baden bei Wien unde o stradă a fost numită după ea.

Elisabeta Franziska de Austria
Arhiducesă de Austria Prințesă a Ungariei și Boemiei
Arhiducesa Elisabeta Franziska
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Franziska Maria
Născută	17 ianuarie 1831 Ofen, Ungaria
Decedată	14 februarie 1903 (72 de ani) Viena
Înmormântată	Helenenfriedhof Baden, Lower Austria[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Ducesa Maria Dorothea de Württemberg
Frați și surori	Arhiducele Joseph Karl de Austria Arhiducele Stephen, Palatin al Ungariei Archduchess Hermine of Austria[*] Marie Henriette de Austria
Căsătorită cu	Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este Arhiducele Karl Ferdinand de Austria
Copii	Maria Theresia, regină a Bavariei Arhiducele Franz Joseph de Austria Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Maria Cristina, regină a Spaniei Arhiducele Charles Stephen de Austria Arhiducele Eugen de Austria Arhiducesa Maria Eleonora of Austria
Cetățenie	Ungaria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

·         1926 - A murit Radu Rosetti, istoric, memorialist şi prozator (n.1853).

·         1927: George Cosmovici, compozitor român (n. 1859)

·         1927 - A murit Constantin Mille, ziarist şi scriitor.

* 1933: Octavian Naghiu (n. 15 martie 1933, Rucăr^[1], județul Făgăraș (interbelic) - d. 14 februarie 2015, București) a fost un tenor român

Octavian Naghiu s-a născut la 15 martie 1933 la Rucăr, în Țara Făgărașului, localitate situată pe malul drept al Oltului, fiu al preotului greco-catolic Nicolae Naghiu și al preotesei Carolina Naghiu. Era al treilea copil al familiei, surorile mai mari fiind Maria și Georgeta-Veturia.^[1]

Cursurile școlii primare le-a urmat în satul natal, îndrumat fiind de învățătorii Dan și Lavinia Băluț. Încă de mic a ieșit în evidență excepționalul său talent muzical. În strana bisericii „Sf. Paraschiva”, în care slujea tatăl său, ținea frecvent locul cantorului.^[1]

A urmat cursurile gimnaziale la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, „recunoscut pentru severitatea și austeritatea lui”. A avut rezultate excelente la limba română și la matematică și, mai ales, la muzică. Aici a studiat violoncelul și vioara. Până la sfârșitul școlii a fost cantor. La 1 decembrie 1948, prin decretul nr. 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma a fost interzisă și, implicit, Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj a fost închis. Adolescentul Octavian Naghiu, pentru a-și continua studiile, s-a mutat la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În acest oraș a studiat, în paralel, pianul și canto. După un an și jumătate s-a mutat la Cluj, fiind sprijinit de o rudă apropiată a tatălui său. La Cluj a studiat canto cu baritonul Iacobi. Actrița Daia Nicoară Andron l-a înscris la școala de muzică. Cu rezultate foarte bune la învățătură, s-a mutat la Școala de Muzică din București. După terminarea liceului, tânărul Octavian ar fi dorit să urmeze Facultatea de Medicină, însă, „din cauza originii nesănătoase” (tatăl său era preot greco-catolic), nu a fost acceptat. A studiat contrabasul, pentru a putea, ulterior, să urmeze Conservatorul.^[1]

După absolvirea liceului s-a înscris la Conservatorul din București, unde l-a cunoscut pe tenorul Ion Piso, întâlnire care i-a marcat cariera.^[2]

După încheierea studiilor la Conservator s-a angajat Teatrul de Operetă, unde a ocupat postul de prim-contrabasist. Debutul său ca tenor pe scena teatrului de operetă a avut loc alături de tenorul Ion Dacian. Ca urmare a calității interpretării, Octavian Naghiu a fost invitat să participe la un concurs de angajare la Opera din București, pe care l-a câștigat.^[2]

La 19 ianuarie 1965 a fost arestat timp de mai multe luni și torturat de Securitate, pentru că deținea o bancnotă de 100 de dolari primită de la o mătușă a sa venită în țară din SUA.^[1] În 1967 a emigrat din România și s-a stabilit la Zürich. În 1974 a fost distribuit în Rigoletto la Opera de Stat din Viena.

