2. /10 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Astăzi este o tristă zi în familia mea: se împlinesc 7 ani de când am operat-o de cancer mamar pe draga și scumpa noastră PUFULEȚ, dar, cum este o vorbă din popor, operația a reușit, pacientul a murit! Dumnezeu să o odihnească în pace și să ne dea posibilitatea de a ne întâlni din nou, cândva, într-o altă dimensiune! Va rămâne veșnic în sufletele noastre!
Decese
· 1162 – A murit regele Baldwin III al Ierusalimului (n.1130). A domnit intre anii 1143-1162 si in timpul domniei sale regatul cruciatilor de la Ierusalim a devenit mai strâns aliat cu Imperiul Bizantin. A încercat și nu a reușit să cucerească Damascul dar a capturat importanta cetate egipteana Ascalon. A murit fără copii și a fost succedat de fratele său Amalric.
* 1598: Anne de Austria (16 august 1573 – 10 februarie 1598) a fost regină consort a Poloniei și Suediei prin căsătoria cu Sigismund al III-lea Vasa, rege al Poloniei și Suediei.
Anne a fost fiica cea mare al lui Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și a Mariei Anna de Bavaria. Bunicii paterni au fost Ferdinand I, Împărat Roman și Anna a Boemiei și Ungariei, fiica regelui Vladislav al II-lea al Boemiei și Ungariei.
Anne a devenit prima soție a lui Sigismund al Poloniei și Suediei la 31 mai 1592. Căsătoria a fost respinsă de mulți nobili (szlachta) ai regiunii polono-lituaniană, care se opuneau alianței cu Habsburgii.
Când Sigismund a trimis o misiune diplomatică la Praga, condusă de Cardinalul Radziwill, pentru mireasa lui, partidul anti-habsburgic împreună cu cancelarul Jan Zamoyski, a păzit granițele pentru a preveni intrarea arhiducesei în țară. Anna a evitat gardienii, a sosit în Cracovia și a fost încoronată regină a Poloniei, în mai 1592, de către Primas Karnkowski.
În 1594, ea și-a urmat soțul în Suedia, unde a fost încornată regină a Suediei în Uppsala, pe 19 februarie. Polonezii i-au cerut Annei ca ea să-și lase fiica în spatele granițelor din Polonia, cât timp vor sta în Suedia, iar Anna s-a temut că Suedezii îi vor cere același lucru atunci când avea să se întoarcă în Polonia, daca ar da naștere în timpul șederii în Suedia. Pe 19 aprilie 1594, Anna a născut o fată, însă copilul a murit la scurt timp. În timpul șederii sale în Suedia, Anna a fost implicată într-un conflict cu regina văduvă Gunilla Bielke, în principiu din motive religioase. Ea a acuzat-o pe Gunilla că furase obiecte de valoare de la Palatul Regal. Anna a fost considerată de restul ca fiind o femeie politicoasă, dar distantă și depresivă. Nu vorbea suedeza și privea poporul suedez ca niște eretici și rebeli și a refuzat să se arate în public, atunci când a fost forțată să facă acest lucru. La plecarea din Suedia, în iulie 1594, i s-au acordat regiunile Linköping, Söderköping și Stegeborg cu condiția ca ea să respecte credința protestantă a acestor feude.
Copii:
Anna și Sigismund au avut cinci copii, însă doar Vladislav a trăit până la maturitate:
- Anna Maria (23 mai 1593 – 9 februarie 1600)
- Caterina (19 aprilie 1594 – 16 mai 1594)
- Vladislav (9 iunie 1595 – 20 mai 1648), a domnit ca Vladislav al IV-lea Vasa al Poloniei din 1632 până în 1648
- Caterina (27 septembrie 1596 – 2 iunie 1597)
- Cristofor (10 februarie 1598 – 10 februarie 1598)
Anna a murit pe 10 februarie 1598 și Sigismund s-a căsătorit cu sora ei, Constance Renate de Habsburg.
* 1743: Marie Louise Adélaïde d'Orléans (13 august 1698 – 10 februarie 1743) a fost a treia fiică a lui Philippe Charles d'Orléans, Duce de Chartres, moștenitorul Casei de Orléans și a soției lui, Françoise-Marie de Bourbon, fiica cea mică recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale Madame de Montespan. A fost stareță la mănăstirea Chelles.
| Adélaïde | |
| Stareță de Chelles | |
 Portret al tinerei Louise Adélaïde, de Pierre Gobert, ca. 1716 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Marie Louise Adélaïde d'Orléans |
| Născută | 13 august 1698 Palatul Versailles, Franța |
| Decedată | (44 de ani) Paris |
| Înmormântată | Église du Val-de-Grâce[*]  |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (variolă) |
| Părinți | Filip al II-lea, Duce de Orléans Françoise-Marie de Bourbon |
| Frați și surori | Philippine Élisabeth de Orléans Angélique de Froissy[*] Louise Elisabeth de Orléans Louise Diane de Orléans Charlotte Aglaé de Orléans Marie Louise Élisabeth de Orléans Louis d'Orléans, Duce de Orléans Jean Philippe d'Orléans[*] |
| Cetățenie |  Franța |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | maică |
| Apartenență nobiliară | |
| Abbess[*] | |
| Domnie | |
* 1752: Henriette a Franței[1] (Henriette Anne; 14 august 1727 - 10 februarie 1752), a fost sora geamănă a Louisei Élisabeth a Franței, copilul cel mare al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska.
| Madame Henriette | |
| Prințesă a Franței | |
 Henriette de Jean-Marc Nattier | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Henriette Anne de France |
| Născută | 14 august 1727 Palatul Versailles, Franța |
| Decedată | (24 de ani) Palatul Versailles, Franța |
| Înmormântată | Biserica Saint Denis, Franța |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (variolă) |
| Părinți | Ludovic al XV-lea al Franței Maria Leszczyńska |
| Frați și surori | Prințesa Louise a Franței Prințesa Louise-Marie a Franței Princess Thérèse of France[*] Sophie-Philippine a Franței Prințesa Victoria a Franței Prințesa Louise-Élisabeth a Franței Marie Adélaïde a Franței Charles de Vintimille[*] Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Philippe, Duke of Anjou[*] |
| Cetățenie | Franța |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | aristocrat[*] gambist[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
· 1755: Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689; d. 10 februarie 1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați aparținând micii nobilimi.[7] A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale iluminismului francez.
A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind președintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și funcția. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze.
Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii și religiei“ [8], s-a bucurat de un succes imens și imediat. Cartea este concepută sub forma unei colecții de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat și a criticat instituțiile franceze.
În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertație istorică științifică asupra înfloririi și decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor), în care afirmă că „Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile“.[9]
Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susține că „legea în general este rațiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această rațiune omenească“.[10] Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane și legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, „Divinitatea“ are legile sale, „lumea materială“ și „substanțele superioare omului“ au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie și despotism), fiind realizat sub influența ideilor lui John Locke.
Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform căreia puterile guvernului trebuie separate și echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea își păstrează și în prezent importanța istorică, fiind una dintre operele care au influențat decisiv elaborarea Constituției Statelor Unite ale Americii, care, la rândul său, a influențat esențial scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.
