2. /16 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători; Supliment

Decese

·   1279 - A murit Regele Alfonso al III-lea al Portugaliei; (n.  1210).

King Afonso in Genealogia dos Reis de Portugal (António de Holanda; 1530-1534) foto preluat de pe en.wikipedia.org

Afonso al III-lea, Rege al Portugaliei, (n. 5 mai 1210 în Coimbra – d. 16 februarie 1279 în Alcobaça, Coimbra sau Lisabona) supranumit Bolognezul, in urma căsătoriei sale cu contesa Matilda II de Boulogneal, a fost al cincilea rege al Portugaliei și primul care a folosit titlul de Rege de Portugalia și de Algarve, din 1249. A fost al doilea fiu al lui Afonso al II-lea al Portugaliei, și a Urracăi, prințesa Castiliei; a urmat la tron fratelui său Sancho al II-lea al Portugaliei, pe 4 ianuarie 1248.

Determinat să nu comită aceleași erori ca și fratele său, Afonso al III-lea a acordat mare atenție opiniei clasei mijlocii, formată din negustori și mici proprietari de pământ. În 1254, în orașul Leiria, a avut loc prima sesiune a Cortes, o adunare generală formată din reprezentanți ai nobilimii, ai clasei mijlocii, și a tuturor municipalităților. A emis de asemenea legi care aveau drept scop protejarea claselor neprivilegiate de abuzurile claselor înalte. Rămas în istorie ca un administrator remarcabil, Afonso al III-lea a fondat mai multe orașe, a acordat statutul de oraș multor altora, și a reorganizat administrația publică.

După ce și-a asigurat tronul, Afonso al III-lea a declarat război comunităților musulmane care prosperau în sud. Algarve a început să facă parte din Regatul Portugaliei în timpul domniei sale, în urma cuceririi orașului Faro; Portugalia a devenit astfel primul regat iberic care și-a încheiat Reconquista.

Statuia lui Afonso al III-lea în orașul Faro, Algarve

·      1391 - A murit împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul; (n. 18 iunie 1332).

Ioan al V-lea Paleologul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan al V-lea Paleologul (n. 18 iunie 1332 la Didymoteicho – d. 16 februarie 1391 la Constantinopol) a fost fiul împăratului Andronic al III-lea Paleologul şi al Anei de Savoy. Bunicul din partea mamei este contele Amadeus al V-lea de Savoy. Prima soţie a fost Elena Cantacuzino şi a doua soţie a lui a fost Maria de Brabant. A urmat, după tatăl său, la tronul imperiului bizantin în 1341, la vârsta de 9 ani.

A domnit intr-o perioada de decadere a Bizantului. În vara anului 1369, el a vizitat Roma, in carese mutase de la Avignon papa Urban al V-lea. La 18 octombrie, Ioan V a trecut la catolicism și a semnat hotărârea privind unirea celor două Biserici sub oblăduirea pontifului roman.

Însă la semnarea documentului n-a fost prezent nici un preot grec! Folosind fapta autocratorului drept pretext, Papa a refuzat categoric să participle la un sinod ecumenic. Demersul disperat al Paleologului nu le-a adus bizantinilor, în afară de promisiuni și subsidii bănești neînsemnate, nimic concret.

* 1799: Karl Theodor (11 decembrie 1724 – 16 februarie 1799) a domnit ca prinț-elector și conte palatin din 1742, ca duce de Jülich și Berg din 1742 și ca prinț-elector și duce de Bavaria din 1777 până la moartea sa. A fost membru al Casei de Palatinate-Sulzbach, o ramură a Casei de Wittelsbach.

Karl Theodor
Karl Theodor, portret de Anna Dorothea Therbusch, 1763
Date personale
Născut	11 decembrie 1724 Drogenbos, Țările de Jos Austriece
Decedat	16 februarie 1799 (74 de ani) Bavaria
Înmormântat	Theatine Church[*]
Părinți	John Christian[*] Maria Henriette de La Tour d'Auvergne[*]
Căsătorit cu	Elisabeta Augusta de Sulzbach Arhiducesa Maria Leopoldine de Austria-Este
Copii	Karoline Franziska Dorothea von Parkstein[*] Eleonore von Bretzenheim[*] Karoline von Bretzenheim[*] Karl August Friedrich Joseph von Bretzenheim[*] Friederike von Bretzenheim[*] Karl August Friedrich Joseph Prinz Bretzenheim von Regécz[*][1]
Cetățenie	Bavaria
Etnie	german
Ocupație	dignitary[*] colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Elector Palatin
Domnie	31 decembrie 1742 – 30 decembrie 1777
Predecesor	Karl al III-lea Filip, Elector Palatin
Eletor de Bavaria
Domnie	30 decembrie 1777 – 16 februarie 1799
Predecesor	Maximilian al III-lea, Elector de Bavaria
Succesor	Maximilian I Iosif de Bavaria

* 1819: Honoré al IV-lea (17 mai 1758 – 16 februarie 1819) a fost Prinț de Monaco și Duce de Valentinois din 12 martie 1795 până la 16 februarie 1819. A fost fiul lui Honoré al III-lea, Prinț de Monaco și a soției acestuia, Maria Caterina Brignole. După căderea lui Napoleon I el a recâștigat controlul asupra principatului datorită clauzei adăugate de Charles Maurice de Talleyrand-Périgord la Congresul de la Viena.

La 15 iulie 1777, la Paris, Honoré al IV-lea s-a căsătorit cu Louise Félicité Victoire d'Aumont, Ducesă de Aumont, Ducesă Mazarin și de La Meilleraye. Cuplul a divorțat în 1798 și au avut doi fii:

1. Honoré al V-lea (1778–1841)
2. Florestan I (1785–1856)

În timpul ocupației franceze, Honoré al IV-lea a fost închis câțiva ani. Bolile căpătate în urma arestului au dus la o incapacitate a lui Honoré în ultimii săi ani. În urma reînființării principatului, s-a stabilit o regență care a domnit în numele lui Honoré.

Honoré al IV-lea
Date personale
Născut	17 mai 1758 Paris, Regatul Franței
Decedat	16 februarie 1819 (60 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*]
Părinți	Honoré al III-lea Maria Caterina Brignole
Frați și surori	Prince Joseph of Monaco[*]
Căsătorit cu	Louise d'Aumont
Copii	Honoré al V-lea, Prinț de Monaco Florestan I, Prinț de Monaco
Cetățenie	Franța
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Grimaldi
Prinț de Monaco
Domnie	30 mai 1814 – 16 februarie 1819
Predecesor	Convenția Națională Honoré al III-lea monarhul anterior
Succesor	Honoré al V-lea

* 1823: Pierre-Paul Prud'hon (n. 4 aprilie 1758 – d. 16 februarie 1823) a fost un pictor și desenator francez romantic, cunoscut pentru portretele și pentru picturile sale alegorice.

* 1837: Gottfried Reinhold Treviranus (* 4 februarie, 1776, la Bremen - † 16 februarie, 1837, la Bremen) a fost un naturalist german.

Gottfried Reinhold Treviranus s-a născut în Bremen, la 4 februarie 1776. Este fiul lui Joachim Johann Treviranus, iar fratele său este naturalistul Ludolph Christian Treviranus (1779 - 1864). A studiat matematicile și medicina la Göttingen, din 1798până în 1796, an când a obținut doctoratul. A fost profesor de medicină și de matematici la Lyceum din Bremen în 1797. În paralel a fost medicul orașului Bremen.

Gottfried Reinhold Treviranus a decedat în localitatea natală, Bremen, la 16 februarie 1837.

·         1899 – A decedat  in urma unei apoplexii Félix François Faure (n.30 ianuarie 1841), presedinte al Frantei  din 1895 până la moartea sa. Faure a murit subit  în timp ce facea sex  în biroul său cu o  tânăra de 30 de ani, Marguerite Steinheil.

·         1907: Giosuè Carducci (n. 27 iulie 1835 Valdicastello (Toscana) - d. 16 februarie 1907 Bologna) poet, prozator și eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1906, a fost o figură literară influentă a timpului său.

Giosuè Carducci s-a născut în anul 1835 în Valdicastello (Toscana), ca fiu al unui medic carbonar. Studiile școlare și le face la Florența. După ce și-a luat doctoratul în 1856 la Scuola Normale Superiore din Pisa, Carducci a lucrat ca profesor de gimnaziu la San Miniato al Tedesco, orășel unde și-a publicat în 1857 prima colecție de poezii (Rime). Carducci a fost profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, din 1860 până în 1904. A fost foarte popular ca lector.

Interesat de viața politică a Italiei, se manifestă ca anti-regalist și partizan al înnoirilor pentru ca, spre sfârșitul vieții, să vadă în monarhie o posibilitate fericită de împlinire a unității naționale. Senator (1890), Carducci activează consecvent în linia progresului social și a democrației.

Poezia lui se revendică de la romantismul revoluționar al Risorgimentului ale cărui idealuri le preia, exprimăndu-le într-o înfățișare poetică originală în care sensibilitatea și erudiția, profetismul patriotic și retorica clasicistă se întrepătrund și se argumentează reciproc.

În ultimii ani ai vieții, bolnav, Carducci se retrage din învățâmânt în singurătatea bibliotecii, dar înconjurat de admirația lumii intelectuale italiene și de un prestigiu european pe care atribuirea Premiului Nobel l-a confirmat amplificându-l. Moare în 1907.

Printre operele importante ale lui Carducci se numără:

• Odi barbare (Ode barbare) - (1877-1889),
• Rime (1857),
• Rime e ritmi (Rime și ritmuri - (1898), scrise într-un stil care îi imită pe Horațiu și Vergiliu, încercând să evoce spiritul lumii clasice,
• Nuove poesie (Poezie nouă - 1873)
• Rime nuove (Versuri noi - 1861-1887).