Octavian Naghiu a încetat din viață pe 14 februarie 2015, în urma unui stop cardiac, și a fost înmormântat pe 17 februarie 2015 la Cimitirul Bellu Catolic.

Octavian Naghiu
Octavian Naghiu
Date personale
Nume la naștere	Octavian Naghiu
Născut	15 martie 1933, Rucăr
Decedat	14 februarie 2015, București București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Nicolae Naghiu & Carolina Naghiu
Frați și surori	Maria și Georgeta-Veturia
Cetățenie	România
Etnie	română
Ocupație	cântăreț de operă
Activitate
Gen muzical	muzică clasică
Tipul de voce	tenor
Instrument(e)	contrabas
Premii	Ordinul Meritul Cultural

* 1941: Infanta Maria das Neves a Portugaliei^[1][2] (portugheză Maria das Neves Isabel Eulália Carlota Adelaide Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga de Paula de Assis Inès Sofia Romana, Infanta de Portugal^[2]) (n. 5 august 1852 - d. 15 februarie 1941) a fost primul copil al regelui Miguel I al Portugaliei și a soției lui Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.^[1][2] Maria a fost infantă a Portugaliei și membră a Casei de Braganza prin naștere. Până la nașterea fratelui ei Miguel, Duce de Braganza, Maria a deținut titlul de Prințesă Regală a Portugaliei. Prin căsătoria cu Alfonso Carlos de Bourbon, Duce de San Jaime, pretendent carlist la tronul Spaniei, Maria a avut titulatura de regină a Spaniei, Franței și Navarei.

Infanta Maria das Neves a Portugaliei
Ducesă de San Jaime
Date personale
Nume la naștere	Maria das Neves Isabel Eulália Carlota Adelaide Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga de Paula de Assis Inès Sofia Romana
Născută	5 august 1852 Kleinheubach, Bavaria
Decedată	14 februarie 1941 (88 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Attnang-Puchheim[*]
Părinți	Miguel I al Portugaliei Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Frați și surori	Miguel al II-lea, Duce de Braganza Infanta Adelgundes, Ducesă de Guimarães Marie Anne a Portugaliei Maria Antónia a Portugaliei Infanta Maria Tereza a Portugaliei Maria Josepha a Portugaliei
Căsătorită cu	Alfonso Carlos de Bourbon, Duce de San Jaime
Cetățenie	Portugalia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Braganza Casa de Bourbon

* 1943: David Hilbert (n. 23 ianuarie 1862, Königsberg, Prusia, acum Kaliningrad, Rusia – d. 14 februarie 1943 în Göttingen) a fost un matematician german, care a avut contribuții esențiale la matematica și fizica secolului al 20-lea. Pe mormântul său este gravată maxima sa: Wir müssen wissen. Wir werden wissen. (Trebuie să știm. Vom ști.)

În 1897 a introdus termenul de inel

·         1947 - A murit Ioan Iancu Botez, istoric literar şi eseist (n.20.03.1872).

·         1957: Sacha Guitry, actor și regizor de teatru și cinema (n. 1885)

·         1970: Grigore Vasiliu Birlic (n. 24 ianuarie 1905, Fălticeni - d. 14 februarie1970, București) a fost unul dintre cei mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum și în filme. Numele de naștere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa Birlic, jucată la începutul carierei sale.

Grigore Vasiliu s-a născut pe 24 ianuarie 1905, în familia unui mic negustor de pe strada Pârâul Târgului din Fălticeni. În copilărie a vrut să se facă clovn la circ, dar a fost tempestiv potolit de către tatăl său. A absolvit în anul 1924 cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoție a liceului.