Operă:
- Les causes de l'écho;
- Les glandes rénales;
- La cause de la pesanteur des corps;
- 1711: La damnation éternelle des païens ;
- 1716: Système des Idées;
- 1721: Lettres persanes ("Scrisori persane");
- 1724: Le temple de Gnide, roman;
- 1730: Histoire véritable d'Arsace et Isménie, roman;
- 1734: Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence ;("Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor");
- 1748: De l'esprit des lois ("Spiritul legilor")
- 1750: La défense de « L'Esprit des lois »;
- Pensées suivies de Spicilège;
- 1939: Les cahiers de Montesquieu. Mes pensées ("Caietele lui Montesquieu. Cugetările mele").
| Charles de Secondat, baron de Montesquieu | |
 Charles de Secondat, baron de Montesquieu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Charles-Louis de Secondat |
| Născut | [1][2][3] los fardeles[*], Franța |
| Decedat | (66 de ani)[1][4][2][3][5] Paris, Regatul Franței[6] |
| Înmormântat | Saint-Sulpice[*] |
| Căsătorit cu | Jeanne de Lartigue[*] |
| Copii | Jean da Montesquieu secondat[*] |
| Cetățenie | Franța |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | filozof scriitor romancier[*] sociolog[*] jurist-poet[*] avocat judecător Encyclopédistes[*] istoric politician |
*
* 1822: Prințul Albert Casimir August de Saxonia, Duce de Teschen (11 iulie1738 – 10 februarie 1822) a fost prinț german din Casa de Wettin. S-a remarcat ca un colecționar de artă și a fondat Albertina din Viena, cea mai mare colecție de desene și lucrări de grafică din lume.
A fost fiul cel mic al regelui August al III-lea al Poloniei (care era și Elector de Saxonia) și a reginei Maria Josepha de Austria, verișoară primară a împărătesei Maria Tereza. Prințul Albert de Saxonia a fost unul dintre nașii Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha (soțul reginei Victoria).
Tânărul Albert a fost ales de Arhiducesa Maria Cristina de Austria să-i fie soț. Aceasta a fost o favoare specială pe care împărăteasa Maria Tereza a făcut-o fiicei ei, de obicei căsătoriile erau făcute din rațiuni politice. Totuși, logodna și nunta au trebuit să aștepte moartea împăratului Francisc I; decorațiunile de la nuntă au fost negre deoarece era perioada doliului ținut pentru împărat.
Albert a primit ducatul de Teschen în Siliezia austriacă și titlul de Duce de Teschen. În perioada 1765-1780 a fost numit la Bratislava guvernator al Ungariei, apoi la Bruxelles, împreună cu soția lui, guvernator al Țărilor de Jos austriece, după moartea Prințului Karl Alexandru de Lorena în 1780.
Albert și Maria Cristina au avut un singur copil, prințesa Cristina de Saxonia, care a murit la 17 mai 1767, la o zi după naștere. Cuplul l-a adoptat pe nepotul Mariei Cristina - fiul fratelui ei Leopold și a Mariei Ludovica a celor Două Sicilii (ambii au murit în 1792 de foarte tineri) - Arhiducele Carol de Austria.
După moartea timpurie a soției sale în 1798 de tifos, el a trăit numai pentru colecția sa de artă.
| Albert | |
| Duce de Teschen Guvernator al Țările de Jos Austriece Guvernator al Ungariei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Albert Kasimir August Ignaz Pius Franz Xavier |
| Născut | 11 iulie 1738 Dresda |
| Decedat | (83 de ani) Viena |
| Înmormântat | Cripta Capucinilor din Viena |
| Părinți | August al III-lea al Poloniei Maria Josepha de Austria |
| Frați și surori | Maria Kunigunde of Saxony[*] Marie-Josèphe de Saxonia Maria Amalia de Saxonia Maria Elisabeth of Saxony[*] Maria Ana Sofia de Saxonia Princess Maria Christina of Saxony[*] Maria Margaretha of Saxony[*] Charles of Saxony, Duke of Courland[*] Prince Clemens Wenceslaus of Saxony[*] Frederic Christian, Elector de Saxonia Franz Xavier de Saxonia |
| Căsătorit cu | Arhiducesa Maria Cristina, Ducesă de Teschen |
| Copii | Prințesa Maria Theresia |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | colecționar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Wettin |
| Domnie | |
| Domnie | 1758–1763 |
| Predecesor | Iosif al II-lea |
| Succesor | Carol |
· 1837 - Poetulul rus Aleksandr Puşkin, a fost ucis într-un duel.
Aleksandr Sergheevici Pușkin – foto: cersipamantromanesc.com
S-a nascut pe 6 iunie 1799 si este considerat fondatorul literaturii ruse moderne.Este autorul fanteziei epice “Ruslan şi Ludmila”, al romanului în versuri “Evgheni Oneghin”, “Dama de pică” şi al dramei istorice “Boris Godunov”.
* 1855: Ferdinand de Savoia (Ferdinando Maria Alberto Amedeo Filiberto Vincenzo; 15 noiembrie 1822 – 10 februarie 1855) a fost fondatorul ramurii Genova a Casei de Savoia.
| Prințul Ferdinand de Savoia | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ferdinando Maria Alberto Amedeo Filiberto Vincenzo di Savoia |
| Născut | 15 noiembrie 1822 Florența, Toscana |
| Decedat | (32 de ani) Torino, Regatul Sardiniei |
| Înmormântat | Basilica of Superga[*] |
| Părinți | Carol Albert de Sardinia Maria Theresa a Austriei |
| Frați și surori | Victor Emanuel al II-lea al Italiei |
| Căsătorit cu | Prințesa Elisabeta de Saxonia |
| Copii | Margherita, regină a Italiei Thomas, Duce de Genova |
| Ocupație | ofițer |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce Prince of Carignan[*] (–) |
| Familie nobiliară | Casa de Savoia |
| Duce de Genova | |
| Predecesor | - |
| Succesor | Prințul Thomas |
* 1859: Prințesa Anna Maria Maximiliane Stephania Karoline Johanna Luisa Xaveria Nepomucena Aloysia Benedicta de Saxonia, Ducesă de Saxonia (4 ianuarie 1836 - 10 februarie 1859) a fost al șaptele copil și a patra fiică a regelui Ioan al Saxoniei și a soției lui, Prințesa Amalie Auguste de Bavaria. A fost sora mai mică a regilor Albert al Saxoniei și George al Saxoniei.[1][2] Prin căsătoria cu Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana, Ana a devenit membră a Casei de Habsburg-Lorena, arhiducesă de Austria și prințesă a Ungariei, Croației, Boemiei și Toscanei. Ana a murit cu puțin timp înainte ca soțul ei să acceadă pe tron ca Mare Duce de Toscana.
| Prințesa Ana de Saxonia | |
| Mare Ducesă Ereditară de Toscana | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Anna Maria Maximiliane Stephania Karoline Johanna Luisa Xaveria Nepomucena Aloysia Benedicta |
| Născută | 4 ianuarie 1836 Dresda, Regatul Saxoniei |
| Decedată | (23 de ani) Neapole, Regatul celor Două Sicilii |
| Înmormântată | Santa Chiara[*] |
| Cauza decesului | sindrom puerperal[*] |
| Părinți | Ioan al Saxoniei Prințesa Amalie Auguste de Bavaria |
| Frați și surori | Albert I al Saxoniei George de Saxonia Prințesa Margareta de Saxonia Prințesa Sofia de Saxonia Prințesa Elisabeta de Saxonia Sidonie of Saxony[*] |
| Căsătorită cu | Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana |
| Copii | Arhiducesa Maria Antonietta |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Wettin Casa de Habsburg-Lorena |
* 1864: Antoinette de Merode (Antoinette Ghislaine; 28 septembrie 1828 – 10 februarie 1864), Prințesă de Monaco, fiica contelui Werner de Merode și a soției acestuia, contesa Victoire de Spangen d'Uyternesse (1797–1845).