Conflictele din Risorgimento, momentul din secolul al XIX-lea marcat de unitatea politică italiană, este prezent în opere precum Juvenilia (1860) și Versuri noi (1887). Volumul său anticlerical și rebel Inno a Satana (Imn Satanei - 1865) a stârnit multe controverse. Pentru Carducci, Satana nu reprezenta întruchiparea răului și a corupției, ci era sinonim cu progresul nestăvilit. Printre celelalte opere publicate ale lui Carducci, se numără monografii și eseuri, precum și alte lucrări în proză despre literatura italiană. Deși reputația lui se datorează poeziei, opera sa poetică are numai patru volume din Operele complete ale lui Carducci (1939-41, 30 volume).

* 1907: Clémentine de Orléans (franceză Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde d'Orléans) (6 martie 1817 – 16 februarie 1907), prințesă de Saxa-Coburg și Gotha, a fost al șaselea copil din zece și cea mai mică fiică a regelui Ludovic-Filip al Franței și a reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. A fost mama țarului Ferdinand I al Bulgariei.

Portret al prințesei de Winterhalter.

Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde de Orléans, numită Mademoiselle de Beaujolais, s-a născut la 6 martie 1817 la Castelul Neuilly, în Neuilly-sur-Seine, Franța, curând după Restaurația Bourbonilor. A devenit o prințesă regală, Prințesă de Orléans,^[2] după ascensiunea la tron a tatălui ei în 1830.

Istoricul radical Jules Michelet i-a predat istorie Clementinei, care și-a petrecut orele glorificând Revoluția franceză elevei sale.^[3]

În 1836, existau zvonuri că prințesa Clémentine se va căsători cu verișorul ei, Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii, după ce va trece perioada lui de doliu după soție.^[4]

Regele Leopold al II-lea al Belgiei a organizat căsătoria Clementinei cu Prințul August de Saxa-Coburg-Kohary, care era strâns conectat cu casele regale ale Portugaliei, Spaniei, Belgiei, Braziliei, Mexicului și Austro-Ungariei. August era al doilea fiu al Prințului Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha și a soției acestuia, Maria Antonia Koháry.

Verișorul lui August, Albert, se căsătorise cu regina Victoria și devenise Prinț Consort în Regatul Unit.

Contractul de căsătorie dintre Clémentine și August a fost semnat la Viena la 24 februarie 1843 de ambasadorul francez Charles Joseph, conte de Flahaut, reprezentând-o pe Clémentine și ambasadorul belgian baronul O'Sullivan, reprezentându-l pe August.^[5]

La 20 aprilie 1843, Prințesa Clémentine s-a căsătorit cu Prințul August la Castelul Saint-Cloud, în prezența a multor membri ai regalității europene.^[6] Cuplul a avut cinci copii:

Nume	Naștere	Deces	Note
Prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha	28 martie 1844	3 iulie 1921	căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Louise, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei, la 4 februarie 1875; au avut copii
Prințul Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary	8 august 1845	14 septembrie 1907	căsătorit cu Leopoldina a Braziliei, fiica mai mică a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei, la 15 decembrie 1864; au avut copii
Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha	1846	1927	căsătorită cu Arhiducele Joseph Karl de Austria, Palatin al Ungariei, la 12 mai 1864; au avut copii
Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha	1848	1894	căsătorită cu Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria, fratele mai mic al împărătesei Elisabeta de Austria; au avut copii
Ferdinand, Țar al Bulgariei	26 februarie 1861	10 septembrie 1948	căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Bourbon-Parma, fiica lui Robert I de Parma, la 20 aprilie 1893; au avut copii

Revoluția franceză de la 1848 a dus la sfârșitul domniei tatălui ei și prințesa a părăsit Franța împreună cu tatăl ei și mulți membri ai familiei regale. S-a instalat în Anglia, apoi la Cobourg și în cele din urmă la Viena, unde soțul ei era ofițer.

August a murit în 1881 iar Clémentine nu s-a recăsătorit.

Realizând că nu va fi niciodată regină, Clémentine și-a îndreptat eforturile pentru a-l instala în Ferdinand, copilul ei favorit, ideea că fiind descendent direct nu numai al lui Ludovic Filip dar și al Regelui-Soare, merită să devină rege. Clémentine s-a asigurat că Ferdinand este bine educat; el vorbea fluent câteva limbi străine și era pasionat de științele naturale și natură.^[7]

Clémentine a făcut lobby pentru alegerea fiului ei ca Prinț al Bulgariei

Clementine și-a urmat fiul în Bulgaria, undea ea a devenit o persoană importantă ca mamă a suveranului. Extrem de bogată, Clémentine s-a făcut populară în țara adoptivă folosindu-și banii inclusiv donând 4 milioane franci pentru finalizarea unei căi ferate care lega Bulgaria de rețeaua feroviară din Europa.^[9]

Se consideră că ea a avut un impact pozitiv în societatea bulgară; a finanțat mai multe clădiri și instituții cum ar fi școala pentru orbi și spitalul Klimentinskata și a fost fondatoarea Crucii Roșii bulgare.

De asemenea, Clémentine și-a câștigat reputația pentru disprețul și trufia față de oricine care nu avea sânge regal, deși ea a surprins mulți observatori cu farmec și umorul bun.^[10] Prietenă a reginei Victoria, Clémentine lua prânzul cu Victoria, în particular la Coburg când regina își vizita rudele germane.^[11]

Clémentine a căutat o mireasă potrivită pentru Ferdinand și se spune că era nerăbdătoare să aranjeze căsătoria dintre Ferdinand și Prințesa Hélène de Orléans, fiica contelui de Paris însă Prințesa Hélène a refuzat.^[12] În cele din urmă, fiul ei s-a căsătorit cu Maria-Luiza de Bourbon-Parma, fiica cea mare a lui Robert I, Duce de Parma și a Prințesei Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii.

În februarie 1896, Clémentine "a rupt relațiile" cu Ferdinand după ce acesta a acceptat ca fiul său cel mare, Boris să fie botezat ortodox..^[13] În 1899, nora ei a murit în urma complicațiilor după nașterea fiicei ei, Nadejda, iar Clémentine și-a asumat responsabilitatea educării copiilor.

Odată cu trecerea timpului, auzul ei s-a deteriorat și a devenit dependentă de enormul ei cornet acustic. Cu toate acestea, chiar și la 80 de ani, adesea Clémentine călătorea la Paris pentru a studia ultima modă.^[12]

După ce l-a văzut pe Ferdinand recunoscut internațional ca Prinț al Bulgariei, Clémentine a murit cu un an înainte ca visul ei de a-l vedea instalat ca monarh s-a împlinit.

Clémentine a murit la Viena la 16 februarie 1907, la vârsta de 89 de ani. Influența ei asupra lui Ferdinand era atât de pronunțată încât oamenii au început să prezică căderea lui. A fost înmormântată la Coburg, cu o inscripție compusă de Ferdinand după instalarea lui ca țar în 1908: "Fiică de rege, nu regină ea însăși dar mamă de rege.

Prințesa Clémentine
Date personale
Nume la naștere	Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde d'Orléans
Născută	6 martie 1817 Neuilly-sur-Seine, Franța[1]
Decedată	16 februarie 1907 (89 de ani) Palatul Coburg, Austria
Înmormântată	St. Augustin, Coburg[*]
Părinți	Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii
Frați și surori	Marie de Orléans Louise-Marie a Franței Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] Louis, Duce de Nemours François d'Orléans, prinț de Joinville Prințul Ferdinand-Filip al Franței Antoine, Duce de Montpensier Henri d'Orléans, duce de Aumale
Căsătorită cu	Prințul August de Saxa-Coburg și Gotha
Copii	Prințul Filip Prințul Ludwig August Prințesa Clotilde, Arhiducesă de Austria Prințesa Amalie, Ducesă de Bavaria Ferdinand I, Țar al Bulgariei
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	watercolourist[*] desenatoare[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha Casa de Orléans

* 1910: Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont (n. 29 septembrie 1827; d. 16 februarie 1910) a fost prințesă germană. A fost a doua fiică a lui George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției acestuia, Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg. A fost mătușa reginei Emma a Țărilor de Jos.

La 25 octombrie 1844, la Arolsen, s-a căsătorit cu vărul ei, Adolf I George de Schaumburg-Lippe. Mama ei era sora tatălui lui. Tânărul cuplu a avut opt copii:

• Prințesa Hermine de Schaumburg-Lippe (1845–1930); căsătorită cu Ducele Maximilian de Württemberg, singurul fiu al Ducelui Paul Wilhelm de Württemberg.
• Prințul Georg de Schaumburg-Lippe (1846–1911); i-a succedat tatălui său ca Prinț de Schaumburg-Lippe; s-a căsătorit cu Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg.
• Prințul Hermann de Schaumburg-Lippe (1848–1928).
• Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1850–1855).
• Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe (1852–1891); căsătorită cu Heinrich XXII, Prinț Reuss de Greiz.
• Prințul Otto Heinrich de Schaumburg-Lippe (1854–1935); căsătorit cu Anna von Koppen.
• Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe (1859–1917); căsătorit cu Prințesa Victoria a Prusiei, fiica împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.
• Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1865–1868).

Două dintre fiicele ei s-au numit Emma după mama ei; ambele au murit în copilărie.

Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont
Hermine de Waldeck și Pyrmont
Date personale
Născută	29 septembrie 1827 Hessa, Germania
Decedată	16 februarie 1910 (82 de ani) Bückeburg, Germania
Înmormântată	St-Martini-Kirche[*]
Părinți	George al II-lea Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg
Frați și surori	George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Augusta de Waldeck-Pyrmont
Căsătorită cu	Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe
Copii	Prințesa Hermine Prințul Georg de Schaumburg-Lippe Prințul Hermann Prințesa Emma Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe Prințul Otto Heinrich Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe Prințesa Emma
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Waldeck

* 1914: Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg, cunoscută și ca Prințesa Maria Romanovskia sau Maria Maximiliane^[1] (16 octombrie1841 - 16 februarie 1914) a fost fiica cea mare a lui Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a soției lui, Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei

Prințesa Maria de Leuchtenberg
Prințesă Wilhelm de Baden
Date personale
Născută	16 octombrie 1841 St. Petersburg, Imperiul Rus
Decedată	16 februarie 1914 (72 de ani) St. Petersburg, Imperiul Rus
Înmormântată	Baden-Baden
Părinți	Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei
Frați și surori	George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg Prințesa Eugenia Maximilianovna de Leuchtenberg Eugen Maximilianovich, Duke of Leuchtenberg[*]
Căsătorită cu	Prințul Wilhelm de Baden
Copii	Maria, Ducesă de Anhalt Prințul Maximilian de Baden
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă Mare Duce
Familie nobiliară	Casa de Beauharnais Casa de Zähringen

·         1917: Octave Mirbeau, scriitor francez (n. 1848)

* 1927: Jonas Basanavičius ( pronunțare (ajutor·info), poloneză Jan Basanowicz; n. 23 noiembrie 1851 în Ožkabaliai - d. 16 februarie 1927 în Vilnius) a fost un activist, fondator al primului ziar în limba lituaniană, Aušra, precum și semnatar al Declarației de Independență a Lituaniei.