Scriitorul Eugen Dimitriu, fondatorul Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, povestește în cartea Orașul Muzelor că: „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viață: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniștea deplină a orei, și toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecția... Observațiile pe care le primea erau făcute cu înțelegere. Profesorii aveau intuiție, îl și vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptașul se băga sub masă.”^[1]

La dorința familiei sale care considera actoria ca fiind o meserie neserioasă, Grigore Vasiliu se înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuți. În paralel, până a-și lua licența în drept, a făcut figurație la Teatrul Național din Cernăuți pentru a-și câștiga traiul. Remarcat de directorul Dragoș Protopopescu, este distribuit pentru prima dată de către regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit din comedia Musca spaniolă, scrisă de vienezii Arnold și Bach, și adaptată de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Fiind peltic, a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul” și astfel a repurtat încă de la început un succes răsunător.

În urma succesului obținut la public, este angajat ca actor la Teatrul Național din Cernăuți. La Cernăuți, Grigore Vasiliu cucerește simpatia publicului, fiind remarcat mai ales datorită rolului Dandanache din piesa O scrisoare pierdută a lui Ion Luca Caragiale. Dramaturgul și omul de teatru Victor Ion Popa îl distribuie în piesa „Amanetul” de Holberg.

Pentru admiterea la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți a trecut prin nu mai puțin de șapte tentative nereușite.^[2]Motivul pentru care a fost admis cu greu la Conservator era un defect de vorbire, explicat de Birlic mai târziu: „eram peltic și scuipam când vorbeam”. Defectul s-a transformat însă într-unul dintre atuurile actorului. La Conservator s-a numărat printre elevii lui Petre Sturdza și mai târziu a avut-o ca profesoară pe Gina Sandri. A legat o strânsă prietenie și cu Jules Cazaban, coleg de Conservator. Mai târziu s-a mutat la Conservatorul din București.

În anul 1933, Grigore Vasiliu, student pe atunci la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, a fost adus la București, de către regizorul Aurel Maican. Timp de un deceniu a jucat pe scenele diverselor companii particulare în piesele regizate de către Sică Alexandrescu și Ion Iancovescu, fiind vedetă în special la Teatrul Vesel. Acest teatru își ținea spectacolele într-o sală mică dintr-un pasaj al Bulevardului Elisabeta din București; teatrul fusese înființat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Mușatescu și avea să-și continue activitatea până în anul 1940.

Printre piesele cele mai importante în care a jucat se numără: Vârcolacul, Micul Weber de Arnold si Bach, Otto Elefantul de Arnold și Bach, Arde nevastă-mea de A. Vercourt și Jean Bever, Prostul din baie de Ernest Fiese și Karl Fellman, Corabia lui Noe, Așternutul de mătase de A. Birabeau și G. Dolley, Părintele cățeilor de Glinger și Taussig, Împăratul de Luigi Bonelli etc.

Din această perioadă își trage și porecla, transformată mai târziu în supranume, Birlic, care era titlul unei piese scrise de vienezii Arnold și Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Acțiunea din piesă era localizată în nordul Moldovei, erou principal (un funcționar) purtând numele de Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni.

Cu rolul titular din farsa Birlic, tânărul Grigore Vasiliu a cunoscut un succes uriaș, astfel încât a ajuns să se identifice cu personajul și să-i adopte numele. Mai întâi o poreclă ce stârnea râsul, Birlic (cuvânt de origine turcă însemnând asul de la cărțile de joc) a devenit o marcă pe care actorul a adăugat-o numelui său, transformând-o în renume.

Sică Alexandrescu și Tudor Mușatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, cel mai adesea cu piese ușoare, din repertoriul bulevardier. Sică Alexandrescu montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având un mare succes la public. Birlic a impresionat publicul și criticii teatrali prin creațiile sale actoricești complexe, având capacitatea de a trece foarte ușor de la un rol din registrul tragic la un rol din registrul comic și invers.

În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de Stroe și Vasilache în filmul Bing-Bang (care s-a păstrat și azi), apoi în Doamna de la etajul II (1937) (în regia lui Dezideriu Major), alături de Maud Mary, Mihai Popescu și Mișu Fotino (film pierdut, dar există câteva fotografii care ni-l prezintă). Dramaturgul George Ciprian îi oferă rolul lui Chirică din piesa sa Omul cu mârțoaga.

A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Angela Mateescu, apoi cu Valeria Nanci, dar nu a avut copii.