S-a căsătorit la 28 septembrie 1846 la Bruxelles cu Carol al III-lea, Prinț de Monaco. Ea a achiziționat Castelul Marchais care este proprietatea familiei Grimaldi și astăzi. Din 1856 până la moartea ei a fost Prințesă consort de Monaco. Cuplul a avut un singur copil: Albert I, Prinț de Monaco.
Ea a fost sora lui Louise de Mérode și mătușa Mariei Vittoria dal Pozzo, care a fost timp de trei ani regină a Spaniei.
| Antoinette de Mérode | |
| Prințesă de Monaco | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Antoinette Ghislaine de Merode |
| Născută | 28 septembrie 1828 Bruxelles, Belgia |
| Decedată | (35 de ani) Paris, Franța |
| Înmormântată | Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer) |
| Părinți | Werner de Merode-Westerloo, Count of Merode-Westerloo[*][1] |
| Căsătorită cu | Carol al III-lea, Prinț de Monaco |
| Copii | Albert I, Prinț de Monaco |
| Cetățenie |  Belgia |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Mérode (prin naștere) Casa de Grimaldi (prin mariaj) |
| Domnie | |
| Domnie | 1856–1864 |
·
* 1872: Prințesa Feodora Victoria Adelaide de Hohenlohe-Langenburg (7 iulie 1839 - 10 februarie 1872) a fost fiica lui Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Prin căsătoria cu Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen a devenit Ducesă de Saxa-Meiningen după ascensiunea acestuia în 1866.
Feodora a fost cea mai mică din cei șase copii ai Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Feodorei de Leiningen. Mama ei a fost sora vitregă a reginei Victoria.
Feodora și-a întâlnit viitorul soț (și verișor de gradul doi), Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, în timp ce el se întorcea în Italia. Era proaspăt văduv și în doliu și îndurerat de pierderea primei soții, Charlotte. În ciuda recentei tragedii, Georg căuta o mamă pentru cei doi copii ai săi care erau mici. Feodora și Georg s-au logodit imediat. La 23 octombrie 1858, ei s-au căsătorit la Langenburg. Cuplul a avut trei fii:
- Prințul Ernst (27 septembrie 1859 - 29 decembrie 1941); s-a căsătorit morganatic cu Katharina Jensen; au avut copii
- Prințul Frederick John (12 octombrie 1861 - 23 august 1914); s-a căsătorit cu contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld; au avut copii. A fost bunicul Prințesei Regina de Saxa-Meiningen, soția lui Otto, Prinț Moștenitor al Austriei. Prințul Frederic a fost ucis în bătălie, la Tarcienne, Franța.
- Prințul Victor (14 mai 1865 - 17 mai 1865)
Mariajul a fost unul nefericit. Georg nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Charlottei și Feodora nu era potrivită temperamental pentru viața pe care era de așteptat să o ducă.[1] Nu avea dotări intelectuale sau artistice; chiar mai rău, ea a avut nici un interes în dezvoltarea acestora. În ciuda acestui fapt, Georg a încearcat s-o educe. El era un mare iubitor de arte, în special de teatru. Curând el a realizat că ea nu va fi la fel de spirituală și inteligent ca Charlotte. După decesul celui de-al treilea fiu, Feodora a părăsit Meiningen.[1]
În ianuarie 1872, Feodora a contractat scarlatină și a murit luna următoare. În ciuda diferențelor dintre ei, Georg a rămas atasat de ea; când ea s-a îmbolnăvit, el el a fost cu adevărat înnebunit de durere și a trimis telegrame părinților ei de două ori pe zi.[1] Anul următor după moartea ei, Georg s-a căsătorit pentru a treia oară cu Ellen Franz, o fostă actriță.
| Feodora de Hohenlohe-Langenburg | |
| Ducesă de Saxa-Meiningen | |
 Feodora de Hohenlohe-Langenburg, la 21 de ani. Portret de Franz Xaver Winterhalter. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Feodora Victoria Adelheid |
| Născută | 7 iulie 1839 Stuttgart |
| Decedată | (32 de ani) Meiningen |
| Înmormântată | Q2052704[*] |
| Cauza decesului | Scarlatină |
| Părinți | Ernst I Feodora de Leiningen |
| Frați și surori | Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg Prințul Victor de Hohenlohe-Langenburg Carl Ludwig II, Prince of Hohenlohe-Langenburg[*] Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg |
| Căsătorită cu | Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen |
| Copii | Prințul Ernst Prințul Frederick John Prințul Victor |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenlohe-Langenburg (prin naștere) Casa de Saxa-Meiningen (prin căsătorie) |
| Modifică date / text | |
* 1874: Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki) (n. 29 septembrie 1812, Cernăuca, Cernăuți - d. 29 ianuarie/10 februarie 1874, Cernăuți) a fost un istoric, politician austriac (între altele mareșal al Ducatului Bucovinei) și patriot român, membru al Academiei Române, care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic; a fost, de asemenea, istoric și scriitor.
Hurmuzachi s-a născut într-o veche familie aristocrată (vezi familia Hurmuzachi), ca al doilea fiu al lui Doxachi Hurmuzachi, la domeniul familiei din Cernăuca, Imperiul Austriei (actualmente în Ucraina), în regiunea istorică a Bucovinei. Tatăl său era cunoscut pentru faptul că oferea refugiu liderilor politici români transilvăneni persecutați, întrând în datorii pentru a-i putea ajuta în continuare.