* 1930: Ion N. Angelescu (n. 16 decembrie 1884 la Tecuci – d. 16 februarie 1930 la București)^[1] a fost un economist, profesor universitar și om politic român.

A fost licențiat în drept, litere și filozofie al Universității din București, a obținut doctoratul în științe economice la Universitatea din München cu Lujo Brentano, exponent al noii școli istorice germane

Ion Angelescu a fost director adjunct la Direcția de statistică din Ministerul Agriculturii și Domeniilor, director al Contabilității generale a statului și a datoriei publice în Ministerul de Finanțe, secretar general în Ministerul de Finanțe, expert în tratativele de pace cu Puterile Centrale din 1918, director general al comerțului în Ministerul Industriei și Comerțului, comisar al guvernului în consiliul de administrație al Societății Naționale de Credit Industrial, Secretar general al Ministerului de Industrie și Comerț, Ministru de Finanțe al României în Guvernul Artur Văitoianu (6 octombrie - 30 noiembrie 1919), Subsecretar de stat pe lângă Ministerul de Finanțe în Guvernul Alexandru Averescu (2) (30 august 1920 - 16 decembrie 1921) și în Guvernul Take Ionescu (17 decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922), Președintele Consiliului Legislativ al Parlamentului, Secția a III-a economico-financiară, Rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale (AISCI) (1924-1929), președinte al Asociației Economiștilor din România (1926). Ca militant de seamă al PNL, a fost din 1925 deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Liberal

Cele patru limbi de circulație internațională stăpânite (engleză, franceză, germană și italiană) reprezentând un alt argument al recunoașterii de care se bucura. Erudiția intelectuală și calitățile de economist de valoare au constituit atuurile care l-au impus printre reprezentanții de seamă ai culturii românești și îndeosebi ai științei economice. După ce s-a implicat activ alături de alți economiști de valoare în acțiunea de înființare a Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale (1913), a devenit unul dintre marii profesori ai instituției. În urma concursului din 1915 a devenit membru al Catedrei de Istoria comerțului, iar apoi profesor titular în cadrul Catedrei de Știință și legislație financiară. Între anii 1924-1929 a fost rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București.

Ion N. Angelescu

·         1932: Ferdinand Buisson, pacifist francez, laureat Nobel (n. 1841)

* 1934: Ștefan Cicio Pop (n. 1 aprilie 1865, Șigău, Cluj - d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost avocat și un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

Ștefan Cicio Pop s-a născut în satul Șigău, lângă Dej, la 1 aprilie 1865. Rămas orfan de mic copil a fost adoptat și crescut de către un unchi al său, Vasile Pop din Gherla. Școlile primare le-a făcut la Dej, iar cele medii la Liceul Maghiar de Stat din Dej și la Liceul Maghiar de Stat din Sibiu. A urmat cursurile universitare la Budapesta și Viena, unde a studiat științele juridice. În 1891 a obținut doctoratul în drept și s-a dedicat avocaturii stabilindu-se la Arad.

Ștefan Cicio Pop s-a căsătorit cu Eugenia Macavei, cu care a avut cinci copii: Ana (1897-1981), căsătorită cu Aureliu Birtolonu, Vasile Ștefan (1899-1975), Zoe Maria Sofia (1902-1986), căsătorită cu Constantin Dobrescu, Alexandru Eugen Tiberiu (1904-1978) și Liviu (1912-1990).

Deja ca tânăr avocat a participat la Conferința de la Haga, unde a susținut cauza românilor din Ardeal. După stabilirea sa la Arad, devine membru al Partidului Național Român și se implică cu toată forța în susținerea cauzei românilor transilvăneni. În 1894 a fost principalul avocat al Memorandiștilor, în procesul intentat acestora de către autoritățile maghiare. În urma intervenției regelui Carol I al României pe lângă împăratul Franz Iosif, obține un răsunător succes, memorandiștiifiind achitați. A fost un temut susținător al cauzei țăranilor din Arad și un avocat al apărării în procesele de presă înaintate românilor de către stăpânirea maghiară de atunci. La vârsta de 40 de ani, în 1905, este ales deputat de Șiria, în Dieta Ungariei, unde susține cu consecvență timp de 14 ani cauza românilor din Transilvania. În 24 septembrie 1906 a fost condamnat la Cluj de autoritățile maghiare la 3 luni de temniță și o amendă de 800 coroane pentru două articole publicate în "Libertatea" care contraveneau politicii oficiale austro-ungare privind națiunea română din Transilvania.

În dimineața zilei de 31 octombrie 1918 la inițiativa deputaților PNR din Parlamentul de la Budapesta, la Budapesta s-a format Consiliul Național Central Român format din 6 membri ai PNR și din 6 socialiști români. La începutul lunii noiembrie Consiliul Național Român Central și-a stabilit sediul în orașul Arad, în locuința lui Ștefan Cicio Pop, care era și președintele noului organ politic, care la 20 noiembrie 1918 a decis convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, în vederea unirii cu Regatul României.

A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, pe care a condus-o în calitatea sa de președinte al Consiliului Național Român Central și vicepreședinte al Marii Adunări. A fost ales de Marea Adunare de la Alba Iulia ca membru al Marelui Sfat Național al Românilor din Transilvania, iar mai apoi, în 2 decembrie 1918, a fost ales membru al Consiliului Dirigent, ocupând funcția de vicepreședinte. În prima ședință a Consiliului Dirigent a devenit responsabil al sectorului apărării și internelor. Este desemnat, imediat după Unire, ministru fără portofoliu în Guvernul Regatului României, pentru a asigura, alături de Vasile Goldiș și Alexandru Vaida-Voevod, integrarea administrativă și legislativă a Transilvaniei în Regatul României.

În urma alegerilor din noiembrie 1919 PNR a obținut cel mai mare număr de aleși, cu 35% din locurile din parlament, procent insuficient pentru formarea guvernului. Cabinetul a rezultat dintr-o alianță între Partidul Național Român din Transilvania, Partidul Țărănesc din Transilvania, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Țărănesc și Partidul Naționalist-Democrat din Vechiul Regat. Ștefan Cicio Pop a fost ales deputat în Parlamentul României, din partea PNR. Din partea PNR a fost desemnat Alexandru Vaida-Voevod cu formarea guvernului. Ștefan Cicio Pop a ocupat în cadrul cabinetului Vaida I funcția de ministru pentru Transilvania. Va fi numit ca și ministru de externe în 9 ianuarie 1920, funcție pe care o va ocupa până la căderea guvernului. În ultimele luni ale guvernului Vaida I a îndeplinit chiar funcția de președinte al Consiliului de Miniștri (prim-ministru), ad interim, ținând locul lui Alexandru Vaida-Voevod, care participa la negocierile de pace de la Paris.

În anul 1926, în urma fuziunii cu PNR cu Partidul Țărănesc, se va fonda Partidul Național Țărănesc, iar Ștefan Cicio Pop este ales Vicepreședinte al partidului.

În anul 1928 alegerile parlamentare au fost câștigate de către Partidul Național Țărănesc, iar Cicio Pop este desemnat de către Partidul Național Țărănesc, ca și Președinte al Adunării Deputaților, demnitate pe care ova ocupa de două ori. În 1933 a renunțat la activitatea politică și s-a retras la moșia sa de la Conop, județul Arad (interbelic), unde s-a stins un an mai târziu. A fost înmormântat cu onoruri de stat, în Arad, la ceremonie participând Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Sever Bocu și premierul Gheorghe Tătărescu. Slujba de înmormântare a fost oficiată de episcopul unit Alexandru Nicolescu.

Ștefan Cicio-Pop
Ștefan Cicio Pop
Date personale
Născut	1 aprilie 1865  Șigău, Cluj  Regatul Ungariei, Austro-Ungaria
Decedat	16 februarie 1934 (68 de ani) Conop, Arad
Căsătorit cu	Eugenia Macavei (1876-1951)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	politician avocat
Deputat
În funcție 1905 – 1918 în Parlamentul de la Budapesta 1919-1933 în Parlamentul României
Ministru pentru Transilvania
În funcție 5 decembrie 1919 – 12 martie 1920
Ministrul Afacerilor Străine
În funcție 9 ianuarie1920 – 13 martie 1920
Președintele Consiliului de Miniștri ad interim
În funcție 10 ianuarie 1920 – 12 martie 1920
Președintele Adunării Deputaților
În funcție 23 decembrie 1928 – 30 aprilie 1931 10 august 1932-18 noiembrie 1933
Partid politic	Partidul Național Român din Transilvania Partidul Național-Țărănesc
Alma mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta
Profesie	Avocat

·         1945: Börries, baron de Münchhausen, poet liric german, autor de balade (n. 1874)

* 1975: Chivu Stoica (n. 7 august 1908, Smeeni, județul Buzău – d.16 februarie1975) a fost un comunist român, prim-ministru al României în perioada 1955-1961, Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în perioada 24 martie 1965 - 9 decembrie 1967; a fost înlocuit în această funcție de către Nicolae Ceaușescu.