Filmografie:

• Bing-Bang (1934)
• Doamna de la etajul II (1937)
• Viața învinge (1951)
• Arendașul Român (1952)
• Lanțul slăbiciunilor (1952)
• Vizită (1952)
• O scrisoare pierdută (1953) - Brânzovenescu
• Directorul nostru (1955)
• Două lozuri (1957) - Lefter Popescu
• Doi vecini (1958)
• D-ale carnavalului (1958) - Crăcănel
• Băieții noștri (1959)
• Telegrame (1959) - Costăchel Gudurău
• Aproape de soare (1960)
• Bădăranii (1960) - jupân Canciano
• Drum nou (1961)
• Post Restant (1961)
• Doi băieți ca pâinea caldă (1962)
• Pași spre lună (1963)
• Lumina de iulie (1963)
• Mofturi 1900 (1963)
• Titanic vals (1964) - Spirache Necșulescu
• Les fêtes galantes (Serbările galante) (1965)
• Steaua fără nume (1965)
• Corigența domnului profesor (1966)

Grigore Vasiliu Birlic
Birlic în rolul lui Crăcănel din D-ale carnavalului
Date personale
Nume la naștere	Grigore Vasiliu
Născut	24 ianuarie 1905 Fălticeni, județul Baia
Decedat	14 februarie 1970 (65 de ani) București
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	actor actor de televiziune[*]
Activitate
Alte nume	Birlic
Roluri importante	Brânzovenescu în O scrisoare pierdută Spirache Necșulescu în Titanic Vals

·         1975: Sir Julian Huxley, biolog și filosof englez; primul director general al UNESCO (1946-1948) (n. 1887)

·         1976 – A murit  sculptorul român Oscar Han. Oscar Han (n. 3 decembrie 1891, București), a fost un  sculptor român, al carui tată era de origine germană, iar mama româncă din Vrancea.  A  studiat la Academia de Arte Frumoase din București, în atelierul lui Dimitrie Paciurea (sculptura) și cu Frederic Storck (desenul). Debutul său ca sculptor s-a produs foarte devreme, la nici 20 de ani. A fost membru al „Grupului celor patru”, din care mai făceau parte pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Francisc Șirato. În anul 1917 a făcut parte dintre cei 30 de artiști, pictori și sculptori trimiși pe front de Marele Cartier General al Armatei, pentru a realiza lucrări inspirate din luptele purtate de armata română. Printre lucrarile sale de seama se numara statuia regelui Carol I al României, amplasată în curtea Castelului Peleș din Sinaia, Statuia lui Mihail Kogălniceanu din București, ridicată în 1936 Piața Mihail Kogălniceanu, Statuia lui Constantin Brâncoveanu din București, realizată din bronz  în 1939, in curtea bisericii Sf. Gheoghe-Nou din București, unde este înmormântat domnitorul, monumentul lui Mircea cel Bătrân din Turnu-Măgurele,  executat  după portretul domnitorului din ctitoria sa, mănăstirea Cozia , statuia compozitorului George Enescu din Buzău (Parcul „Tineretului”), statuia lui Ștefan cel Mare din Piatra-Neamț, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Alba Iulia, inaugurată în 1968 în fața palatului princiar din Alba Iulia, cu ocazia aniversării semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, statuia lui Vasile Lupu, amplasată în Orhei, Republica Moldova, este realizată din bronz și îl reprezintă pe domnitor în odăjdii voievodale, ținând în mâna dreaptă o gramotă domnească. Monumentul a fost inaugurat în anul 1937 și a fost mutat de mai multe ori (în 1940 la Iași, în 1944 la Craiova), pentru a-l feri de trupele sovietice

·         1979- Ambasadorul american la Kabul este rapit si ucis de afgani. Adolph Dubs, ambasador al Statelor Unite în Afganistan, la Kabul a fost răpit de terorişti şiiit şi ucis într-un schimb de focuri între poliţie şi răpitori.