După absolvirea Liceului în Cernăuți, a studiat în perioada 1830-1836, împreună cu fratele său Constantin Hurmuzaki, la Facultatea de Drept a Universității din Viena.[4]
La sfârșitul anului 1848, ministrul justiției, baronul Alexander von Bach, l-a chemat la Kremsier ca să ajute la decretarea hotărârilor luate și adoptarea regulamentelor pentru Bucovina cu cunoștințele sale speciale și locale, apoi i-a fost încredințată traducerea codului civil și codului penal din limba germană în limba română. Tot în acest timp a devenit colaborator al ziarului politic „Bucovina” care a contribuit mult în pregătirea unei noi ere pentru această țară. Ziarul a fost publicat în limba română și germană, fiind editat de către frații săi Gheorghe și Alexandru. În anul 1850 a fost numit de către cavalerul Anton von Schmerling, pe atunci ministru al justiției, membru al comisiei pentru elaborarea unui lexicon de terminologie juridică în limba română. El a preluat de asemenea examinarea manualelor românești pentru școlari utilizate în Bucovina, mai departe a tradus câțiva ani edictele și legile imperiale în limba sa maternă. Eudoxiu, a trăit, cu scurte întreruperi, mai mulți ani la Viena, practicând studii istorice privind Bucovina. I-a fost acordată permisiunea de utilizare a arhivelor imperiale, ceea ce a fost și foarte util pentru studiul său de istorie, început în 1851, la universitatea vieneză. Mai târziu a călătorit mereu între capitală și Cernăuți.[5]
Petiția către împăratul Austriei pentru transformarea provinciei galițiene Bucovina într-un ducat a coroanei cu acest nume, a fost susținută și subscrisă de mulți respectați români bucovineni, între ei și Eudoxiu, împreună cu frații săi Alexandru, Constantin, Gheorghe și Nicolae. Petiția a fost formulată și postulată de Iordachi Wassilko de Serecki, în 1849, în „Promemoria [memorand] privind petiția țării (landului) Bucovinei din anul 1848”/„Promemoria zur Bukowiner Landespetition vom Jahre 1848“, scrisă în limba germană și română.[6][7] Cererea a fost conformată, dar pusă în aplicare de abia în 1861.
În 1861, Eudoxiu a fost ales deputat în Dieta Bucovinei pentru județul Câmpulung Moldovenesc-Solca.[8] La 8 februarie 1862, el a fost numit adjunct al mareșalului Bucovinei Eugenie Hacman de către împăratul Franz Joseph I, și după demisia lui, pe data de 5 decembrie 1862, a devenit noul căpitan al țării.[9] Politicianul a deținut această funcție cu zel și devotament față de interesele familiei imperiale austriece, Imperiul Austriac și Ducatul până în 1870.[5] De asemenea, politicianul a fost ales pentru legislatura a II-a deputat în Consiliului Imperial (Reichsrat), dar a putut fi învestit, din cauza unei pneumonie suferite, de abia pe 23 septembrie 1867.
Prin rezultatul alegerilor pentru parlamentul Bucovinei din 1870, Partidul Federalist Român a câștigat majoritatea mandatelor deputaților, și prin urmare, Alexandru baron Wassilko de Serecki a fost ales nou mareșal, la 16 august 1870. Colapsul cabinetului lui Alfred conte Potocki la Viena a provocat schimbări în raportul de forțe în parlament și, pe 16 decembrie 1871, Eudoxiu a fost din nou numit căpitan al ducatului. Această funcție a îndeplinit-o până la moartea sa în 1874.[10][11]
Hurmuzaki s-a simțit foarte onorat pentru primirea sa în Academia Română la București, pe 2 august 1872.
Cu data atribuirii, pe 6 mai 1872 și diplomei de la Viena din 20 februarie 1873, în conformitate cu cea mai înaltă rezoluție al împăratului Franz Joseph I al Austriei, i-a fost acordat titlul personal de baron, ca semn de recunoaștere a serviciilor sale pentru imperiu și țară precum ca urmare a nobilimii vechi a familiei sale
Baronul a rămas necăsătorit și fără copii. Ultimul mareșal a Bucovinei a fost nepotul lui de frate, Alexandru baron de Hurmuzaki. În calitate de cetățean și demnitar al Imperiului Austro-Ungar, Eudoxiu a luptat mereu pentru drepturile românilor din tot imperiul, în special pentru cei din Bucovina, devenind așa împreună cu frații săi, una dintre figurile importante ale renașterii naționale românești. Pentru această atitudine compatrioții săi de ieri și astăzi au fost și sunt foarte recunoscători. Deja în 1860, drept recunoștință, oamenii din Câmpulung i-au ridicat o movilă de piatră, numind-o „Movila lui Hurmuzachi”.[14] În zilele noastre, numeroase instituții poartă numele acestui mare român: Multe școli, de exemplu, celebrul „Obergymnasium” din timpurile imperiale în Rădăuți, sau „Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de pretutindeni”[15] afiliat Ministerului Afacerilor Externe. Dar, de asemenea, o mulțime de străzi și piețe, răspândite peste tot în România, sunt denumite după el.
El a scris un total de unsprezece cărți științifice și istorice, între ele cele cinci volume faimoase „Fragmente din Istoria Românilor”. Guvernul regal român a considerat că ar fi datoria sa să publice aceste cinci volume, plătite cu bani publici.
 Membru titular al Academiei Române |
|---|
| Eudoxiu Hurmuzaki | |
 Eudoxiu Hurmuzaki | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Cernăuca, Noua Suliță, Ucraina |
| Decedat | (61 de ani)[1][2] Cernăuți, Austro-Ungaria |
| Frați și surori | Alexandru Hurmuzaki[3] |
| Cetățenie |  Imperiul Austriac.svg){kind=small} Austro-Ungaria |
| Ocupație | politician istoric scriitor avocat |
| Membru al Camerei Deputaților din Consiliul Imperial Austriac | |
| Alma mater | Universitatea din Viena |
·
* 1874 - A murit Jules Michelet, reputat istoric francez (n. 1798)
Jules Michelet, portret de Thomas Couture – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Jules Michelet (n. 21 august 1798, Paris – d. 10 februarie 1874, Hyères) a fost un reputat istoric francez, reprezentant al istoriografiei romantice. Doctor al Universității din Paris în 1819, profesor în 1827 la École Normale Supérieure, Michelet este cel care, în anii 1840, atrăgea la Collège de France sute de studenți fascinați de magia vorbelor sale, de exaltările și convingerile sale politice. Este cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat „pașoptiștilor” români (unii dintre aceștia fiindu-i studenți la Collège de France).
* 1879 - A murit sculptorul, pictorul si caricaturistul francez Honoré Daumier.
Honoré Daumier – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Honoré Daumier (n. 26 februarie 1808, Marseille – d. 10 februarie 1879, Valmondois) a fost un pictor, sculptor, caricaturist și litograf francez. Daumier a lăsat în urma sa lucrări plastice din mai multe categorii de opere. În timpul vieții, cariera de grafician și caricaturist va umbri creația sa în domeniul picturii și al sculpturii. După moartea sa, va fi recunoscut ca unul dintre marii pictori ai secolului al XIX-lea.
În 1828, Daumier a produs primele sale litografii, pentru ziarul “Silhouette”. În 1830 a publicat primele sale caricaturi. Incisivitatea sa cuplata cu arta caricaturilor sale, i-au adus lui Daumier o celebritate imediata dar i-au adus si o condamnare în 1832 la şase luni de închisoare, pentru publicarea unei caricaturi care il reprezintă pe regele francez, Louis-Philippe in postura personajului Gargantua.
Honoré Daumier – “Gargantua”
· 1918 - A murit sultanul otoman Abdul-Hamid al II-lea; (n. 1842).
Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea - foto: ro.wikipedia.org
A fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman si a domnit de la data de 31 august 1876 până la detronarea sa la 27 aprilie 1909 . La 23 decembrie 1876,in urma presiunii puterilor europene revoltate de cruzimea cu care fuseseră reprimate revoltele din Bosnia-Herțegovina și Bulgaria, a decretat prima Constituție a Imperiului Otoman, consfințind astfel trecerea de la monarhia absolutistă la monarhia constituțională.