În anul 1931 a devenit membru al Partidului Comunist din România. În anul 1933 a fost condamnat la închisoare pentru participare la greva de la Atelierele CFR Grivița.^[1]

Chivu Stoica a fost deputat în Adunarea Deputaților în sesiunea 1946 - 1948. Chivu Stoica a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 - 1975. Chivu Stoica a fost distins cu următoarele decorații:

• Ordinul „Coroana României“ în grad de Mare Ofiþer (1947);
• Ordinul „Steaua Republicii Populare Române“ clasa I (1948, 1958);
• „Ordinul Muncii“ clasa I (1949);
• Ordinul „Apãrarea Patriei“ clasa I (1949);
• Titlul de „Erou al Muncii Socialiste“ și Medalia de Aur „Secera și Ciocanul“ (1958);
• Ordinul „23 August“ clasa I (1959);
• Ordinul „Tudor Vladimirescu“ clasa I (1966);
• Titlul de „Erou al Republicii Socialiste România“ (1973).

Chivu Stoica
Chivu Stoica
Date personale
Născut	8 august 1908 Smeeni, România
Decedat	16 februarie 1975, (67 de ani) București, Republica Socialistă România
Cauza decesului	sinucidere (plagă împușcată[*])
Căsătorit cu	Maria Manolescu
Copii	Duțu și Ani (adoptați)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	politician
Prim-ministru al României
În funcție 2 octombrie 1955 – 21 martie 1961
Precedat de	Gheorghe Gheorghiu-Dej
Succedat de	Ion Gheorghe Maurer
Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România
În funcție 24 martie 1965 – 9 decembrie 1967
Succedat de	Nicolae Ceaușescu
Premii	Erou al Muncii Socialiste[*]
Partid politic	Partidul Comunist Român
Profesie	militar

·         1982: Tamás Barta, muzician maghiar (n. 1948)

* 1990: József Moravetz sau Iosif Moravet (n. 14 ianuarie 1911 - d. 16 februarie1990) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).

·         1991 - A murit scriitorul Marin Iancu Nicolae (n.1907).

* 1995: Victor Kernbach (n. 14 octombrie 1923, Chișinău; d. 16 februarie 1995, București) a fost un scriitor român de science fiction și specialist în mitologie, autor al unor lucrări din acest domeniu, între care se remarcă Dicționarul de mitologie generală.

Basarabean, născut la Chișinău (înrudit cu Gheorghe de la Moldova și cu Vasile Conta). Se naște în familia avocatului Eugen Kernbach și a Tamarei (născută Onilă). A fost nepot al poetului Gheorghe din Moldova și al poetei Ana Conta-Kernbach, sora filosofului Vasile Conta. Își petrece copilăria și adolescența în orașul natal, unde urmează Liceul B.P. Hasdeu.

În vara lui 1940 se refugiază cu familia în București. Lucrează la "Vremea", apoi la Evenimentul zilei, patronat de Pamfil Șeicaru.

În 1942 se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București. O întrerupe timp de doi ani pentru a pleca pe front. Revine în 1946 și obține licența în litere și filozofie, continuând în paralel activitatea jurnalistică.

* 1995: Nicolae Costin (n. 7 aprilie 1936, Peciște, județul Orhei, Regatul României, astăzi în raionul Rezina, Republica Moldova – d. 16 februarie1995, Chișinău, Republica Moldova) a fost un om politic moldovean și unul din fruntașii mișcării de emancipare națională din RSS Moldovenească. A fost profesor universitar, președinte executiv al Frontului Popular din Moldova, deputat în primul Parlament ales (1990-1994) al Republicii Moldova, co-autorul Declarației de Independență a Republicii Moldova (27 august 1991), președinte al Consiliului municipalși Primar general al municipiului Chișinău (1990-1994).

Nicolae Costin
Date personale
Născut	7 aprilie 1936 Peciște, județul Orhei, Regatul României
Decedat	6 februarie 1995 (58 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Înmormântat	Chișinău
Căsătorit cu	Iuliana Gorea-Costin
Cetățenie	Moldova
Religie	Ortodox
Ocupație	Politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție martie 1990 – 1990
Primar de Chișinău
În funcție 1990 – 9 august 1994
Precedat de	Mihai Severovan
Succedat de	Serafim Urechean
Premii	Ordinul Republicii
Partid politic	Frontul Popular din Moldova
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Profesie	Profesor și istoric

·    1996 - A decedat Nicolae Carandino, gazetar, traducător și director al Teatrului Național din București, ultimul dintre supraviețuitorii procesului Iuliu Maniu; (n. 1905).

Nicolae Carandino (foto -

www.revistaclipa.com – preluat de pe braila-portal.ro)

Nicolae Haralambie Carandino (n. 19 iulie 1905, Brăila – d. 16 februarie 1996) a fost un ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducător și memorialist din România. A doua zi după 23 august 1944, N. Carandino a primit din partea lui Iuliu Maniu ”ordinul” de a edita noua ediție a ziarului ”Dreptatea” (care a fost interzis în timpul administrației Mareșalului Antonescu). Sub coordonarea lui N. Carandino, ”Dreptatea” a fost cel mai important ziar al opoziției democratice anticomuniste, fiind însă interzis de două ori de către noile autorități, aflate în subordonarea sovieticilor.

Internat în Lagărul de la Târgu-Jiu (1942). Arestat în 1947, ca urmare a ”înscenării de la Tămădău”, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntașilor Partidului Național-Țărănesc. Condamnat în același an la 6 ani temniță grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii și 1,000 de lei cheltuieli de judecată. În închisoarea de la Sighet,

N. Carandino l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viață, fiind martor la agonia și moartea sa; marele politician i-a împărtășit ”testamentul politic” și ”testamentul religios”, publicate în cartea sa de memorii,Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste.

A fost deținut în realitate 9 ani în închisorile din Galați, Sighet și București. Domiciliu forțat, pînă în 1962, în Bărăgan, la Bumbăcari și Rubla. După o tăcere de aproape 19 ani, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice și traduceri.

Memoriile sale de după 1944 au circulat ca samizdat în mediile literare din țară, fiind publicate pentru prima dată în volum la editura „Dreptatea“ din New York, sub titlul „Zile de istorie“ (1986). După cum a explicat Paul Lăzărescu, prietenul lui Carandino și deținătorul manuscrisului originar, ”Zile de istorie” nu era titlul dat de autor, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste (vezi ediția îngrijită de Paul Lăzărescu și publicată în 2017 de către Fundația Academia Civică).

·         1996 - A murit Bob Paisley, unul dintre cei mai mari manageri pe care i-a avut fotbalul britanic. Sub directoratul lui (1974-1983), Clubul Liverpool a obţinut 13 trofee în nouă ani.

·         2000 - A murit actrița de origine rusă Lila Kedrova. A fost laureată a Premiului Oscar, pentru cel mai bun rol secundar feminin, în filmul Zorba grecul; (n. 1919).

 

* 2002: Robert Hanbury Brown (n. 31 august 1916 - d. 16 ianuarie 2002) a fost un astronom și fizician britanic. Este cunoscut mai ales pentru cercetările sale care au condus la perfecționarea radarului și studiile sale din domeniul radioastronomiei.

În colaborare cu matematicianul Richard Twiss, construiește un interferometru cu ajutorul căreia măsoară diametrul unghiular al steleiSirius, fiind prima persoană care reușește acest lucru.

* 2003: Elena Albu (n. 1 septembrie 1949, Iași – d. 16 martie 2003, București) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și de voce.

A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, pe care l-a absolvit în 1973. Din 1972 a început să joace în spectacole de teatru și în filme, fiind protagonista multora dintre producțiile soțului său, regizorul Mircea Veroiu.

Ultimul rol în teatru al Elenei Albu a fost în spectacolul "Oameni de zăpadă", în regia lui Louise Dănceanu, care s-a jucat la Teatrul Foarte Mic în stagiunea 1998/1999.

A murit singură în casă, victimă a unei hemoragii cerebrale secundare unui puseu de hipertensiune arterială; corpul i-a fost găsit în data de 16 martie.

Filmografie:

• Apașii / Apachen, r. Gottfried Kolditz, (1973) ^[2]
• Ilustrate cu flori de cîmp, r. Andrei Blaier, (1974)
• Prin cenușa imperiului (1976)
• Între oglinzi paralele, r. Mircea Veroiu, (1978) - Ela
• Falansterul, r. Savel Stiopul, (1979)
• Detasamentul Concordia (1980)
• Moara lui Călifar, r. Șerban Marinescu, (1984)
• Surorile (1984)
• Somnul insulei (1994)
• Femeia în roșu (1997)

Jump to navigationJump to search

Elena Albu
Date personale
Născută	1 septembrie 1949 Iași, România
Decedată	16 martie 2003 (53 de ani) București, România
Căsătorită cu	Mircea Veroiu
Cetățenie	România
Ocupație	actriță de teatru[*] actriță de film[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București

·       

*   2005: Regina Narriman, a doua soție a regelui Farouk (n. 1933)

* 2011: Leonard King "Len" Lesser (3 decembrie 1922 – 16 februarie 2011) a fost un actor american. A fost cunoscut pentru rolul cheie din filmul lui Clint Eastwood, Kelly's Heroes și pentru rolul recurent ca Uncle Leo din Seinfeld,^[1] care a început în al doilea sezon în episodul „The Pony Remark”.

Lasser a fost născut în New York City și a obținut diploma de licență de la City College of New York în 1942. Apoi, a servit în Armata Statelor Unite în timpul celui de Al doilea război mondial

Lesser a muncit ani de zile pe scenă, în film și televiziune. CV-ul lui a inclus proiecte cu Clint Eastwood, Barbra Streisand, Lee Marvin, Dustin Hoffman și Steve McQueen. Lesser a apărut la televiziunile americane în mod constant din 1955 apărând constant în multe seriale clasice, cum ar fi: The Monkees, The Outer Limits, Alfred Hitchcock Presents, Get Smart, Quincy, The Rockford Files, Mad About You, Seinfeld, All in the Family, Boy Meets World și cel mai recent, Castle. A apărut în mai multe filme ca The Outlaw Josey Wales.