·         1981:  Vasile Maciu, istoric român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1904)

* 1985: Mugur Iulian Călinescu (n. 28 mai 1965, Botoșani? – d. 14 februarie1985, Botoșani) a fost un elev la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani, cunoscut pentru acțiunile sale de protest împotriva regimului comunistdin România. A fost declarat post-mortem, luptător împotriva regimului totalitar

La 16 ani, elev în clasa a XI-a, în noaptea din 12 spre 13 septembrie 1981 a scris pe peretele Comitetului Județean PCR Botoșani cu cretă albastră o serie de manifeste anticomuniste.

„Cetățeni! Trebuie să fim conștienți de rolul nostru în societate și să spunem un nu hotărât stărilor de lucruri ce se conturează la noi”

„În Polonia prietenă, oamenii au dobândit o libertate reală, au sindicate libere «Solidaritatea» și «Solidaritatea rurală». Acestea le reprezintă cu adevărat drepturile chiar dacă au aceleași probleme alimentare ca și noi”

„Nu mai putem accepta mizeriile și nedreptățile din țara asta”

„Cetățeni! Țara noastră are o situație economică grea. Datoriile externe au atins 10.000.000.000 dolari, în timp ce în presă plouă cu «petale roz»”; „Vrem democrație”.”

 Un număr mare de informatori ai Securității au mers pe urmele tânărului opozant. Este surprins în timp ce scria pe un perete "Jos comunismul", este arestat și supus la anchete îndelungate.

Persecuțiile exagerate ale Securității au avut efect dramatic asupra sa. Este marginalizat de societate (la fel ca și mama sa), iar la scurt timp, în 1983, este diagnosticat cu leucemie. Există opinii care susțin că îmbolnăvirea s-ar datora faptului că a fost otrăvit (sau iradiat) în timpul anchetelor

·         1992- A murit Slemon Roy, omul care a impiedicat izbucnirea unui razboi nuclear. Roy Slemon este un canadian, care a împiedicat izbucnirea unui război nuclear între SUA şi URSS. A murit în Colorado Springs, la vârsta de 87 de ani. A fost ofiterul cel mai înalt in rang aflat in functie la sediul central al NORAD din Colorado, in data de 5 octombrie 1960, când radarele de supraveghere au indicat faptul că URSS a lansat un atac cu rachete asupra Statele Unite ale Americii. El nu a intrat in panică si a interzis represaliile imediate. Mai târziu s-a  stabilit faptul că echipamentele de monitorizare au inregistrat de fapt reflecţii ale Lunii.

* 2002 – Fostul suveran al Romaniei, regele Carol al II-lea a fost inmormantat după o ceremonie religioasă șsi una militară, într-o capelă din incinta Mănăstirii Curtea de Argeș, la 450 de metri distantă de mormântul Elenei Lupescu. Rămăsitele pământesti ale lui Carol al II-lea şi ale ultimei sale sotii – Elena Lupescu – fuseseră aduse din Portugalia cu o zi înainte.

Carol al II-lea si Elena Lupescu – foto: historia.ro

* 2002: Domènec Balmanya i Perera (n. 29 decembrie 1914, Girona - d. 14 februarie 2002) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol. A jucat pentru echipa FC Barcelona, iar apoi a antrenat-o.

* 2002: Nándor Hidegkuti (n. 3 martie 1922 la Budapesta – d. 14 februarie2002 la Budapesta) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar

·         2003: Dolly, primul animal clonat (n. 1996)

·         2005- Este asasinat liderul opozitiei libaneze Rafik Hariri. In aceasta zi, la ora 12:11,o bombă ucide, împreună cu alte zeci de oameni şi facand sute de răniţi printre  trecători  în Beirut, pe liderul opozitiei libaneze, Rafiq al-Hariri. Rafiq al-Hariri s-a nascut la 1 noiembrie 1944 la Saida si a fost  un om de afaceri şi politician în Liban ,un mare lider al opoziţiei, care intenţia a unificat opoziţia parlamentară si care avea cele mai mari sanse la viitoarele alegeri parlamentare care urmau sa aiba loc în 2005. Serviciile secrete siriene au fost imediat acuzate de către opoziţie şi de populaţie.