Prima perioadă constituțională s-a încheiat în urma tulburărilor istorice la 13 februarie 1878 prin dizolvarea Parlamentului. A condus Imperiul în timpul razboiului ruso-romano-turc din 1877-1878. Războiul a avut ca urmare pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Turciei. A fost înlăturat de pe tron în 1909 de mișcarea Junilor Turci.
· 1923 - A încetat din viaţă fizicianul german Wilhelm Conrad Rontgen, descoperitorul razelor X , laureat al Premiului Nobel; (n. 1845).
Wilhelm Conrad Röntgen – foto: en.wikipedia.org
Wilhelm Conrad Röntgen (n. 27 martie 1845, Lennep, azi parte componentă a orașului Remscheid, Renania de Nord-Westfalia — d. 10 februarie 1923, München), fizician german. Ca profesor al universității Würzburg, studiind descărcările electrice în tuburi vidate, a descoperit în anul 1895 emisia unor radiații penetrante, pe care le-a numit radiații X care, după moartea sa și în pofida testamentului său, au fost denumite raze Röntgen. În anul 1901 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică. Motivația juriului Nobel: „ca apreciere pentru serviciile extraordinare oferite prin descoperirea remarcabilelor raze (raze X)”.
· 1932 - Moare romancierul, dramaturgul si jurnalistul britanic Edgar Wallace.
Edgar Wallace – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Edgar Wallace (n. 1 aprilie 1875, Greenwich, Londra – d. 10 februarie 1932, Hollywood, California) a fost un scriitor englez de thriller (romane criminalistice), regizor și jurnalist. Edgar Wallace, este un pseudonim, numele lui adevărat fiind „Richard Horatio Edgar”. A fost fiul nelegitim al unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de pește din Londra. A fost un autor extrem de prolific, scriind nu mai putin de 175 de romane şi thrillere, să nu mai vorbim nenumarate articole în ziare şi reviste. Se spune că munca sa a inspirat aproximativ 160 de filme.
· 1933 - A murit scriitorul Vasile Gherasim (n.1893).
· 1934: A decedat Vasile Goldiș, politician român, membru de onoare al Academiei Române; (n. 1862). Vasile Goldiș (n. 12 noiembrie 1862, Mocirla, azi Vasile Goldiș, Arad – d. 10 februarie 1934, Arad) a fost un pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române.
· 1939 - A murit Papa Pius al XI-lea (Ambrogio Damiano Achille Rotti), unul dintre cei mai importanţi pontifi ai epocii moderne. În multe din enciclicele sale, a condamnat drept anticlericale naţional-socialismul şi comunismul. (n. 1857)
Pius al XI-lea – foto (1932) preluat de pe en.wikipedia.org
Pius al XI-lea, născut Achille Ratti, (n. 31 mai 1857, Desio, Regatul Lombardia-Veneția, Austro-Ungaria – d. 10 februarie 1939, Statul Cetății Vaticanului) a fost papă al Bisericii Catolice între anii 1922-1939.
· 1949 - A murit criticul literar şi romancierul Octav Şuluţiu (n.1909).
* 1952: Constant Tonegaru (n. 26 februarie 1919 – 10 februarie 1952) a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești și din decadentism, și care și-a sfârșit cariera ca prizonier politic și victimă a regimului comunist. Cunoscut pentru stilul boem, poemele sale erau caracteristice generației celui de-Al Doilea Război Mondial din literatura română și strâns legate de lucrările prietenilor săi, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru și Ion Caraion. Împreună cu ei, Tonegaru reprezintă unul din ultimele valuri care au trecut prin Sburătorul, o societate literară modernistă formată în jurul criticului literar Eugen Lovinescu.
În același măsură antifascist și anticomunist, Tonegaru a participat la activități culturale subversive împotriva regimului autoritar a lui Ion Antonescu și a contribuit la revista Albatros a lui Dumitrescu până când aceasta a fost închisă de aparatul de cenzură al lui Antonescu. Înainte de 1945, a publicat în revista Kalende a lui Vladimir Streinu și a finalizat lucrările la volumul său "Plantații", din care o mare parte a fost dedicată imaginilor șocante ale războiului pe Frontul de Est. După ce Uniunea Sovietică a început să ocupe România, Tonegaru a fost un critic deschis al persecuției culturale și, alături de scriitorii Streinu, Pavel Chihaia și Iordan Chimet, a creat Asociația "Mihai Eminescu", o organizație caritabilă și un forum cultural al cărui scop era să ajute autorii marginalizați.
Implicat într-un proces al luptătorilor din rezistența anticomunistă, Constant Tonegaru a fost condamnat la doi ani și trimis la închisoarea Aiud, unde relele condiții de trai l-au dus la o boală pulmonară severă. A murit la scurt timp după eliberare și a fost recuperat în totalitate ca poet numai după Revoluția Română din 1989, în mare parte datorită prietenilor săi, Chimet, Chihaia și Barbu Cioculescu. Biografia lui Tonegaru este adesea descrisă ca fiind un simbol al sorții întregii sale generații, care a fost decimată de persecuția comunistă și i-a împiedicat să se afirme cultural.