El a avut un rol recurent în Everybody Loves Raymond ca „Gavin”, un prieten al lui Frank Barone, care întotdeauna își ridica mâinile în aer de bucurie de fiecare dată când îl vedea pe Ray (la fel cum făcea în Seinfeld ca „Uncle Leo” de fiecare dată când îl vedea pe nepotul său Jerry).

La data de 16 februarie 2011, Lesser a murit de pneumonie în Burbank, California, la vârsta de 88 de ani

·         2013: Dumitru Sechelariu (n. 14 iulie 1958 - d. 16 februarie 2013^[1]) a fost un politician român ales primar al municipiului Bacău din partea PSD în două mandate în perioada 1996–2004.

Sechelariu a fost conducătorul echipei de fotbal FCM Bacău.

În 2005 este arestat într-un dosar de luare de mită, înșelăciune și abuz în serviciu, petrecând 43 de zile în arest. ^[2]

A fost fratele fostului parlamentar Sergiu Sechelariu și tatăl pilotului Doru Sechelariu.

A murit la Viena la data de 16 februarie 2013, având cancer pulmonar.

Dumitru Sechelariu
Date personale
Născut	14 iulie 1958 Bacău, România
Decedat	16 februarie 2013 (54 de ani) Viena, Austria
Căsătorit cu	Laudeta Sechelariu
Copii	Doru, Emma, Mara, Dora
Ocupație	politician
Primar al Bacăului
În funcție 1996 – 2004
Partid politic	PSD
Profesie	Om de afaceri

* 2016: Boutros Boutros-Ghali, în arabă بطرس بطرس غالي, (n. 14 noiembrie 1922, Cairo, Egipt - d. 16 februarie 2016^[10]) a fost un jurist, profesor și diplomat egiptean ce a ocupat postul de Secretar General al Națiunilor Unite între 1 ianuarie 1992 și 31 decembrie 1996.

Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a anunțat, la 16 februarie 2016, moartea, la Cairo, a fostului secretar general al organizației, în vârstă de 93 de ani

* 2016: Mircea Costache II (n. 2 mai 1940, București – d. 16 februarie 2016^[1]) a fost un handbalist român, profesor de educație fizică și sport. Era fiu de medici și a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab” din București pe care le-a terminat în 1957, unde a și început activitatea de handbalist sub îndrumarea profesorului Constantin Popescu, care în același timp era și antrenorul echipei naționale de handbal feminin. A terminat Institutul de Educație Fizică și Sport (IEFS) în 1967. A scris cartea autobiografică - „O viață, aceeași pasiune” publicată în 2007 de Editura Proxima.

Mircea Costache II
Informații generale
Nume complet	Mircea Costache
Data nașterii	2 mai 1940
Locul nașterii	București, România
Data decesului	16 februarie 2016 (75 de ani)
Locul decesului	București, România
Naționalitate	Română
Cluburi de seniori*
Ani	Club
	Dinamo București
Echipe antrenate
1971–1976	Algeria
1988–1995	Portugalia
Palmares[ascunde] Campionatul Mondial Aur Germania de Vest 1961 (Echipă) Aur Cehoslovacia 1964 (Echipă) Bronz Suedia 1967 (Echipă)

* 2018: Arsenie Voaideș, pe numele de mirean Augustin Voaideș, (n. 24 ianuarie 1951, Huisurez, comuna Dămuc, județul Neamț - d. 16 februarie2018, Mănăstirea Berzunți, județul Bacău) a fost un arhimandrit ortodox român, stareț al Mănăstirii Berzunți din județul Bacău

S-a născut în satul Huisurez, comuna Dămuc, județul Neamț, la 24 ianuarie 1951, din părinții Neculai si Anghelina, de credință ortodoxă. A primit la botez numele Augustin. În 1987, IPS Eftimie, pe atunci Episcop al Romanului și Hușilor, voind să regenereze monahismul în eparhia sa, a cerut de la mitropolitul Moldovei și Sucevei, Teoctist Arăpașu, pe Părintele Arsenie de la Putna. Astfel, cel ce avea să devină părintele duhovnicesc al acestei zone pitorești Hușilor, voind să revigoreze monahismul în această eparhie cerută, a fost trimis, de ascultare, ca paznic, în acest loc care atunci se numea Schitul Savu. În ziua de 8 noiembrie 1988, la sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost hirotonit diacon de către ierarhul de pioasă amintire, ÎPS Eftimie Luca, pentru ca, în următoarea duminică, să fie hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii „Sf. Sava”. Așa a început osteneala misionară a Părintelui Arsenie în această regiune încărcată cu frumuseți naturale, dar și de istorie.^[2]

În anul 2001 a absolvit cursurile Seminarului Teologic Liceal „Veniamin Costache”, de la Mănăstirea Neamț, județul Neamț. În anul 2005 a devenit licențiat al Facultății de Teologie „Sf. Filofteia” din Pitești, având ca teză „Semnificația Sfintei Cruci în viața credincioșilor”, iar în anul 2007 a absolvit cursurile de masterat ale aceleiași facultăți.^[3]

Odată cu formarea teologică, părintele Arsenie s-a preocupat și de formarea obștii monahale, dar și de refacerea bisericii mănăstirii, grav afectată de timpurile vremii. Între 1992-2002 lăcașul monahal a fost consolidat, extins și înfrumusețat, astfel încât, la praznicul Schimbării la Față din anul 2002, a fost sfințit ansamblul eclesial al mănăstirii.

Situată la o distanță de 100 de km de Berzunți, Mănăstirea Pogleț este tot o ctitorie a părintelui Arsenie Voaideș. Și aici, prin grija părintelui, s-a întemeiat o obște de maici. Chiliile și gospodăria anexă s-au realizat tot în perioada anilor 1996-2007, dar gospodărirea a continuat până în zilele noastre.^[4]

Părintele arhimandrit a murit în 16 februarie 2018.

Arsenie Voaideș
Date personale
Nume la naștere	Augustin Voaides
Născut	24 ianuarie 1951
Decedat	16 februarie 2018 (67 de ani)
Cetățenie	România

Sărbători

• Lituania -- Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1918)
• Calendarul creștin ortodox: Sf Sfințiți Mc Pamfil, preotul și Valent, diaconul; Sf Ier Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (Harți)
  

  Sf. Sfințit Mc. Pamfil și Sf. Ier. Flavian arhiepiscopul Constantinopolului – Icoană sec. XX, Mănăstirea Kalamiou, Nafklios (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

  Sfântul Mucenic Pamfil, originar din oraşul Berit (azi Beirut), Sfântul Mucenic Pamfil a fost un om învăţat care a studiat Sfânta Scriptură şi a împlinit virtuţile creştine în timpul vieţii sale. El a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă foarte importantă pentru vremea aceea care avea peste 3000 de cărţi.
  cititi mai mult pe unitischimbam.ro

  Sfântul Mucenic Valent a fost diacon şi cunoştea pe de rost Sfânta Scriptură. Slujea la Ierusalim în Biserica unde a suferit moarte martirică în timpul împăratului Diocleţian.

  Sfântul Ierarh Flavian a fost Patriarh al Constantinopolului după Sfântul Proclu. Sfântul a fost contemporan cu Sfântul Leon, Papa Romei şi a luptat contra ereziei lui Eutihie şi Dioscor. El nu a mai reuşit să se bucure de triumful Ortodoxiei de la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451, pentru că la sinodul de la Efes din 431 a fost bătut, iar după trei zile a trecut în veşnicie.

• 
  

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 16 Februarie

ISTORIE SOCIALĂ ŞI MEMORIE OFICIALĂ. DOSARUL "GRIVIŢA '33"

- Steliu Lambru -

Unul dintre cele mai importante repere cronologice ale naraţiunii istorice comuniste privind perioada interbelică, mişcările pentru revendicări salariale ale muncitorilor ceferişti din a patra decadă a secolului XX, cunoscute sub denumirea generică de "grevele de la Atelierele CFR ŤGriviţať din ianuarie-februarie 1933", pare să fi căzut astăzi în uitare. "Amnezia" de care a fost cuprinsă istoriografia românească postdecembristă este cu atât mai paradoxală cu cât domeniul istoriei sociale este unul încă destul de deficitar în cercetarea istorică din România. Nu numai memoria dosarului "Griviţa '33" pare că s-a şters din analele istoriei româneşti, dar şi tot ceea ce ţine de tradiţia intelectuală de stânga, atât cât a fost, şi nu mai trezesc nici măcar un interes oarecare, iar marile monografii dedicate istoriei PCR şi istoriei României sub regimul comunist se lasă aşteptate în continuare. Acest fapt pare cu atât mai anormal cu cât influenţa intelectuală a marxismului în mediile academice şi universitare euro-americane rămâne pregnantă, mai ales dacă ţinem cont de pluralitatea interpretărilor post-comuniste ale marxismului însuşi. Atât cât poate fi găsită vreo urmă de materialism istoric marxist în ceauşismul istorio-grafic, există încă o şansă şi pentru marxismul românesc de a fi revizitat şi "adus la zi". De mare importanţă în economia discursului rollerian1, greva de la Griviţa îşi pierdea treptat din importanţă după instalarea în fruntea partidului şi statului a lui Nicolae Ceauşescu, ajungând ca în perioada ceauşismului târziu (după 1980) aceasta să fie numai amintită, destul de lapidar, într-un context în care trebuia să strălucească numai figura liderului absolut. 

Evenimentele din dosarul "Griviţa '33" au fost considerate de istoriografia dejistă şi de aceea ceauşistă iniţială drept forme superioare de manifestare ale conflictului ireconciliabil dintre exploataţi şi exploatatori, dintre săraci şi bogaţi. Din aceste interpretări2 oficiale a supravieţuit, după falimentul integral al ceauşismului, o memorie socială inoculată de acesta, în bună parte şi din cauza insuficienţei cu care a fost tratat acest subiect din istoria contemporană a României. Dacă există cel puţin un domeniu al istoriografiei româneşti care reclamă reinterpretarea şi rescrierea sa, atunci acesta este cel dedicat mişcării muncitoreşti şi sindicale din România. Departe de a fi parte exclusivă a unei ideologii anume sau al unui anumit tip discursiv istoric, "Griviţa '33" este un studiu de caz care aparţine domeniului istoriei social-economice din România şi istoriei sindicalismului militant. În general, puţinele texte şi referiri postdecembriste în studiul acestui caz au ţinut să evidenţieze aspectele sale întunecate, interzise din istoria acestui eveniment, şi anume importanţa capitală a amestecului agenţilor Internaţionalei a III-a Comuniste în organizarea, declanşarea şi desfăşurarea grevelor de atunci: singurul aspect care fusese ascuns de propaganda oficială a regimului de până în 1989. 