Rafic Baha El Deen Al Hariri (November 1944 – 14 February 2005) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·         2015: Michele Ferrero (n. 26 aprilie 1925, Dogliani, Italia^[1], d. 14 februarie2015, Monaco^[4]) a fost un om de afaceri italian, proprietarul fabricii eponime de ciocolată Ferrero SpA, una din cele mai mari din Europa, cu vânzări estimate în 2012 de peste 19 miliarde de dolari.

Conform Forbes, Michele Ferrero a fost cel mai bogat om din Italia, cu o avere personală de 26 miliarde $,^[3] depășindu-l pe Silvio Berlusconi în martie 2008. În mai 2014, The Bloomberg Billionaires Index l-a clasat pe Ferrero pe locul 20 în topul celor mai bogați oameni din lume, cu o avere netă estimată la 26 miliarde $.^[5]

Fiul său deține în prezent brandurile Nutella, Mon Chéri, Kinder Chocolate, Ferrero Rocher, Tic Tacs și Kinder Eggs.

Din 1997 fii săi Giovanni Ferrero și Pietro Ferrero conduc compania.^[6][7]Pietro a decedat pe 18 aprilie 2011, într-un accident în Africa de Sud

·         2015: Louis Jourdan (născut Louis Robert Gendre; n. 19 iunie 1921 – d. 14 februarie 2015) a fost un actor francez de film

Sărbători

·        * În calendarul ortodox: Sf Cuv Auxentie, Maron și Avraam

Sfântul Cuvios Auxenţie, împreună cu Sfinţii Cuvioşi Maron şi Avraam şi cei împreună cu dânşii - foto: doxologia.ro

·         Ziua Sfântului Valentin, ziua darurilor și a iubirii, sărbătorită mai ales în Europa Occidentală și în SUA. Sfântul Valentin, sau Valentin din Terni (latin. Valentinus) este un martir declarat ca sfânt al creștinilor romano-catolici, care a trăit în secolul III, fiind episcop în Interamna (azi: Terni, Italia). După legendă el ar fi cununat un păgân cu un creștin, dăruia tinerilor îndrăgostiți flori din grădina lui, a vindecat bolnavi. A fost învinuit de „cununare religioasă” a perechilor de îndrăgostiți, în ciuda poruncii împăratului roman Claudius II (268-270). De aceea, a fost condamnat la moarte și executat pe 14 februarie 269, din cauza credinței lui.  In 496, Papa Gelasius schimba data sarbatorii pagane a dragostei Lupercalia, de la 15 la 14 februarie. Biserica intelegea ca nu este nimic rau in a sarbatori dragostea si combatea doar credintele pagane, care aduceau o insulta la adresa divinitatii. Lupercalia s-a sarbatorit in continuare, dar aceasta a ramas marcata ca ziua Sf.Valentin. Astfel, Valentin a inceput sa fie cunoscut ca fiind protectorul indragostitilor. Azi, Valentin este considerat patronul protector al îndrăgostiților. În cinstea Sfântului Valentin, în Statele Unite și mai nou și în statele europene, se fac petreceri și baluri. Îndrăgostiții își fac cadouri. În calendarul ortodox sfântul Valentin este sărbătorit pe 30 iulie.

·         Lupercalia. Cand avea loc Lupercalia, sarbatoarea pagana, se obisnuia sa se scrie numele tuturor fetelor nemaritate, care apoi se introduceau intr-o cutie. Fiecare barbat extragea cate un astfel de biletel, iar fata aleasa devenea iubita lui pentru un an intreg. O practica similara a prins contur incepand cu secolul al 14-lea. In ziua de 14 februarie fiecare baiat alegea o fata care-I devenea iubita pentru o zi. Aceasta se facea pentru a corespunde cu credinta ca imperecherea pasarilor (simbolul primaverii) are loc de ziua Sf. Valentin. In Europa occidentala si S.U.A., pe 14 februarie este sarbatorita ziua sfantului Valentin, zi a iubirii si a darurilor. In ultimele decenii aceasta sarbatoare s-a raspandit si in tari necatolice sau neprotestante din intreaga lume, inclusiv in Romania al carei popor are din vechime propria sa sa sarbatoare a iubirii – Dragobetele.

·         Liechtenstein: Ziua națională a principatului