Ca și Stelaru, Ion Caraion, Geo Dumitrescu și câțiva alți tineri scriitori, Tonegaru se opunea structural naționalismului, fascismului și militarismului, și a pus la îndoială dictatura de război a lui Ion Antonescu, precum și angajamentul cu Puterile Axei.[5][6][7] Ei au lucrat împreună la revistă rebelă Albatros a lui Dumitrescu, pe care regimul Antonescu a interzis-o după o serie de probleme.[5] Tonegaru a colaborat, de asemenea, la Kalende lui Streinu, o revistă mai convențională publicată în anii războiului.[8][9]
La sfârșitul anului 1944, după lovitura de la 23 August, Tonegaru și Stelaru au devenit figuri dominante ale unei societati boeme centrate asupra restaurantelor din zona Gării de Nord, creând legături între ei și studenții Academiei de Arte din București.[10] Sculptorul Ovidiu Maitec, care era familiarizat îndeaproape cu membrii acestui cerc, și-a reamintit: "Unul dintre [poeți] era îndrăgostit de o colegă de-a noastră. Povești cu tentative de sinucideri. Ne amuzam. Apăreau o vreme, apoi dispăreau.[...] Boemia pe atunci [...] era căutarea unei eliberari, a unei băi de sinceritate, și nu ipocrizie totală. Asta era nevoia acestei boemii. Nu neapărat a tipului marginalizat sau sărac. Ei credeau că sunt mult mai liberi, mult mai sinceri, mult mai autentici față de condiția lor, față de creația lor. Erau tipi fermecători, ca Tonegaru sau Stelaru, fermecători prin inteligența și jocul spiritului din nopțile de beție, în care se pierdeau, dar comunicau."[10]
După ocuparea României de către Uniunea Sovietică, Constant Tonegaru a rămas avocat al libertății, alarmat de comunism și de începerea persecuției politice. În 1945, el, Chimet și Chihaia, după ce au asistat la debutul persecuției politice, au înființat Asociația "Mihai Eminescu", care a funcționat ca o organizație caritabilă ce a oferit fonduri pentru intelectualii anticomuniști marginalizați și a stabilit contacte cu aliații occidentali.[1][7][11] Proiectul i-a implicat, de asemenea, pe Streinu, pe secretarul Nunțiaturii Catolice din România și pe tatăl lui Todorel Popa, medicul Grigore T. Popa, pe atunci decan al Facultății de Medicină.[1][7] În același an, Tonegaru a primit Premiul scriitorilor tineri, acordat de Editura Fundațiilor Regale, o editură de prestigiu,[2][3] pentru volumul de versuri "Plantații".[1][2] Volumul a fost dedicat mentorului său, Streinu.[2]
Activitățile lui Tonegaru l-au adus în atenția oficialilor. La sfârșitul anului 1946, după ce Grigore T. Popa a fost forțat să se ascundă, Tonegaru însuși s-a implicat în mai multe activități clandestine, organizând întruniri anticomuniste la care au participat sau au fost găzduiți intelectuali disidenți, cum ar fi Gheorghe Anghel, Petru Comarnescu, Vladimir Ghika și Dinu Pillat.[1][7] Suspectând că locuința lui Tonegaru a fost pusă sub supraveghere, Asociația Eminescu a decis în cele din urmă să se despartă și să mențină activitatea la minimum, acordând asistență doar cazurilor disperate.[1] Curând după ce regimul comunist a fost înființat la sfârșitul anului 1947 - începutul anului 1948, valul arestărilor a atins și membrii grupului, în timp ce Tonegaru a continuat să se expună
În martie 1949, a fost arestat de poliția secretă a regimului, Securitatea. Acesta i-a descoperit numele în timp ce investiga conexiunile Bucureștiului cu mișcarea de rezistență armată. La sfârșitul anului 1948, Tonegaru a obținut un pachet de la Crucea Roșie belgiană pentru Teohar Mihadaș, poet și fost membru al Gărzii de Fier fasciste, care, la rândul lui l-a dăruit unui luptător anticomunist în Bistrița natală.[1] Ulterior, prins de Securitate, Mihadaș a fost torturat până când și-a implicat conexiunile sale.[1] Potrivit unei relatări, ofițerii de la Securitate care au percheziționat mansarda lui Tonegaru l-au tratat ca un instigator și, după ce au interpretat greșit o bucată de hârtie pe care poetul schițase o poezie intitulată "Pistolul lui Werther", l-au presat să predea pistolul și l-au bătut în mod repetat cu cravașa.[1]
Odată dus la închisoare la Bistrița, Constant Tonegaru a fost atribuit ofițerului de Securitate Viorel Gligor, care l-a inclus în același lot cu alte aproximativ 75 de persoane, așa-numitul lot de partizani, toți fiind deja supuși bătăilor și forțați să-și mărturisească apartenența la organizația anticomunistă "Garda Albă", care urmărea să-l aducă înapoi pe regele Mihai I.[1] Acuzat de "hrănirea banditilor", Tonegaru a ajuns când dosarul fusese deja încheiat și, prin urmare, a fost cruțat de violență, dar a fost obligat să-și petreacă detenția într-o celulă rece, unde putea doar să doarmă doar pe un pat de ciment.[1] A fost reținut fără proces în următoarele opt luni, ceea ce a încălcat chiar legislația restrictivă adoptată de parlamentarii comuniști.[1] Asociația Eminescu a fost în întregime condamnată de Securitate, care a considerat-o "un grup de sabotori și spioni care slujeau Vaticanul și alte puteri străine",[7] în timp ce Tonegaru a fost oficial acuzat de "conspirație împotriva securității statului".[12] Odată ce implicarea lor în activitățile Asociației a fost suspectată de securiști, atât Chihaia, cât și Chimet au fost forțați să iasă din viața profesională și și-au petrecut următorul deceniu în marginea societății.[7][11] Potrivit criticului literar Paul Cernat, rezistența lui Tonegaru la interogatoriile violente le-a salvat viețile.[11]
La sfârșitul anului 1949, a fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani de închisoare, care a fost considerată o pedeapsă mai ușoară decât era de așteptat.[1] În timpul procesului, Tonegaru a ridiculizat acuzațiile aduse împotriva lui, adresându-i judecătorului Zeno Barbu o promisiune că "pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putință zonele muntoase ale țării și că va umbla cu predilecție pe câmp".[1] Tonegaru și tovarășii lui de suferință au fost înlănțuiți și duși la închisoarea din Aiud, o unitate care a găzduit o mare parte din fosta elită politică și socială a României.[1] Folosind o versiune adaptată a codului Morse, pe care îl va bate în pereți, Tonegaru a aflat curând că îi are ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiță Popp, Nichifor Crainic.[1]
Prost hrănit și expus la climatul rece, în cele din urmă Tonegaru s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară marcată de crize severe de hemoptizie.[1] Mama lui a făcut încercări repetate ca fiul ei să fie grațiat, dar nu a primit un răspuns favorabil.[1] Dup doi ani, pentru a nu fi considerate responsabile pentru moartea sa, oficialii închisorii nu i-au mai prelungit sentința cu un an drept "pedeapsă administrativă" și i-au permis lui Tonegaru să plece.[1] Poetul a murit curând, ca urmare a complicațiilor, și a fost înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București.[1] Criticul Ioan Stanomir menționează o "umilire finală" la care regimul l-a expus pe Tonegaru, episod relatat de Chihaia, care a fost prezent la înmormântare: trupul poetului s-a descompus în casă în timpul celor patru sau cinci zile cât i-a luat Primăriei să-i aloce un sicriu, iar cel pe care l-a trimis în cele din urmă, a fost semnificativ mai scurt decât era necesar
Opera:
- Plantații, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1945
- Steaua Venerii, ediție îngrijită și prefață de Barbu Cioculescu, București, Editura pentru Literatură, 1969
- Plantația de cuie, ediție, studiu critic, note și variante de Barbu Cioculescu, București, Editura Vinea, 2003
| Constant Tonegaru | |
 Poetul Constant Tonegaru | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Galați, România |
| Decedat | (32 de ani) București, Republica Populară Română |
| Cauza decesului | boală pulmonară[*] |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | poet, jurnalist, activist, funcționar public |
| Limbi | limba română |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1936–1950 |
| Mișcare/curent literar | avangardă, decadentism, suprarealism, Sburătorul, Albatros, Kalende |
| Specie literară | Genul liric |
| Operă de debut | 1942 - în revista „Expresul” |
| Opere semnificative | „Plantații” |
| Note | |
| Premii | Premiul Editurii Fundației Regale pentru Literatură și Artă |
· 1955: Sonia Cluceru (n. 1892, Cuciulata, județul Brașov - d. 10 februarie 1955[1][2]) a fost o actriță română de film, radio, teatru și voce din prima jumătate a secolului XX.
Sonia Cluceru s-a format la școala realistă a Aristizzei Romanescu. După 23 august 1944 s-a remarcat în rolurile comediei românești de moravuri (în piesele lui Ion Luca Caragiale, Alexandru Kirițescu, Tudor Mușatescu), dar și în cele ale comediei clasice (doamna Jurdain din „Burghezul gentilom”, doamna Pernelle din „Tartuffe” de Moliere), prin puterea de identificare cu personajele create, prin simplitatea umană și emoțională a jocurilor.
Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actriței Sonia Cluceru i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”
Filmografie:
- Independența României, 1912
- Năbădăile Cleopatrei (regia Ion Șahighian), 1925
| Sonia Cluceru | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 1892 |
| Decedată | 1955 București, Republica Populară Română |
| Ocupație | actriță |
* 1965: Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, din anul 1931 de Schleswig-Holstein (23 august 1891 – 10 februarie 1965) a fost Duce de Schleswig-Holstein și Șeful Casei de Oldenburg din 21 ianuarie 1934 până la moartea sa
Prințul Friedrich s-a născut la 23 august 1891 la Grünholz Manor în Schleswig-Holstein, Prusia ca al cincilea copil și singurul fiu al șui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderbug-Glücksburg și a soției acestuia, Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.[1][2]
Tatăl Prințului Friedrich a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. După decesul tatălui său în 1885, el a succedat la șefia Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și la titlul de Duce.[1][2]
Friedrich s-a căsătorit la 5 februarie 1916, la Coburg, cu verișoara sa de gradul doi, Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg, fiica lui Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha. Friedrich și Marie Melita au avut patru copii.[1][2]
Când Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, Albert, Duce de Schleswig-Holstein, a murit la 27 aprilie 1931, tatăl lui Friedrich a devenit Șeful Casei de Oldenburg și a moștenit titlul de Duce de Schleswig-Holstein.[1][2]
La 21 ianuarie 1934, Ducele Friedrich Ferdinand a murit și Friedrich a devenit Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.[1][2]Ducele Friedrich a murit la 10 februarie 1965 la Coburg, Bavaria, Germania de Vest, la vârsta de 73 de ani.
* 1983: Emil Grünzweig (în ebraică אמיל גרינצוויג); n. , Cluj, Regatul României – d. , Ierusalim, Israel) a fost un profesor de liceu de matematică israelian originar din România, activist în organizația de stânga „Pace Acum” (în ebraică שלום עכשיו - "Shalom Ahshav" care a militat lungă vreme pentru accelerarea negocierilor cu arabii palestineni și cu țările arabe de pe o poziție care prevede un compromis teritorial substanțial. Grünzweig, ofițer în rezervă, care a luptat în războiul din Liban, fost asasinat într-un atentat al unui contra-demonstrant de extremă dreapta, Yona Avrushmi, în timp ce participa la Ierusalim o demonstrație antiguvernamentală care cerea aplicarea concluziilor din februarie 1983 ale Comisiei de anchetă Kahan, care a investigat împrejurările masacrului de civili palestinieni de către forțe falangiste libaneze în tabărele de refugiați Sabra și Shatila de lângă Beirut. Ulterior, ca urmare a criticii de către comisia Kahan, ministrul apărării Ariel Sharon a fost nevoit să renunțe la acest portofoliu.
Emil Grünzweig s-a născut la 1 decembrie 1947 la Cluj, în România, într-o familie de evrei. Mama sa, Olga, a fost o supraviețuitoare a lagărului de exterminare de la Auschwitz. Familia, compusă din părinții Olga și Samuel (Shmuel) și fratele Eliezer au emigrat din România în Franța și în Brazilia. În vara anului 1963, după decesul tatălui său în Franța, în drum spre Israel, Emil și restul familiei au ajuns în statul evreiesc și s-au stabilit la Haifa. El a continuat studiile liceale la Școala Reală din Haifa, iar în 1965 s-a înrolat într-o unitate militară agricolă (de tip Nahal = Tineretul Pioner Combatant) cu baza în kibuțul Revivim în deșertul Negev. Ca parașutist în serviciul militar regulat, și apoi ca rezervist, a luat parte la Războiul de Șase Zile din iunie 1967, la Războiul de Uzură din 1967 - 1970, la Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973și la Războiul din Liban din 1982. Dupa terminarea serviciului militar regulat, Emil Grünzweig a devenit membru al kibuțului Revivim și și-a întemeiat acolo o familie. A lucrat mai ales în horticultură și a studiat matematica și filosofia la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Ulterior, ca profesor de matematică la școala regională Maaleh Bessor din kibuțul vecin Maggen (Maghen) și ca responsabil cu activitățile sociale, a investit mult timp și energie în munca educativă și socială cu tineri elevi veniți din kibuțurile din jur. După 1973 a organizat cu elevii jocuri de simulație de negocieri în subiecte conflictuale - ca de pildă în domeniul litigiului israelo-arab, în domeniul relațiilor de muncă în porturi și al relațiilor dintre sindicate, guvern și patronat, al relațiilor dintre cultele religioase și stat în Israel etc. Ulterior a plecat la Ierusalim pentru a-și pregăti teza de master la universitate și a lucrat în proiecte pedagogice în cadrul Institutului Van Leer. În această din urmă ocupație, a organizat tabere de vară comune pentru tinerii evrei și arabi cu scopul promovării înțelegerii dintre cele două popoare.
| Emil Grünzweig | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Cluj, Regatul României |
| Decedat | (35 de ani) Ierusalim, Israel |
| Înmormântat | Israel |
| Cauza decesului | omor |
| Cetățenie |  Israel |
| Etnie | evrei |
| Ocupație | profesor activist antirăzboi[*] |
| Activitate | |
| Domiciliu | Cluj-Napoca Israel Franța Brazilia |
| Alma mater | Universitatea Ebraică din Ierusalim Hebrew Reali School[*] |
| Modifică date / text | |
· 1997: Constantin Drâmbă (n. 19 iulie 1907, Borșani, Bacău - d. 10 februarie 1997, București) a fost un matematician și astronom român, membru titular (din 1990) al Academiei Române. A contribuit la studiul problemei celor trei corpuri din astrodinamică.
Tatăl său, învățător, i-a oferit primele cunoștințe matematice. Clasele primare le-a urmat la Galați, iar pe cele superioare la București.
A fost licențiat în matematică în 1929.
A lucrat ca observator, calculator la Observatorului Astronomic al Academiei Române, apoi avansat ca observator suplinitor.
În 1934 a fost trimis la Paris pentru un stagiu de doi ani, unde a audiat cursurile profesorului Jean Chazy de la Sorbona.
Reîntors în țară, devine astronom definitiv, apoi conferențiar la Catedra de Astronomie și Geofizică la Facultatea de Construcții din București, de unde de unde a trecut la Institutul de Geologie, predând și la Universitatea din Bucureștigeometria descriptivă, analiza matematică și mecanica cerească (1949 - 1952).
În perioada 1952 - 1961 este profesor, șef de catedră la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești. În 1961 este definitivat ca profesor de astronomie la Facultatea de Matematică-Mecanică a Universității din București, iar din 1963 director al Observatorului Astronomic al Academiei Române din București.
În 1963 devine membru corespondent al Academiei, iar în 1990 a devenit membru titular.
A colaborat la Gazeta Matematică cu unele articole din geometria triunghiului.
A colaborat cu Observatorul Astronomic din Pulkovo în cadrul Anului Științific Internațional.