Acţiunile greviste din iarna anului 1933 au invadat, în primul rând, manualele şcolare şi mediile de informare în masă, fiind pretextul punerii în scenă a unui spectacol politic şi cultural care suplinea carenţele de legitimitate ale regimului3. În acest sens, grevele succesive ale muncitorilor de la Atelierele CFR "Griviţa" au fost folosite de puterea comunistă pentru cointeresarea corpului social în proiectul politic propus, formarea unei conştiinţe istorice naţional-comuniste şi "edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism" conform discursului oficial, program lansat de Ceauşescu începând cu Congresul al XI-lea al PCR din 1974. Care au fost efectele acestei cointeresări a cetăţenilor în proiectul politic privind memoria culturală a trecutului comunist şi cunoaşterea generală a trecutului istoric de către aceştia se poate deduce urmărind insistenţa cu care se păstrează clişeele legate de "Griviţa '33" în interiorul conştiinţei colective româneşti. Recursul actual la istoria acestui caz trezeşte în opinia publică o memorie culturală cu serioase rădăcini în ceauşismul istoriografic, fapt paradoxal, întrucât receptivitatea opiniei publice româneşti la "cântecul de sirenă" istoriografic oficial părea să fie destul de redusă, grevele ceferiste fiind îndeobşte considerate drept un mijloc de glorificare a regimului4. Din nefericire, aceste neajunsuri ale istoriei proletcultiste nu influenţează doar opinia publică, ele rămânând încă şi în bagajul de cunoştinţe al unor universitari, prezumtivi producători de cunoaştere. Ceea ce este încă un fapt şi mai surprinzător îl constituie cantonarea unor temerari care s-au aventurat în studiul istoriei comunismului românesc într-o manieră de tratare care seamănă neplăcut de bine cu istoriografia regimului de care România s-a despărţit în 19895.

Demersul de faţă îşi propune interogarea unei categorii de surse neutilizate de cercetarea istoriografică în dosarul "Griviţa '33", şi anume presa scrisă, cu accentul pus pe principalele cotidiane care au relatat cel mai detaliat succesiunea protestelor griviţene: "Adevărul", "Dimineaţa", "Dreptatea", "Scânteia" şi "Universul". În mod evident, am acordat atenţia cuvenită şi altor tipuri de surse şi colecţii de documente, puţine, dar care mi-au clarificat unele nedumeriri. Intenţia mea este de a prezenta filmul negocierilor dintre patronat şi sindicatele ceferiste aşa cum a fost reflectat de aceste publicaţii, în cadrul general al desfăşurării lor. De asemenea, propun o disociere netă a motivaţiei şi semnificaţiei acţiunilor greviste, ca mijloc de interpretare al cazului "Griviţa '33". În primul rând, se poate distinge analiza grevelor organizate pentru satisfacerea revendicărilor economico-sociale, care pot fi privite drept acţiuni legale şi în conformitate cu legislaţia muncii din perioadă. Într-un alt registru interpretativ trebuie însă aşezate revendicările radicale şi acţiunile de terorism ale sindicatelor comunizate, declanşate după negocierile cu patronatul şi care au dus la intervenţia în forţă a armatei de la mijlocul lunii februarie 1933. În acest din urmă sens se impune sublinierea unei alte disocieri, şi anume cea ideologică dintre sindicatele social-democrate moderate şi cele anarhist-comuniste. Prin această ultimă disociere intenţionez să arăt că, de fapt, au existat două evenimente diferite deşi la prima vedere confuzia primează: greva tuturor sindicatelor ceferiste dintre 30 ianuarie şi 2 februarie şi rebeliunea comunistă din 14-16 februarie 1933. Aceste două evenimente le voi trata însă împreună, atât pentru a înţelege succesiunea evenimenţială de către cititorul nefamiliarizat cu acest caz, cât şi pentru a explica raţiunea pentru care le consider drept două evenimente deosebite. Întrucât rebeliunea din 14-16 februarie este considerată îndeobşte ca fiind acţiunea grevistă în sine, este necesar să elimin această confuzie: de fapt, ceea ce este cunoscut sub numele de greva de la Atelierele CFR "Griviţa" îl reprezintă protestul din 30 ianuarie-2 februarie, acţiune încheiată cu negocieri şi cu majoritatea solicitărilor satisfăcute. Anarhia, dezordinile şi violenţele din zilele 15 şi 16 februarie s-au constituit într-un alt eveniment având drept cauze imixtiunea ideologică externă, în care miza economico-socială a acţiunilor revendicative îşi pierdea relevanţa.

1. CONTEXTUL

Majoritatea autorilor care au abordat tema grevelor griviţene consideră că acestea nu pot fi izolate de criza economică mondială din 1929-1933. Dar criza economică a fost doar pretextul pentru ofensiva politică a Cominternului spre teritoriile apusene pierdute după 1918. Revanşismul Uniunii Sovietice viza recuperarea acelor teritorii şi exportul proiectului politic bolşevic prin "revoluţia mondială" care radicaliza şi nemulţumirile materiale ale muncitorilor ceferişti, împingându-i către dezordine şi anarhie. Tradiţia grevelor "de import" începuse încă din 1918, atunci când greva tipografilor din decembrie s-a soldat cu aproximativ 100 de victime, acest eveniment istoric fiind un alt caz supus imixtiunii politicului şi denaturării propagandistice în anii regimul comunist, alături de grevele minerilor din Lupeni, desfăşurate în 1929. Intrată în cel de-al patrulea an, recesiunea economică provocase scăderea nivelului de trai generând tulburări sociale şi puternice proteste sindicale, de felul celor din 1931. Efectele negative ale marelui crah financiar de pe Wall Street, din octombrie 1929, au fost resimţite puternic şi în România, unde criza economică a fost dublată şi de acţiunile destabilizatoare ale agenţilor Cominternului vizând subminarea autorităţii statului român6. Principalul agent al URSS în România, PCR fusese interzis în 1924 printr-un ordin al ministrului de război, în urma adeziunii acestuia la politica externă a Moscovei, care considera România "stat multinaţional" şi contesta administraţia românească în teritoriile dobândite la sfârşitul primului război mondial. Prin "legea Mîrzescu", elaborată după două luni de la acest ordin al ministrului de război şi prin care erau interzise toate formaţiunile politice şi organizaţiile care subminau autoritatea statului, era definitivată scoaterea de pe scena politică a PCR.

În condiţiile reculului economic mondial, anul 1933 debuta în România cu creşterea tendinţelor de protest ale mai multor categorii socio-profesionale. Lucrătorii ceferişti nu erau o excepţie în ceea ce priveşte scăderea nivelului de trai. Sindicatele ceferiste erau însă bine organizate şi dispuneau de forţă şi radicalism ideologic pentru a se manifesta mai convingător în susţinerea revendicărilor. Asumarea de către sindicatele ceferiste a rolului de avangardă în lupta socială va încapsula strategia generală a acestora în săptămânile care vor urma. Aşa cum consemnau "Dimineaţa"7, "Adevărul", "Dreptatea" şi "Universul", în ziua de 30 ianuarie sindicatele ceferiste dădeau publicităţii "Apelul către toţi salariaţii publici", în care salariaţii din ministere, poştă, corpul didactic de toate gradele, corpul sanitar, cel ecleziastic şi lucrătorii CFR îşi manifestau ostilitatea faţă de noul proiect al guvernului ţărănist condus de Alexandru Vaida-Voevod, de reducere a salariilor, proiect propus de Virgil Madgearu, ministrul de finanţe. A doua zi după prezentarea acestui apel şi după dezbaterile Congresului funcţionarilor publici, se alătură protestului şi sindicatele ziariştilor, funcţionarilor publici şi veteranilor de război8.

2. GREVA

În urma menţinerii intenţiei guvernului de a reduce salariile angajaţilor publici, sindicatele ceferiste declanşează greva la finele lunii ianuarie care va dura până la 2 februarie. În urma acestei scurte acţiuni greviste, guvernul va da un comunicat în care preciza că lucrătorilor de la CFR nu li se vor aplica reducerea de salariu. Însă direcţiunea Atelierelor CFR "Griviţa", îngrijorată de circumstanţele în care se produc revendicările muncitorilor, emite o circulară în care preciza clar: "… fără să se aştepte rezultatul întrevederilor (n.m. cele dintre sindicate şi patronat), anumiţi instigatori cari se intitulează comunişti în manifestele lor, împiedică prin instigaţiile lor ca să se dea aprobările necesare (n.m. privind rezultatul negocierilor). Urmarea va fi… că toţi cei cari se vor lăsa ademeniţi de aceştia, vor fi îndepărtaţi din serviciu fără a mai fi reprimiţi"9. Cotidianul social-democrat "Dimineaţa" relata astfel desfăşurarea grevei din 2 februarie: "Când sirena a sunat încetarea lucrului pentru repaosul de prânz, toţi aceşti muncitori (n.m. circa 3.000 de oameni) s-au întrunit în hala cea mare, unde s-a improvizat o întrunire… S-a hotărât pe loc forţarea celorlalte secţii să intre în grevă. Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democraţii pe tema metodelor de luptă - aceştia cerând să se procedeze cu prudenţă, spre a nu se da ocazie autorităţilor să provoace… Din vreme au sosit numeroase forţe armate…, fiind totuşi ţinute la mari distanţe spre a nu da aspect că se provoacă… La ora 4.30, greviştii au ieşit în linişte pe poarta atelierelor. Armata a fost retrasă - astfel că nu s-au produs incidente"10.

Negocierile purtate de ministrul lucrărilor publice şi comunicaţiilor, Eduard Mirto - împreună cu Cezar Mereuţă, directorul general al Atelierelor CFR "Griviţa" - cu directorii atelierelor CFR şi directorul Atelierelor Griviţa-vagoane, pe de o parte, şi reprezentanţii greviştilor pe de alta, au avut ca rezultat satisfacerea doleanţelor muncitoreşti. Din cele 10 revendicări ale muncitorilor, direcţiunea Atelierelor CFR a aprobat următoarele puncte:

1. Minimul de câştig atunci când lucrătorul n-a putut lucra din motive independente de el.

2. Reţinerile legale sau pe bază de împrumut la Casa Muncii CFR să fie până la cel mult 1/3 din drepturile lucrătorilor.

3. Ministrul Mirto a decis ca salariile nici unei categorii de muncitori şi funcţionari din calea ferată să nu sufere proiectata reducere de 10%, iar reţinerile de 10% făcute în luna ianuarie să fie restituite.

4. Acordarea de prime tuturor celor 120.000 de muncitori şi funcţionari ceferişti din toată ţara începând cu 1 ianuarie 1933, ca o completare a salariilor11.

3. CONFUZII ŞI CLARIFICĂRI

Într-o declaraţie făcută presei, ministrul Mirto îşi exprima totuşi speranţa ca lupta sindicală să nu degenereze: "împreună cu direcţia generală, le-am studiat (n.m. revendicările) cu cea mai mare bunăvoinţă şi am aprobat tot ce era îndreptăţit. Se poate spune că lucrătorii au avut un deplin câştig de cauză. Era natural ca ei să recunoască aceasta şi să continue liniştiţi lucrul. Sunt însă printre ei unii cari au regretat profund văzând că cererile sunt satisfăcute. Aceştia continuă să se agite şi să atragă şi pe alţii de partea lor. În momentul de faţă, lucrătorii ceferişti discută între dânşii. Noi aşteptăm cu tot calmul sfârşitul discuţiilor lor. Nu ne îndoim că bunul simţ va învinge. Zvonurile că la atelierele CFR ar fi o situaţie îngrijorătoare sunt nu numai exagerate dar pe de-a întregul inventate. N'a avut loc nici un act de turburare a ordinei publice şi avem convingerea că nici pe viitor nu se va întâmpla nimic. Toată agitaţia se va termina în linişte, spre satisfacţia tuturor părţilor, poate cu excepţia acelora cari nu urmăresc altceva decât turburarea liniştei"12.

Optimismul ministrului va fi înşelat însă mai curând decât se putea bănui, în aceeaşi zi, ceferiştii ieşeni organizând o amplă grevă de protest. Delegaţia sindicală griviţeană solicitase patronatului şi asigurarea de 44 de ore de lucru pe săptămână în loc de 36. În urma unor noi întrevederi cu delegaţia Uniunii Sindicatelor CFR şi a Sindicatului CFR condus de Alexandru Oprescu, ministrul Mirto şi direcţiunea generală a Căilor Ferate au mai aprobat încă 4 puncte:

1. Se asigură lucrătorilor din toate atelierele CFR 40 de ore de lucru pe săptămână, de luni până vineri 7 ore pe zi, iar sâmbăta 5 ore.

2. Salariul minim va fi echivalentul salariului la orele lucrate, majorat cu o compensaţie de acord de 20%.

3. Alocaţia de chirie va fi de 15% de la 1 ianuarie 1933.

4. Revizuirea preţurilor de acord pe baza de cronometrare a timpului de lucru a diferitelor lucrări.

Delegaţia sindicală se declară satisfăcută de această dată şi promite patronatului că greviştii vor relua lucrul şi că nu vor mai fi alte dezacorduri. Însă, în ziua de 3 februarie, agitatorii comunişti îndeamnă la noi revendicări şi la o nouă grevă, iar 200 de lucrători care au încercat să reia lucrul au fost împiedicaţi să o facă. Noile revendicări constau în recunoaşterea dreptului de funcţionare a unui Comitet de fabrică ca organ consultativ obligatoriu pentru administraţia CFR în litigiile cu lucrătorii, acordarea unei alocaţii de scumpiri, anularea impozitului global, încetarea concedierilor şi reprimirea celor concediaţi anterior şi mărirea salariilor cu 40%13. În aceeaşi zi, la rafinăriile Societăţii Româno-Americane şi ale "Astrei Române" din Ploieşti au loc tulburări ale liniştii publice provocate de muncitorii de acolo. Strategia energică a subsecretarului de stat din Ministerul de Interne, Armand Călinescu - acelaşi care va interveni şi la Griviţa -, va restabili ordinea cu ajutorul armatei.

4. CRIZA

După acest moment al negocierilor în urma căruia se detensionează climatul general de neîncredere reciprocă dintre sindicate şi patronat, se declanşează criza internă a revendicărilor muncitoreşti. Intră în acţiune agitatorii comunişti, care încearcă să împiedice aplicarea acestui acord privind soluţionarea cererilor greviştilor. Pentru a îndepărta eventualele suspiciuni privind veridicitatea acestor afirmaţii voi cita chiar din oficiosul PCR, "Scânteia", din 15-28 februarie 1933 care nota, triumfal, victoria ceferiştilor în disputa cu patronatul: "crâncena luptă din 15 şi 16 februarie a ceferiştilor de la ŤGriviţať a fost continuarea luptei lor hotărâte, în care izbutiseră să smulgă direcţiei şi guvernului cuceriri importante, cuceriri care mergeau de la impunerea de revendicări economice… până la impunerea revendicării politice (subl. m.) a Comitetului de fabrică…"14.

O nouă delegaţie sindicală este primită de ministrul Mirto. Acesta le explică greviştilor că bugetul CFR nu poate suporta o mărire a salariului de 40%, ci de doar 20%. Ministrul le reproşează reprezentanţilor greviştilor că revendicările lor devin politice şi-şi exprimă regretul pentru degenerarea luptei sindicale. Delegaţia admite explicaţiile economice ale lui Mirto şi muncitorii reiau lucrul în ziua de 4 februarie. În aceeaşi zi a început şi satisfacerea financiară a doleanţelor, convenită în urmă cu două zile. 

Dar speranţele patronatului pentru calmarea situaţiei vor fi înşelate iarăşi. Prin aceste satisfaceri succesive ale revendicărilor ceferiştilor, guvernul Vaida-Voevod restabilise unele privilegii suprimate anterior de guvernul Iorga-Argetoianu. Pentru a ţine situaţia sub control, parlamentul este nevoit să voteze "starea de urgenţă" în ziua de 5 februarie, în ciuda protestelor opoziţiei liberale, social-democrate şi ţărăneştiradicale15. Guvernul introduce gărzi militare în Atelierele CFR şi începe pregătirile pentru militarizarea Căilor Ferate. În declaraţia sa, guvernul Vaida-Voevod argumenta instituirea stării de urgenţă prin prezenţa pericolului comunist: "în ultimul timp, mişcări concertate cu caracter comunist au turburat ordinea în diferite regiuni şi tind în mod evident la destrămarea ţărei. Pentru a asigura menţinerea ordinei şi a evita nevoia nefericită a unei aspre represiuni, guvernul crede că va fi silit a lua măsuri excepţionale de prevenirea turburărilor"16. Unul dintre adepţii introducerii stării de urgenţă era acelaşi energic subsecretar de stat Armand Călinescu, considerând că această măsură se impunea "pentru a preîntâmpina o insurecţie comunistă care se pregătea". Într-un discurs ţinut în faţa parlamentului, el dezvăluia activităţile subversive ale grupurilor comuniste: "în ianuarie trecut (n.m. 1932), grupul comunist român a ţinut un congres în străinătate şi a votat o rezoluţie în 4 puncte: 1. intrarea comuniştilor în sindicate pentru a demonetiza pe social-democraţi; 2. infiltrarea în instituţiile de stat; 3. organizarea de mişcări de mase în fabrici; 4. organizarea de greve. Toate acestea sunt considerate ca mijloace pentru răsturnarea ordinei într-o situaţie prerevoluţionară… Apoi, în sindicate, social-democraţii sunt denunţaţi ca trădători, lucrându-se pentru realizarea punctului 1"17.

5. SFIDAREA

A doua zi, 6 februarie, încălcând dispoziţiile stării de urgenţă, la Cluj se întrunesc muncitorii ceferişti, unde participă şi o delegaţie griviţeană. În urma acestei încălcări a dispoziţiilor guvernamentale, autorităţile locale operează 38 de arestări. În aceeaşi zi, ministrul comunicaţiilor Eduard Mirto, la interpelarea deputatului social-democrat Ioan Mirescu, ia cuvântul în parlament pentru a da explicaţii asupra situaţiei explozive de la Griviţa. Adresându-se deputatului Mirescu, Mirto adăuga: "nu se poate să nu ştiţi că în timpul lungilor şedinţe petrecute în atelierele căilor ferate… nu s-au discutat numai problema şi revendicările muncitoreşti, ci s-a discutat utilitatea sau inutilitatea parlamentului şi modul de aşezare al impozitelor. Atelierele căilor ferate nu sunt săli de întrunire pentru propaganda tuturor ideilor. Înainte de toate, muncitorii trebuie să respecte acel locaş, care are anumită destinaţie. Dar dv. nu ştiaţi că s-au discutat şi cauzele crizei economice de la noi din ţară, dacă aceste cauze ale crizei nu sunt în strânsă legătură cu cauzele crizei economice mondiale, dacă aceste cauze ale crizei economice mondiale nu sunt în legătură cu aşezarea socială actuală? Aceste erau revendicări muncitoreşti?"18 

În ziua de 8 februarie, cabinetul lansează "Manifestul guvernului către ţară" în care arată pericolul anarhiei comuniste şi îndeamnă la calm: "Români, o primejdie mare pândeşte ţara noastră. Se încearcă destrămarea ei prin anarhie şi violenţă. Organizaţii ascunse comuniste lucrează la răsturnarea prin violenţă a ordinei de stat. În executarea acelui plan unele turburări au început în câteva regiuni. În acelaş timp alte elemente, fără să-şi dea seama, dau ajutor indirect acţiunei de destrămare, dedându-se la violenţe cari creiază o atmosferă prielnică răsturnării ordinei de stat"19. Manifestul este semnat de prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod, ministrul de interne G.G. Mironescu, ministrul justiţiei Mihai Popovici şi ministrul apărării, generalul Samsonovici. 

Pentru a sublinia gravitatea crizei cu care se confrunta guvernul, presa centrală citează publicaţiile franceze care relatau despre situaţia din România. Astfel, "La Republique" îşi exprima teama ca starea de asediu să nu mascheze tendinţa spre dictatură20. Ziarul "Le Temps", în articolul "În Balcani", nota: "incidentele care au obligat guvernul român să decreteze starea de asediu în Bucureşti şi în alte centre; agitaţiunea care a silit guvernul jugoslav să ia măsuri severe contra şefilor partidelor opoziţioniste, în sfârşit neliniştea care există în stare latentă în alte ţări balcanice constituie un ansamblu care reclamă multă vigilenţă. … În realitate în timpul celor 14 ani care au urmat după război, comunismul n-a reuşit un singur moment să dea în România o forţă politică. Toate alegerile generale au confirmat propriu-zis că nu există în ţară comunism"21. "Le Journal" opina că "şantajul sovietic în România" era un rezultat al orgoliului rănit al URSS pentru pierderea Basarabiei în 191822. În intervalul 8-14 februarie se constată încercări de atentate în Gara de Nord şi în alte locuri publice din ţară, puse la cale de autori rămaşi necunoscuţi. Măsurile luate de autorităţi dejoacă aceste planuri, după ce Siguranţa descoperise încă din 29 ianuarie spioni comunişti la Poşta Centrală din Bucureşti.

6. INTERVENŢIA

Ziua de 14 februarie reprezintă începutul violenţelor îndelung amânate de ambele părţi. Guvernul dizolvă şi scoate în afara legii douăsprezece organizaţii de factură comunistă, prin această măsură dură executivul sperând să descurajeze dezordinile şi încercările de provocare la grevă ale comuniştilor. Pe de altă parte, Siguranţa operează zeci de arestări în rândul incitatorilor la anarhie. La Cluj, comuniştii sparg vitrinele magazinului "Barzaon", iar la fabrica "Dermata" un comisar şi câţiva gardieni sunt răniţi de gloanţele trase de comunişti. Evenimentele provocatoare de la Cluj s-au suprapus grevei lucrătorilor din Regionala CFR declanşată pe 13 februarie.

În Bucureşti, în dimineaţa zilei de 15 februarie, 2.000 de ceferişti ocupă Atelierele "Griviţa" şi declară grevă, după concedierea şi arestarea de către Siguranţă a unsprezece muncitori comunişti în ziua precedentă. Revendicările lor erau eliberarea imediată a celor arestaţi, recunoaşterea Comitetului de Fabrică, redeschiderea sindicatului dizolvat prin starea de asediu şi ridicarea celei din urmă. Ministrul Mirto le răspundea greviştilor că nu-i poate elibera pe arestaţi, acest fapt intrând în competenţa ministrului de interne, dar le promitea ca va interveni pentru ei.

Răspunsul lui Mirto generează dezordini. Patru mii de muncitori griviţeni se baricadează, împreună cu femei şi copii, în incinta Atelierelor. Descriind starea de euforie revoluţionară care îi cuprinsese pe grevişti, ziarul "Scânteia" nota: "toate îndemnurile şi apelurile la linişte ale direcţiei, toate încercările şefilor social-democraţi de a opri dezlănţuirea luptei se sfărâmă de îndârjirea muncitorilor. În faţa neînduplecării greviştilor, direcţia cere intervenţia imediată a armatei şi poliţiei… Muncitorii se baricadează în ateliere. Poarta şi gardul de fier al atelierelor fură electrizate de muncitori. Două cisterne de apă fură pregătite pentru a stropi pe asaltatori"23.

Dispozitivul militar de jandarmi şi gardieni înconjoară atelierele. La sunetul sirenelor, o mulţime înarmată cu bâte, ciomege şi diverse alte obiecte, chiar şi revolvere, formată din lucrătorii din schimbul următor şi din rudele celor baricadaţi24, se apropie de forţele de ordine. Acestea din urmă decid evacuarea străzii, dar din mulţime se trage cu arme în forţele de ordine; un gardian este ucis şi alţi douăzeci sunt răniţi. Armata, sosită în sprijinul poliţiei, debarasează strada. Mulţimea risipită devastează magazinele, geamurile vehiculelor sunt sparte; s-au tras focuri de armă în maşina prefectului poliţiei şi în cea a "Salvării", medicul acesteia şi răniţii din interior fiind loviţi.

În zorii zilei de 16 februarie la orele 6.15, armata îi somează pe grevişti să părăsească incinta Atelierelor, aceştia răspunzând cu focuri de armă. Armata replică prin rafale de mitralieră, după care ia cu asalt Atelierele. Această scurtă acţiune s-a soldat cu patru morţi şi treisprezece răniţi din rândul muncitorilor şi cu câţiva soldaţi răniţi. Sunt arestaţi peste 600 de muncitori - aici cifrele date de publicaţii diferă; în "Dimineaţa" cifra este de 670 de arestaţi iar în "Dreptatea" de 760 -, numai cei asupra cărora s-au găsit arme de foc. Comunicatul oficial din aceeaşi zi recunoştea un mort şi doisprezece răniţi de partea forţelor de ordine, trei morţi şi şaisprezece răniţi de partea greviştilor. În următoarele zile au loc arestări ale unor lideri comunişti la Iaşi, Sighet, Tg. Frumos, Câmpina, Brăila, Rădăuţi, Storojineţ, Bălţi, Cernăuţi.

În comunicatul remis presei, sindicaliştii social-democraţi din Uniunea Sindicatelor Ceferiştilor declarau: "Uniunea a atras în acelaş timp atenţia muncitorimei că trebue să se organizeze în sindicate spre a putea începe o luptă sistematică şi hotărâtă pentru cucerirea revendicărilor atât de necesare… A doua zi, când delegaţii noştri s-au prezentat cu rezultatul în faţa lucrătorilor, aceştia s-au arătat neîncrezători, iar cei care aveau tot interesul să compromită Uniunea, au determinat pe muncitori să strige că nu au încredere în cele spuse de delegaţi, şi au cerut să se declare grevă. Greva aceasta s-a dovedit că a fost inutilă deoarece aproape toate cererile noastre au fost satisfăcute… În ciuda raţiunei limpezi, o nouă grevă a izbucnit de data aceasta cu pronunţat caracter politic… Muncitorimea a avut ocazia să constate cine îi apără interesele. A văzut prăpastia în care a fost împinsă de către agenţii provocatori comunişti, şi cel puţin din aceste triste întâmplări să tragă învăţămintele necesare"25. În schimb, după ce-i atacă pe reprezentanţii Uniunii Sindicatelor Ceferiştilor în comunicatul său, Federaţia Asociaţiilor şi Sindicatelor Profesionale CFR, rivala celei dintâi, anunţa: "De această situaţiune au profitat elementele turbulente care au căutat să canalizeze nemulţumirile muncitorilor cu alte scopuri decât acela al satisfacerii revendicărilor profesionale"26. În mesajul său către grevişti dat publicităţii în ziua de 23 februarie, regele Carol al II-lea scria: "am sentimentul că massa muncitorească a acestei ţări în sentimentul ei familiar, nu se va lăsa orbită de agenţii unei propagande străine, care seamănă fermenţi de ură ca să nu dea drept recoltă decât mizerie şi sânge. Ajunge pentru aceasta să punem pe instigatori în imposibilitate de a face rău"27.

7. CONCLUZII

"Baia de sânge" de la Griviţa, aşa cum a fost ea considerată de istoriografia comunistă, trecându-se sub tăcere numărul victimelor, a fost mistificare de al cărui ridicol începuse să se autosesizeze chiar şi discursul oficial. O notă dintr-o culegere de texte apărută în 1982 este edificatoare în acest sens: "aprecierile cuprinse în acest articol (n.m. "Scânteia", 15-28 februarie 1933) trebuie privite cu rezerve, întrucât, ca şi în cazul victimelor răscoalei din 1907, se acreditează cifre mult exagerate, care n-au putut fi confirmate documentar. Ministrul de interne Gheorghe Gh. Mironescu declara în Parlament că în urma "incidentelor" de la Griviţa s-au înregistrat trei morţi, şaisprezece răniţi grav şi mai mulţi răniţi uşor"28.

Rezumând tot ceea ce am numit până acum dosarul "Griviţa '33", acest demers s-a dorit o încercare de rescriere şi clarificare a unui eveniment care a marcat cel puţin primele două decenii ale istoriografiei româneşti postbelice. Neputinţa de a trata trecutul României muncitoreşti şi sindicale, eliberându-ne de încărcătura ideologică moştenită din trecutul apropiat, pare un handicap destul de serios în calea unei abordări dezinvolte a sindicalismului autohton. Efectele acestei prejudecăţi nu întârzie să apară: perpetuarea unei memorii colective moştenite de la ceauşismul istoric pe de o parte, lipsa de interes pentru istoria socială şi concentrarea pe cea naţională, pe de alta. 

Examinând dosarul "Griviţa '33" am propus o dublă disociere: cea economică, generatoarea autentică a protestelor muncitoreşti, şi cea ideologică, dintre sindicatele griviţene, cele social-democrate şi cele comuniste, în care rebeliunea armată a unei părţi a greviştilor griviţeni a confiscat întreaga memorie postfactum a acestui dosar. Prima disociere mi-a permis să privesc această anchetă istorică nu ca pe o analiză a unui singur eveniment, ci ca pe o investigare a două evenimente distincte. În acest din urmă sens, am încercat să elimin confuzia care atribuie numele de "grevă" evenimentului finalizat prin aşa-numita "represiune" a armatei, şi să-l consider drept un "act terorist", în acelaşi timp conferind calificativul de "grevă" numai acţiunii revendicative în sine, desfăşurate între 30 ianuarie şi 2 februarie 1933.