A studiat curbele loxodromice pe o suprafață. În teza de doctorat a studiat problema celor trei corpuri și a obținut ecuațiile traiectoriilor independent de mișcarea masei, partea originală a tezei fiind studiul ciocnirii duble imaginare, rezultatele sale fiind citate în lucrările lui Jean Chazy, ale astronomului Pierre Sémirot de la Observatorul din Bordeaux și la Congresul Astronomic din 1952.
| Constantin Drâmbă | |||
 Constantin Drâmbă | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 19 iulie 1907 Borșani, Bacău, România | ||
| Decedat | 10 februarie 1997, (90 de ani) București, România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | Astronom | ||
| Activitate | |||
| |||
· 2003 - A murit dramaturgul Dumitru Solomon („Transfer de personalitate”, „Socrate”, „Diogene”, „Ţara lui Abuliu”) (n.14.12.1932).
* 2004: Vasile Tăbârță (n. 1 ianuarie 1949, Zăicani, raionul Rîșcani, RSS Moldovenească, URSS – d. 10 februarie 2004, Chișinău, Republica Moldova) a fost un actor de teatru și film din Republica Moldova.
Vasile Tăbârță s-a născut la data de 1 ianuarie 1949 în satul Zăicani. A urmat cursuri de regie de teatru la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1967-1970).
După absolvirea facultății și până în anul 1998 a jucat ca actor pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din orașul Bălți. A interpretat peste 50 de roluri în spectacolele „Dragoste din mai” de A.Marinat, „Oameni energici” de V.Suksin, „Doi morți vii”, „Iorgu de la Sadagura” și „Despot Vodă” de Vasile Alecsandri, „Osânda” de I. Puiu, „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale, „Frunza de la urmă” de A.Cibotaru, „Angajare de clovni” de Matei Vișniec etc.
Apoi, între anii 1998-2004, a fost actor la Teatrul municipal „Satiricus” (I.L. Caragiale) din Chișinău. Printre rolurile care l-au făcut celebru aici au fost rolul central în „SRL Moldovanul” de Nicolae Esinencu, Levi Matei în „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, părintele din „Jertfe patriotice” după I.L.Caragiale și Vasile Alecsandri, Pampon în „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale.
De asemenea, a făcut parte din trupa de actori ai Asociației de creație „Buciumul”, din echipa de creație a emisiunii TV „Peștisorul de aur”, în calitate de regizor, autor de texte de estradă și scenarii cinematografice. A primit titlul de Maestru în artă, fiind decorat în anul 1999 cu medalia „Meritul Civic”.
Rolurile interpretate de el atât în piese de teatru, cât și în filme au fost preponderent roluri de comedie. Și-a făcut debutul pe marele ecran la "Moldova-film" în anul 1976 în filmul lui Iacob Burghiu Nu crede țipătului păsării de noapte. Cele mai celebre roluri de film interpretate au fost rolul țăranului din Cea mai bună dintre lumi sau o simplă zi de toamnă (1990), moș Ion în Moș Ion în Cosmos (1993) și bătrânul în Tunul de lemn (1986).
Vasile Tăbârță a încetat din viață în urma unei boli cronice la data de 10 februarie 2004 în orașul Chișinău.
Filmografie:
- Nu crede țipătului păsării de noapte (1976) – Neculae
- La porțile satanei (episod, 1980)
- Fii fericită, Iulia! (episod, 1983)
- Tunul de lemn (1986) - bunelul David
- Floare albastră (1987) - moș Goriță
- Corbii prada n-o împart (episod, 1988)
- Cea mai bună dintre lumi sau o simplă zi de toamnă (1990) – țăranul
- Văleu, văleu, nu turna! (1991)
- Moș Ion în Cosmos (1993) – moș Ion
| Vasile Tăbârță | |
 Vasile Tăbârță | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (55 de ani) |
| Ocupație | actor |
· 2005: A încetat din viaţă dramaturgul american Arthur Miller, un gigant al teatrului contemporan şi o conştiinţa a secolului XX, A murit de cancer la vârsta de 89 de ani. Printre cele mai cunoscute piese ale sale figurează “Moartea unui comis-voiajor” şi “Cruciatul”, un studiu devastator despre puterea isteriei maselor, inspirat de propria experienţă în perioada vânătorii de comunişti declanşată de McCarthy. A fost laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie şi soţul celebrei actrite de cinema Marilyn Monroe. (s-a nascut pe 17 octombrie 1915).
· 2008 - A încetat din viaţă actorul Roy Scheider, nominalizat la premiile Oscar pentru "Filiera Franceză" şi "All that Jazz", mai celebru pentru rolul poliţistului neînfricat din "Fălci" (n. noiembrie 1932).
· 2014 - S-a stins din viaţă populara actriţă americană Shirley Temple (n. 23 aprilie 1928). A fost considerată un copil-minune al cinematografiei mondiale si a avut un succes deosebit în filmele jucate de ea în anii’30-40.
* 2016: Stan Gheorghiu (21 martie 1949[1] – 10 februarie 2016) a fost un jucător și antrenor de fotbal român. A debutat la șaisprezece ani ca portar la echipa locală Gloria CFR Galați care evolua în Divizia C. După efectuarea stagiului militar, Gheorghiu s-a transferat la FCM Galați cu care a promovat în Divizia A în 1974; a fost poreclit „Banks” datorită asemănării sale fizice cu portarul englez Gordon Banks.[1][2] În 1975, a debutat la UTA Arad într-o înfrângere cu Jiul Petroșani, înlocuindu-l pe Silviu Iorgulescu; a jucat optsprezece meciuri pentru echipă. S-a retras la vârsta de treizeci și trei de ani în urma unei accidentări, ultima echipă pentru care a apărat fiind Unirea Focșani; aici a marcat șaptesprezece goluri, toate din penalti.[2]
A antrenat echipele Unirea Focșani, FC Panciu, Foresta Gugești și FCM Adjud, pentru prima din acestea ocupând și postul de președinte de club în două rânduri. A fost observator al Federației Române de Fotbal, iar în perioada 1991 – 2010 a fost președintele Asociației Județene de Fotbal Vrancea.[1]
Gheorghiu a murit la vârsta de 67 de ani, în urma unui infarct miocardic.
* 2018: Sir Alan Rushton Battersby (n. , Leigh[*], Anglia, Regatul Unit– d. ) a fost un specialist în chimie organică, cunoscut pentru lucrările sale în domeniul amprentelor genetice, al compusului Cobalamină și al plantelor alcaloide.
Pentru rezultatele sale, a primit în 1984, Royal Medal, în 1989, Premiul Wolf pentru Chimie, iar în 2000, Medalia Copley.
Sărbători
Sf. Sfințit Mc. Haralambie (†202) - foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul sfințit mucenic Haralambie (grec. Χαράλαμπος, Haralambos) a fost episcop în Cetatea Magneziei din Asia Mică (în Turcia de astăzi), răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), când a fost declanșată o nouă perioadă de prigonire a creștinilor, a fost arestat din ordinul proconsulului Lucian al Magneziei; mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Haralambie a fost martirizat împreună cu mucenicii Porfirie și Vaptos și alte trei mucenițe, în anul 202. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 februarie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu